carti: ”UF-uri” (Nicolae Tudor)

 

 

                                                       Nicolae Tudor

 

                CUVINTE ÎNVĂRGATE

 

 

 

 

Tatăl meu

Carele pretutindenea ești,
Bune mai sunt îndrumările Tale cerești!
Ca pâinea cea de toate zilele, ce o câștig anevoie,
După ce Te rog să mi-o dai și să-mi ierți greșelile făcute cu voie...

Încerc să iert greșiților noștri - tiranii! -

Precum în cer, pur să fie Pământul - să conteze doar gândul, nu banii.

Nu mă lăsa, Doamne, nici s-ating vreo ispită 

Și de cel viclean mă ferește, cât în mine lumina-Ți palpită.

Invață-mă Doamne, minunea:
Să nu se mai termine pâinea!

Ești, adânc, în sufletul meu și-mi știi vrerea.  

Facă-se voia Ta, că doar a Ta e puterea.

 

 

 

 

 

 

sunt Desculțul -
numitorul cel mai comun, total inutil să fie ridicat la putere.

observ realitatea așa cum e -
goală, murdară, imperfectă -
și nu mă ia dracu'!
trec pieziș prin văzul lumii iar ea mă nimerește totdeauna greșit.
pun deoparte niște zăpadă, să se inspire poeții și
aștept, cu sufletul pe trăgaci, să se întâmple... ceva!

 

 

 

zilnic iau bilet dus-întors
în vremelnica realitate.
culeg adevărurile
care scot ochii şi le pun la păstrat.
mincinoşii
lasă pe-acolo o mulţime
de urme.
încă sper să ajung la idealul de eu,
măcar într-o apropiere a Lui,
numai că, întotdeauna,
sunt nevoit să mă retrag.
la întoarcere mi se pare că cineva-rar
mă strigă.
am două vieţi şi pe amândouă le consum cu eşecuri -
nu eşti poet, dacă nu te laşi rănit de orice atingi.
cu mine poţi să te şi plictiseşti,
aşa că de voi nu mi-e dor.
acesta e drumul spre pagina mea,
ştiam că îl voi bătători.
dacă o să vreau să adorm,
s-o întâmpla marele rău cu voi,
cu soarele?
în urmă rămân doar priviri aruncate-nspre cer.
nu e nici o scofală naşterea printre cei suferinzi

 

 

 

 

 

Bate-un gheț de peste deal

Semn că o să vină iarna iar,

Peste mine, peste cel sărac și peste prost,

Peste cei ce au rămas cândva făr-adăpost...

Iubito, ce gust are ceaiul

Bolborosit pe jar din țepi de trandafir?

Ce vezi în el, de crezi că este raiul,

Când eu știu sigur că nu e și nu mă mir?

Cum de se-mping toți ăștia înainte

Hrănindu-și bidiviii doar cu jar,

Călcând pe oameni și peste cuvinte,

Și unde vor s-ajungă? N-am habar!

Lăsați-mi mie crenguțele cu spini -

Găsi-veți morți de frig, cum ați găsit mereu.

Priviți-mă cu jenă, sunt unul din vecini

Și frate cu acei născuți din Dumnezeu.

Nu agreați să fim egali măcar un pic,

Dar voi nu știți că viața se măsoară-n clipe,

Că poți fi totul, că poți fi nimic

Creând ceva și nu dând din aripe.

Lăsați-mi spinii, voi sângera ca într-un joc

Când voi zâmbiți cum îi arunc pe foc.

 

 

 

 

gândurile-mi se zbat de parc-ar fi
şoareci exilaţi în creier, rămaşi fără aer;
mă înţep dimineaţa cu creionul
şi le las să curgă,
cum sângele din gâtul bivolilor,
care încă astâmpără setea regilor stepei;
cuvintele-mi se croşetează prin inimă
într-o continuă şi, vai! inutilă descriere.
Totuşi, alerg către vârf.
cineva jeluieşte că nu are alegere
decât fuga salvatoare către dinjos.
de sub păr răvăşit mă priveşte
cu ochi hăituiţi şi turbaţi:
eşti un prost, unul de toată minunea -
toţi sunt rude-ntre ei!
ştiu,
sunt unul prea mic (ori prea mare?),
de la un timp îmi inventez chiar defecte
pentru a nu mă rupe de
sensul de rotaţie-al lumii.
ştiu,
adevărul pur este o înţelegere nomadă,
în picioare rămân doar acei care
atacă spre a nu fi
atacaţi.
cine are bani urcă pe stânci sau pe-o scară;
cine nu, amar se descrie
cu-nchipuite sau cărnoase cuvinte
pe o mototolită, noroioasă, nervoasă
hârtie…

 

 

cândva, monahii au cerut să fie acoperite cu frunze
goliciunile lumii. astăzi sunt dezvelite întru victoria
altor simţiri. oraşul cu gropi (frumosul-urât!) are
copaci şi pietre cu forme de om şi o apă învolburată
cu un mal pe care e poetic să stai cu ochii închişi sau
c-o fată. numai bărbaţii parcă-s bolovani rostogoliţi dintr-o stâncă.
îi observ cum se rup, cum se zbat, cum, ireversibil, canibalici
devin. dar nu-ţi dau voie măcar să-i mănânci! m-am prelins şi
târât, ca apa din ai buzăului munţi, nerăbdător să întâlnesc. dar
nu la focul banilor voiam să ajung să mă-nclin şi nici să am
spaima că nu voi afla ce e viaţa. cum de a fost posibil să vă
resping până la unul, să mă fi întins cumva înspre unde e firesc
să nu îţi mai placă? prin intrânduri, în indiferenţă, singuratici se
fac nevăzuţi, să nu poată da vina pe lume, ca ea,-n veci, să
nu fie. şi plâng pe acolo şi sângerează crucea înfiptă în inimi
şi-L strigă pe Unul
Iisus.
vai, vouă, nu prin
suferinţa
cea cruntă se ajunge-n înalturi! ca un turnesol absorbim cunoaşterea
clipei, suntem din ce în ce mai flămânzi. ce
poate să însemne trăirea prin daruri, altceva decât o felie
de cozonac cu mai multă albă arsură, să poţi trece prin
moarte înainte-napoi? de ce să arunci trăiri după care să
tânjeşti îndelung? ce invers e cu viaţa la un deget distanţă!
te poţi mira în voie cum de se poate trăi fără tine,
te poţi veseli că şi tu poţi fără ei... acum e tot luni şi aşa va
fi până voi rupe poezia aceasta. eşti încă liber, nicolae, poţi să
convingi arborii cât de aproape e susul, poţi să închipui
mâini nevăzute presărând flori dintr-un cozonac uriaş
înaintea fericiţilor şi nefericiţilor acestui oraş...

soarele este bun de privit numai după ce se
completează-n registre şi, dedesubt, o linie apăsată
se trage. atunci privitorii urcă în turnuleţe şi beau ceaiul
(din ce în ce mai dulce), turnat în pocale imprimate cu
buzele strămoşilor personali. atunci se stă în gândurări
lungi cât apusul, până greşelile zilei se şterg cu vederea.
privitorii din turnuleţe de piatră trebuie să rămână musai fără
vreo pată, ca nimeni, în veci, să nu poată dovedi că o regulă
scrisă a fost cumva încălcată. ce am putea face mâine, ce
idealuri mai sunt de atins? în oraşul perfect ai datoria să lupţi
pentru sens, până obţii recunoaşteri de sus, pe care le atârni,
apoi, într-un cui, eventual în locul icoanei. întrecerea începe
devreme, nu trebuie decât să ajungi să lucrezi într-un birou
care zgârâie norii, care zgârâie inelele lui saturn, ochii lui
Dumnezeu chiar. oraşul perfect este aşezat cu faţa înspre
apus, exact la marginea mării. acolo se află pontonul, intrat în
mare cât de mult s-a putut. doar pe el este voie să se păşească
desculţ. în niciun turn nu mai există iubire - nimeni nu are timp
de așa ceva. culoarea ochilor e aproape în întregime uitată,
iubirea poate fi auzită doar când se lipseşte, motivat, din real.
râsul ei tulbură pe acei care-şi adorm ochii cu rândul. ea a
rămas în cuiburi de aer, imediat cum a devenit de neconceput
să te întreci în a lăsa de la tine, când se poate cumpăra pe
daiboj îmbrăţişarea, respectul, iertarea. ce dacă lupta pentru
sens are, la capătul ei, căderea? este utopic să crezi că, dacă
iubirea tot timpul ar ocupa, nu s-ar mai da voie nici unui gând
despre moarte capul să-şi scoată şi-ar deveni imposibil să mori!
fericirea supremă nu poate fi un joc fără izbândă, unul în care
eşti doar cât dăruire primeşti. fericirea supremă e numai mersul
pe apă. da, însă numai soarele poate o aşa sfântă izbândă.
unii simt, cum se simte arma care ţinteşte din nevăzut,
când atingerea liniei mării, îndepărtate-n nimic, de zero-ul cel
roşu, cuceritor, face...
„ţic!”

 

 

am idee ce puţin pasă că
civilizaţia pute mai rău decât câinele ud.
nu vă supăraţi că imaginez altfel viaţa,
în acest timp fără întoarcere…
chiar dacă toţi călcăm noroios colb,
păşesc desculţ printre voi.
aud: "mi-e frică,
nu aşa vreau să trăiesc,
mi-e frică, mi-e FRICĂĂĂ...!"
nescrise încep să rămână
cuvintele-mi,
nerostite!
Apoi... liniştea doare până-n cerul gurii.
sublimă tresărire să vezi
cum ideile-ţi se adeveresc!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

istoricii au căzut de acord:
capitalismul e legat strâns de Stat;
esenţialiştii vor să desfiinţeze
dreptul la moştenire;
scotociştii - impozitul pe copiii de lux
îl propun; în bănci nu există putregai (da' unde-i?);
pe cei ce aleg să cerşească, pe motiv că
nu văd,
nu înţeleg,
nu ştiu sau
nu vor să muncească,
îi acuzăm de minciună.
cu ură.
unii se mulţumesc cu puţin şi-s certaţi:
de ce vreţi doar atât?
ne împingem de niciunde spre nicăieri,
dispute intestine consumând,
şi strigăm că riscăm să ne-ntoarcem
la arătarea cu deştu.
o sugară-i îndemnată de mamă
să tragă şi mai adânc din ţigară.
mi-e frig, îi şopteşte copilul. taci,
nu ţi-e frig! 

 

 

ţara mea a devenit atât de mică încât,
să nu deranjez,
mă abţin să ies din casă.
mă întreb dacă
între mine şi ea
mai există ceva,
dincolo de alburiul ieşit printr-un horn,
câteva stinghere poteci
şi-o gaură-n steag, prin care întind mâna
şi nu răspunde niciodată iubirea.
învăţăm de mici că, undeva, ascuns,
există un lunetist care nu ratează;
învăţăm de mici
să nu ne oferim voluntari,
ci să devenim repede
importanţi, pentru a fi mituiţi.
atunci, inima, care se vinde şi scapă cuvinte,
face să devină
inutilă
întrebarea „de ce”.
trăim
înconjuraţi
cu frumuseţi create de alţii.
mi s-a urât să mă balangăn
între răsărit şi apus ticăind acelaşi răspuns.
ar trebui să-mi cos naibii gura
şi să nu mai ţip când
tristeţea totdeauna o nimeresc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus aşteaptă cu raiul în chiflă şi suspină
că răul, cum buruiana cea rea, nu se poate
smulge, nici frânge.
şi-n dimineaţa aceasta flămânzii oraşului
muşcă otrava
şi plescăie de plăcere robind la aceiaşi stăpâni,
pe degeaba.
îşi ţin, neputincioşii, de mână, copiii,
în traiul mizer
aşteptând să facă cineva o mare dreptate
sau s-o primească din cer.
vieţaş printre ei, cu furie şi mereu împotrivă,
sunt pregătit să urc
şi să-mi dau drumul de sus.
nu m-aştepta cu sărutul, Iisuse,
n-ajung, fir-ar să fie!
mai bine trimite-mi în cale un om
care seamănă Ţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

erau cândva în oraş, înfipte în beţe,
mai multe capete decât pepeni în pieţe.
astăzi lumea e din nou pe sfârşite
dar... ce calmă e lumea!
uite: femeia provoacă, seară de seară, la
pierzanie inşi, în timp ce pâinea (în toate
zilele-amară) nedumnezeieşte creşte la loc, după
ce-o muşti. suntem cu toţii ajunşi
ghiocei cu coloană de râmă, cu privirea
scursă-n pământ. cine-o ridică înseamnă că e
împotrivă, cine-o ridică are de riscat şi pierdut.
poate cel de deasupra nu vrea
să stim unde se sfârşeşte nimicul, poate e şi
El ca ăştia de ne-nconjurară!
a neputințe duhneşte ţara, a neîmpliniri. 

a trebuit să mă refugiez pe treptele
acestei altfel-simţiri. poate sunt eu vinovatul, că
văd doar înfrângeri, c-aştept să se mai greşească
de sus, şi-s... liniştit (fericit, aşadar?) că monstrul,
care tot cere bani, nu a pus încă, celui închis,
bir pe sârma de rufe şi pe ieşirea din vis!
uite cum nedemnul de minim respect, plătit
să apere omul, înhaţă de guler pe stradă
tot pe cel care plânge! ar trebui să-l îmbăt
pe acest idiot, ar trebui pe-nserat, chiar acuş, să-i înfig
căpăţâna-n ţăruş! să se grăbească
sfârşitul odată. ah, ce m-aş duce! dar nu
ştiu de ce mai rămân să parcurg cu privirea
litere mici, căzute din cuie sub cruce.
oricum, într-o zi,
într-o zi se termină
strâmbăciunea aceasta de lume haină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

un asteroid a lovit înc-o planetă,
a opta în ultimul timp.
pe-aceeaşi „Cale”, o femeie
a intrat, „din conştiinţă”, cică,
unde nimeni n-are conştiinţă,-n partid.
tocmai urcase treptele presei şi putea,
de acolo,
să facă ceva uimitor pentru semeni.
la „tivi” o bătrânică şi-arată picturile
(pe cel pictat în tinereţe îl scuză pentru... detalii),
marea ei înţelepciune pare să fie
simplificarea la negru şi alb.
dar
vorbiţi-mi despre detalii şi reguli!
conştiinţa este încă o
răutate care vrea să orbească -
falşi, ca ea, să devenim.
vorbiţi-mi despre nuanţe şi
lăsaţi-mă să mă-ntorc la săraci,
să văd de ce nu se rostogoleşte odată
bulul-deo-maci.
nu am dreptul să zbor
neîmpreună cu ei.

 

 

 

 

mă înalţ într-o adâncime a susului
ferindu-mă de oricine mă poate răni.
mi-acopăr ochii, să nu se afle că, totuși, privesc.
peste câteva inspiraţii nici că pot fi atins!
mi se părea sens cel ce ţinea în mâini amintiri,
le ştergea cu buzele îngăimând:
„asta e a lu’ tata, vreau să fiu măcar cât a fost el!”
mi se părea fără noimă când mă certa, deseori, mama:
„lasă-le-n colo de cărţi, de ce tot
gândeşti? trăirea este o mămăligă, aceasta
aurie şi aburindă, pe care o-nfuleci, nu înainte de a o
frământa cu sudoare, să capete gust...”
(mi-a rămas de la ea o cheiţă pitită pe tocul unei uşi
putrezite şi o fereastră, dincolo de care mă tot aştepta.)
Dumnezeu carnea îmi strânge, mă îndeasă într-o
matriţă, să-i semăn. sunt deja pătrăţele izolate de apă,
calciu şi fier, nepătrăţele de sânge.
una din ele e plină cu arsura treiburicelor mâinii
de la tot ce-am atins şi-nchinat.
zbor lin pe deasupra lumii, încă zbor,
şi aştept vântul care dărâmă copacii.
o furtună
aştept şi să mor.

 

 

 

 

 

 

 

 

mi-am invitat cenuşiile
să lucreze
pe stomacul gol,
să văd ce nume strigă atunci când visează.
în
oraşul buzău ciudate chipuri stau exilate
în bule false de normalitate.
din încăperi subterane, feţe schimonosite –
de încordarea la care pânda supune -
au mare grijă să se zburde
cât ţine funia lăsată slobod pe-un ghem.
mă înalţ, fără îmbrăţişări, dintre semeni,
cu o șuviță din hârtie pe umeri,
şi strig:
lume, lume, aproape fericit sunt!
rotundul este-o iluzie, spun,
o scamatorie de clown. stă scris.
avem drept, din oficiu,
la câte un pătrăţel acoperit cu azur şi albi fluturi,
pe care să zburde mirabilele, fiecăruia, cenuşii...
una câte una,
până căpătă sens
fundătura albastră din univers!

 

 

 

 

 

 

 

 

uneori cred
că omenimea este un aluat cu stafide -
dacă nu o trânteşti, cozonacul iese tizic.
maimarii strigă celor care caută
ce se aruncă şi se mănâncă:
„fir-aţi ai dracului de puturoşi, mergeţi la muncă!”
un vecin strigă şi el pereţilor groşi, din beton
(dacă ştiam că-l aud,
zugrăveam casa în altă culoare):
„de ce, de ce-mi tot ceri să plătesc?”
şi-i răspund vrăbiile, la 5 dimineaţa,
dar cine să aibă timp să le-audă?
„fiindcă are cuţit! Statul are cuţit!”
toţi au ceva de care să-şi amintească,
dar grijile ne ocupă tot timpul;
reuşesc tot mai rar să rup legături
(c-aşa fac bărbaţii, le rup)
şi-mi amintesc de plăcerea
fundului gol pe o blană de urs.
pe genunchi mă aşteaptă câteva poezii
aruncate peste gard de Dumitru,
dar, chiar acum, trece spre tomberoane
un nevinovat!
lăsaţi-mă să-l privesc
şi să-i cânt.

 

 

 

 

 - cine-i
în dreapta-mi, de ştie şi-n dimineaţa

aceasta cât doare inima din stomac?
- iubirea nu e un arc zvârcolit în el însuşi şi înroşit,
cum wolframu’-n vid, când viaţa e burduşită cu plâns.
scrie... ceva, scrie despre negarduri,nu vezi că te menţin

în viaţă doar învărgate cuvinte? scrie despre cum se

împuşcă valul-vârtej în curgătoarele râuri sau

despre stâlpii de ţară
- profesioniştii ce-şi zornăie lanţuri din aur visând noile chei!
scrie despre burţile lor pline cu rachiu distilat în alambicul
urcării spre inutil, ori, mai bine, haide să ne pierdem în
sălbăticie, lasă naibii spusul şi ţara, dă-le cuvintelor foc, pe-nserat,
şi aprinde cu ele ţigara... ştiu, după strigăt, urmează porţia
de surghiun, dincolo de limita acestui estetic scrijelitor,
sau... pârjolul. ai vrea să verşi nişte sânge din maci în
visul-tăietură-de-lamă al refacerii lumii? 

dar, iată, au trecut încă o marie și-o ană 

şi n-am devenit cât o filă de carte
niciunul mai bun. neapărat mai trebuie să respiri,
chiar dacă nu se trăieşte-aşa mult, până vei arunca-n vânt,
ca pe-un fluture ce nu vrea să zboare, o concluzie la fel de tremurătoare. ştiu, pentru bestii, cuţitul niciodată nu este
destul de-ascuţit. aruncă cerneala şi udă chibritul - focul
nu-nseamnă lumină, cum, nici pleoapele-nchise - tăcerea.
pentru-un ochi de melc târâtor retragerea-n sine e grea,
cum pentru punctul cel transparent, nestrăpuns de săgeţi. 

însă, mâine-poimâine vei fi-nconjurat, nicolae, 

cu... „frânghii de lumină” legat –

dacă asta ţi-e dorinţa din urmă-, 

apoi împins cu piciorul, să cunoști noile funduri de iad. 

doar luna va rămâne încremenită o clipă, în zâmbetul său,
nici n-o să se afle, măcar, în st. louis sau buzău.

 

 

 

 

aceste vremi
încă miros a trabucul lui churchill,
aşa că nu e uşor de iubit cineva
pe care nu-l înţelegi
(când inima nici nu mai e punctul cel slab!)
observ nepăsări şi târâri spre-un ţăruş,
devenit imaginar,
înfipt tare demult într-un
"nu!"
strigat de bărbat
şi nu pot să apăr măcar
cu privirea.
despicată-ntr-o mie de fire-
pentru a i se pipăi ADN-ul cu limba-,
spusa uneşte în haite, mai abitir.
aş putea să răstorn
inutile rafturi cu slove,
dar îmi smulg fulg după fulg aripile
şi trec mai departe
cu o scânteiuţă tristă în ochi. aceeaşi.
eu mi-ar fi plăcut, totdeauna, la lume.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

raţiunea a construit omul de zăpadă
al civilizaţiei, cu gemete şi hă-hăă-eturi.
mai avem 8 minute şi câteva
răsărituri de ere
şi am putea salva Planeta cu ţara rotundă.
să ne grăbim, c-a venit renaşterea peste noi!
spiritu-i frânt, în aer pluteşte aceeaşi
dezastruoasă concluzie despre om.
nu mă izgoniţi în gândul
din care nu se mai poate pleca,
patrul de treflă la mine în mânecă este.
o să mă dezleg de acel copac, o să merg şi,
după ce voi fi călcat Constituţia în călcâie
(oricum,
după lungimea fustei,
nici nu este a mea),
voi apăsa tasta “n”.
va răspunde
ceapa spartă cu pumnul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doamne-Doamne,
m-am simțit prost toată viaţa pe care
mi-ai dat-o!
faptul că oamenii adorm pe cartoane,
pentru Tine, este o simplă chestie
de geografie?
foamea nu are conştiinţă.
mi-e ruşine c-am fost împinşi pe
muchie de cuţit -
fructul cel mai greu de cules nu-l lăsăm
sărmanilor,
dacă vrei să supravieţuieşti,
trebuie să încalci reguli.
vrem numai piele goală peste pielea noastră
goală
strecurând mâinile pe sub centurile de
castitate
ale legii.
chemare la revoltă se visează în
mărginime.
jumătate din oameni nici nu aud,
chiar dacă au urechile mari.
fac parte
din jumătatea cealaltă.

 

 

 

 

 

 

 

 

mă trezesc deseori între prădători
şi prădaţi
încercând să deschid nişte minți.
presimt că n-o să rezistăm păcii,
doar nu poţi rămâne la infinit
cel mai prost.
adevărul este
schilodit şi ascuns sub tăceri.
de cunoscuţi mă lepăd, ca de-un viciu,
reazem de gardul bisericii
nişte idei –
să nu se ducă societatea de râpă -
şi însemn locul cu pietre.
poate apuc să rezist până mâine,
poate
nu
c
a

a

 

d

.

 

 

 

 

 

 

 

 

merg înainte
cu ochii întredeschişi.
dacă ajung la frizer, împrumut briciul
până o să aibă şi păsatul celui plâns
o ţâră de lapte.
fiindcă n-am avut un prieten ticălos,
am primit, din oficiu, unul, pe care nu-l vezi.
se comportă după o carte
bătându-se-n piept cu principii
(vi-l spun: nu ştie cine a scris-o!),
confundă ce vrea el cu ce
are de gând Dumnezeu.
ar merita o crăcuţă cu spini!
i-am recunoscut că am avut relaţii sexuale
cu nevasta
(insistă să-mi miroasă degetele cu care
nu-mi pasă dacă mai trăieşte ceauşescu -
i-o fi teamă să nu mă omoare cu sânii?),
am recunoscut că mi-am scurtat numele,
să nu consume prea multă cerneală...
cică: de ce calendarul meu arată doar ziua
când s-a inventat trenul şi
controlorul aducea un scăunel,
să te urci?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

oamenii şi oraşele sunt la fel,
contează doar cum priveşti.
oamenii-s
cu prea puţine cuvinte-mpotrivă.
nu-i adevărat că se
revanşează când li te dăruieşti.
oraşul crede că damful lăsat în urmă nu pute.
când trăieşti epidermic,
nu-i faci pe alţii fericiţi şi tu să nu fii,
pedepseşti fără să-ţi pese,
chiar şi pe cei care nu vor strada s-o treacă.
tot ce îmi trebuie mie s-a terminat.
când mi-e foame, arat ca o fasole lunguiaţă.
mai am nişte jucării de ocazie,
cu care nu ştiu ce să fac, şi un
steguleț într-o limită-absurdă înfipt.
se spune că aurora dă forme de viaţă.
mie îmi ia!

care mai trăieşti?

 

 

 

 

 

 

 

o sa mă prefac că lumea nu există
dincolo de aceste linii arcuite împrejuru-mi,
ca niște cârcei.
totuşi, ador ideea de-a face parte dintr-un
oraş,
mă bazez pe tresăririle lui la
tresăririle mele.
de-aş avea 1 leu pentru fiecare om care
nu şi-a acceptat drepturile,
după ce i-am vorbit despre strâmbătate!
înduraţi, dacă-i atât de important pentru voi!
dacă nu hrăneşti o fiară,
până la urmă te va mânca.
am alergat să apăr semenii
şi am ajuns în faţa cătării.
de acum, nevoie de înalt nu mai am,
nici înaltul de mine.
(nu vă speriaţi, bunica voastră este
în siguranţă!)
pe înserat începe torsionarea vieţii,
pentru a se valida
teorii despre una
şi-ndeosebi despre alta.
poeţii scriu cuminţi subsoluri şi erate,
vor avea la cină ouă înroşite din degetul mic.
în rest,
încâlceală de oameni, iscoade şi hornuri pe case...
(iscoada e cineva antrenat să rezolve cu pumnul
toate nimicurile,
în pauză vinde cai cu dinţii stricaţi.)
deseară e dezlegarea.
ce-o să se mai râdă când o s-o
refuz!

 

 

 

 

 

„violare” este scursura acestor târâtoare
ore, ce se lasă cu greu încondeiate
pe wall-ul nimicniciei.
sângele e pe jumătate alb, să nu şocheze.
când te obişnuieşti să vezi, nu mai vezi.
dacă gândurile din ruptu-capului ar fi nuci,
aş putea deschide un aprozar.
visez la ce ar fi putut fi,
mă antrenez prin aerul solitar
pentru un joc pe care,
într-o lume perfectă,
aş putea să-l câştig.
nu ştiu pe ce mi-oi fi schimbat libertatea
şi când,
nimeni nu ştie să-mi spună.
am teama că nu voi primi măcar un scuipat
nici de la
Cel Răstignit.

sensul vieţii este
o nuntă fără mireasă.

 

 

 

 

 

 

 

M-am închipuit izvor rotunjind pietre

visând la cascadă.
Acolo ursoaica-l învaţă pe cel mic să rămână singur.
Aici… sunt eu fără tine…
şi-n barca aceea,
peste câmpuri,
tot eu.
Castel de nisip mă aşteaptă
şi frunzele toamnei, pe braţe, să-i duc.
Uite,
mirosul de fum scos pe-o nară.
Uite,
Libelule aşteaptă aripi de sticlă
iar eu, după atâtea căderi,
un căuş să mă bea.

 

poezia, credinţa ori melancolia
n-or să ne schimbe.
văd numai oameni pe care
trebuie să-i cumperi,
cel ce trădează ajunge bastonul orbilor.
cerul e, totuşi... senin!
ştiu, am dreptul să nu spun nimic.
o să plec din viaţa voastră,
trebuie să pun deoparte
câteva clipe alburii pentru orele negre.
lumea întreagă e cu trei cuvinte
în urmă.

 

 

 

m-afund sub greutatea celor pe care
nu i-am respins,
devin tot mai desculț,
nici nu mai simt dacă-i marți.
când te laşi în voia sorţii,
înseamnă că vrei să mori,
iar eu, de moarte,
mă tem ca de ţuica de prună.
mâine voi da interviu pentru rolul de om.
sunt în luna a noua,
respect reguli nescrise,
dar...
unde e Dumnezeu?
de ce pleacă
mereu?

 

De frământare, face inima pâl, pâl, pâl, pâl, pâl, pâ-ââl…

Cum goneşte vântul frunzele, aşa curg, telegare, cuvintele.
Cică... de unde apar? Nu vă leagănă?! Intraţi, aveţi voie la el, la poet…
Am sărit gardul. O frunză roşie, usturată, e semn că nu sunt acasă.
Și l-am izgonit pe cel de la geam.
- Dacă nu te deştepţi, nu ştii nimic -
mi-a strigat, cu ochii holbaţi -,
unde văd indicatorul ”Spre D-zeu”, fac la dreapta.
Pe-un porc, care-ajunge primul, vrei !?

Ce-or fi lăsat cuvintele din ele, după ce le-am sfertuit când le-am luat cu apă…!?
Izgonitul se uită prin o-ul ferestrei (făcut de el, de mine?) şi se-nchină.
- Mă, de ce te-nchini?
- Mi s-a spus c-ai răposat şi... te văz viu!"

 

 

Merg până la capăt de linie şi număr Oamenii - 
să se facă o limpezime,
să se îmbibe Universul cu ea.
Cum, ce caut acasă la mine?
Îndes niște cuvinte-ntr-o crestătură şi-aştept!

De la cizmar fumul iese pe horn sub formă de cizmă -
fumează la gura sobei,
de frică să nu-l împuşte Cel cu Biblia.
Are peri albi, câte frunze căzute din pom.

Spre seară, trece maşina de gunoi, cu viteză.
Iar am uitat să mă scutur de visuri...
Oricum, era și prea mult de-aşteptat.

Zici că nu-i nimic, că nu doare,
dar... vine clipa să plângi.

Cel mai frumos e când treci Tu, Dumnezeule,

Parc-ai fi Mașina cu Pâine!
Eminescu-m-aş prin Tine!

 

 

 

Risipesc vremea prin locuri anonime şi strâmte
neştiind dacă să-mi amintesc sau să uit ceva. E primăvară?
Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine cineva,
aş fi scris un discurs magnific,
să intre toate florile la idei.
Sunt… gata: primiţi cu gărgăriţa?
Tristeţe, tu… ce mai vrei?
nu mai e, s-a terminat…
Ți-a plăcut să fii primăvară?
Taci şi-nfloreşte!

 

lumea e plină de oameni
ce se umplu de forţă din imperfecţiuni,
„urcă tot mai sus şi tot mai inutil.” *
nu mai poţi să ai încredere în
cei pe care-i iubeşti, nici în cei care scriu -
din cauza lor a ajuns
limpedele
zeamă de murături.
suntem împinşi la „nu avem de ales”.
putem doar să aplaudăm,
să lăsăm jocul să se desfăşoare,
să ne prefacem că-i bine.
dar ştim că unde o lacrimă a curs
multe şi multe se pot întâmpla.
ce faci deseară, nicolae?
mă sperie să ştiu că soarta e scrisă,
deoparte de oameni stau,
las legătura cu ei să se întrerupă singură.
je vous… salut!
nu mai e mult, cuvintele mele,
până veţi fi
poemul meu.
--------------------------------------
*versul aparţine poetului Ştefan Dima

 

 

 

am fost sunat azi noapte de Dumnezeu,
era îngrijorat că n-am mers la El, ca la paris,
pentru orişice flecuşteţ.
dacă iei omului întunericul,
va ieşi din
ascunzătoare.

 

scormonesc în real, mă furişez să nu plac.
o mai fi cineva primprejur,
neascuns în propria minte?
dacă vrei să ajungi,
trebuie să fii periculos şi s-alergi. poezia-i
un culoar gri pe care umblă cu lupe
nebuniţi de cuvinte.
pot zvâcnirea a le măsura,
rânjetul chiar.
le ştiu, fără să fi notat,
pledoaria finală. i-aş putea atinge cu degetul, i-aş
putea, cu o mână, îndepărta.
la orizont litere ştirbe mă strigă pe numele mic,
mă îmbie
spre braţe flămânde, spre un
pământ nerăscolit.
on y va,
nedumnezeule?
îţi voi sfâşia ne-simţirea
în dreptul minţii, cu regretul că nu vei suferi;
îţi voi mânca
inima,
ca pe un tubercul zemos şi
fosforescent!
nu fac parte din catastiful umblătorilor obişnuiţi -
am două picioare stângi, mă uit de aproape
când lucrurile par aşa cum par
şi eşuez de fiecare dată într-o altă mentalitate.
să araţi bine e nimic, dacă-ţi distrugi viaţa -
ce e mai bun rămâne la urmă.

 

 

nu eşti un poem, nicolae, ci un excavator-
începi mereu lupte care nu trebuie câştigate,
râcâi în zadar şoricul obrajilor împietriţi
de indiferenţă.
conştiinţa e ocupată
să se bată cap în cap cu
divinul.
îndreaptă-ţi literele şi ia înapoi ce nu se citeşte,
nu vezi că te părăsesc toţi?
nimeni nu e dispus s-o reia de la luna de miere
cu tine.
fiecare ascunde câte ceva
şi adoră, în egală măsură, eşecul şi descurcăreţii.
există doar calea cea grea, iar,
deasupra,
infinite drumuri de imaginat.
aşteaptă să încolţească în tihnă gândul cel bun,
adu-i
pic de lumină şi apă,
lasă-l în adormire.
apoi... dă o petrecere
de sămânţă-nouă şi bună,
îngropată de mâinile
tale-n
ţărână!

 

 

 

 

s-a zvonit că Marele Adevăr a scăpat pe străzi.
mulţi-l aşteaptă cu valizele,
cu multe-ntrebări sau pur şi simplu cu sânii goi.
e ora când te-ntorci pe partea ailaltă şi gemi.
floarea mea din ghiveci, să se facă roşie, nu mai poate.

-te joci prea mult cu-adevărul,
haide să facem partea asta-n care, până mâine, uiţi...

prefer să merg spre marginea lumii cu aghiasmă-ntr-o cană
și să bat în poem cu o piatră.
- de ce dai, mă?!
- de ce taci?

viaţa nu e frumoasă ca-n cărţi, aşa cum
viitor nu e în munca la un stăpân.
nu e greu să-mi fii prieten, trebuie doar să
nu-mi furi sufletul, care simte şi simte
nimicurile despre care scriu poeţii.
tânjesc după unde nu se mai vrea
a se trage cu puşca -
m-am săturat să tot fiu băgăreţ şi să
mă trezesc scos din inimă.
lumea aceasta nu va fi un loc primitor -
aici.
dacă o mare tristeţe nu ai,
nimica n-ai!

 

 

vând
urmele-mi de mic desculţ
lăsate cândva pe zăpadă,
partea ceaţoasă din ochiu-mi,
firul albit timpuriu
şi smuls, între unghii, din tâmplă;
strigătul şi
tăcerea le vând -
cruci neputincioase la treceri -,
contul de user al „planetei Pământ”,
degetul care
“a treia cale” arată
şi tasta “delete”,
apăsată acum.
vând gândul că
va fi într-o zi după inima mea.
vreau să-mi iau două... cuie.

de când dreptatea îşi pierde substanţa
pe drum,
amân, clic după clic,
să ies în lume doar cu jumătate de eu,
să te trec prin inimă şi să te scot.
mă cotrocenesc*
în faţa calculatorului,
savurez fugile, tăcerile,
îndeosebi netrăirile

lumea nu învaţă din greşeli (nu vrea să ştie!)
în zadar aud aleşii lucrurile care nu se spun,
în zadar alungesc şi eu nişte puncte
mult departe de asfinţit, că mă şi mir -
viaţa se duce toată la closet.

 

 

 

 

 

cumplită imposibilitate de a fi -
de dimineaţă am aventuri emoţionale
cu un copac,
m-am lipit de el ca de ajutoru’ social!
(nevasta m-a rugat să scot verigheta,
dacă vreau, cumva, să-l îmbrăţişez.)
avem ceva în comun: amabilitatea de a da din cap,
privim - fiecare în felul lui - acelaşi cer;
ca şi mine, zace
într-o fantă de lumină şi visează o cale.
el are, în plus, nişte frunzuliţe pentru dorinţe
(apuci de un capăt şi tragi),
pe-ale mele n-ai de ce să le prinzi!
spre deosebire de femei,
cu cât e mai ger, copacii sunt mai dezbrăcaţi!
nu, nu ne-am uitat la kamasutra,
am vrut să văd dacă are inima tot în stânga
şi
dacă e mai fericit cu Dumnezeu.
nu e cine ştie ce arbore să fii...

 

 

 

 

încă vieţuiesc pe pilotul automat al sărăciei
încercând să nu-mi doresc ce nu pot avea.
până şi bunii pământului sunt o
cauză pierdută -
tolerează şi
aleg în fiecare clipă de partea cui sunt.
arborii şi-au făcut obiceiul
de a-şi arăta mai întâi verdele.
să observăm, aşadar, şi să fim... inteligenţi,
ne-a rămas numai
jocul!
adevărul este că ne îndrăgostim şi, apoi,
ne prostim.
şi e asa de greu să ucizi neomul
pe care-l iubeşti,
aşa de greu...

 

e o zi numai bună să faci dreptate
(scrie în palmă ce ai de făcut.)
m-am obişnuit să nu
mi se prăbuşească ideile
când trec prin strânsoarea maţului gol.
de iubire încă nu-mi pasă - o calc, o refuz.
oamenii visează ce sunt lăsaţi să viseze.
mulţi, prea mulţi au nevoie de o ţintă a urii.
nedreptatea are întotdeauna nevoie
de cineva s-o tolereze.
hercule poirot crede că faţa răului
rămâne mereu aceeaşi.
până-or să cadă pietre să îngroape
desculţ ce-a netrăit
călcând pe ape,
sunt singura scăpare pe care o aveţi.

 

 

 

 

 

privesc pe fereastră
ticăloşia străzii şi experimentez
eşecurile mici
(îmi permit acest sentiment…)
înţelepţii stau retraşi în minţile lor –
depărtătorii, se pricep aşa de bine
să ne lase singuri;
anchetatorii îşi întemeiază acuzaţiile
pe receptări (e porcia lor);
încă se vânează creiere;
ultimul născut are
un tătic care nu munceşte;
cine şovăie, pierde! foile de dafin ocrotesc,
dacă sunt puse în cizme
cu vârful înainte;
la 22 clock e “soţia perfectă”;
atâtea şi atâtea chipuri prietenoase ce-ascund?
preferăm să-ntrebăm,
decât să ştim!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ninge, dar nu pentru oameni -
se apără de îngheţ rădăcinile plantelor.
amânăm pe deseară ce putem face
acum.
în închisori fără dungi,
cei fără adăpost mor pe capete -
urmăriţi vulturii.
dar suntem mult mai mult decât părem!
dacă n-ar fi ger,
n-ar mai fi nevoie trupurile să acoperim.
toţi vor să privească - ce cuminţi privitori!
când cred că viaţa e într-un fel, este altfel.
ce-adună inima, scade mintea,
ia asupra ei tot.
cineva vrea o schimbare,
poţi şi tu, de ce să n-o faci?
începe să spui ce nu se vrea auzi.
dacă te muşc, nu doare.
totdeauna se ajunge la El.
e aici, în detalii,
se lasă de un deget
atins.
ador cetăţile care-şi alungă hapsânii…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

într-un film cineva vrea să-l aresteze pe Dumnezeu.
cine alege,-n acest timp, 
este, desigur, erou.
nu mă interesează aur, nici whisky,
iar voi nu-mi sunteţi de ajuns.
nu mai e mult până voi deveni servitor.
(care ai pus sare în visul cel de băut?)
fără o cauză suntem aproape nimic.
mereu, în preajmă, e suferinţa.
m-am săturat să înmoi sfeştocul
şi să dau cu apă bolborosită,
ea va muşca
până după al lumii sfârşit.
eşti puternic doar cât trupul îţi ţine,
neîmpotrivirea nu aplanează nimic-
dă-i mai multă funie
şi-o să te perpelească pe rug.
suferinţa stă la hotel băsescu,
fost iliescu,
fost ceauşescu,
fost ponţiu pilat -
citeşte poezia “lacrima” şi… îi place!

 

 

 

 

e o zi bună să faci cruci de frumuseţe.
chiar acum trebuie încercată starea
de fericire, cine-i atins, rămâne atins!
las inima-nfrântă să-şi ia ce-i trebuie
şi nu mă ia naiba! plecat cu crengi uscate
dinspre viaţa voastră,
închipui rugăciune de zăpadă,
să am pe limba lui august ce topi.
caut cu privirea pe oricine seamănă a
Iisus.
colbură pe cer sunt, ridicat împotrivă,
faţă în faţă cu ce aş vrea să se-ntâmple.
lumea o văd cu capul în jos.
nu mai e timp de gândit, dar sunt încă netreziţi din vis.
nelegat de oameni, plutesc,
ţin la piept un singur detaliu,
o lumină nu e, dar este totul ce am.
milioane de ochi dau atenţie lucrurilor care
cu glas tare apariţia-şi fac.
un mascul aşteaptă o şansă,
puterea trece de la un tiran la altul.
visează toţi să aibă cel puţin un servitor,
nimeni nu e biciuit pentru obrăznicie,
ba, cartuş imaginar în inimă-mi trimit.
şi vărs câteva lacrimi în ploaie, amănunţit.
nu-mi doresc lucruri, caut trăirea,
în mlaştini se află mult aur şi frumuseţi.
cei care în urmă rămân devin trişti.
cine trage în cer, singur se-mpuşcă.
cine sunt eu pentru oameni? întreabă Iisus.
s-a demonstrat ştiinţific: “lunga” nici că există!
aşadar, dacă dispar, nu se va şti,
chiar dacă soarele mâine, în zori, îl voi răsări

 

în oraşul corupt respiră care cum apucă.
la ora sex de seară, parteneri afurisiţi
negociază gradele de umilire,
neîndestulaţii fac planuri,
iar cei cu dinţii căzuţi -
socoteli fără noimă.
oamenii cinstiţi au devenit o specie ciudată.
totul în jur pare mai inteligent decât mine,
chiar şi o nălucă are palavra mai bună.
cineva sigilează discret trecătorile,
a rupt treptele suitorului înspre Dagda.*
mai am încă putere în mâini
să ţintesc un viitor fără mine.
chiui aproape înfrânt
câteva silabe şue
în libertatea ce o văd
şi nu e.
-----------------------------------------------------------
* Dagda era Zeul Dreptăţii la celţi, cu 200 de ani î.Hr.

 

 

 

 

 

 

dimineaţă fără şanse,
plină de alergătură.
sufăr fără să-mi doresc moartea.
mi-am luat gândul de la o
simplă lume perfectă,
chiar imaginară fiind.
hibernez încet pe un radar ce oferă şansă mulţimii.
somn uşor, ne/bunii mei!
câte puţin pierd din
înţelepciunea voastră ombilicală, deja am uitat
cum să mă strecor în sufletul fiinţelor vii,
până nevinovate devin şi ţâşnesc sclipitor
pe orbita visului cosmic.
vremea marilor degenerări s-a instalat în
casa cu perspective la dealul mitropoliei
şi ministerul de finanţe, unde se află,
legaţi la gură, doi saci comuni.
intuiţia binelui îşi ia zilnic liberă zi,
vocabula numita „viaţă” devine
o zarvură lipsită de farmec minuscul.
în cimitire, totuşi, se decretează
că am fost buni
apoi se varsă nişte pahare cu vin
cu gândul la următoarea şi următoarea mişcare.
nu ştiu de ce tot visez o încăpere
cu o firmă mare, albastră:
“CIORBĂ GRATIS PENTRU SĂRACI”.
tot ce vreau acum
este să ieşim din februarie.

 

 

nu contează ce am pierdut.
conştiinţa-mi e încă funie
aruncată peste un căprior.
ziua se stinge treptat, să reînvie altfel.
pe gardul vecinului cineva a scrijelit:
“aici locuieşte un nenorocit”.
un prost e de nici un folos.
nu este importantă lupta,
ci gândurile despre ea.

cine mă caută, mă va găsi.

 

 

nu ştie nimeni dacă se mai pleacă
sau dacă se vine -
realul pare înzăpezit definitiv
la crucea comisoaei.
trecători printre tot felul de buchii
visăm la cruciuliţe de aur,
în timp ce viaţa oferă doar rolul de
neîmpotrivitor
cu hrană împuţinată.
crepuscul vagant, uite, se-ngaimă, brusc,
ocrul foamei îşi aruncă linţoliul
peste munţii carpaţi.
am ştiut că o să crezi. dacă ai venit
să tac,
acuză-mă de ceva.

 

 

 

 

 

sunt cântecul sârmei ghimpate
arcuită graţios peste tâmple
şi dau roată, în somn,
particulei lui Dumnezeu.
îmi amintesc gestul îndepărtării,
mă lupt cu impulsul de-a zdruncina
imperfectul.
nu, nu sunt altfel,
loveşte-mă şi vei vedea
cum lacrima din ochiul triumfator
va cădea.
alegerea mea e cât să trăiesc înc-o zi şi o noapte,
şi alea tăiate în două, în trei sau în cinci.
cu visele degeaba mă împotrivesc,
în fiecare zi ajung în nelegănătură de braţe,
o linie-limită strâns mă reţine.
aşa e când nu ai o Tătică.
un kilogram de calmante-am luat
făcându-mi griji pentru cei care trăiesc
ordonându-mi să fiu fericit.
ţin în mâini leac şi otravă
şi târâi o viaţă pe care n-o poţi trăi decât dacă bei,
dar... aleg, încontinuu aleg,
inima face dâg-dâg,
în cap fitile înfăşurate pe gânduri nu mai încap.
răii îmbătrânesc frumos în libertate -

jumătate din rai e neam cu jumătatea cealaltă!

 

 

 

iubirea-i o văgăună de discordie, a devenit absurd
să vorbeşti despre ea când ea nu există.
la căderea serii păsări fregara încep să zboare în cerc,
Maria lăcrimează-n icoană ştiind că Iisus va fi părăsit.
dac-aş putea lumea aceasta să o întorc,
aş întoarce-o. chircit la subţioara unui aer-altfel,
trăiesc fără gard şi întârzii milioane de ani la o cină.
incapabile de a nu simţi, bucăţi din mine rătăcesc plătind vămi şi suferă, chiar dacă drumul şi izvoarele ştiu.
ideea simplă e să mergi pe urmele unui cap
încoronat cu mulţi spini. să fi ajuns mult prea-nainte, de rămân neales de cei legaţi strâns la-nţeles?
nici un câine văd că nu trece pe-aici,
preferă, în faţa măcelăriei, să moară flămânzi.
ştiu, privitul pe geam nu ajută,
fuga o alegere nu-i. ştiu, zidul acela m-aşteaptă.
chimia dintre seminţele firii nu lasă loc perfecţiunii,
aşa că am lăsat coarda ruptă a zădărniciei
unui calculator rablagit.
ar trebui să mă biciuiesc în public,
că n-am plecat mai devreme!  caut ieşirea din rând
şi fug înspre unde minciunile nu se spun.
într-un vis.
las goală scena realităţii, fac lumii acest deserviciu.
oricum, în zilele după Iisus,
vieţile sunt distruse cu mult înainte de-a apărea eu;
poate fiindcă între vietăţi nu există
o înţelepciune,
lumea-i urâtă de tot, e pe dos.
întunecimea sa hălăduieşte prin mahala,
face să se rătăcească oamenii.
cu mâinile în buzunare
mi-am pierdut spiritualitatea.
fluier.

 

 

 

 

Dumnezeu se uită la veveve...
mă fac că nu-L observ -
e aniversarea noastră: 53 de pagini,
3 rânduri şterse şi un punct ochit de
când L-am îmbrăţişat ultima oară.
îngerirea e de nici un folos, e ca himenul -
nu se mai poate reface, odată ce l-ai sfâşiat.
astăzi am fost după indicii aldine,
imaginar vânător prin ţinutul toracic.
dar am îndesat-o degeaba,
până la urmă nu ai decât ce crezi că ai.
(mereu mai vrem încă puţin!)
când am mai mult decât pot să mănânc,
atacat sunt de albi demoni.
“eu pot fi mai rău decât voi!”,
încă aş putea să şoptesc,
dar mai bine-i primul să mori.
înainte ca sufletul stârvul să-mi părăsească,
literele transparente, aldine,
fi-vor atinse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nu ştiu să zbor,
mă veţi vedea, aşadar, căzând în uitare.
de-abia pot să imaginez
nişte conciliabule în reflectoriu
ştiind că primejduiesc
apropiaţii şi apropiaţii apropiaţilor.
există o mulţime de motive să rămâi viu,
doar unul să devii cuvântător indezirabil.
un creator adevărat începe cu nesupunerea.
a fi El e ca şi cum ai opri această ninsoare
dinlăuntrul fereastrei pe care
degetul meu înfierbântat primu-a aflat-o.
lucrurilor nici că le pasă.
în oraş, oameni cu faţa la perete întorşi
aşteaptă, carceral, să fie răniţi sau iubiți.
melci bulbucaţi plimbă râca
şi o furişează prin crăpături,
prin fii nebineveniţi.
nimicul ocupă locul inimii
iar realitatea impudică adoarme încet.
e mult de când n-am ieşit la arătare,
să deranjez.
am abuzat
sorbind însetat absolutul -
idee care seamănă mult cu Iisus-,
cu sâmbure cu tot L-am înghiţit.

 

 

e o minciună că există oameni frumoşi pe planetă,
cu care să ucizi, nu să vezi cum se moare!
şi doar stabilisem exact linia vieţii,
uite, şi-acuma merg drept,
de ce-oi fi ajuns să n-am de la ei nici o
palpitură pe clipoard?
eram aşa pregătit să pierd
jocul „binele este răul”!
m-am lăsat jugulat,
să câştig o singură dat’,
sămânţa drăcească visând s-o strivesc
în gingii,
până face “pâc!”,
oricât s-ar împotrivi!
totuşi scriu
nestiind cum să nu pun de la mine.

 

sunt într-o stare completă de negare,
în plină ea,
cu gândul subţiat de zboruri fără rost.
adaos de cenuşă, alunec înspre mâine
înfrânt de nişte pietre
umplute cu al meu chip şi-asemănarea,
ajunse,
intimidator,
dintr-alt adânc al firii.
grija lumească m-a arestat din spirit
(la început e-o-ntărâtare chimică ce place)
şi m-a trimis durut-colindător în eparhia foamei.
ce zgomot poate face o frunză în cădere?
de ce nu plec,
să nu-mi pese de tine?
cât adevăr e destul adevăr?

marginea lumii seamănă cu patul -
acolo-şi au cuibul cele mai frumoase închipuiri.
roşul pierdut al obrajilor şi-agaţă treacătul
de moartea cea bună, precum cârceii viţei de vie de

bălării sau de sârmă. omuleţi vieţuiesc cu sărăcia pusă

în cârcă, îi trag după ei criminali în serie, cu asasâna.
nu pot decât să supraînţeleg
şi să migrez, dezamăgit de necântecul neamului meu,
spre liniştea văzduhă -
viitor, unde-o vâlvoare împrospătează aerul tot.
nu uit să arunc sare în urmă.
de-aici încolo e numai
hinghereala neiubitorilor de săraci.
se aud gemete (cineva e în viaţă!), nu
ştie că va
cădea şi nu-i nimeni să strige pe nume,
să prindă. pe cel viclean nu-l interesează
unde merge. dar Sfârşirea nu-i mama, trece
pe roşu, să vedem cine pierde până la orizontul
acestei poteci. nu mă feresc să las urme -
priviţi, acestea-s amintirile genunchilor mei.
îmi doream mult să văd şi am stricat păsărilor negre

rotirea. m-aş face om, să miros câteva flori, dar s-a
mişcat creierul după ce adevărul
ne-a despărţit. n-am mai luptat să pot fi
tot ce puteam fi, am rămas păsătorul de
suflet care vede altfel. şi
nu ştiu ce-o să facă degetul ăsta, care-i
pregătit să apese pe un trăgaci –
un sentiment străin mi s-a furişat sub perină.
ura neîmpărtăşită-i tot ură, chiar dacă
vinul ia tristeţea cu mâna. decembrie de românia

nu contează pe mine. marea de corali se vede din cer,
sunt pe cont propriu.

se-nziuă alb…
cu mâini îndrăgostite,
icoane, din umbre, mă urmăresc.
lumea-i atât de aglomerată,
mă câşui în ea!
- de ce nu fugi, nicolae,
nu vezi că timpul ţi-l pierzi?
mi s-au sfărâmât toatele,
nu mai ştiu nimic despre nespusele, neîntâmplatele,
nemângâiatele cu privirea şi gândul.
să fii perfect este total inutil.
am obosit să descopăr secrete.
uitarea nu se compară cu nici un frumos…
strigați-mă, dacă vreţi,
numai să crească puţin iarba…

 

 

 

cei de pe drumul care-ncepe
după ce se termină asfaltul,
zburdă cu faţa-nspre vis,
în timp ce pulenbergii sfâşie ce mai e din planetă.
gândul la ei mă asemuie sălbaticelor fiare.
nu-mi intră în minte că scosul din inimă
este pentru totdeauna pierdut.
mă încăpăţânez să rămân
acelaşi urcăreţ spre ce simţi Tu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

satani calificaţi
se bucură de pripăşeală
băgând întunecime în minţile simplilor.
cum câinii flămânzi, ne umplu viaţa cu păr.
viaţa-mi mai de-a este, mai de-a nu-i.
când o s-o termin
o să strig:
i hu–huu!!
nişte uf-uri m-au aruncat pe necuprinsul
fericirii cunoscute-n genunchi.
am teama că Dumnezeu aşteaptă-n zadar
acea înflorire. as putea risipi norii,
aş putea scrijeli nelinişti pe ape…
prin spărtura bocancului privesc,
să aflu dac-a găsit
vreun perfect pentru Facerea zilei.
Noidoiule, Noidoiule?
nu mă satur strigând.
între un strigăt şi altul
se petrec zboruri de păpădii.
îmi ţin respiraţia, poate… apari.

 

 

 

 

privesc în gol și o mulțime de ochi în juru-mi 
văd ce privesc eu și niște guri mărturisesc tainic: 
"da, e... el! Omule, ai puterea să îl omori pe unu care merită omorât?"  

mă mir că văd, că au nevoie de mine... 
să scap de gura lor, încuviințez să fiu El doar un vis, 
că am de săpat o grădina și de adus la păstrat
niște cuvinte pierdute-n aerul mare. 
rostesc: "să moară cel care merită să moară!" 
aud țipete peste tot. 
aflătorule, eu sunt vinovatul de moarte. 
trăiesc veșnic doar purii. 

am ochii 
albaștri, din cauza Planetei. 
în nopțile flămânde urlu la Tine 
din colivia de scris. 
aici... bine nu va fi niciodat' - 
oamenii sunt din nimic și mult fum, 
au rânjete mari, 
aici sunt destule motive pentru o strânsoare de gât, 
dar nu mai sunt funii și nici degete - 
ocupate sunt toate
să aline genunchii târâți. 
niște strigăte-s în gâtlejuri oprite, 
nu se știe dacă sunt gata să iasă 
ori să fie, rând pe rând, înghițite, 
că nu e clar, 
cum nu e nimica pe-afar'! 
cum aflu, Te anunț aruncându-ți în spațiu 
o rugăciune 
bolnavă de inimă rea, 
poate... chiar viațamea. 

nouri foşti albi s-au şucărit încoace şi-ncolo.
nu mă pot dismeţi!
m-a apucat (că nu mă apucase!)
lăcrimarea pentru ceea ce trebuia să fie şi nu-i.
rog pietrele să-mi amintească
dacă m-am trădat şi pentru ce?
pipăi locul unde-am greşit.
prezentul este înşfăcat de puternicii clipei,
îmi împresoară vorbalgiii păturica de supravieţuire.
atotmuritor sunt,
mă predau, domnilor…
mă predau,
Doamne!

 

 

 

 

 

gâştele au plecat cu unele sălbatice!

au venit unii cu o şurubelniţă şi-au slăbit toate şuruburile lumii.
mă îngrop în simplitate, dar nu-mi ajung genunchii.
- cu ce eşti și tu!- mă-ncurajează Poeziemea.
- ia spune, amar cu amar ce dă?
- nu-ţi spun, că iar faci castele. mai bine 

depune candidatura și-ntoarce-te într-un pâlc de lumină.
o să fumezi în jurul focului...

o să...

 

 

 

 

Napoleon
Se-ntorsese-n Cetate şi un nebun lumea zicea că era.
Îl primise-o femeie sărmană ce,-mpreună cu alţii,
Pepeni în piaţa de pepeni vindea.
Se întâmpla ca-n zilele-acelea, în zadar cu toţii-asudau.
Copiii, bătrânii şi câinii, de foame, pe jos se-ntindeau.
Iar el, cu chipiul pe ceafă,
După ce-a făcut câţiva paşi hotărâţi
Înainte şi înapoi, pe trotuarul din caldarâm,
I-a îndreptat, la orele când ceara se-nmoaie şi plânge,
Să vândă, cu felia, harbuzii cei reci şi zemoşi şi să strige
Nu-n pieţe, ci sub ferestrele celor bogaţi.
Cucoane frumoase coborau ulcele, pe funii,
Găletuşe şi coşuri fel-fel strigând din balcoane,
Certându-se chiar, să apuce răcoarea de-o clipă,
Când spaima căldurii spre inimi ţintea
Şi din trupuri gătite un abur fierbinte ieşea.

Un conducător dă un ordin, unul singur,
Când înţelege ce alţii nu pot.

Prea mulţi, în timpul acesta din urmă, aşteaptă-un Napoleon
Să le spună încotro s-o apuce –
Să aibă o viaţă mai bună
O zi, o oră măcar.

 

 

vreau

să nu mai intre-n suflet cireașa ori bucățica,

de nu este împărțită cu-acel cu mică pătrățica;

să modelăm ființa ca sprijin pentru Aproape,

să nu-l lăsăm în urmă, să-l prindem din zbor când cade.

vreau,

dacă cineva va scrie că în lume-i sărăcie,

să zâmbim convinși că e pură poezie.

 

 

 

 

 

 

Încă umblu desculț,

cu un strigăt pe buze: e hâd, totul e hâd!
Oamenii-și pipăie satisfăcuți intestinul subțire
și cercetează aerul mare, după încă o pradă ușoară.

Rostesc cuvinte despre înălțarea din inutil.
Ei dau din cap că nu,
Eu dau din cap că "da" și... "nu" rămâne.
Încă umblu desculț printre semeni,
flutur un zâmbet cu mâna -
Se pare că-n acest anotimp
a fi sau n-a fi e tot una!

 

 

 

ninge pe unde apucă, 
a devenit imposibil să mai ajungi undeva.
ninge peste scrisul albit 

cu flori de calomfir, iasomie și măr.
peste pietre și păpădii aruncate-nspre noi;

ninge cu tic-ul acestui acum - zaua ruptă dintr-un cândva -,

peste bănuții-nnodați în ”trăiesc”;

ninge cu gemete dinspre jupuiții din urmă,
peste numitorul comun sub linii imaginare fugit, 

peste amăgirea unui niciodată-mpreună. 

 

 

 

 

 

 

Pentru flămânzii ce-s nevoiți să țină mîna căuș,

Pentru cei care, din prea multe lipsuri, s-au aruncat în cap de pe-un acoperiş,
De la balcon, în faţa maşinii ori trenului aflat în viteză, în hău
Neputând să ducă pe umeri cât le pun stăpânii de greu.
Pentru cei ce-şi adorm copiii cu vorbe mestecând în ciorba de pietre,
Pentru cei ce iubirea de ţară nicicând nu o să-i şi îmbete.
Pentru cei cu palmele bătucite, desculţi, peticiţi –
Oameni cu ziua la nişte neoameni, ce-s, doar prin averi, fericiţi.
Pentru aceştia şi alţii care, în noapte, au gândul de-a nu se mai trezi,
Că nu pot ţine nicicum pasul cu idealul de-a fi.
Nu înainte de a ridica înspre cer un scrâşnet de dinţi,
C-au fost învăţaţi din altare să fie cu capul plecat şi cuminţi,
încă rostesc, abia şoptit: Degeaba, degeaba
Se strâng bogăţii cu duiumul, de omul îl înrobiţi –
Cu voi luaţi numai ortul, unul singur, când, singuri, muriţi.

 

Ai crezut că eşti sămânţă din curcubeu
Şi ai rămas repetent la şcoala absolvirii lui Eu.
A înflorit corcoduşul şi urzic-a-nverzit,
Mai ai clip de trăire, un bulbuc... și-ai murit.
Petrece-ți, uite aşa... ochii roată
Peste aceşti nesătui, cu iubire înceată,
Închină fiertura celor săraci
Ridică pumnul în aer. Și… taci.

 

 

 

Să fii din Movila a ajuns de bon ton.
Mapamondul, bunăoară, vrea să ştie
Ce culoare ne iese pe horn,
Dacă pisoii cu lăbuţa zgârâie luna
Şi laptele la robinet curge întruna,
Dacă tot omul are pe frunte cruciuliţă din mir!

De s-a ajuns cu asfaltul până la cimitir...

Dar nu se-ntâmplă nimic in Movila, cea fără de ban,
E toată ziua o linişte mare, ca-n ziua de hram.
Că… se gândeşte-n birouri,

se gândeşte la… ţară…
La ce faină e viaţa când o ai… „specială”!

Mulţi privesc dârele lungi lăsate pe cai și de căruţe pe stradă
Şi se-nchipuie-n ţări cu covrigii în coadă.

Numai cei ce-au muncit încontinuu, parc-ar fi fost ocnaşi,
Petrec grădina prin mâini bătucite, nu se vor păgubaşi.
Ei aruncă în târne, din câmpuri, frunzuliţe ciupite
S-astâmpere foamea câtorva orătănii din curte.
Se va umbla la buzunarul ascuns, stim, se va umbla iară,
Să rămână nedreptate-n Movila, ca oriunde în ţară.

Totuşi, în colţ rai de lume se întâmplă ceva:
Ion a luat coasa în mâini şi… se tot uită la ea!
Îşi dă seama că, pentru o ridicare, lipseşte... veriga -

Dac-ar fi mămăliga pe masă, ar exploda mămăliga!

 

 

 

 

Totu-i biruit de galben
Şi va fi prăpăd.
Au intrat poeţii-n toamnă
Şi nu se mai văd.
Ţine-ţi bine frunzele
N-arunca în ei,
Aşternute la picioare
Parcă-s flori de tei.
S-or găti cu ele-n piept -
(Roşii, gălbioare...)
Şi-or plânge incandescent
Verdele ce moare.

 

 

sub fereastră, într-un colţ de uimire uitat,
frumosul, mortal, e rănit de un
drac de om sau ce-o fi!
în zadar, buzit, îl pârăsc lumii.
a uf-uri sugrumate-ntre degete,-n faşă,
totul miroase.
cad ultime frunze;
toamna aceasta, între poezie şi vis,
încă vrea să ne bălăcim.
mai am încă timp să râcâi în cel nevăzut.
în mijlocul haitei cu nefericiri
devin dungă temoasă şi ticăită.
prin crăpăturile vieţii, de-a lunga, mă fulgeră, alb, cerul.
ca apa, prin zgâiturile clipei mă-mprăştii -
’s, acolo, toate ameţelile lumii.
mă lipesc de cuvânt, mă îndes, ma scutur de eu
și visez să devin peste-aceste privelişti
un mic Dumnezeu.

 

 

E o zi, parc-ar fi doliu...
Degeab-am tâşnit amândoi cu mâini îndrăgostite,
Viaţa se strâmbă şi se îngustează
Ca o râmă în frig…
O ultimă frunză se zgaibără-n pomi,
Vântul o aleargă, poetul şi el, să o prindă,
Apoi o coace, ca pe turte,-ntre palme. Şi râde.
Deschide un carneţel şi-adăposteşte acolo
încă un vers hacana sau mişto.

 

cine ești, omule,
care-mi vei cunoaște idealul utopic,

de-acum într-o mie de ani?
nu poți trimite nici măcar un cuvânt,

spus mie, că
da, dreptate-am avut
să vreau să distrug ideea de lut
după care omul s-a lăsat înrobit.
să amestec din nou aluatul,
un altul,
să culeg
bobul scăpat de rândunică

în iutele-i zbor înspre streșini,
bobul de sub verdeața sub care

doarme, pe veci, Eminescu...
să le frământ îndeluuung
cu lacrimă friptă

până se face inima

care obligă la rușinarea

c-a trebuit să vin
eu
acum și-ntr-o mie de ani!

 

 

Lamă s-a făcut cerul dintre mine și tine

Scriindu-te, strigându-te...

Fii tare atent când înalți gânduri și zmee,

să nu atingi cu ața tăișul,

că se vor înroși de prea mult-așteptare  

Cuvântul, apusul acesta și iarba.

Tu râzi

când ți se văd nădragii-ntre picioare uzi

De sulele ce ți se-nfig în coaste

Pe-ntinsu-ntregii vieți roș-galbene albastre.

Tu... râzi, că-i rușinos să te arați a plânge.

Suporți batjocura (celor de sus) până la sânge.

Nu scoți pumnalul,

Nu-ți omori calul,

Cum beduin, din neam arab

L-a omorât pe El Zorab.

Tu... nici măcar nu speri că, într-o zi,

Te-or răzbuna ai tăi copii...

 

Cuvântul pierdut
Nescris pe-o pagină albă -
Căderea lumii.

*

Virgula - un punct

C-o singură aripă.

Înger, cum omul.

*

Pute-a mare prost

duhoarea scursă-n public -
cacofonia.

*

Am aruncat-o
În sus. N-a vrut să zboare.
Încearcă şi tu!

 

 

 

 

În noaptea unui vechi cireșar

s-a năruit strângând la piept ultimul dor

lăsând în urmă pe niște pereți versuri scrijelite ușor.

Oamenii de rând și îngerii, aplecați, i-au deplâns viața,

cei mari și curioși doar s-au perindat să vadă fața

lui.

Eminescului.

Apoi... doi cai l-au tras după preot, spre-un cer roșiatic spre trist.

La o răspântie, Viteazu a privit dintr-o șa cum nici o iubită nu îl jelea;

cum luminat era de o lumânare,

crenguțe de tei făcute cunună și "Lumină de lună",

cum stropi de ploaie-i picurau pe obraz

luându-și "adio" și nu "bun rămas!"

I-au dus sicriul pe umeri șase prieteni, așa cum e obicei,

și l-au coborât într-o groapă săpată proaspăt, sub tei.

Atunci s-a putut, după mulți ani,

să se arunce în el și să îl și atingă cu bolovani.

Tot de atunci, acei care-i poartă versul pe buze, voit,

mărturisesc, cu iubire curată:

"Eminescu nu a murit!"

 

 

          VIUL DIN LEMN,

                  PIATRĂ

                 ȘI GLOD

 

Nicoleta Gâlmeanu: ”CÂND NEFIINȚA DEVINE FIINȚĂ. Cu puţin timp în urmă am avut bucuria de a vedea o expoziţie de fotografie  ieşită din tipare, la Casa de Cultură a Sindicatelor. În lucrările expuse, Nicolae Tudor, căci el este autorul, asociază dezinvolt creaţii ale naturii surprinse cu mare măiestrie. Creaţia naturii a fost fructificată în imagini cu rigoare profesională şi nedisimulată speranţă în reacţia privitorilor. Semnificaţia gri-ului care predomină lucrările este cea a armoniei din natura ce realizează surprinzătoare relaţii între forme care, în viața de zi cu zi, ni se par, dealtfel, banale. Siluete și chipuri regăsite-n piatră reușesc să coaguleze interesul privitorului şi vorbesc despre continuitatea vieţii şi a viului. Imaginea surprinsă este un limbaj universal care pornește de la idee și sfârşeşte în emoţie şi sentiment.”

 

Sebastian Hofner: “Nicolae Tudor a prezentat expoziţia de fotografie “VIUL DIN PIATRĂ ȘI LEMN”. În concepţia autorului fotografia recompune un univers uman fără trucaje şi fără canoane lineatice, absolut personalizat demonstrându-ne că atât piatra cât şi lemnul “împrumută” sentimente şi trăiri umane. Fotografiile, când dense, când transparente prin mesaj, sunt dispuse să ne vorbească într-o manieră viabilă, plină de valenţe evocatoare. Această expozitie cu ipostaze peisagistice, portrete, este, pentru privitor, motiv de meditaţie, de regândire a lumii.”

 

             

                       

STRÂMBĂ ALCĂTUIRE

                (ESEU)

 

 

Când zice la televizor "Ţara euro-săracă din sud", noi suntem - Ţara lui Andrei, cea atât de lovită, încât nici nu ştie ce a lovit-o. Are un potop de lacrimi la ferestre, gemete şi jale, oameni îngenuncheaţi, aruncători în gol şi muriţi de frig, fiindcă nişte rău intentionaţi o conduc, hoţii fură şi instituţiile ţin de şase!

După unii, România este o ţară în care Jumătate dintre cei care au o părere politică urăşte jumătatea cu opinie politică, iar cei care conduc recoltează ura unei jumătăţi şi indiferenţa celeilalte şi o speculează spre propriul profit. Jumătate din oameni cred că puterea exemplului nu funcţionează, că somnul este atotputernic, că nu mai recunoaştem nici eul, fiindcă, în "Grădina Maicii Domnului", minciuna, mita şi corupţia sunt la ele acasă, e vremea imbecililor şi naivilor, iar nişte nevinovaţi aşteaptă zilnic să fie răniţi. Profesorii şi-au pierdut integritatea, nu respectăm simplele reguli de circulaţie, nu ştim să vorbim respectuos cu cineva, ba chiar avem "români” care-şi dau aere de “civilizaţi” şi se fac de râs imediat cum deschid gura. Această jumătate mai crede că, dacă Eminescu ar trăi astăzi impudica aceasta de viaţă, ar lua-o razna şi mai rău. Jumătatea aceasta de români este convinsă că nu avem bănci, ci cămătari, că avem gâlceavă românească şi o clasă politică jefuitoare şi manipulatoare (deformatori de opinie – latratores, oameni ce ţin discursuri care ocupă timpul), că “serviciile” îşi bagă coada sau strecoară râca, întrucât suntem nişte neputinicioşi cu gură mare şi nu există teamă de pedeapsă, că, în orice instituţie publică, de la portar la director, vezi cu ochii cum toţi sunt o apă şi-un pământ. Că nu poţi fi mândru cu gropi în asfalt şi oameni care fură sau trăiesc din gunoaie, şi nici de bogaţii ţării de care nu se îndoieşte nimeni că s-au îmbogăţit prin înşelăciune. Toţi sunt convinşi că, dacă am sta şi-n cap 100 de ani, n-o să-i ajungem pe nemţi din urmă.
Oamenii nu mai au prieteni, ci amici. Tinerii nu mai trăiesc poveşti de dragoste, ci „relaţii“. Nu mai jucăm table cu vecinii, ci îi spionăm, să vedem cine intră şi cine iese din casa lor. Când vedem pe stradă o veche cunoştinţă, o evităm gândindu-ne că ne-ar putea plictisi cu evocarea amintirilor comune. Familia e mulţumită când un membru al familiei are un salariu. Trăim în cea mai nesigură zonă a Europei. Avem cei mai mulţi mincinoşi şi hoţi cu ştaif pe metru pătrat, mâncăm cele mai periculoase alimente din UE, bem cea mai poluată apă, avem cei mai bolnavi oameni, cel mai scump şi cel mai corupt sistem medical din Europa, de a ajuns la modă lista de aşteptare la cancer! Se fură peste tot, începând de la politicieni (furturi cu trenul) şi terminând cu oricare cetăţean al patriei (furturi cu buzunarul). În alte timpuri, nu mai departe decât în urmă cu vreo sută de ani, genialul Constantin Brâncuşi spunea: "V-am lăsat proşti şi v-am găsit şi mai proşti". România este frumoasă, păcat că este locuită. Mihaela Rădulescu a refuzat România alegând "o lume de valori şi cu respect pentru cei din jur".

Cealaltă jumătate crede că românii au valoarea aurului cenuşiu, creierul - statistic, reprezintă a doua sută parte din populaţia globului, însă, în materie de genialitate, reprezintă a şaizecea parte, dar am fi mult mai valoroşi, dacă nu s-ar întelege că nu e bine să citeşti prea mult, fiindcă viaţa trece un-doi. România îl are pe Costel, care uimeşte planeta interpretând „uvertura destinului”. Şi mai are mulţi alţi oameni care te primesc în casă şi taie găina, numai să te facă să te simţi bine, atunci când le treci pragul casei. Că avem o cultură populară deosebit de bogată şi lucruri făcute de mână, avem ciocolata „rom”, apa minerală „Borsec”, eugenia, cătina, telemeaua de Sibiu, cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău, gemul de prune de Topoloveni, mierea cea mai dulce din lume, plachia de crap de Dunăre, horinca de Maramureş, vinul de Murfatlar, pepenii de Dăbuleni, sarmalele, tochitura, Mioriţa, bazmele cu Ileana Cosân-zeana şi Făt-Frumos, naiul lui Zamfir şi cobza lui Tudor Gheorghe; piteştenii au, fiecare, câte o lalea; avem aerul curat, în Romania te poţi chiar îndrăgosti de o fată (România are procentul cel mai mare de femei frumoase), iar proştii noştri sunt mai deştepţi decât proştii altor neamuri. Mulţi cred că avem un început de normalitate, că poţi să fii om în România şi fără să minţi, că, noi toţi, ar trebui să ne considerăm valori, ba chiar avem oameni de o valoare inestimabilă pentru care poţi băga mâna-n foc, dar care s-au exclus social retrăgându-se în cara- pacea lor; cel mai sigur e că noi avem o lucrare divină de supravieţuire, într-un mediu extrem de ostil. Dar, în aceste condiţii, spiritul şi inteligenţa românilor cresc exponenţial cu greutăţile, constrângerile, trădările; avem o capacitate de rezistenţă şi de renaştere phoenixiană. „E timpul să facem, scria cineva pe internet, de bună voie, conştienţi, cu toţii, fără sacrificii impuse cuiva. Resursele nu lipsesc, România este o bijuterie turistică ascunsă. Nu va veni nimeni să ne facă viaţa plăcută, să ne cureţe apele, câmpurile, să ne vindece rănile, să ne aducă liniştea. Suntem datori să purtăm grija locurilor în care ne-am născut. Aici sunt rădăcinile noastre, aceasta este  moştenirea pe care e timpul să o restaurăm.”

În timp ce unii şi alţii spun una sau alta, oficial ne este bine, numai că, în realitate, ne este foame, din aceea că prosperitatea nu răsfaţă poporul român, „urcăm din ce în ce mai greu, fără nicio poezie şi cu nasturi din ce în ce mai puţini la manta, cu bocancii găuriţi şi buzunarele grele de pietre.” (Dana Banu). Într-o ţară în care un singur om poate produce mâncarea necesară pentru alți 100, numai că birocrația și gulerele albe au ajuns să cântărească atât de mult în costuri încât oamenii care muncesc cu braţele mor îngheţaţi de frig sau se sinucid din cauza sărăciei (în ţara vecină, Bulgaria, 5 oameni s-au autoincendiat din acelaşi motiv) sau negăsind un mod prin care să simţi că trăieşti; fiind atât de scârbiţi, nici nu lasă măcar un bilet. Românii sunt o naţie de supravieţuitori, nu-şi pot planifica decât azi-ul, mulţumiţi dacă ajung întregi până la dimineaţa zilei următoare. “Ne naştem goi şi flămânzi, apoi lucrurile se înrăutăţesc”, crede Doru Gheorghiade, iar Hanibal Dumi-traşcu afirmă că „în România e şovinism îndreptat împotriva săracilor, un amestec bizar de iz medieval şi fascism. Oamenii nu se întrajutorează”. Aşadar, supra-vieţuim în agonie strecurându-ne unii pe lângă alţii, nu foarte diferit de animale, care cum putem, mânaţi nemilos de instinctul de supravieţuire, sub presiunea necesităţii, trăind şi atât, iar asta înseamnă, în plan existenţial, cel mult semi-viaţă. Adică să trăieşti ceva lipsit de sens şi nu fiindcă nu-ţi poţi face un plan personal. Dar ajungi repede să ai foarte puţine aşteptări, nu-ţi mai găseşti motivaţia, sunt multe, prea multe care te determină să renunţi şi-ţi pierzi speranţa într-un viitor mai bun sau că lucrurile se vor schimba; ajungi să nu mai ai simţuri, idei, imaginaţie chiar. România a devenit ţara în care nu mai merită să gândeşti, din cauza nervilor şi energiilor strivite; idealurile şi visurile se sting unul câte unul şi atunci îţi închizi experienţa de viaţă! Un poet, drag mie, pentru a se salva, scrie că „îşi imaginează că trăieşte”! (Teodor Dume). Iar un altul întreabă: «Ce folos să exişti, să disloci un volum într-un spaţiu, dar să nu poţi să intervii cu nimic la schimbările care au loc în jurul tău? Ce folos că există legi ale fizicii, dacă, pentru tine, nu au nicio importanţă? Ce folos că, pentru o clipă, speri să poţi degaja un volum de aer egal cu volumul trupului tău, dacă, imediat ce tragi aer în piept, volumul degajat devine zero, ca şi cum te-ai umple cu aer din cap până-n picioare, ca şi cum tu şi trupul tău nu sunteţi decât un balon dintr-o piele fină, aproape fără dimensiuni, o peliculă atât de bine camuflată în atmosferă încât nu exişti pentru nimeni?» (Leonard Ancuţa). România a ajuns, după o revoluţie, „etalon de sărăcie în Europa” (şi de tăcere, aş îndrăzni să adaug, fiindcă sărăcia reduce la tăcere), foamea ameninţă să distrugă fibra esenţială a poporului. Vom cultiva, probabil, foarte curând, legume pe spaţiile verzi şi pe blocuri, cum au făcut cubanezii, să supravieţuim. În România, care „e atât de bogată, după cum spunea un prim-ministru, încât poţi să furi la nesfârşit şi tot bogată râmane”! Foamea a devenit povestea sfâşietoare a românilor care trăiesc din nimic. Mihai Gâdea se plângea chiar, într-o seară, că "austeritatea ne strânge de unde ne doare cel mai tare"; iar Dinu C. Giurescu atenţiona: "cu cât un om este mai sărac, cu atât devine mai violent!" Asta înseamnă arătarea cu degetul spre aproapele care are o maşină, o casă arătoasă, servitori. Deocamdată românii plâng de mila bogaţilor, dar vor măcar să n-arate ce fac cu banii, pe care-i bănuiesc bani furaţi! Poporul român şi-a adăugat proverbelor din gândirea populară 5 cuvinte: „e mai rău ca înainte”, proverbe care, toate, sunt împotriva bogaţilor. Florin Călinescu striga într-o zi să se adune toate partidele şi să zică: "Hai, mă, să facem un program şi să ieşim din foame!" În timp ce marii actori au ajuns să poarte la ceremonii fesuri de maimuţoi pe cap (vezi Mircea Albulescu) şi să plângă: "După 20 de ani de Teatru Naţional nu putem avea grijă de noi, mâncăm pâine cu muştar!" (Rodica Popescu Bitănescu). Pe pancarte, când se face câte un miting de protest, citim litere de-o şchioapă: ”am sărăcit bine”! Faimosul Huntington anunţă că ”omenirea se împarte în societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care, prin spiritul lor mioritic local, nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă. Acestea din urmă trebuie lăsate în plata Domnului pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac.” El mai zice că „sistemul social sau cel economic funcționează pe același tipar ca și organismul uman, ca și sistemul nervos central, ca și sistemul solar, prin transmiterea informației în rețea sau fractală pe orizontală și pe verticală. Funcționalitatea este dată de conexiunile dintre celule, care sunt simple. El funcționează, însă, la unison, unul cu celălalt. La fel cum funcțiile unui organism nu pot fi decalate, nu pot fi redundante sau bolnave, tot astfel sistemul economic trebuie să meargă corelat cu cel tehnologic, social sau politic.” În România, sistemul redistributiv a sporit sărăcia verticală, adică a redistribuit sărăcia şi foamea de mâine spre cei mai săraci şi bogăţia de mâine spre cei şi mai bogaţi având lăcomia inconștientă a unei tagme care ar fi putut crea șansa de a repune pe picioare economia, dar nu şi-a urmărit decât obţinerea veniturilor proprii, pe căi pseudo-legale sau mafiote. Ba chiar a găsit de cuviinţă că e necesar să distrugă oportunităţi şi a nu le lăsa la îndemâna omului simplu pentru că, astfel, oamenii bogaţi ar pierde statutul de stăpâni. Statul a făcut din sărăcie, minciună şi criză stări naturale, inexorabile, încât, orice încercare de a ieşi din ele, devine
ameninţătoare şi nefirească; a dus şi duce un război ocult pentru existenţă, prin care omul sărac să nu scape de sărăcie. Zilnic mor 100.000 de oameni de foame în lume (sau din cauza ei), când agricultura lumii poate hrăni miliarde de suflete. Dacă un popor moare de foame înseamnă că n-ai putut să-l hrănești sau n-ai vrut! În ciuda frigului, buzoienii săraci s-au aruncat după pește în nămolul unei bălți secate din parcul Marghiloman; de sărbători se donează sânge pentru a avea mâncare pe masă; a devenit un fenomen social ca, vara, să nu se mai ajungă la ştranduri - motivul: "e prea mare foamea!” În Brazilia, mamele pun pietre în oală și spun copiilor care cer mâncare: "așteptați să se facă", sperând să adoarmă. Supravieţuirea a ajuns chiar un orizont de fală, dacă o ţărăncuţă a ajuns să-l exprime prin cântec: "Io sînt fată de la ţară/ Nu mă culc cu burta goală!" La sute de ani distanţă când un Henric, ţinând cu cei mulţi, a decretat: "Fiecare familie trebuie să aibă în fiecare duminică o găină-n oală". Mahatma Gandhi a înţeles cel mai bine cum stau lucrurile: „există oameni atât de săraci, încât Dumnezeu nu le poate apărea decât în formă de pâine”. Un poet a surprins, păunescian, vaietul sărăciei: „Nu mai au nici un drept, nici măcar să mai plângă,/ Vină n-au, vina lor e lumea nătângă,/ Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,/ Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme./ Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută./ Pentru ei, umilinţa, e şi surdă şi mută./ În speranţă mai au doar bucata de pâine/ Ce-o primesc când şi când, pentru ziua de mâine/ Când din lacrima lor se ridică palate,/ Nu mai ştiu că pe lume mai există dreptate./ Demnitatea, şi ea, a rămas mai puţină./ Sunt acum condamnaţi, condamnaţi fără vină.” (Marin Bunget). Iar un altul pune degetul pe rană: ”Sunt un sărac în ţara mea bogată/ În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,/ În care munca mea a fost furată,/ În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt.” (Marian Malciu). Da, un om sărac nu are viaţă uşoară, că viaţa uşoară nu e pentru toţi. Numai că, atunci când flămânzeşti un popor, acesta devine nebun! Ministrul cu responsabilitatea grijii faţă de om (Mariana Câmpeanu), după un sfert de secol de guvernare a sărăciei crunte, nu vrea să ştie că bogatul din ţara săracă este vinovat de sărăcia ei. Nici măcar nu a identificat categoria persoanelor sărace! (De altfel, ’’Statul nu are cel puţin un inventar al tuturor bunurilor deţinute!’’ Răzvan Orăşeanu). Dar ministra îşi face cruce: "Ferească Dumnezeu de revolta desculţilor!"                     
Ţinuţii în sărăcie lucie s-au învăţat cu puţin şi privesc doar spre Dumnezeu aşteptând salvarea, conştienţi sau nu că aşteptările zadarnice dăunează grav sănătăţii. Un imn îi îndeamnă zadarnic să se trezească, dar nu îi trezește nici foamea, nici setea, în timp ce România se învârte într-un cerc vicios în jurul ţărilor evoluate ale lumii - având proiecte megalomanice, în timp ce unii români nu ştiu ce înseamnă canalizarea -, cu speranţa să le ajungă din urmă. Dar este descreierată, dacă nu vede că a sleit poporul de foame şi boală şi vrea doar satisfacerea orgoliului de a sta pe poziţii de egalitate sau neîngenunchiere la masa cu puternicii lumii; ori este cinică, dacă, în discurs, spune că ”săracii deranjează”, „săracii nu sunt egalii noştri!” Preoţii declară, şocant, că Biserica Neamului nu este pentru cei săraci! Omul flămânzit prin robie, ca om, nu trebuie să fie inferior celui bogat. Într-o ţară normală, sărăcia ar trebui să fie o stare/perioadă/ fel de a trăi nedefinitiv; adică poți, pe parcursul vieții, să devii sărac, dar poți și să ieşi din starea de sărăcie, dacă efortul politic al societății este îndreptat spre reducerea probabilității ca o persoană să ajungă în sărăcie, nicidecum să trăiască permanent în sărăcie.
     Cu bună ştiinţă, dar din motive ce se subînţeleg, se ignoră realitatea pe care o vedem cu toţii. Axiomatic, ajungem să vedem că există necesităţi ale condiţiei umane care au căpătat abuziv întâietate, când realitatea arată, nealternativ, că „nu poate să existe preocupări ale spiritului, atâta vreme cât fizicul suferă de foame - capriciile sunt necesităţi adăugate, care au strânsă legătură cu starea de bine a fizicului, niciodată invers” (G.D.Toma). "Când ţi-e foame, puţin îţi pasă de miracolul care este viaţa, îţi vine să înjuri, să scuipi şi să te spânzuri» (Cella Serghi). Sărăcia a ajuns să fie o stare naturală, inexorabilă, orice încercare de a ieşi din această stare devine ameninţătoare şi nefirească. Ives Navarre crede că fiecare om are ceva de spus în plus, unic, iar, în lipsa acestei implicări individuale constructive, sărăcia planetară face ca întreaga planetă să devină direct proporţional şi săracă spiritual. La Timişoara s-a protestat pentru incertitudinea zilei de mâine. Când se scoate petrol de multe miliarde din pământul românesc, iar românii nu au nici un profit. În Bucureşti, ca o ironie a soartei, a început campania pentru săraci “sendvişul de la miezul nopţii”. Deci şi când vrem sau putem să facem un bine, nu suntem în stare. Paul Purea: "Sărăcia lumii există datorită prostiei aceleeaşi lumi!"

Este doar o înţelepciune sau fiinţa umană chiar are dreptul la supravieţuire? “Echilibrul/ Ne pune în balanţă fiinţa./ Fiecărui om bogat/ Îi este ataşat un cerşetor,/ Existenţa lor depinde de un bănuţ./ În haosul în care nimic nu e întâmplător/ Se vor întâlni pe drum/ Iar, de nu se vor dărui unul altuia,/ Amândoi se vor pierde/ Printr-o scindare/ Redusă la absurd.” (Carmen Zaniciuc). Raportorul special al Naţiunilor Unite, într-un 17 oct., a condamnat, printre altele, „regulile şi practicile care restrâng excesiv permisiunea desfăşurării în spaţii publice a unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire”. După ce săracii au fost criticaţi că „pur şi simplu deranjează, distrug estetica pieţelor şi parcurilor urbane, agasează solicitând ajutor, tacit sau vociferat, pun în pericol sănătatea prin bolile lor, acumulează lacom prestaţii plătite din impozite, ocupă abuziv locuinţele părăsite sau îşi ridică, din scânduri şi carton, cocioabela periferii.” Soluţia fiind ca săracii, înainte de toate, „să fie disciplinaţi, asistaţi în completarea subiectivării fragmentare, înregistraţi ca forţă de muncă şi reciclaţi prin programe de consiliere/ formare profesională”. Motivele oficiale pentru care există oameni ce trăiesc în sărăcie, parte inevitabilă a progresului social, par a fi “lenea, lipsa de voinţă şi capabilitatea de a alege”. În realitate există o nedreptate în societate, care oferă o şansă abstractă de a avea acces la a-ţi valoriza viaţa, iar asta face ca lipsiţii de şansa egalităţii pragmatice să devină săracii pe vecie. Creştinismul situează românul de partea morală a trăirii, dar sărăcia îndelungată, fără sprijin măcar bisericesc, l-a împins să-i dispară ruşinea şi să-şi însuşească ce nu-i aparţine, ori să întindă mâna, ca o profesie. O revenire pe baricadele iniţiale ar necesita mult timp. Dumnezeu a făcut pământul şi l-a dăruit omului. Cel care doarme pe cartoane sau în scorburile din gunoaiele aruncate la periferia localităţilor, cei care stau cu chirie înghesuiţi unii peste alţii sau cerşesc, oare ce şanse egale au? Săracului i s-a furat pământul pe care Dumnezeu i l-a lăsat sau a fost momit să-l vândă pe nimica, i s-au îngrădit fructele, peştii şi păsările care, toate, aparţin naturii. Iar cei care le au cu japca în stăpânire nici nu conştientizează măcar că nu au drept total asupra pământului, ci doar asupra rodului muncii personale pe acesta, ba, mai mult, consideră că, potrivit libertăţii, nu au nicio responsabilitate faţă de locurile şi oamenii unde trăiesc. Dacă ieşirea din biblioteci nu a avut efect îmbogăţirea legii nescrise că avem obligaţia să facem mai mult, dacă putem mai mult, şi să dăruim ca un drept, nescris, oricui nu are temporar posibilitatea de a supravieţui, un blid, zilnic, cu mâncare, atunci fie cărţile nu învaţă nimic, fie nu ne-am îmblânzit deloc instinctul animalic şi arătăm întâmplător a fiinţe înzestrate cu raţiune. Animalele ţipă când le este foame, o spune Adrian Păunescu într-un cântec, le-am auzit în aerul mare de atâtea ori, chiar mi-au plâns la poartă şi mi-au intrat cu forţa în curte şi le-am dat. Dar omul nu ţipă. Dacă nu întinde mâna pentru a primi bănuţul după care nu te apleci când îţi scapă din mână, îţi dă în cap. Pentru ca fiecare om bun de muncă să facă ceva trebuie integrat în comunitate, adus în jurul focului tribal, unde trăgeau toţi fum din aceeaşi pipă (ah, ce vremuri!), trebuie să i se acorde rangul de om, iar munca să fie ceva care nu forţează bucuria, nu îmbolnăveşte şi umileşte, ci produce fericire. Munca grea să fie aceea la care singur se înhamă şi numai pentru că îşi recunoaşte limitele. Dar ajunşii au prejudecata că dacă s-au chinuit ei sau înaintaşii lor, care le-au lăsat moştenire condiţii de existenţă ori au absolvit şcoli sau au avut noroc să se realizeze într-o profesie, toţi aceştia cred că supravieţuirea este o competiţie, cum un spectacol încărcat cu frumuseţi declanşatoare de aplauze furtunoase, că viaţa însăşi este o luptă şi, ca-n orice luptă, este firesc să fie şi învişi. Adică morţi. Pentru a înţelege dacă greşim, să ne închipuim de ce ar fi lumea construită greşit dacă fiecare om ar avea pământul lui, care să-i asigure mijloacele de existenţă? Supravieţuirea ar mai fi o luptă? Să privim biserica şi aflăm învăţătura ei de căpătâi, aceea că nu trebuie să ducem grija zilei de mâine şi să ne lăsăm în voia Domnului, fiindcă Dumnezeu munceşte pentru om înmulţind peştii, iepurii, raţele, făcând că sămânţa să aibă rod. Astfel, pământul fiecăruia poate să-i asigure supravieţuirea, fără ca omul să fie nevoit să se lupte cu semenii. Chiar poate fi fericit stând pur şi simplu, dacă visează această cea mai înaltă formă de fericire; ceea ce şi fac îmbogăţiţii lumii, cu diferenţa că ei, în acelaşi timp, au totul. Cu alte cuvinte: omul simplu are dreptul la „fericirea de a sta” având doar natura înconjurătoare care îi asigură supravieţuirea. Vorbim deseori despre obligaţia de a munci, dar nu spunem nimic despre dreptul şi fericirea de a sta! (’’Am şi eu momente în care aş vrea să fiu altfel, să fiu o găină, ca toţi oamenii din jurul meu. Să cumpăr pământ, aspiraţiile mele lumeşti să nu meargă mai departe de satisfacţia pe care ţi-o dă un preţ bun obţinut la vânzarea recoltei. Ce bine-ar fi! Un petic de pământ împrejmuit cu un gard de stuf, o adevărată lume, mâncare la nas şi să petrec ore în şir stând aşa nemişcată pe pământ, pe câteva fire de stuf!» - Blasco Ibanez). Sărăcia a devenit generalizată, când am renunţat la timpul cosmic în favoarea timpului bolnav, istoric, declanşat de industrializare, când timpul ciclic s-a redus la câteva secunde oferite de meşterirea unui bun de consum aflat pe o bandă transportoare, care oferea imediat recompensa, pe care ne-am grăbit s-o cheltuim în aglomeraţia urbană plină cu lumini, mirosuri şi sunete ademenitoare. Au urmat înlocuirea omului cu maşina, în favoarea îmbogăţirii câtorva (1%!), apoi abandonarea sa rapidă culminând cu desproprietărirea, încât omul care aşteaptă azi de la societate oferirea unui loc de muncă a devenit foarte repede sărac şi chiriaş pe pământul său. Omul căruia-i este foame şi frig are dreptul să ia şi să stea acolo unde găseşte ce are nevoie, chiar dacă este proprietatea altcuiva, a spus-o cu secole în urmă sf. Vasile cel Mare. Asta înseamnă că, acela care are trebuie să se gândească permanent şi la cel care n-are şi să procedeze benevol la întemeierea unui echilibru, să ştie că are dreptul la mai mult doar după ce acela care-i munceşte şi locuieşte cu el în aceeaşi comunitate trăieşte decent. Iar minimum necesar înseamnă supravieţuirea. Soluţiile pentru o lume normală nu pot fi decât reîmpăr-ţirea pământului la numărul de vieţi omeneşti şi acesta să nu mai poată fi înstrăinat vreodată, ori Statul, ca for-mă supremă de organizare, să redistribuie prioritar, ca scop fundamental al său, venitul de supravieţuitor fiecă-rui membru al comunităţii, din tot ce se adună ca bogăţie în sacul comun. Dacă nu este în stare sa convină cu toţi agenţii economici ca aceştia să angajeze cel puţin un membru din fiecare familie, iar câştigul minim să poată hrăni cel puţin 4 guri. Horthy a dat un exemplu în ce priveşte salarizarea şi a extirpat corupţia din admi-nistraţie. Criteriile de departajare a salariilor erau următoarele (la aceeaşi clasă de pregătire): numărul membrilor familiei, localitatea de domiciliu, salariile erau astfel calculate încât familia să trăiască decent. Fiecare funcţionar public semna un înscris prin care îşi exprima acordul de a-şi pierde toate drepturile cetăţeneşti - până la a 3-a generaţie -, dacă era dovedit corupt sau mituit! Legea evreiască spunea, pe timpul lui Iisus, că, dacă ai un câmp şi-l culegi, trebuie să laşi colţul neatins, pentru a-l culege săracii. În străinătate, între vecini, există, se pare, conturi speciale pentru bătrânii defavorizaţi, care includ gratuit masă, îmbrăcăminte, cazare şi salariu minim – “să aibă şi ei ceva”. Li se dă o dată pe lună. Dar clasa conducătoare - prin înfiinţarea Statului -, a ales să aibă ea grijă de comunitate, dar nu printr-o regulă pe care s-o ştie tot poporul, ci printr-o interpretare perso-nală (de aceea este şi profund vinovată!) Astfel, ea decide câţi bugetari are şi câte ministere, celui mai bine plătit i-a făcut leafă cât mii de salarii minime şi nici măcar nu ştia de el, a aflat printr-un control guvernamental. Ea decide cine este sărac, dar nu are nici o evidenţă (statul care conduce oamenii nu ne cunoaşte măcar!) Acordă câte unuia ajutor, dar nu fiindcă ar avea dreptul la el, ci îi face favorul acesta; de multe ori se face apel la donaţii publice. Puţinii care primesc o masă la cantina săracilor au dat spagă autorităţilor să le accepte dosarul. Dacă ţi-e foame, nu te primeşte acolo, dacă îndrăzneşti să ceri, statul găseşte motive să nu îţi dea, că ai un frigider, covor sau 2 găinuşe prin curte. Când bugetul ţării a crescut cu 30 % (de la 100 mld. E la 130 în 2012 şi 160 în 2016, 210 in 2018), guvernanţii se plâng că nu le ajung banii, dar alocă bisericii de 30 de ori mai mulţi bani decât acum câţiva ani şi se aprovizionează cu maşini străine şi bunuri de lux. Comunismul a centralizat pământul şi aşa de bine a organizat munca încât poporul a ajuns să iasă în stradă de foame – ţara pâinii dădea pâinea pe cartelă, când pământul poate hrăni 12 mld. De suflete. A înconjurat oraşele cu fabrici şi poporul suferea de frig, iar cuptoarele industriei lăsau să se piardă în atmosferă căldura, în loc să încălzească apa sau s-o transforme în curent electric. Nu a adus nici măcar apa râurilor la capul grădinilor, a lăsat-o să se scurgă, nefolosită, în
mare. Albii piscicole măcar să le fi făcut! Numai incompetenţi a avut România în fruntea ei. Şi are!

De ce nu iubim egalitatea?

Să ne convingem că egalitatea este un principiu divin, este suficient să ne închipuim o planetă locuită cu fiinţe raţionale şi dv, cititorule, aveţi misiunea să organizaţi viaţa de acolo. Aţi promova principiile egalităţii sau ale sclaviei? Pe planeta aceea, dacă aţi visa-o perfectă, vi s-ar părea rezonabil ca îmbogăţirea indivizilor să fie limitată? (asta însemnând un procent ridicat de egalizare) sau 1% ar trebui să deţină 99% din tot ce înseamnă bogăţia unei planete? La noi, în trecutul îndepărtat, societatea bazată economic pe cules, pescuit și vână-toare, cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strân-să legătură cu o muncă puțin productivă, avea un carac-ter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. Fanaticul religios decretează că „există doar egalitatea în faţa lui Dumnezeu, nu a oamenilor care nu ştiu, nu le pasă, nu le trebuie sau o interpretează după propriile interese!” ignorând spusa poetului Nicu Con-stantinescu „Doamne-n primul tău cuvânt/ Ne-ai promis egalitate!” Este surprinzător („curat murdar”!) ca tocmai pe credin-cios să îl descoperim în vâltoarea fenomenului actual al egalităţii, în care cel mic vrea egalitate cu cel de deasupra lui şi inegalitate cu toţi cei aflaţi dedesubt, pe scara socială, ca-n fabula în care dreptatea este pentru dulăi, nu pentru căţei. Egalitatea este acceptată doar în frumuseţe şi în genii, când se promovează valori asemănătoare și se militează în egală măsură pentru impunerea acestora. Paradoxal este că aspiranţii la ieșirea din sărăcie tună și fulgeră împotriva egalității. Pe PLANETA PAMÂNT, drepturile omului sunt consfinţite de un for, la nivel planetar, într-o Cartă a Drepturilor Omului, care legiferează, la art 1, că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi şi în demnitate”. Aşadar, egalitatea este considerată o valoare a umanităţii iar atingerea ei înseamnă atingerea demnităţii, ceea ce duce la excluziune socială. Ca lege divină, egalitatea creează o punte între oameni iar individul nu este împie-dicat să-şi extindă limitele, chiar dacă e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o perspectivă mai largă şi mai altruistă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. In faţa nenorocirii toţi suntem egali; „apocalipsa, spune CTP, este egalizantă”. Deci vor muri oameni pentru ca supravieţuitorii să fie egali. Religia ne îndeamnă să iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nu putem iubi un om în detrimentul altuia, întrucât toţi suntem aspecte ale divinului - nici unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, mai bun sau mai rău decât celălalt. La nivelul sufletului, nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici tu nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nu ştie de titluri, de poziţie socială sau de statut economic, sufletul ştie doar că întâlneşte un alt suflet şi cinsteşte călătoria făcută împreună, nu se ridică niciodată deasupra altui suflet, să arate că este geniu. Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii egali. Cu toţii merităm iubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi să o primim fără condiţii. În lumea spiritului, nu există ierarhie. In practică, elita are nevoie de separare, ea se deplasează în perspectiva deosebirii de ceilalţi– conştientă fiind că, astfel, alimentează conflictul şi neînţelegerile, pe care chiar ea le provoacă având convingerea, datorită şcolirii intensive, că va produce victime, iar acestea vor deveni un piedestal de pe care să domine. Ea neagă egalitatea cu argumente:                                             MATEMATICE – „dacă un om nu poate fi egal cu sine însuşi, cum poate fi egal cu aproapele său, cu toţi ceilalţi? oamenii nu sunt egali în nimic!” (Victor Duta); chiar Mihai Eminescu a afirmat că „egalitatea nu există decât în matematică”.

SOCIALE - „oamenii nu sunt egali, că unii dintre ei sînt imbecili, în vreme ce alţii nu, iar această diferenţă nu depinde de factori şi influenţe culturale, ci pur şi simplu de ereditate” (Carlo Cipolla).

EDUCATIONALE - „egalitatea este o demnitate pe care omul de rând nu o merită pentru că nu depune eforturi să se ridice la înălţimea ei; o merită doar desăvârşiţii, doar dumnezeiţii. Fiecare om este unic, nu există decât un om bun, un exemplu de om” (N. Muşat), unicitate pe care o flutură elitistul, ca pe o victorie, ceilalţi fiind, desigur, o masă. Curios este că vrem să evoluăm, adică să devenim importanţi, să ne detaşăm de gloată, conştienţi fiind că pe culmile marilor înălţimi cei ajunşi suferă că sunt „nemuritori şi reci”! O poetă îndeamnă să mergem înainte, călcând pe cadavre, dar, ajungând la capăt, constată că acolo, înainte, „nu este nimic!” Un poet observă că „ne înălţăm tot mai sus şi… tot mai inutil”. Nichita Stănescu cobora printre cei simpli să-şi verifice ideile şi îşi încărca, astfel, bateriile cu energie creatoare, deoarece înţelegea creaţia ca pe o unealtă de împingere spre necădere a celor rămaşi în urmă, de atragere spre piscul normalităţii în care spiritul este la el acasă iar animalicia închisă în ţarcuri.

Învăţăturile separării ne spun că deştepţii au dreptate şi prostii greşesc – iar cei care au nevoia de a avea dreptate trebuie să-i învingă sau să-i doboare pe aceia care nu au dreptate, pe principiul ”supravieţuirea nu este obliga-torie!” Elitele ridică a îndoială sprinceana când vine vorba despre egalitatea dintre oameni, chiar se tem de egalitate mai mult decât de moarte. De aceea intelectualii înfiinţează cercuri virtuale sau cluburi cu legitimaţie de acces, curente filozofice (boierismul), ori partide politice – scene pe care falşi actori joacă roluri cinice de viaţă prin care răcnesc că doar ei au cunoştinţă despre binele comun - pentru a fi văzuţi, ajunşi la butoane. Îi vedem cum acaparează cu lăcomie legea şi tot ce este de preţ în lume.
Adevăratul intelectual este un om nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara acestora. Ca poet, a sfătuit:” Nu înjosi pe nimeni în viaţă/şi nici de sus la alţii nu privi/ suntem egali, fii om cu fiecare/ lasă frumos pe unde-ai să păşeşti/e-o lege-a vieţii fără expirare:/ la fel cum dai, aşa o să primeşti!”
Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu deţine adevărul întreg şi, între oameni, este necesară o cale spre pacea sufletului, înţeleasă ca pe un progres revoluţionar în interacţiunea umană, cale ce presupune să se asculte cu respect pe oricine are ceva de zis şi să i se respecte părerea, chiar dacă aceasta ne face să nu se simţim în largul nostru. Prin practica acceptării, noi creăm egalitatea pornind tot timpul de la atitudinea că ideea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de a fi ascultată, ca şi a noastră. Aceeaşi falsă elită spune că egalitatea este „o himeră pregătită politic pentru a se da mulțimii senzația de „drept” inalienabil, senzația de „utilitate” inalienabilă, senzația de „apartenență” inalienabilă și indiscutabilă la categoria minunată de „cetățean”, de „om”; că „egalitarismul este închipuit, el se opune libertăţii, libertate care înseamnă alegerea de a fi diferit de ceilalţi, nicidecum asemenea lor.” Dar nu ia în considerare că evoluţia nu înseamnă doar ce vrei tu să araţi că eşti, ci reacţia chimică de om superior pe care o transmiţi celorlalţi şi divinităţii. Cum poate să îi placă lui Dumnezeu oamenii care, cu gândul şi fapta, demon-strează, nu atât lor, înşile, cât aproapelilor că încalcă animalic principiile divine? Si se văd zilnic mizerii imense revărsate de cei care se cred elite sau ocupă poziţii superioare în comunitate. Este adevărat că, pentru o lume armonioasă, un rol decisiv îl are evoluatul care trebuie să coboare la punctul zero al evoluţiei pentru a-l salva fizic pe cel rămas în urmă de la suferinţa trăirii, dar cine face un steag din inegalitate şi îl flutură peste mulţime nu este om/fiul lui Dumnezeu! Inegalitatea provoacă suferinţă nouă înşine şi îndeosebi celorlalţi, de aceea ea este o zvâcnire de inimă nefericită în procesul de dezvoltare al omenirii. Marx prevedea conștiința socială iar Tofler a gândit că accesul la informație va duce la o egalizare de șanse. Principiul egalității este un concept cu valoare de principiu director şi constituie nucleul gândirii de stânga, în timp ce dreapta divide pentru a stăpâni mai ieftin şi nu consideră dezirabilă mai multă uniformitate. Egalitarismul socialismului, prin deviza ”EGALITATE, FRATERNITATE, LIBERTATE”  voia să nu existe nici bogaţi, nici săraci, un trai în comun, o egalitate de şanse, fără a se egaliza valoarea şi recompensa – inspiraţie din Biblie: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap 2,44-45). Echitatea şi egalitatea au ajuns astăzi înjurături, împotriva cărora se ridică Lucian T. Butaru: „Cei care nu acceptă egalitatea ca valoare fundamentală o fac pentru că disprețuiesc democrația. Egalitatea nu este un atribut, o însușire sau ideologie a sclavilor sau a celor slabi, plini de resentimente, și nu are nicio legătură cu o presupusă identitate sau uniformitate. Egalitatea nu se opune diversității; dimpotrivă, este condiția manifestării acesteia. Egalitatea se opune discriminării ideii de superioritate/ inferioritate a ființei umane. Egalitatea este un drept, ea nu se opune libertății, este condiția manifestării omului ca ființă liberă.” În caz contrar, nu există libertate fără egalitate, libertatea devenind o formă fără fond.

E de înțeles că nimeni nu e perfect, dar clasa dominatoare s-a autointitulat „clasa întregilor la minte” sau „boierii minţii” şi au împins experienţa trăirii frumoase a vieţii în zona superficială a acumulărilor materiale, zonă aproape niciodată suprapusă, doar atinsă accidental şi tangenţial cu adevăratul sens al trăirii - evoluţia spirituală- excluzând posibilitatea că ar exista şi altfel de „întregi la minte", unii care-şi acceptă sărăcia mulţumindu-se cu puţin, dar trăind cu sacralitate. Un om simplu poate mânca o viaţă întreagă doar ceai cu pâine, asta nu înseamnă că nu mai este creaţia lui Dumnezeu sau frate cu ceilalţi semeni în faţa Acestuia, care ne consideră egali, aşa cum considerăm şi noi egali copiii noştri, chiar dacă unul ajunge hoţ şi altul împărat. Da, nu suntem egali, unul are ochii verzi şi altul negri, unul este mai scund şi altul mai înalt, unul creează şi altul ajută necalificat creatorul, adică nusuntem egali în ce priveşte înfăţişarea şi aptitudinile/educaţia, modelate după conjuncturi în care nu am ales, ci am fost nevoiţi să alegem. A fi om înseamnă a avea atitudini isusice, a fi umil şi nu cinic. Elita strigă că săracii nu sunt egalii ei. Inegalitatea îi aduce beneficii, dacă stă fiecare în banca lui.
Mecanismul orb şi automat care angajează dinamica egalității-inegalității sociale scindează intern egalitatea şi generează şi adânceşte inegalitatea. O egalitate absolută înseamnă o societate fără clase sociale. Să fim egali în toate, înseamnă că nu putem fi egali în vreo privință, până nu suntem egali în toate celelalte. Într-o ţară normală nu poţi să fii bogat iar toţi ceilalţi săraci. O mamă este atât de fericită cât este de fericit cel mai trist copil al ei.

Biserica greşeşte grav când spune oamenilor că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cel mai mult, iar asta ne împinge, la rândul nostru, ca părinţi, să şoptim copiilor la ureche, fiecăruia în parte, că pe el îl iubim cel mai mult. A iubi pe unul cel mai mult înseamnă a recunoaşte că pe altul îl iubim mai puţin, iar cel care va simţi mai puţină iubire se va simţi nedreptăţit şi va adânci, prin copierea modelului, diferenţa dintre bine şi rău, iubire/ neiubire. Tot biserica nu primeşte în rândurile sale oameni care nu sunt credincioşi. Îţi dă şansa, făcând de trei ori strigare, să fii ca ea, apoi te azvârle din grup şi îndeamnă oamenii să fie indiferenţi faţă de tine pentru că eşti cel rău. Astfel, trecând pe lângă o bodegă, am văzut credincioşii cum, întorcându-se de la biserică, treceau grăbiţi pe partea opusă şi neprivind măcar într-acolo, pentru că acolo era cel rău, iar viaţa grupului credin-cioşilor curgea înspre salvarea grupului. În extremis, ideea de salvare înseamnă să mori tu şi să trăiesc eu, să ajung eu în rai şi nu tu. Iar asta face ca oamenii să se împartă arbitrar şi superficial în buni şi răi, după nişte idei şi să nu mai fie egali. Când, acelaşi om, care, astăzi, este în bodegă şi bea un pahar cu vin (ceea ce şi lui Dumnezeu îi place!), este într-un grup, iar mâine, când simte să intre în biserică să se roage, este în tabăra cealaltă. Chiar dacă nu eşti egal cu o persoană, faci un rău omenirii arătându-ţi diferenţa, fiindcă provoci la lupta dintre egal-inegal, care ajunge să scoată din om, la suprafaţă, odată cu dumnezeiescul, şi ura. Pe când, atunci când vii ca egal printre oameni, având doar un sentiment interior al distanţei (ceea ce poate provoca fericirea absolută!), oamenii simt că nu le eşti egal şi te vor înălţa prin respect, încredere, admiraţie. Astfel, ura va rămâne un zăcământ inactiv ascuns în subteranul corpului şi lumea va deveni mai echilibrată. Buddha a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea şi acţiunile sale conturând în învăţături că toţi suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în cordialitate, prin înţelepciune şi morală, armonia fiind sublimul convieţuirii umane.

Trebuie dusă o luptă pentru egalitate, dar nu pentru a se obţine ceva, ci de a se restabili un drept încălcat. Descartes îndeamnă, pentru formarea bunei gândiri, să mă îndoiesc și nu știu de cine: de Democritus, care a spus că "egalitatea este o lege a omului" sau de Mihail Neamțu, care este sigur că egalitatea este o obrăznicie? Oare, egalitatea este "opiu pentru popor, oferit de comuniștii populiști" sau "condiția  manifestării omului ca ființă liberă"? Cel mai iubit filozof român, Petre Țuțea, zice că egalitatea există, dar "este cel mai mare dușman al libertății". Osho zice ca nu, deoarece "nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior", iar Winston Churchill: "egalitatea este imposibilă!" Cornel Gabriel e convins că "oamenii niciodată nu au fost egali, pentru ca ne naștem diferiți prin caracteristicile fiziologice/ intelectuale/ psihice unice pe care le deținem fiecare prin jocul genelor." Remus Borza dă cu flit egalității: "până la urmă, egali în ce? În mizerie? În mediocritate? În promiscuitate? Trebuie să acceptăm această idee, conform căreia unii sunt mai înzestraţi, pot sau îşi doresc mai mult şi nu trebuie să-i pizmuim, să-i urâm pentru asta. O ţară, cu cât are indivizi mai bogaţi, cu atât este mai prosperă, că prosperitatea se redistribuie pe orizontala socială!" "Inegalitatea este izvorul prosperităţii sociale", declamă gușatul politician postdecembrist și-l atacă, astfel, la baioneta pe Jean-Jacques Rousseau, care considera că "sursa inegalității și a relelor în societate este proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată." Borza atacă și masele sărace, care "sunt doritoare să trăiască într-o țară cu o distribuție egalitară a veniturilor"; "o întreagă armată de frustraţi îşi unesc forţele să-i dea la gioale nefericitului român care îşi permite să lase o dâră, o urmă sau o cărămidă a trecerii sale prin viaţă şi timp."

Oare să ne fie milă de... preanefericitul?!

Mihai Năstase are altă opinie: "Nu există libertate sau egalitate într-o societate care prosperă prin exploatarea omului de către om. Inerția și apatia maselor va fi sancționată și lațul se va strânge încet, dar sigur." Andrei Cosmin Florea oferă soluția: "Trebuie adusă egalitatea în România. Inegalitatea este o formă de discriminare socială, ea a evoluat și a devenit cultură socială dominantă." Discriminare? Altfel de ce discriminații nu-și mai găsesc liniștea că nu au... egalitate? S-a ajuns ca lumea să se reducă numai la supuși, în ochii stăpânilor! "Este necesară o luptă pentru readucerea egalității în memoria socială - declamă revoluționarul -, întrucât inegalitatea a atins limita absurdă: <<Eu merit pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac>>! Inegalitariștii consideră egalitatea o amenințare, ca și cum omul valoros este împiedicat de un egal să devină valoros, ori devine valoros doar dacă este înconjurat de proști. Filozofii de tot râsul: "Când toți sunt egali, toți sunt nimic" (Charles Bukowski), "Conceptul de egalitate permite inculților să rămână inculți, proștilor să rămână proști, delicvenților să rămână delicvenți; conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecințe pentru că nu va fi recunoscută poziția oamenilor de valoare, a celor cu experiență, a celor serioși. Valorile vor fi dizolvate de mediocrități." (Henri-Frederic Amiel)

Oricum, criza egalității are rezolvare doar în perspectiva timpului lung. Dar și atunci, când egalitatea va fi lege, când inegalii de azi vor înțelege că "nu sunt cu nimic superiori unui criminal, dar nici cu nimic inferiori unui sfânt" (Khalil Gibran), vor implora statutul egalității și se vor găsi voci care îi vor întreba: "Cum am putea să fim egali/ Când eu am sângerat, iar voi râdeați?" (Mirel Surugiu Rotaru), când "pentru voi, egalitatea nu este decât o vorbă goală?" (Antoine de Saint-Exupery).
Soluțiile pașnice tin de o atitudine nouă a suferindului. Mircea Diaconu consideră că "cetățeanul trebuie să fie egal cu Statul", Papa Francis că "egalitatea nu poate apărea decât prin fraternitate." Oamenii politici noi cred că trebuie "stabilit un prag al sărăciei şi al bogăţiei". În Franța, o lege vrea să diminueze valoarea moștenirilor, Meritocrația crede că moștenirile trebuie desființate cu totul.
Îmbogățiții caută cu microscoapele să găsească noi și noi dovezi că oamenii nu sunt egali, în timp ce tabăra adversă aduce dovezi umane că sunt: Corneliu Vadim Tudor: "Egală-i tragedia!" Dan Cășuneanu: "Privim cerul și marea în egală măsură!" Marilena Iorgulescu: "Aud o inimă care bate... Nu mai ştiu dacă-i inima mea sau a ta... Bate la fel!" Iustin Panța: „în somn nimic nu-i deosebește pe cei fericiți de cei nefericiți!" Seneca: "Sufletul îl face pe slujitor egal cu stăpânul lui!"
Lara Eveline Petre: "Valoarea unui om nu este dată de hainele care le poartă, ci de Creatorul omului, în fața căruia toți sunt egali, că doar Dumnezeu e în măsură să judece creațiile sale. Toți ne-am născut în pielea goală și toți vom muri la fel!" Măcar "nu înjosi pe nimeni în viață/ Și nici de sus la alții nu privi!" (Licuța Pântia)
Singurul luptător dintotdeauna pentru egalitate a fost iubirea. S-a așteptat îndelung de la credincioși ca aceștia să impună egalitatea, numai că biserica a cultivat și continuă încă ritualul îngenunchierii. Papa Francis arată săracii cu degetul: "Ei trebuie să contribuie la obținerea egalității și libertății!"                           

Doar Donald Trump a luptat pentru principiul demnității egale, fiindcă, zice el, "am fost creați egali de Dumnezeu; în America, nimeni nu este lăsat în urmă, pentru că toți contează!" Montemurro Marillene are convingerea că și "Ceaușescu credea în egalitate, drept dovadă stă averea lui - a murit sărac. " Gheorghe Glodan afirmă dur că "inegalitatea a creat-o industriașul" - pentru obținerea profitului maxim concediază oamenii și controlează monopolist piața limitând concurența loială. Dar controversatul economist francez, Thomas Piketty, zice că nu-i adevărat: "inegalitatea nu este economică, ea este ideologică şi politică" - proprietatea privată, deși sacrosanctă, nu duce la abuzuri, căci este echilibrată de o serie de îndatoriri societale. Omul politic de dreapta consideră că inegalitățile în societate țin de însăși natura omului și e zadarnic a se încerca eliminarea lor. Dar nezadarnic îndeamnă "sa nu se voteze stânga venală, coruptă, distrugătoare, scursurile societății aburcate la putere din 1946"! (Liviu Stancu) Omul politic de stânga e convins că cea mai mare parte a inegalităților sunt sociale și, deci, eliminabile.

Pentru că ajunsese un regim opresiv ce a refuzat acordarea libertăților individuale și colective, stânga politică a ajuns perdantul din capitalismul contemporan, capitalism care amplifică permanent sentimentul de nesiguranță împingând populația să îndure exploatarea, să accepte măsuri represive pentru a fi bine... "protejată". Stânga politică autentică are în centrul preocupărilor sale egalitatea socială. Ea este expresia politică a iubirii omului de aproapele său, are sensibilitate pentru suferințele și aspirațiile oamenilor, luptă pentru îmbunătățirea condițiilor lor de trai.
Cine a adus inegalitatea în lume? Încă să ne întrebăm. Primul răspuns fara echivoc este francmasoneria! - "Vom ascunde întotdeauna adevărul divin de ei, că suntem cu toţii unul. Asta nu trebuie să ştie niciodată! Ei trebuie să creadă întotdeauna că nu sunt egali" (John D. Rockefeller).
Victoria Stoiciu oferă ultimul răspuns acestei tematici: "Cine spune că bogăția nu are nici o treabă cu drepturile, să se uite la sentințele primite în justiție de acuzații ce își permit un avocat bun și cei ce nu își permit nici un fel de avocat. Sorin Ovidiu Vântu, infractorul care a furat banii a peste 300.000 de români, a luat 2 ani, iar Angela Lican, femeia care a furat un buchet de flori, 2 ani și șase luni. Cine spune că averea nu influențează drepturile unei persoane, să se întrebe ce tratament medical primește un sărac și ce tratament i se oferă semenului său care își permite asigurarea privată de sănătate. Cine spune că averea și statutul educațional al părinților nu influențează șansele de reușită în viață, să caute să vadă câți studenți provenind din rural există în sistemul de educație superioară. În România, inegalitatea de avere e mai mare decât în orice alt fost stat socialist iar destinul e pecetluit de mediul în care se naște, ca în societățile medievale. Cu toate astea, noi dăm vina pe săraci. Așteptăm ca părinții să ofere educație corespunzătoare copiilor, credem orbește în responsabilitatea individuală care le rezolvă pe toate, fără să privim și înspre responsabilitatea instituțiilor statului, a comunității și a elitei conducătoare, lucru ce convine de minune adepților inegalității, care ne lasă să ne descurcăm pe cont propriu, într-un mediu cu oportunități inegale, ceea ce conduce la adâncirea prăpastiei dinspre cei care visează egalitatea. A devenit imposibil să stabilești, la nivelul unei societăți, factorii determinanți care au dus, în cazul fiecărui individ în parte, la sărăcie lucie sau avere exorbitantă. Dar... generalizăm: "ești sărac pentru ca bei banii, nu muncești, dar faci copii fără să ai cu ce-i crește". Astfel, cine se naște într-un mediu pauper va sfârși alcoolic și sărac, oricât de mare i-a fost IQ-ul la naștere."

Când balanţa egalităţii este pusă în pericol, datoria păzitorilor de sens, a intelectualilor, este să intervină, cu atât mai mult dacă semenii mor de foame. Rolul intelectualităţii este de a ţine sub observaţie viaţa cetăţii şi de a o critica. Elita cea făcătoare de opinie trebuie să născocească modalităţi de a contracara răul instalat în ţară încurajând îndoiala poporului, nicidecum să devină ignorantă, cu atât mai mult să se polarizeze susţinând microbist ceea ce nu este de susţinut, cu scuza „n-am chef să fiu şi proletar şi telectual pe stomagu gol şi stresat că din muncă cinstită nu am bani de mâncare pentru o lună.” În "Procesul de la Nuremberg" judecătorii acuzaţi s-au scuzat că au acceptat să fie cu răul (cu Hitler) ca o tranziţie, până îşi revenea ţara, dar s-au trezit că răul a devenit unmod de viaţă. Titu Maiorescu observa, cu mult înainte, că „avem instituţii fără fond, avem abisul care ne desparte de popor”. Adevăratele valori ale gândirii reprezintă osatura morală pe care trebuie să se sprijine organismul unei națiuni. Numai că realitatea arată un fenomen de separare şi sfâşiere: elitele, cu sau fără papion, și-au abandonat vocația trecând în penumbra nocivului anonimat, sau se rup definitiv de seminţie şi se grupează în caste, inventează limbaj, ţinute şi merticuri greu de mimat de cei neştiutori, încât cei mulţi au ajuns abandonaţi şi încurajaţi, cu cinism, să se dezvolte în matricea animalică. Pe internet se strigă: "elita e coruptă şi va fi coruptă mereu!" Fiindcă ea, azi, critică fără dinţi dinozaurii momentului, latră fără muşcătură, dar se sfâşie între ei pentru câţiva dolari în plus. Creierele au refuzat să-şi îndeplinească menirea de adevăraţi iluminatori ai beznei în care România a fost aruncată, oricât de putină lumină ar fi fost, şi au preferat tăcerea raţiunii şi oportunismul care nu riscă, nu transpiră şi nu stropeşte pe nimeni. Elita – calitatea aceea umană compusă din înzestrări alese, temeinic cultivate în numele emancipării rasei umane şi care are intuiţia performanţei aducătoare de bunăstare-, n-a înţeles că ea este „expresia nevoii de elite a organismului
social, proiecţia unui afect comunitar” (Vasile Mirăuţă). Ea pare să aibă iluzia unui creştinism al elitelor, se vrea introvertită într-o “biserică interioară”, astfel, intelectualul să fie singur cu Dumnezeu, când trebuia să genereze maselor o anumită sensibilitate faţă de virtuţile sale devenind permanent garantul competenţei. În fapt, lăsându-se cumpărată, actul intelectual s-a dovedit complicele unui act de manipulare total lipsit de valenţele conştiinţei, prin care se face totul să compromită sau să nu se ridice în arena confruntărilor vreun mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Aceasta a dus la instalarea neîncrederii şi lehamitei generalizate. Elita se face vinovată de decăderea socială a fiinţei umane şi de blocarea evoluţiei acesteia de la stadiul om-animal la om-raţional.
Şi aşa va fi mereu dacă, acela care este înzestrat cu gândire multă, nu realizează că trebuie să subordoneze liderul şi să devină factorul decizional. Va gândi degeaba. Un lider este un om cu trăsături specifice de influenţă a maselor, definitorii fiind şarmul sau forţa capabilă să obţină un câştig imediat, dar structura sa esenţială este caracterizată de superficialitate, întrucât dumnezeirea nu se poate dezvolta într-un corp conectat la bogăţie, relaţii, interese de grup (o înţelepciune învaţă „să fii comun, dacă vrei să discuţi cu toată lumea”.)

Intelectualul autentic slujeşte principiul, armonia, echilibrul, are în grijă tot omul şi nu doar potentaţii zilei sau extincţia sa; el este incapabil de a produce suferinţă fiinţelor vii, cu atât mai mult nu le mănâncă. Este dovedit, însă, că inteligenţa sa, cu cât este mai stufoasă, cu atât nu-l ajută să ajungă înţeles de urechea nației. Nu de puţine ori omul inteligent este dat la o parte (liderul se fereşte de genii, se face frate cu ele doar să-l treacă o punte) sau este adus la scârba de a renunţa singur la poziţia de influentor al deciziei (vezi Andrei Pleşu). Florin Otrocol, un intelectual de marcă, urăşte „astă viaţă, pentru simplu motiv că este un compromis; câtă mediocritate în toate!” Scriitorul Alexandru Petria mărturisea recent, ca pe un eroism: „Personal, am încercat să fiu echilibrat, să nu înghit nici o manipulare. Ăsta-i rostul unui intelectual normal, să afirme doar ce crede.” Da, este nevoie ca intelectualul rasat să se elibereze refuzând a mai fi claunul/ sluga/ supusul/ consilierul liderului. Stă în puterea lui să creeze o structură în care liderul îi devine subordonat. Mircea Vintilescu, liderul unei societăţi civile, afirmă că „multor intelectuali cu bun simţ le este realmente jenă să se transforme în exponenţii colectivităţilor în
care trăiesc”. Analiştii se rezumă la a privi îngroziţi preţurile şi să spună: "N-au cum să mai crească, fiindcă piaţa-i îngheţată de criză”.

Sindicalistul Vasile Marica recunoaşte: "Tata mă ceartă că m-a dat la şcoală degeaba, că nu fac nimica pentru el!" Iar guvernanţii au devenit toţi nişte „păcălici”, deoarece declară că fac totul, dar “totul” înseamnă aproape nimica. Jena adusă în discuţie este departe de a fi reală, obsesia propriei importanţe a dus la o aroganță deplină, exact opusul chemării, indusă şi accentuată sau preluată prin mimetism admirativ, pare singura formă de adresare pentru presupușii intelectuali, masteranzii care nu ştiu să scrie corect româneşte. Dacă ai de spus ceva de interes general, nu degaja prin toți porii, un dispreț imens pentru „prostime”! Pretenția că muncesc cu mintea - “Mircea, fă-te că lucrezi”-, concepând strategii pe care doar trebuie să le culeagă politicienii, pentru a ne merge tuturor mai bine, e mai periculoasă decât ghidajul extern. “Impostura (sau pe aproape, uneori e doar superficialitate imposibil de depășit pentru că sunt prea ocupați cu… socializarea), lipsa de asumare a răspunderii pentru un model greșit, după ce efectele s-au simțit cu vârf și îndesat, nu sunt doar momentele unei nefericite conjuncturi, ci patul germinativ pentru gogurădulescizare continuă. Elitele, dintotdeauna, s-au priceput de minune să se reprezinte pe ele însele, pretinzând că lucrează pentru popor și... le merge bine!” (conu mişu). Actuala elită economică şi politică, necredibilizată prin filtre, e compusă din banalişti intelectoni -“un fel de cameleoni care îşi schimbă opiniile după cum bate banul ori interesul” (Emanuel Cristescu) -, trage mâţa de coadă şi nu dă socoteală nimănui.

“Mujicii analfabeţi” (gloata) sunt scufundaţi intenţionat în ignoranţă, cât mai mult posibil, când “menirea e să faci ca cel care vine după tine să ajungă mai departe ca tine”(Mircea Albulescu)! Haina Statului are responsa-bilitatea să determine oamenii să evolueze atât printr-o prezenţă umană exemplară, cât să speculeze instinctul acestora de autodepăşire încât omul cu care vine în contact să devină mai bun decât este în realitate, dar ea se face vinovată numai şi prin faptul că este neutră, cu atât mai mult când împinge cetăţeanul, nedreptăţindu-l, să-şi scoată la suprafaţă animalicia. Nichita Stănescu respira observând antologic: «a te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii.» Numai că Supraomul a găsit mijlocul de trai facil şi a devenit, astfel, o fiară care a construit cuşti non-umanitate. Iar fiarele nu au patrie! Se tot laudă rolul intelectualului în comunitate, că el modelează caractere. Dar are şi criterii de performanţă? Fănuş Neagu, în «scaunul singurătăţii », îndeamnă «să nu faci niciodată totul, ci numai atât cât se poate, şi anume, ceea ce se cuvine neapărat făcut din câte se pot face». Când intelectualii au fost cumpăraţi să nu se reuşească definirea unei mişcări de revoltă socială, aceştia fac totul să nu se ridice în arena confruntărilor un mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Sau bagă capul în nisip punându-şi-l la adăpost, în loc să facă ceva măreţ cu el. Astfel contribuie cu bună ştiinţă sau din neglijenţă intelectuală la involuţie planetară, prin refuzul de a folosi deplin darul de la Dumnezeu şi de a înnoi permanent şi efervescent firea omenească. După care se plâng că prezentul nu are complexitate sau că-i o provocare prea mică! Promovează o cultură plină cu sclifoseli, mortăciuni şi obscenităţi, să rămânem în memoria umanităţii ca superficiali şi debili.

Egoismul elitist, laşitatea individualistă şi frica pierderii privilegiilor, şi automulţumirea, în care se complace ipocrit, l-au oprit să facă sacrificiile necesare obţinerii unei biete normalităţi în cetate. Scriitorul Lucian Bureriu îi scuză: „intelectualii și-au abandonat vocația, trecând în tăcerea simbolică, secretoare de nociv anonimat, din cauza absenței cooptării lor în angrenajul vieții națiunii. Adevăraţii oameni de cultură (cei bine informaţi, educaţi, gânditorii liberi) au fost marginalizaţi de zgomotul beizadelelor ademenite de bani, care şi-au umflat reciproc respectul la diferite giumbuşlucuri culturale.” Mircea Costache îl confirmă: „În România, cei care sunt buni, sunt trimişi acasă!” Dar revoluţionarul Ioan Roşca îi acuză: „aţi tolerat formele fără fond care acoperă murdăria generală, pseudo-democraţia şi pseudo-justiţia, alegerea perpetuă a răului mai mic, consensul social convenabil paraziţilor, compromisul constructiv care compromite conştiinţele!” Dacă nu intelectualii sunt vinovaţi, ca (i)responsabili ai comunităţii, ei, care au învăţat carte multă şi ştiau ce trebuie făcut pentru ca tot omul să trăiască normal, atunci cine? „Chiar nu vedeţi cum, cu sprijinul ori tăcerea voastră, se încearcă şi aproape se reuşeşte distrugerea unui popor?” (Ion Corbu). Lumea s-a construit strâmb şi trebuie măcar să vedem şi să acceptam eşecul. Ne-am bazat întotdeauna pe conştiinţa de sine, dar conştiinţa nu putea veni şi lucra decât prin oamenii superiori ai naţiei.

Orice situaţie creată, dacă nemulţumeşte un om, un grup de oameni sau categorie socială, are întotdeauna soluţia limită a întoarcerii la punctul de pornire iniţial. Soluţia nu poate rezulta decât dintr-un dialog şi se concretizează într-o nouă regulă acceptată unanim de popor. Numai că statul demult nu mai consultă poporul, fiindcă ştie că acesta nu va fi de acord cu el, a inventat democraţia prin reprezentanţi care solicită votul fără să  impozite, împru-mută ţara de capul lor şi fură banii din sacul comun. Când inteligentul nu-şi va mai folosi harul să-şi hrănească vanitatea, ci se va jerfti acceptând să-şi facă singur casă şi să aibă singur grijă de via lui, se va face un pas pe scara evoluţiei, spre acolo unde nu contează nivelul intelectual sau poziţia socială. Nu va mai adânci prăpastia care separă elitele de mase, fiinţa umană va redeveni creaţia dintâi, omul, unul singur, nu ca acum exploatatorul viclean şi cel exploatat. Cugetarea populară ţâşneşte mai filozofic decât toţi filozofii renumiţi şi atinge culmea universală a normalităţii: „Şi cel deştept tot ca un prost moare. Credea că e singurul care a realizat că vremea este efemeră, că nu putem alege când să trăim sau când să murim?” Omul cel simplu ştie că pierde întotdeauna, dar se consolează amar că-n cosciug nu ia nimic cu el, aşa că-şi trăieşte clipele, de azi până mâine, şi nu-şi bate capul să pună deoparte pentru nişte zile negre, când toate zilele îi sunt egal de negre. O întreagă cultură populară îl învaţă că e bine aşa: „Cu ce m-am ales în viaţă? Cu ce-am băut, cu ce-am mâncat/ Şi cu ce am strâns în braţă...” Totuşi... evoluează, fiindcă orice familie săracă, la sfârşitul drumului, este mai puţin săracă decât era la început, măcar că omul moare cu avuţia îmbrăcăminţii de pe el, după ce s-a născut gol, sau unul dintre copii îi ajunge un pic mai bine. Omul sărac nu ştie, nu este încurajat să-şi bată capul să ştie, este făcut prost tot timpul şi este îndemnat să asculte şi să se supună, ca executant/ vită de povară, celui care ştie. Dacă cel sărac ar avea o viaţă în care „a şti” este o normalitate, 18% din visurile sale, care, statistic, sunt realizabile, ar conduce la explozia unei noi frumuseţi a lumii, încât am păşi, efectiv, într-un mediu înconjurător înnobilat cu artă, populat de o fire omenească înnoită permanent. Intelectualul preferă să scormonească mai mult în cenuşa timpului şi lasă vraişte prezentul, ori nu se implică şi tace consolându-se aberant că, astfel, trăieşte mândria libertăţii. (“Ţi-am spus din prima că tăcerea poate fi şi mândria libertăţii de a face exact ce-mi face bine şi până la capătul acestui drum am să târăsc după mine atmosfera asta intimă, tipic umană, ca o sete pe care doar nevoia ţi-o dă» - Ion Laurenţiu.) Da, oricât de rea ar fi lumea şi cu oricâte obstacole, dacă închizi ochii, poţi să treci peste tot. Se pare că «oamenii se ascund fără voie în visuri, gânduri ori idei », o spune şi Hamat Petru Sebastian, numai că, mai presus de grija firească pentru sine, nu este suficient să nu faci rău. Când răul se întâmplă sub ochii tăi, deci ai cunoştinţă de el, prin neimplicare, îi devii complice. „Desigur, mai există intelectuali şi performanţe intelectuale de vârf. Dar aceşti câţiva şlefuitori de pietre scumpe sunt tot mai dificil de identificat în mlaştina tot mai cuprinzătoare a poluării intelectuale.
Aruncaţi o privire peste aşa-numitele reviste economice, filozofice, sociologice sau istorice de prim rang. Vă aşteaptă fie un şoc, fie un hohot de râs, în funcţie de temperament. Veţi descoperi, în cea mai mare parte, irelevanţă şi incomprehensibilitate. Mai rău, în măsura în care produsul intelectual mai este şi astăzi relevant şimcomprehensibil, el este viciat de etatism. Există excepţii însă, dat fiind că practic toţi intelectualii sunt angajaţi ai statului, cu multiplele sale ramificaţii, n-ar trebui să ne surprindă faptul că cea mai mare parte a voluminosului lor „output” va fi, prin misiune sau omisiune, propagandă etatistă” (anonim).

Din păcate, liniştea minţii a lăsat cale liberă negurii morale fiindcă «omul contemporan are multe cunoştinţe, dar e lipsit de conştiinţă, îi lipseşte educaţia spiritualităţii omeneşti» (Vasil Popov). Poate fiindcă ştie că va sfârşi în extreme, acolo unde culminează planul realizabil al gândirii, când se ocupă de om, adică de ce este onorabil în cel înzestrat cu pasiunea pentru fiinţe. Şi nu vrea, şi preferă să renunţe la lucruri şi fiinţe sau să fie împotriva lor, neştiind că şi lucrurile şi fiinţele renunţă la om, că esenţa filozofiei vieţii îşi aprinde făclia de la flacăra acestora. Şi atunci începem să nu mai fim noi, şi de atunci începem să fugim chiar şi de propriile amintiri. Astfel, omenia a devenit atât de rară încât, şi dacă o întâlnim, nu o mai recunoaştem. Iuliu Zsejki spune: „în ultimii 50 de ani, de când trăiesc, observ o degradare continuă a societăţii româneşti şi a oamenilor care o compun.. Totul este legat de bani, putere, mizerie umană. Nu mai există moralitate, toţi au un simulacru de conştiinţă şi au devenit un simulacru de om.” Şi asta fiindcă am lăsat să introducă busuiocul în căldăruşe nu cei mai curaţi dintre noi, ci o întreagă constelaţie de ticăloşi, care au făcut ca şmecheria şi nesimţirea să devină parte din cultura unui întreg popor. Niciodată n-a fost altfel România. Suntem o naţiune săracă în valori morale, sloganul „să trăim bine” este doar pentru cei care-l lansează, iar în politică, paradoxal! există şi a doua şansă pentru cel care încalcă regulile, când, între oameni, nici n-ar trebui să existe reguli! Imoralismul a creat genii ale răului, care fac răul pentru că acesta îi hrăneşte. Platon spunea: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viaţa politică este aceea că vei ajunge să fii condus de inferiorii tăi.” Bogdan Chirieac observă că “poporul n-are tresărire morală să rupă lanţul”, dar o are proaspătul papă Francisc, când „denunţă fetişismul banilor, că „etica şi solidaritatea sunt concepte care deranjează.” România are degeaba biserica din lemn, de la Săpânţa, cea mai înaltă construcţie de lemn din lume! Ai noştri guvernanţi nu sunt proşti, ci extrem de rău intenţionaţi, încât pot fi acuzaţi penal de lipsă de iubire. Probabil simt că nu au pentru cine să lupte sau îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire! „Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, faţă de oameni nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieţii omeneşti.

Este adevărat că omul nu poate să se constrângă să iubească, aşa cum se constrânge să muncească, însă, de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalţi fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă de oameni, stai liniştit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu” (G.D. Toma). Ironic, relaţiile dintre ei se bazează pe legea lui O(h)m! Dan Puric a spus-o răspicat: ”ăştia (politicienii n.a.) nu iubesc poporul român, altfel nu i-ar face rău!” Puterea a fost preluată de profesioniştii în arta hoţiei, care au driblat legislaţia făcând ca toate să nu mai poată fi controlate. “Ceasul de aur al naţiunii a ajuns să atârne, astfel, în buzunarul lor, iar întâmplările şi lucrurile să se prăbuşească în gaura neagră a memoriei comunitare” (Lucian Mănăilescu).

Nici un partid nu are o doctrină articulată, singurele idei au fost: de unde să luăm şpagă şi dacă mai e ceva de ciordit. Justiţia îi apără (cică: România- nu are corupţi, ci... corupători!), Radu Popa exclamă uimit la televizor: “Europa se uită la România ca la o insulă a ciudaţilor! Politicienii sunt lipsiţi de morală întrucât nu au gestul demisiei! Nu sunt oameni de cuvânt - ce se discută se încalcă a doua zi”, iar Dan Răspopa observă pamfletar: “Măi, în ţara asta, nici hoţii nu mai sînt cinstiţi!” Românii întâi fac un lucru şi pe urmă gândesc că n-a fost bun. Au condus ţara prin televizor, instituţiile s-au pus în mişcare haotic, la semnalele din mass-media, rezolvarea problemelor (doar a celor care ard) făcându-se din gură (un om demis astă iarnă este şi acum în funcţie!), cu jumătăţi de măsură (doar pentru a arăta că s-a întâmplat ceva) şi pompieristic, ţara ducându-se, astfel, de râpă nefiind condusă profesionist, adică neavând un pupitru permanent sub lupă, de la naştere sau intrarea în ţară, până la epuizare sau moarte, cu întregile problematici, până la nesemnificativele detalii. De exemplu, una dintre înzăpezirile recente a dus la blocaje alarmante fiindcă nu am avut utilaje corespunzătoare şi, după ce zăpada s-a topit, am aflat că aveam utilaje noi, de ultimă generaţie, care zăceau nefolosite de ani şi ani, uitate într-un depozit oarecare! Astfel, România a căpătat o stare de dizolvare sinistră fiindcă „se sileşte singură să zacă într-o apă politică stătută şi urât mirositoare” (Ileana Andersson).
Într-un film, o gravidă a refuzat lumea strâmb alcătuită: "Nu vreau să nasc în civilizaţie, unde există rău!" O mamă care nu-şi mai permite să crească al treilea prunc, îşi omoară cu seninătate nou-născutul. Judecata a făcut-o, la televizor, nu justiţia plătită cu bani grei să asigure normalitatea, ci un bolnav de cancer: “Statul român, prin reprezentanţii lui, merită condamnat la moarte!” Marile spirite simt că “trăiesc într-o Românie confiscată şi au obosit cerând România înapoi - “ţara în care este haiducie pe dos: se ia de la săraci şi se dă la bogaţi” (Andrei Pleşu). Iar cine simte că poate să facă ceva, renunţă, fiindcă “în România nu poţi să faci politică, dacă nu eşti nesimţit” (Cristian Ţânţăreanu).

Petre Ţuţea vedea în ţăran esenţa pură a românismului. Oare de ce? Poateprin faptul că, la sat, oamenii se cunosc toţi între ei şi se controlează moral unul pe celălalt. Instinctul te împinge să zburzi în libertatea absolută şi să-ţi manifeşti puterea (fizică sau intelectuală). Aducerea ţăranilor la oraş, de către comunişti, prin industrializare, a însemnat ieşirea din chinga moralităţii, iar non-orăşenii (proletarii) au devenit repede ceea ce erau în esenţă: nişte brute, care, astăzi, făcând afacerile ţării, nu au nicidecum bunul simţ să le facă cinstit şi pun ţara în situaţia prezisă de Marx: "să ne ferească Dumnezeu” (de ei, de proletarii ajunşi boieri). Dacă analizăm acest fenomen am putea afirma că drumul conştiinţei frânează înaintarea omului în timp, îl trage la origini – nu întâmplător modelele de conştiinţă umană sunt identificate în străvechime. Mădălin Voicu spune despre ţigani că aceştia „ascultă de cuvânt (au morală) dinfrică sau din  respect”. Un primar comunist mărturisea cândva, într-un interviu, că "mama succesului este controlul". Oamenii veritabili de cultură fac eforturi să întreţină vie ideea de conştiinţă. Dacă este adevărat, putem gândi că numai făcând reguli putem ţine în frâu conştiinţa, urmând ca, aceia care cred organic în ea, să şi-o cultive, iar ceilalţi s-o practice de frică, de frica legii. Doar dacă i se va oferi recunoaştere şi eventual recompensă, conştiinţa va fi practicată ca un eroism. Numai că alţi oameni de cultură fug de absolut, se simt neputincioşi în faţa perfecţiunii sau au spaima ruşinii că devin învinşi şi-şi pierd şi privilegiile. Aceştia se grăbesc să afirme răspicat că progresul lumii n-are legătură cu moralitatea (Monica Tatoiu dă exemplul lui J.J. Rousseau, iar preoţii îndeamnă să facem ce zic ei şi nu ce fac), că pământenii s-au dezvoltat prin forţă încălcând întotdeauna legile, deci oamenii trebuie luaţi aşa cum sunt. În "Dincolo de bine şi de Rău" (trad. Francisc Grünberg), se vorbeşte de trei perioade ale moralităţii în istoria omenirii. După imoralistul Nietzsche, există o perioadă preistorică a umanităţii, în care valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale. Apoi s-a atribuit valoarea intenţiei acţiunii, făcându-se primul pas spre cunoaşterea de sine, pentru a culmina cu extramoralitatea, în care valoarea acţiunii este dată de reîntoarcerea spre sine a individului pentru o nouă aprofundare şi autodepăşire a moralei, valoarea constând în „travaliul îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi totodată, celor mai răutăcioase conştiinţe.” Deci nu contează răul făcut, pentru că omul este animal şi–l comite chiar instinctiv. Atunci de ce frica de o dictatură a moralităţii? Reguli am avut tot timpul, Parlamentul le scoate ca pe cârnaţii din tulumbă! Lipseşte punerea legilor în practică. Iar când nu se pun în practică (şi vedem cu toţii că nu), înseamnă că nu avem reguli şi criterii de performanţă pentru cei plătiţi să le pună în practică! Un neamţ ne-a caracterizat bine: “Capul pare limpede în România, dar mai jos este constipat totul!“ Aşa că avem nevoie urgentă de o reînnoire morală pentru a restaura societatea. „Libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta, a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său, pentru a se îmbogăţi. Trecerea de la colectivismul extrem la individualismul extrem a lăsat în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului” (Bond). Pentru că ne dorim linişte, am făcut rabat de la valorile spiritului, care are cea mai înaltă formă de înălţare - firul incandescent al moralităţii. Lumea omului raţional, în relaţiile cu semenii, a dezvoltat un rău infinit mai mare, comparativ cu lumea animală: omul puternic nu-l mănâncă pe omul slab, dar mai bine-l mânca şi se echilibra lumea pe făgaşul supravieţuirii prin forţă, dar omul rău îl pune pe omul bun în lanţ şi-l obligă să muncească toată viaţa pentru el. În zadar strigăm că moralitatea nu are nuanţe de gri şi „cine nu este capabil să îşi câştige existenţa în mod cinstit, nu este decât o mizerie de om”! (Ioan Drimuş), Bakunin spune că „omul a avut nevoie de Dumnezeu ca să-l creeze, dar, a rămâne în mrejele lui, în continuare, ar însemna o plafonare pentru om, o complacere înceată şi sigură într-un statut de sclav. Omul trebuie să-i mulţumească satanei, care l-a tentat să muşte din pomul cunoaşterii şi să se trezească la realitate.” Astfel, am ajuns, iată, prin uşa bibliotecii, într-o iminentă ceaţă filozofică şi nu ştiu precis dacă luminişul vreunei realităţi mai este folositor vieţii. Avea dreptate aspirantul la gloria locală, Marin Ifrim: ”În toate cărţile citite, unele geniale, ca o dovadă a efemerităţii mele, nu am găsit nimic care să-mi ofere „un drum”, o direcţie estetică şi morală”.

“Drumul”, dacă este să-l creionăm, nu este o săgeată, ca-n cazul propulsiei geniilor spre singurătate, ci o curbă, fiindcă nevoia de supravieţuire a evoluatului îl face să caute şi să interacţioneze cu cel inferior lui, pentru a comite greşeala şi a învăţa din ea. Drumul este unul care închide până la urmă cercul, fiindcă neacceptarea sclaviei faţă de Dumnezeu îi împinge pe imoralişti la trăirea fără reguli, ceea ce presupune a omorî pe la spate şi a face sclav un om mai sărăcuţ la minte (fără să-l fi creat tu, din nimic), sau care nu crede că e sclavul lui Dumnezeu, ci prietenul şi admiratorul acestuia. Se închide cercul şi urmează suprapunerea imaginii drumului celui evoluat, aflat în mişcare, ca la maraton pe stadion, prin ajungerea din urmă a drumului celui involuat. Şi apare, astfel, paradoxul alăturării raţiunii imorale (care nu vrea reguli) de omul aflat cel mai aproape de animal, care are reguli (zmeii provoacă la “luptă dreaptă”!) şi îşi dă valoare vieţii proprii prin frumuseţea trăirii aflată în lupta morală a forţelor fizice. Iar asta face ridicolă pretenţia limitatului
raţional de a nu fi sclav în faţa Creatorului nelimitat.

Românii sunt sclavi?

Definitia sclavului: "Sclavul este o persoană lipsită de drepturi, lipsită de mijloace de producţie, fără mijloace de muncă şi fără mijloace de a-şi duce viaţa, care se supune cu servilitate voinţei altuia.” Avem noi, oamenii simpli, drepturi? Avem dreptul la servicii medicale de calitate, pentru care, evident, cotizăm? Cine apucă să mai muncească până la 65 de ani are dreptul la o pensie decentă, pentru care a cotizat? Avem dreptul, prin lege, la protecţie şi dreptate? Avem dreptul să ne revoltăm? Daniela Miron este categorică: ”În țară suntem sclavi, din moment ce munca ne e răsplătită strict cât să supraviețuim, nu să evoluăm!”

„Sclavii sunt, încă, parte a unei tradiţii vii. Viaţa ne este lipsită de orice scop. Este posibil ca unii să fie fericiţi în această lume, dar, cu siguranţă, nu sunt si liberi. Eliberarea din ghearele ignoranţei – când trebuie să alegi când eşti confruntat cu natura şi adevărul - este o
condiţie premergătoare întreţinerii umanităţii noastre” spune Alexe Fedot. «Cea mai puternică armă a stăpânului este MINTEA sclavului. Dacă îi controlezi gândurile, îi controlezi acţiunile. Am fost "spălaţi pe creier" perma-nent, 24/24 ore,/7zile/săptămână, /365 zile/an, cum că bogaţii sunt bogaţi fiindcă merită, cum că viaţa noastră este astăzi grea pentru că nu există alternativă... Ne-au speriat, ne-au separat, ne-au însingurat, ne-au demoralizat şi ne-au paralizat » (Andrei A. Andrei). Eminescu scria în timpul lui, sfâşiat de-ntristare: «Şi, de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?/ Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,/ Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,/ Copilelor pătate mizeria-n ruşine.../Ei tot şi voi - nimica; ei cerul, voi - dureri!” Bura Emilia strigă şi ea: „Şi stânga, şi dreapta, şi comunismul, şi neoliberalismul duc spre sclavie. E timpul pentru economia libertăţii.” Adică să ne eliberăm din sclavia de a fi angajaţi şi să lucrăm fiecare pentru el. (Doru Georgescu: „sigura garanţie a libertăţilor noastre fundamentale este cooperarea voluntară între egali.”) Omenirea trăieşte prost pentru că anumiţi indivizi, în goana după profit, vor asta. Sclavul român, despre care presa a tot scris, e stors, la propriu, până la ultimul strop de vlagă şi obligat, de multe ori, să trăiască clandestin, în condiţii inumane, la limita supravieţuirii, e înjurat şi constrâns să lucreze, zilnic, de la 6 la 23; sclavul este fără nevoi, fără drepturi sau circumstanţe atenuante. La primul semn de oboseală, el este înlocuit cu un altul, care nu ştie prea bine ce-l aşteaptă. Lupta non stop (eventual între noi) să supravieţuim de la o zi la alta şi îndobitocirea ne menţin statutul de sclavi. Când va evolua societatea noastră?
Site-ul „Ce-i cu noi?” radiografiază condiţia umană şi oferă soluţii: „Există două tipuri de oameni pe planetă – unii care își văd de treaba lor și alții care vor să îi exploateze pe cei care își văd de treaba lor – se întâmplă asta de mii de ani pe această planetă. Imaginați-vă cât de confortabil şiieftin ar fi traiul, dacă ați avea curent electric gratis! Ar putea însemna că oamenii n-ar mai trebui să muncească, sau ar putea să muncească mult-mult mai puțin. Din păcate, masele de oameni, să priceapă ce se întâmplă, nu au timp, pentru că timpul lor, zi de zi, este consumat pe lupta pentru supraviețuire. Dacă am avea bunăstare și nu ne-am mai pierde timpul pe supraviețuire, evoluţia noastră, ca omenire, ar putea să-și ia zborul - încep să apară tot felul de IDEI: unirea forțelor binelui, proteste anti-sistem, invenții pentru creșterea bunăstării, oameni interesați și implicați în activitatea administrației publice, oameni interesați și implicați în politica statului, lupta pentru dreptate, schimbarea sistemului corupt etc. Asadar, evoluția omenirii ar fi accelerată, dacă oamenii ar fi mai independenți de sistem, mai puțin distruși mental și dacă ar avea mai mult timp.”

Vasile Ursu Nicula (Horea): "Ce e rău în robie nu e atât robia, rău îi că, dacă trece prea multă vreme, omu se învață cu ea; cu robia, cu frica, cu supunerea, cu săru`mâna, să fie batjocorit și să nu-i mai pese”. Acelaşi Emilian de la CE-I CU NOI: „Oamenii sunt supuşi continuu unui proces de distrugere mentală premeditată, adică unor tehnici şi metode prin care creierul omului să fie pur şi simplu distrus, limitat, îndobitocit, pentru a limita capacitatea de a înţelege lumea în care trăim, pentru a te înregimenta în nişte tipare nocive de funcţionare prestabilite și ideale pentru sistemul de exploatare, pentru a nu-ţi pune întrebări, pentru a nu căuta răspunsuri, pentru a nu face faţă psihic adevărului, pentru a respecta autoritatea, pentru a fi obedient etc. Pe scurt, pentru a fi sclavul perfect. Chiar şi Biserica nu ne oferă un motiv să căutăm să înţelegem sistemul de exploatare, ci să ne mulţumim ca să trăim în el ca nişte sclavi - ne prosteşte să credem că e bine şi moral dacă „ne mulţumim cu puţin”, “toţi avem o cruce, să ne ducem crucea”, “să fii bogat este de rău”, “nu partea materială contează, ci sufletul”… Omul posedă facultatea de a transforma în cea mai îngrozitoare sclavie iubirea pentru Dumnezeu. Gândirea pe termen scurt, lipsa de interes (oamenii nu pot face faţă psihic adevărului, aşa că îl ignoră), egoismul (oamenii luptă pentru binele lor şi eventual al familiei lor, dar… atât, - restul oamenilor trebuie călcat în picioare ca să ajungi tu cât mai sus şi să-ţi fie ţie cât mai bine), renunţarea la luptă şi demoralizarea (“nimic nu se mai poate face!”, “nu poţi schimba lumea!”, “nu poţi tu să schimbi Sistemul, îţi pierzi timpul degeaba!” etc) contribuie decisiv încât să nu ne răsculăm niciodată. Noi nu înţelegem că suntem conduşi de oamenii răi, le acordăm o şansă, şi încă o şansă, şi încă o şansă, chiar şi după multe-multe greşeli şi crime împotriva poporului. Pentru că suntem buni şi naivi, subestimăm gravitatea lucrurilor pe care conducă-torii politici le fac – “lasă, mă, o fi greşit şi el” / “n-o fi ştiut şi el ce se întâmplă în subordinea lui” / “eh, nu cred că a furat chiar aşa mult” / “eh, a mai făcut şi lucruri bune” etc., etc., etc. În ziua de azi sclavia nu mai este cu biciul şi un stăpân clar şi cunoscut, ci sclavia (modernă sau cu faţă umană) este ascunsă şi se aplică printr-o grămadă de mecanisme perfide. Nu suntem liberi, dar nu suntem nici în război, suntem doar atacaţi, distruşi şi exploataţi în mod continuu, fără vreo rezistenţă. Cei care conduc lumea din umbră acţionează prin infiltrare, asasinate, şantaj, mită etc. Şi calcă în picioare Consti-tuţia, care obligă Statul „să asigure cetăţenilor o viaţă decentă.” (Reamintesc o strofă din William Blake, cel care descrie viaţa unui copil sărac astfel: “Când mama a murit, eram foarte mic,/ Tata m-a vândut când nici nu puteam spune/ „plâng, plâng, plâng…” Hornul vi-l curăţ, dorm pe unde-apuc…”)
„Munca liberă presupune oameni liberi, adică oameni a căror existență să nu poată fi condiționată de obligația de a munci, oameni care să nu fie șantajați că, dacă nu muncesc, vor muri de foame. Nici un om nu trebuie să fie obligat să muncească. Munca nu trebuie să fie o pârghie de înrobire a oamenilor, ci de eliberare a lor. În România nu lipsește “cultul muncii”, ci lipsesc înţelegerea libertăţii, solidaritatea şi lupta pentru eliberarea oame-nilor din condiţia de supuşi ai profitului” (Duras Cel Intelept). Schimbarea presupune crearea unei Noi Lumi, bazată pe spiritualism şi nu pe materialism, ca cea din prezent. Una dintre măsurile economice esenţiale schimbării este disocierea muncii de bani. Prin această măsură, fiecare cetăţean ar primi lunar, pe timpul vieţii, o sumă de bani care să-i asigure un trai decent, fără nici o condiţionalitate. Prin primirea lunară a alocării personale, cetățeanul nu mai duce grija zilei de mâine. El va putea să facă ceea ce îi place şi se poate implica acolo unde are competenţe. Omul nu va mai presta munci care nu îi fac plăcere, numai pentru a-şi asigura nevoile de trai. El poate obţine resurse suplimentare, dacă doreşte acest lucru. Are la dispoziție timpul și resursele de a se ocupa de familie. Are timp pentru a participa la viaţa culturală, socială şi spirituală a comunităţii din care face parte. Şi o va face negreşit. Prin implementarea alocărilor personale, va dispărea sărăcia. De alocarea personală ar beneficia toți membrii unei familie. Familiile ar avea mai mulți bani la dispoziție, bani care le asigură condiții decente de locuit, o alimentație sănătoasă și o educație corespunzătoare copiilor. Prin această măsură omul şi-ar muta centrul de greutate al activităţilor sale din zona materialistă în zona spirituală.

Politica                                                                                   

a ajuns mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire, dar, în căpisteria ţării, neghina a acoperit grâul cel curat şi bun şi aluatul naţional nu mai dospeşte. „Politicienii sunt un amalgam de cetăţeni care bântuie pe la televiziuni şi sunt luaţi din când în când la bani mărunţi de organele statului, nu pentru că aşa ar fi normal, ci, probabil, pentru că au omis să mai vireze “cotizaţia” către partid. Aceşti “politicieni” sunt vârfurile de lance ale degradării României” (Doru Gheorghiade). Toată clasa politică, separată fiind de cea intelectuală, este cu muşchiul ideologic atrofiat, slujitoarenu a  poporului român, ci a propriilor interese, inutilă, dar avidă de căpătuială, chiar dacă arginţii Iudei i-a cam ars palmele. “Traseism, cumetrie şi afacere cu Statul e coloana vertebrală a politicianului român” (Silviu Mănăstire), „nu avem clasă politică, avem clase de tâlhari!” (Bîrsan Răzvan Cosmin).
Politicienii ar trebui să fie mândri să primească doar respectul oamenilor, dar... demult nu mai contează ce li se întâmplă comunităţii, clasa politică formează o lume în veşnică dispută pentru putere, lume în care, odată intrat, devine imposibil să nu te murdăreşti. Sufletele minunate din afara acestei lumi sunt reduse la neputinţă şi tăcere. Frumoşii nebunatici, poeţii, „intră în câte-o poezie şi nu mai ies de acolo până a doua zi la amiază” (D.B.)! “Suntem pe mâna unor nebuni” decretează Adrian Păunescu, „am aprins prea multe chibrituri/ în van la marginea lumii” îşi varsă of-ul şi Dana Banu; este posibil să aibă dreptate călugărul când fuge de lume, că "nu mai este nici un bun care să vrea binele omenirii"! Justiţia a declarat, prin ministrul său, că, „dacă-ar fi să se aresteze toţi infractorii, n-ar mai avea cine să... aresteze!” Şi toate astea pentru că nişte lifte cu chip de oameni au acaparat statul, l-au luat prizonier, se rotesc instinctualnumai după putere şi pradă crezând că totul li se cuvine şi nu contează pe cine deranjează în jurul lor; vor să fure cât mai mult din bugetulpoporului, pe care-l consideră „o turmă de creaturi inferioare şi nesătule, pe care, oricât de mult ai încerca, nu vei reuşi niciodată să o mulţu-meşti, aşa că nici n-are rost să mai încerci” (Constantin Raclău). Dar poporul român nu e prost, este doar prost îmbrăcat. DanielleS a radiografiat exact situaţia: "Dă-i prostului puterea şi te vei convinge ce zace în el. Dacă mai aveai dubii, acum ele vor fi risipite. Şi nu este un simplu prost, are inteligenţă cât cuprinde, însă toată e cantonată în aria corticală răspunzătoare cu şmecheria şi tendinţa de a prosti pe ceilalţi, de a-i face să-i pară inferiori. Totul se rezumă la el la cum să te fofilezi în faţa răspunderilor şi cum să pasezi treaba altora. Deşteptul ăsta abia aşteaptă să calci cu stângul, că şi sare pe tine ca un şacal, să-ţi facă publică greşeala, să te exploateze şi să iasă el în faţă. A stat el mult şi bine în spate, dar acum... s-a întors roata: a apucat bine cu dinţii prilejul de a te face una cu pământul, pe tine şi pe cei aşijderea cu tine. Dacă are poziţia necesară, de ce să nu te ajute ninţel să te scufunzi, de ce să nu se caţere pe cadavrul tău încă viu, ca să se ridice mai sus? Ce e aia mândrie? De ce ai avea-o? Stai ninţel, că ţi-o terfeleşte el bine, e specialitatea lui. Cum ne-am procopsit cu el nu ştiu... Probabil are mirosul dezvoltat şi îi dibuie pe cei ca noi. Ştie prea bine să transforme jena noastră de a-i spune de la obraz că este un gunoi şi îşi zice că aici e de el, a dat peste nişte fraieri pe care să-i „facă”. Bunul simţ e confundat cu prostia, în jungla asta de societate în care ne ducem traiul, iar el e lighioana perfect adaptată să se remarce ca lider prost şi leneş, nepriceput şi lăudăros." Politicienii au distrus ţara din temelii, au jefuit bunurile realizate în decenii de suferinţă şi speranţe zadarnice „vânzându-le pe bani de ţigări” (Lavinia Şandru) şi au rămas netraşi la răspundere şi nepedepsiţi! Ba chiar au redus România la tăcere pentru a-şi asigura liniştea în anii ce vin. Atâta amar de putere, bani şi influenţă cât au câştigat, sunt protejate cu tupeu printr-o formă de organizare politică dezvoltată pe principii masonice. Cum coca-cola a creat un alt mastodont, cu care să concureze în piaţă şi să distrugă toţi competitorii, tot aşa s-a procedat şi în politic. Dar roata vieţii se întoarce, va veni vremea socotelilor, pentru că totul se plăteşte în această viaţă, „vor răspunde mai devreme sau mai târziu pentru banii publici avuţi în gestiune” (Liliana Mincă). Totul se poate schimba într-o clipă, iar dacă nu plăteşte azi hidra cu mii de capete, vor plăti copiii, nepoţii şi rudele lor! Dacă nu respecţi nimic, nu poţi primi înapoi respect. Aceşti politicieni ar trebui judecaţi de oamenii suferinzi. Iar întrebările incriminatoare ar fi: „Cum de am ajuns noi să rezistăm prezentului? Ce ţi-a lipsit, mă, să pui lucrurile la punct? Dacă ţara este săracă, tu de ce eşti bogat? O singură răsteală aşteptam de la tine, un simplu, clar şi tunător "AJUNGE!” Dacă ai văzut că nu eşti în stare să conduci ţara, de ce nu te-ai dus dracului?” Edmund Burke îndeamnă să nu se mai aştepte la nimic bun – “profilul oamenilor politici este aproape de cel al infractorului, se încurajează drumul infracţionalităţii -, nu avem anticorpi: societate civilă nu-i, biserică nu-i! În întregul ei, clasa politică actuală poartă responsabilitatea regresului democratic catastrofal, degenerat până la agresiune şi primitivism.” Clasa politică fură, odată la patru ani, şi speranţele românilor. Nu ştim dacă sunt securişti, antinaţionalişti, foşti combatanţi SS sau Gestapo, psihopaţi sau toate la un loc. Un lucru este cert: au legiferat cu toţii genocidul, temniţa în aer liber, moartea în mizeria indusă de lipsurile cotidiene şi asfixia prin minciună, tâlhărie şi furt la drumul mare. România a devenit, astfel, o nonţară, fiindcă nimic din ce-am
visat nu s-a împlinit. Radu Morar crede că "până nu vom zâmbi din nou, România va rămâne departe!" Tot mai mulţi spun că „România este pur şi simplu dispărută, am fost un popor.” Dar nu este aşa, sau este ceva mult mai profund şi parşiv: lupta politică, în lume, nu se duce să se facă o lumină definitivă în jurul nostru, ci să avem doar o... speranţă! Noi, mulţii, să stăm într-un întuneric, la propriu şi la figurat, iar puţinii, ăia 1%, să poată şmecheri şi lăfăi în voie la adăpost. Totul este o amăgire. Şi n-ar fi nimic, dacă nu s-ar cere taxe! Poetul care a scris „poeme fără ţară”, Nicolae Sirius, crede că mergem „înainte, spre Dumnezeu, fiindcă altundeva n-avem unde”. Doar prin ajungerea undeva viaţa noastrăcapătă sens, unde totul este perfect şi pentru totdeauna. Deţin o fotografie care înfăţişează un peisaj sterp cu nişte urme abia perceptibile îndreptate înspre înainte. Dacă aş fi acolo şi nu aş şti încotro esteînaintele, m-aş lua după semne, întrucât mulţi trăim fericiţi cu ce ne dă Dumnezeu. Gândurile şi tot ce ni se întâmplă le atribuim voii Sale. Cu siguranţă, aş alege urmele acelea, aş alege acel înainte, pentru că semnele divine sunt sigurele de care am învăţat să m-agăţ când în disperare sunt, în neştiinţă, indiferenţă, fără putere. Aleg să merg după semne şi sper ca, la capăt, cineva mă aşteaptă bucuros că om sunt, adică un semen aflat înacelaşi timp şi-n acelaşi univers. Acolo aş putea să o iau de la capăt, începutul întotdeauna înseamnă o nouă şansă de a izbândi, după ce ai eşuat în celelalte încercări. Poate unii au nevoie de mine acum, acolo, aş putea să-i învăţ ceva ce doar eu am văzut, am simţit sau gândit. Aşa că mărşăluiesc înainte, neavând încotro altundeva, sperând chiar că, înainte, Dumnezeu aş putea deveni. Însă, privind mai atent urmele, se poate observa că ele nu sunt naturale şi... atunci, brusc, totul se schimbă. Înseamnă că înainte este sigur un om sau urmele au fost lăsate intenţionat ca eu de ele să mă agăţ. Această urâtă ipoteză posibilă, doar o minte diabolică ar fi putut-o concepe, ca eu, nevăzut, să fiu împins prin speranţă înspre undeva sau ceva. Iar minte diabolică are, sigur, politicul. Şi, dacă nimic n-am să îi dau, ce interes ar putea el avea? Să-i bătătoresc calea? Să-i cumpăr apa, când îmi va fi, sigur, sete? Astfel, se tulbură până şi sensul care are la capăt, undeva, un Dumnezeu. Oamenii culţi au observat două absenţe: cea a unui „teren cu reguli precise, cu eleganţă şi principialitate, cu transparenţă şi aristocraţie, cu discuţie şi societate civilă, care a condus la o instabilitate de popor migrator, înăuntrul propriilor valori, şi absenţa politicianului nepoftitor de arginţi, cult, reflexiv, critic, capabil să ia măsuri chiar împotriva sa, când binele public diferă de al clanului din care face parte.” (Alexan-der Baumgarter). Poeţii, care trec lumea înconjurătoare prin sita inimii, au înţeles din prima clipă că politicienii sunt „Cretini! Nişte javre, parşivi şi lachei,/ Care-ar vrea să trăim cu o sută de lei!” (Florian Abel) şi au devenit amarnic întrebători: “Cât poţi să mai suporţi amarnica durere/ Când ei îţi iau şi carnea, îţi lasă numai piele?/ Cum poţi să mai spui „da”, cum poţi să mai spui "poate"/ Când ei, şi numai ei, îşi fac singuri dreptate?/ Cum poţi să mai stai drept, când ei te-ngenunchează/ Şi când te mint în faţă că binele-ţi vegheaza?” (Costinel Petrache). Se aude şi un răcnet al Carpaţilor: „Politicul ne înrobeşte şi ne sufocă pe zi ce trece tot mai mult. Deţinând prin interpuşii colegi de oligarhie toate canalele mass-media de proiectare a informaţiei, promovează un intens proces de îndobitocire şi vegetativizare, cu scopul secret unic de a crea o masă diformă, alogică, influen-ţabilă, şantajabilă din noi, masele, acreditând ideea că totul se învârte numai în jurul sau cu acceptul său. Dar ei, fără noi, nu au cum să existe. Să ne reîntoarcem la munca câmpului, la creşterea animalelor - îndeletniciri care au asigurat hrana sănătoasă a numeroase generaţii! Să nu tolerăm infractorii, să nu socializăm cu ei; să nu alegem calea uşoară de a face bani!” (Pappa Anton). Răscrucea la care am ajuns în 1989 nu a fost de vânturi, ci de pârţuri politice - o combinaţie de prostie, lăcomie, nesimţire şi egoism feroce, care a menţinut o stare eternă de greaţă şi dezgust. Este adevărat, însă, că mereu vor exista per-soane cu suficientă putere (libertate totală) care vor determina dependenţa celorlalţi de ei. Bakunin observa că, „din nefericire, poporul este încă foarte nepriceput şi ţinut în nepricepere de ştiinţele necurmate ale tuturor guvernelor care privesc nepriceperea poporului ca pe una dintre cele mai de căpetenie condiţii ale propriei lor puteri.” S-a strigat despre puşcăriabili: “Dacă ăştia intră-n Parlament, suntem o ţară de dobitoci!” Şi au intrat! Această clasă politică ar trebui să dispară şi să lase locul alteia, cu oameni, convingeri şi atitudini noi, oameni care nu mint şi nu râvnesc la bunul altuia. Actualele partide politice nu reprezintă pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei; ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea românului. Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu; indivizi politruci vorbesc în numele românilor, dar nu fac nimic bun pentru aceştia, le macină viaţa, când decid şi fac numai ce-i taie capul şi, mai ales, ce-i avantajează. Formaţiunile politice reprezintă, fiecare în parte, câte un sâmbure dictatorial; s-au înghesuit toate la centrul politic şi combină nefericit social-democraţia cu neolibe-ralismul, se contrazic negând oameni, fiindcă în spatele lor nu stau idei. Parc-au fost botezate în sataniţă, dacă s-au legat ombilical cu mediul interlop şi stau cu corupţia la aceeaşi masă! Centrul politic a devenit o înghesuială care adăposteşte fuga de extreme, iar asta a dus la abandonarea oricărui steag. Este doar încercarea de a fi pe plac tuturor, prin oferirea de soluţii născute din necesităţile momentului sau colectate/ furate exprimă-rile oricui s-a trezit vorbind în piaţa publică, nicidecum consecinţele ideologiei la care ai aderat sau pe care ai construit-o. Când este de ajuns dezamăgirea produsă de o nuanţă de interpretare a unei idei/ atitudini pentru a te despărţi definitiv de cel cu care ai avut iluzia că te potriveşti! Centrul politic românesc înseamnă: sunt de acord cu orice, numai să nu facem excese şi să ne prefacem "cu faţă umană", "echilibraţi" şi să împăcăm pe toată lumea. Ceea ce este impostură, întrucât între straturile sociale nu poate fi împăcare, atâta timp cât nu dispare cauza conflictelor şi omenirea se va conduce după interese. Păcăliţii sunt întotdeauna cei mulţi, exploataţii. Politica românească se înfăţişează o creaţie mai curând dadaistă, ceva fără noimă, în care se disting doar acordurile sistematice cu FMI. Ceva în care actorii politici îşi dau mâna care mai de care pe scena parlamentară şi-n afara ei, creând o ţesătură paian-jenistică datorită traseurilor transformate în cărări de la un partid la celălalt. Iar poporul deja s-a prins că de fapt este o conspiraţie jegoasă, fiindcă, la televizor, se scuipă şi-n culise se pupă. Oamenii au aflat că politicienii sunt încumetriţi bine – consilierul opoziţiei este şi consilierul puterii (vezi la Sorin Oprescu), naşul conduce un partid şi finul pe celălalt, iar când se confruntă “nu discută soluţii, ci discută discuţii” (Dan Răspopa), injectează ura în societate şi prosteşte în faţă poporul român. „Un lucru este cert: au legiferat cu toţii genocidul, temniţa în aer liber, moartea în mizeria indusă de lipsurile cotidiene şi asfixia prin minciună, tâlhărie şi furt la drumul mare”(Pompiliu Comşea). Se spune că hoţii au nevoie de trei lucruri, să poată fura: un portofel plin, beznă şi neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit şi dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, am furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă ale tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul. „Ce viaţă este asta? - întreabă Alexandrinna Aianis -, ne uităm la ei cum ne dau ţeapă după ţeapă, ne alungă şi ne omoară şi, ca ei să facă toate astea, noi îi plătim? Nu politicienii sunt hoţi, ci poporul român a involuat! Va merge mita cu uleiul, zahărul şi făina, date în pungă, atâta timp cât cetăţeanul nu-l sictireşte pe politician”. „Guvernanţii fac ce fac cu poporul român pentru că au cu cine!” răspunde Mircea Costache: “De 20 de ani se aşteaptă o creştere de calitate în clasa politică şi asta nu se întâmplă!” (Nae Caramfil). “Dacă nu vor fi taxaţi, în special de tineretul care vine din urmă, în România nu se va schimba mare lucru”- spune Doru Gheorghiade; Mitică Dragomir crede că “nu scăpăm, până nu scăpăm de oamenii care au venit cu răutatea dinainte de 1989”, iar Dan Puric spune că "Binele există, dar nu ştim să-l vedem, să-l arătăm - omul se vindecă prin încurajare. Salvarea vine din munca noastră, dar şi din replica pe care o dăm!"

Ţara lui Andrei,                                                                    

ţara în care contează omul şi nu ideile/faptele lui, a ajuns de râsul lumii, este poreclită Ţara lui Foaie-Verde, un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime şi degradare în cascadă, în care domină banul şi minciuna, de la călugăr şi până la parlamentar. Şi asta pentru că am avut neşansa să fim educaţi de un sistem educaţional îndoielnic care ne-a stricat pe toţi. Numai aici este posibil ca un partid să preia puterea, apoi să cadă, apoi să revină, iar să cadă şi apoi să revină. Uneori suntem Absurdistan! Europa se uită la noi ca la o insulă a ciudaţilor. Poate nici nu suntem capabili să înţelegem şi râdem când cineva caută un loc în care roua să cadă pe alb, nu pe praf, oameni cărora să le împărtăşească visuri, gânduri, tristeţi, prostii. De la Einstein încoace, totu-i prea... relativ. Trebuie să ne întrebăm: cu ce ne diferen-ţiem de omul primitiv, comparativ cu celelalte fiinţe vii şi colectivităţile lor? care e diferenţa dintre un om, posesor de act de identitate şi un câine cu tăbliţă la gât? Omul este, indubitabil, mult deasupra celorlalte fiinţe ale planetei, dar are dreptul să-şi susţină superioritatea, când are un simulacru de conştiinţă şi desconsideră omul? ”Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc: conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele” (sinaxar). La început am fost aleşii lui Dumnezeu, doar ne-a instalat în cea mai bună dintre lumile posibile, ne-a pus la dispoziţie de toate în tărâmul fantastic al unei ţări sfinte, a doua după Ierusalim (Petru cel sfânt a coborât la Maglavid). Ne-a oferit modelul unui comportament sacral, pe care poporul de jos îl copiază - este iubitor de sfinţi, nu este radical, nu se revoltă, zice ”hai să mai stăm, să mai vedem...” După Cristina Ţopescu suntem, însă, “un popor nebinecuvântat, că nu avem conducători oneşti şi luminaţi!” După alţi oameni de seamă „suntem un popor idiot, până la proba contrarie”, ori „purtăm în noi blestemul Meşterului Manole: trebuie să o luăm mereu şi mereu de la capăt, pentru că nu încercăm să construim cu o ofertă mai bună decât adversarul politic, ci atacăm, ca-n război, până îl scoatem din luptă.” Daniel Uncu scria undeva: “m-am săturat de proşti, de ticăloşi, de şpăgari, de puturoşi, de prost-crescuţi, de incompetenţi! M-am săturat inclusiv de mine, pentru că îi tolerez!” Iar un internetist: „70% dintre români abia dacă au coborât din copaci, lor le trebuie să fie conduşi de oameni ce le promit zilnic lapte şi miere. Afară de asta tocăniţarul român e o specie de homo sapiens puturozius, un mutant gen "muieţi îs posmagii?" sau un pomanagiu balcanic: „Dă-mi, da’ să nu coste nimic!” Monica Tatoiu observa de curând cât suntem de involuaţi: „suntem un popor care am votat un om aflat în puşcărie, am votat oameni care au fost în puşcărie şi pe alţii care au dosare pe rol, care s-ar putea solda, foarte probabil, cu condamnări la puşcărie!” Probabil, Gheorghe Dinică avea dreptate că suntem puţini oameni în România, că „suntem o populaţie”, cu priviri piezişe care interacţionează vag, epidermic, cu întreruperi ale circuitului vital, încât nu reacţionează chimic, comunică fără să-şi împărtăşească ceva, fără să intre în comuniune. Mircea Badea observă, pe drept, că "specia umană este avariată rău la mansardă", iar Iulian Stoica: „Ajung pe culmile disperării mai ceva ca Cioran, când văd câtă prostie musteşte în România contemporană. Tot felul de fraze fără conţinut, repetate până la exasperare!” BălăceanuStolnici, Palerul zilelor noastre, se revoltă observând indignat „categoria proştilor cum urcă spre decizie”. Actorul Eugen Cristea exclamă: "Este o demenţă şi o schizofrenie generală. Tâmpenia este ridicată la grad de lege în România!” Din păcate, trăim şi nişte vremuri în care românii au ajuns să nu mai ştie cine sunt, se plâng la alţii, ca nişte copii bătuţi, şi cer răzbunare uitând că numai dincolo de ură şi invidie viaţa omului poate să respire şi să fie ceea ce ar trebui să fie: o bucurie. Mulţi se lasă mulşi, ca o vacă blândă, şi de stăpân, şi de hoţul satului, şi de oricine are tupeul să-i pună mâna pe ţâţe. Dacă putem face cuiva un rău, am ajuns să i-l facem din toată inima! Aşadar, România se sălbăticeşte, e pusă pe butuci, din cauza complicităţilor economice şi de putere, e ţara în care omână spală pe alta. Medicii se bat între ei, se aruncă din maşini copiii mici, profesorii conving elevele să se prostitueze, strada este pierdută fiindcă forţoşii ies cu sabia şi dau în cei slabi şi iau femeile cu japca, îmbătrâniţii-şi nefericesc consoartele lăsându-le nevor-bite, unii trăiesc doar cu mălai şi apă, politicienii-s preocupaţi de pătrăţici mult prea mici, sau „iau măsuri procriză, în loc de anticriză” (Ion IIiescu), în timp ce prea mulţi au renunţat la preludii şi la sărbătoarea bunului gust; cimitirul a devenit casă primitoare şi pentru cei vii, alungaţi, a căror viaţă nu mai are un rost - ziua întind mâna printre morminte, noaptea adorm pe lespezile reci. O femeie a născut în cimitir. Singură! Normalitatea
continuă să fie o geometrie variabilă, când trebuia să fie ceva simplu de tot, după cum o înfăţişa Mircea Eliade: „să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copiii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi, apoi, la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă, să nu ne-o ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui „las-o încurcată”, de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească.
E nevoie, pentru aceasta, de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricăruicetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puţin liche-lism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici”- se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştri." Omul de afaceri Ion Ţiriac pune un diagnostic profesionist: "Pe voi cineva trebuie să vă organizeze!" Din păcate, românul nu se implică nici măcar participând la şedinţele asociaţiei de locatari, însă înjură administratorul de bloc că fura şi i se sparg ţevi. Românul judecă simplist, în sloganuri, haotic şi emoţional, nu discerne între speculaţie şi adevă-rul dovedit. De fapt nici nu-l interesează diferenţa, fiindcă totul se joacă fie pe cartea de alb-negru, fie pe cea de nihilism (toţi sunt corupţi); trece prea repede de la optimism iraţional la dezamăgire şi mania persecuţiei. „Românul s-a învăţat să fie parazit”, o spune Dorel Vişan, iar Lucian Boia crede că schimbarea ţării se va face în funcţie de cum românii se raportează la lege. Şi se raportează prost, dacă primul ministru simte că "Româ-nia iese încet-încet din Europa", după ce ne-am străduit să fim ’’codoaşa Europei şi ne străduim să rămânem pe ultimul loc, pentru că de acolo nu ne poate detrona nimeni’’ (Buga Sfinteş). Mulţi cred că suntem o naţie de supravieţuitori care se adaptează încontinuu (adaptarea totală o avem în ADN!), fără să aibă opinii sau idealuri, nu luptăm ca finlandezii sau polonezii, fugim în păduri, ne rugăm să treacă urgia şi apoi venim înapoi. Probabil
ne-am pierdut cu mult timp înainte toate iluziile şi am intrat într-o acreală care ne ucide înainte de a germina bobul oricărei experienţe de viaţă. Probabil fiindcă poporul român trăieşte mai mult emoţional, decât cerebral. Una din explicaţii ar fi că am fost întotdeauna trădaţi şi de aceea nu mai avem încredere în nimeni. Că e adevărat, o spune Cosmin Guşă: „România e pusă pe butuci din cauza complicităţilor economice şi de putere”, iar România trăieşte, astfel, o dramă. Milioane de persoane au ajuns în "faliment", copiii acestor familii disperate sunt afectaţi iremediabil, nu zâmbesc, le-a dispărut starea euforică a adolescenţei, în timp ce corupţia este plimbată, ca o minge, de la putere la opoziţie. Ion Iliescu acuză primul: "Marii corupţi au apărut în CDR! - 5 partide cu 5 clientele politice!!" Poliţia are legea-n mână, dar n-are curajul să scrie/facă, întrucât o mână spală pe alta, iar cine-şi face treaba este aruncat din sistem/ exclus/ cercetat. Strada strigă, anemic, să se renunţe la cumpărarea de conştiinţe, cei care se pricep rostesc că sunt soluţii, dar... cine să audă? Rezultatul? Nu ştim nici să intrăm în iarnă, nici să ieşim din ea. Astfel, România devine o ţară de poveste, Ţara lui ‘’vom face’’ şi ‘’vom drege’’ – Ţara... vorbelor goale! Dar, oare, ce constituie autenticul omenesc din om?! „Raţiunea, voinţa şi inima sunt esenţa absolută a omului ca OM şi scopul existenţei sale. Puterea gândirii este lumea cunoaşterii, puterea voinţei – energia caracterului iar puterea inimii - iubirea” (Minerva Grama). Se pare că majoritatea oamenilor şi-au pierdut capacitatea de a gândi singuri, încât nu pun nimic la îndoială şi acceptă totul aşa cum le este spus de persoane cu autoritate, apoi îi urmează. Au permis să li se implanteze virusul minţii, care îndeamnă să te perfecţionezi înainte de a fi apt pentrufericire şi succes. „Atunci când cădeţi pradă gân-dului că este ceva în neregulă cu voi şi că trebuie să vă reparaţi, viaţa voastră se îndreaptăîntr-o direcţie greşită - avertizează cunoscătorii. Când veţi trăi dinăuntru spre afară, veţi şti totul, pentru că sunteţi conectaţi la adevărata sursă a înţelepciunii. Dacă vă trăiţi viaţa din afară spre înăuntru, veţi fi controlaţi de minte. Nu atragem ceea ce vrem, ci atragem lucrurile asupra cărora ne concentrăm. Ceea ce puteţi crea, sau nu, va fi determinat de punctul vostru de vedere limitat privind imposibilitatea. Gânduri care subliniază lipsa, limitarea, nevrednicia, teama, îndoiala sau grija stabilesc o energie contrară, un câmp nepermisiv. Dacă vă creaţi
viaţa în mod inconştient (fără să fiţi prezenţi), vă veţi petrece tot restul vieţii încercând să vă perfecţionaţi."

Ţara frunţilor încruntate

Deocamdată românii au frunţile aşa de încruntate încât scriitorii încondeiază România ca fiind Ţara frunţilor încruntate. Andrei Pleşu a  ajuns să bombăne toata ziua, şi-„a pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii.” Românii au fost aduşi în stadiul de-a nu se mai suporta singuri, s-au urâţit, după ce s-au înstrăinat până şi în familie renunţând să înfiereze realitatea şi ajungând să o accepte aşa cum este (aceasta fiind şi cea mai mare înţelepciune a lumii, de altfel). Unii cred că realitatea este frumoasă pe dinafară şi mizerabilă pe dinăuntru, dar frumosul şi fericirea sunt valori cu atât mai uşor de definit cu cât eşti mai nepregătit, neruşinat sau inconştient să le accepţi, înţelegi şi să le primeşti. Bunăoară, fericirea, pentru prea mulţi români, este un surogat numit mâncare, băutură şi îmbrăţişări sub cearşaf. România e ţara în care toleranţa e înţeleasă ca superioritate, în care dialogul nu există, legea s-a pus la spate şi se face un asediu împotriva telecetăţenilor prin
desconsiderare şi educare la o realitate fabricată. Sigur, suntem vinovaţi cu toţii de ceea ce se petrece, dar sfânta realitate e că ne este lehamite sau egal de ce se mai întâmplă cu noi şi alimentăm - pasiv sau activ - vrajba, neînţelegerea, critica negativă. A apărut, astfel, pericolul de a deveni străini de năzuinţele noastre, de noi înşine, de povestea noastră, străini de Hristos. Cine ne va ajuta? Nimeni. Pentru că noi nu ne-am ajutat singuri când era timpul. O poetă revenită în ţară după ani şi ani mărturiseşte: “şi-mi dau seama că nimic nu s-a schimbat/ lupta cu mucegaiul e aceeaşi/ lupta împotriva oamenilor de rând/ la fel/ şi totuşi ceva este
adevărat/ în ţara frunţilor încruntate” (Anca Anghel Novac).

Dreptatea                                                                     

România e ţara-n care e bine să ai bani, că nu te-ntreabă nimeni de unde-i ai! Dreptatea a prins rădăcini la masa celui cu bani devenind rapid ţara sub pixul lu’„dom’ şef”; nu mai există Cezari la care să te duci; ai dreptate după câţi bani în buzunar ai sau mori cu dreptatea-n braţe; „autoritatea este vicleană şi şmecheră, a luat banii! este profund vinovată şi trebuie trasă la răspundere”! îndeamnă Dan Puric. Da, instituţiile nu respectă cetă-ţeanul, trebuie să demonstrezi procurorilor că eşti nevi-novat, nu să-ţi demonstreze ei vina, ori ţi-o găseşte prin presiunea ilegală a interogatoriilor. Se afirmă deseori că în România este mai uşor să scoţi din puşcărie decât să bagi! Paradoxal, românii au inexplicabilă toleranţă la corupţie, nu sancţionează deloc minciuna, urăsc doar când nu li se mai dă leafa sau li se taie din ea. România a ajuns o cloacă în care nu mai contează argumentele şi dovezile, „un stat de circ şi nu de drept” (George Copos)!, cu o Justiţie aberantă, ce dă decizii ilogice, când nu are vicii de procedură. Ne reformăm sinistru şi de-a-ndoaselea, schimbările nu se fac cu idei, ci doar după tragedii şi catastrofe. În zadar câţiva reclamă nereguli de tot felul, noul sistem, îmbrăţişat cu entuziasm după 1989, nu se deranjează şi nimeni nu păţeşte nimic, demisia se dă de plăcere şi nu din constrângere, calitatea se face ca o ambiţie personală a cuiva şi nu ca o normalitate. România a ajuns un conglomerat uman nefuncţional, în care individul nu poate să existe şi să se manifeste ca valoare decât dacă este acceptat de o castă ocultă monopolistă, depersonalizată şi profitoare, care-l va impune cu forţa doar dacă “valoarea” sa este corelată cu valoarea castei. Iar asta conduce la prefigurarea unui prezent permanent ambiguu şi catastrofal, din punct de vedere moral. Casta se bucură de o libertate totală, fără opresiunea legii, iar cei din afara ei sunt sclavii psihici şi fizici ai acesteia, îngrădiţi de convenţionalisme fără conţinut despre cultură şi civilizaţie, care diluează grav esenţa omului. Actorul Florin Zamfirescu este de părere că „ne-am tâmpit cu toţii, nu mai avem onoarea cuvân-tului dat” şi visează la dictatura punctualităţii. Neagu Djuvara crede că „nu ne putem îndrepta decât printr-o lungă educare”. Binele o duce rău în România, dacă este nesupus sau incomod, acesta obţine imediat interdicţie şi control! Pentru succes nu se mai munceşte, ci se trişează calculat. Teama oamenilor a ajuns că se va fura până şi clopotul de la biserică. Oamenii din popor au blocat decăderea umană cu un gest disperat: „Până aici! Pe aici nu se trece!” cerând, ultimativ, ca aleşii să fie puşi „să jure, la investire, că nu vor fura clopotul de la biserică!” Degeaba doi poliţişti s-au legat de picioare cu lanţul şi au băut apă cu lingura din lemn protestând: "Suntem prizonierii incompetenţei!", din biserici se fură frecvent crucile, din spitale se fură toţi banii celor aflaţi în reanimare! Am ajuns o ţară de treacă-meargă, în care toată lumea luptă cu corupţia şi cel mai tare luptă înşişi corupţii! “Când e vorba de sume mari, în România nu mai contează nimic”! (Emil Moise), ’’fiecare face ce vrea, fiindcă este lăsat să facă ce vrea!’’ (Dan Răspopa). Suc-cesul îl avem sporadic şi întâmplător, suntem puternici doar când la pupitru se află un bun comandat sau, prin nereuşita unei acţiuni, cad capete. Se poate înţelege aceasta când evadează cineva şi-n maxim trei zile este întotdeauna prins, iar infractorii daţi în urmărire gene-rală, nu-s prinşi decât întâmplător, prin razii de rutină, percheziţii sau denunţuri. Din 10 soluţii posibile, o alegem întotdeauna pe cea mai comodă, care-i şi cea mai proastă. Toată lumea recunoşte că României nu i-a ajuns cuţitul la os, dar nimeni nu ştie cine a băgat cuţitul. Fiind incapabilă să facă legi bune şi să ţină pasul cu civilizaţia, România trăieşte o dramă: în timp ce omul puterii îşi trage partea cea grasă din sacul comun vânzând unui spital, din magazinul propriu, fotolii de 27 de ori mai scumpe, o femeie din localitatea ieşeană Ţigănaşi este amendată pentru tulburarea liniştii publice, că a ţipat de durere în timp ce soţul o bătea cu furca! Am ajuns ţara în care aplicarea legii nu ţine cont de spiritul legii sau prescrie faptele. În acest timp când, în politică, nu există concepte de stânga sau de dreapta, ci doar cumetrii, care oferă accesul privilegiat le resurse şi confidenţialitate (a spus-o Toni Greblă: "trebuie să ai un prieten din zona puterii, o relaţie, să poţi accesa informaţii ori să ajungi la masa unde se dezbat ofertele economice"), ci suflete coruptibile, care acceptă regulile aşa cum sunt, chiar neinteresaţi fiind dacă execută ordine împotriva fiinţei umane, ori acţiuni care ne ucid viitorul. Omul cu bătături în palme, acela care nu cuvântă, nu înţelege că respectul regulilor îl constrânge, dar îl şi apără de abuzuri, i se pare legitim să furi, dacă te fură Statul. O dihanie nevăzută a năpustit peste oameni, încât acestora a ajuns să le fie frică nu atât de legi, cât de cei care fac „legea”. Oana Stancu observă că „n-avem instituţii să ne apere de abuzurile puterii”, în timp ce poporului îi este frică (a apărut chiar o lege nescrisă: dacă ridici măna asupra şefului, îţi cade franzela de la subsuoară!) iar aceasta alimentează linişteapoliticienilor, care îşi văd de treabă “construind” pentru folosul propriu.  "Frica de a nu pierde locul de muncă sau de a nu găsi unul. Frica de a nu putea plăti facturile sau datoriile. Frica de a nu avea bani pentru medicamente sau pentru „şpagă” la doctor. Frica de a merge pe stradă şi de a fi nevoit să te aperi singur. Frica de a nu fi ascultat la telefon.” (Adrian Năstase). Frica de a nu găsi o grădiniţă pentru copii. Oamenii votează chiar de frica de a nu fi hărţuiţi de instituţiile statului. Bogdan Chirieac constată, sec, că "alegătorii din România nu mai sunt din nici un popor". În România, democraţia a ajuns un ideal - să ai o opinie diferită, e o favoare pe care ţi-o face cineva. «Vorbim – scrie poetul Sorin Lucaci – în timp ce viaţa te închide într-un cerc/ din care ar fi indicat să nu evadezi, îmi spunea tata». Elena-Cristina Scutaru crede că „ne este lehamite, egal de ce se mai întamplă, pentru că oricum este o mizerie ceea ce se întâmplă la noi în ţară, în politica românească. Nu mai găsim motivaţia! Sunt multe, prea multe care te determină să renunţi, să-ţi pierzi speranţa într-un viitor mai bun sau că lucrurile se vor schimba!” iar Andrei Pleşu simte că trăieşte într-o Românie confiscată.

Democraţia este în lanţuri întrucât se ignoră cu desăvârşire cetăţeanul, se face de ruşine însuşi conceptul şi valorile fundamentale ce se presupune că se află la baza sa. ”O, ce lume, adâncă lume,/ Care totuşi mai speră/ Să fie toate mai bune/ În viaţa asta de seră.” (Mihail Rujoiu). Da, viaţa este o închisoare, Alfred de Vigny adaugă: ”E adevărat că nu ştii de ce eşti prizonier şi pentru ce eşti pedepsit, dar ştii că nu trebuie să te îndoieşti în privinţa pedepsei tale: suferinta în închisoare, urmată de moarte». La ştirile lumii apare tot mai des cuvântul "sclav": Dutsche Welle: „România rămâne principala sursă de sclavie în traficul de fiinţe umane”, la Buhuşi primarul este acuzat de sclavie, în timp ce tot mai mulţi se simt nici prizonieri nici liberi. Pe plantaţii, lucrătorii sunt lăsaţi să doarmă pe câmp, fără apă şi mâncare. Ieri, o angajată a fost obligată de patron să dea roată sediului instituţiei de 250 de ori. Adrian Sava mărturiseşte: “sunt poate unul din mulţii visători care au sperat în mai bine, dar, la noi, niciodată nu va fi. Suntem o societate bolnavă, care nicodată nu a cunoscut libertatea şi nu o va cunoaşte”, Maria Cozma întreabă: “ştie UE cât a fost de jefuită România de către clasa politică şi că românii sunt pur şi simplu sclavii ei?” iar Petru Borodi o confirmă: „Pe neamul românesc îl consider singurul suveran, dar sunt plătitor al unor dregători ce nu-l merită, fiindcă se cred pe sine a fi suverani şi mulţimea, sărmana, o nesocotesc şi o consideră sclava lor”. E limpede că „oameni cu feţe de ceară ne-au închis, ca să ne înveţe răbdarea” (Dana Banu) şi să
aducă, astfel, jignire noţiunii de om înzestrat cu raţiune. Nu este înţelepciune aceasta, că omul trebuie să fie sărac pentru a evolua învăţând umilinţa. Omul poate învăţa suferinţa şi prin raţiune vizualizând realitatea şi înţelegând prin conexiuni mentale, nu neapărat trăind-o, ceea ce echivalează cu a corecta un om nu explicându-i frumos, ci bătându-l. Trăirea profundă a vieţii în postura umilinţei este necesară individului, dacă aceasta îl propulsează pe o orbită superioară a evoluţiei, îl trece în altă stare de înţelegere a abstractului, cu atitudinea aferentă, după experienţa acumulată. În practică, însă, oamenii se nasc umili, de zici că sunt umili genetic, şi toată viaţa vegetează, statici, în umilinţă, ei nefiind în trecere deoarece sunt ţinuţi intenţionat închişi pentru a fi exploataţi ca vite de povară. Şi asta nu e bine, domnilor intelectuali! „Am ajuns o adunătură de sclavi, strigă Eugen Pan, de oameni fără ţară, fără demnitate şi fără reacţie în faţa atacurilor cozilor de topor mizerabile din mass-media, întreţinute de politicieni. Am fost un popor", iar un internetist, Canis, îşi cere drepturile: “e cel puţin ciudat să fii captiv în cochilia asta... Să fii om. Materie. Îţi sunt limitate atâte lucruri... Adevărul, înţelegerea, călătoria iniţiată de un simplu gând, zborul printre
aştri, perpetua proximitate a Creatorului... E foarte straniu, vă spun. Şi vreau să revin la starea anterioară.» România se află de zeci de ani sub domnia mafiei politice şi a slugilor lor! Ne aflăm într-o stare de război nede-clarat, un război pornit împotrivaomului decent, de  rând, ce trebuie învins şi distrus până la extincţie. E dureros să realizezi, despăienjenindu-ţi ochii de iluzii, că binele nu e majoritar, că omul de rând, educat de profitori să nu se emancipeze, nu e foarte diferit de un animal, foarte perspicace, dar mânat nemilos... tot de instinctul de supravieţuire. Decăderea umană din România surpă miturile despre nobleţe şi dezumflă aspiraţiile spre ea. Soluţia de ieşire din marasm se lasă intenţionat aşteptată. Partea cu săracii şi exploatarea e veriga slabă a oricărui sistem de conducere a lumii. Banca Naţională cere să muncim mai mult şi să primim mai puţin. Nicolas Sarkozy tună mai rău ca un nebun: "Să muncim mai mult!" Traian Băsescu întreabă „unde-s banii din privatizările României?”, iar Zoe Petre, aflată pe o nouă lungime de undă politică, răspunde acestei problematici: “Chiar şi cei ajunşi la guvernare recunosc că nu reuşesc să afle unde s-au ascuns banii ţării”! Ca ultimă salvare a corăbiei, Comandantul se agaţă disperat de soluţia guvernului european: adică nişte ordine venite mai de sus ar putea să ne pună la punct. E bine, totuşi, că nu ne-nmulţim prea mult, altfel ar trebui să se pună de-un război! Se întâmplă aceste ciudăţenii într-o ţară care se vrea democratică, după ces-a angajat, prin Constituţie, să asigure populaţiei un trai decent! Numai că, sub umbrela Statului, s-au creat toate condiţiile încât eşti nevoit să furi pentru a putea supravieţui. Statul fură primul, iar ceilalţi cu ştiinţa şi acordul său, încât tot mai mulţi exclamă în faţa grozăviilor zilnice: "Aşa ceva n-am mai văzut, n-am mai auzit!" Într-o seară, Ilie Năstase întreba revoltat: "Cine nu ne lasă să avem şi noi o ţara aşezată?" Şi tot el răspundea: "Ei, doar ei, cei care conduc! Să plece! Să plece!! Să plece din ţară cei răi, nu cei buni!". Victor Socaciu îndeamnă şi el, ciupindu-şi chitara: "Hai, hai, căraţi-vă, de pe-această scară respec-tabilă!" Cum a apărut exploatarea omului de către om, altcumva decât prin cinismul şi agresiunea subtilă a inteligentului care a propus, ca o normalitate, întrecerea între oameni (firească până la un punct), dar care se bazează în final (după cortină/la masa decizională) pe inginerii aducătoare de foloase necuvenite? Inteligenţii lumii au adus excepţia la rang de normalitate, prin care cetăţenii au ajuns să se întreacă permanent, încât supravieţuirea însăşi a devenit înfrângere din naştere, dacă nu te înhami cu forţă la ceea ce, generic şi sfidător, numim "muncă". Pe mulţi munca i-a şi înnebunit, nu pun în gură o bucaţică de carne, cică n-ar merita-o dacă n-au muncit în ziua respectivă sau nu au muncit cât trebuia. Am auzit cum cel care muncea cel mai mult se răstea unui bătrân al propriei familii: „N-ai făcut nimica azi, diseară mănânci?” El a primit secretul bunăstării de la un străbunic: „ai numai dacă munceşti şi când ceilalţi stau”! Oamenii care muncesc cu ziua sunt, de mici, sfătuiţi de mama lor, din teama să nu se rupă ceva în ei, de zdruncinături: „să nu ai orgolii, cu lacrimile pe obraji, să mănânci!” Cine este, aşadar, vinovat de dispariţia limitei demnităţii omeneşti încât semenii au ajuns să cerşească? Nora Iuga este citată frecvent pentru ce a scris undeva: „nu mă judecaţi, că nu aţi văzut şi simţit ce am văzut şi am simţit eu, nu aveţi amintirile mele!” Oamenii mai puţin inteligenţi îşi riscă acumulările jucând la caritas, bingo sau loto, nu de puţine ori îşi planifică viaţa trăind, ca drogaţii, în irealitatea că au câştigat şi ei, că le-a venit rândul, că i-au ajuns pe ceilalţi din urmă. Firmele mari, anumiţi sportivi, actori, oameni de televiziune nu încetează să ofere exemple de vis, în care, cine este capabil, poate să câştige regeşte, dar mii şi milioane, după ce primesc doar cât să fie vite bune de jug pentru profitul şefilor, se întorc triste şi neputincioase la casele lor scrâşnind din dinţi, ştiind că marile averi nu puteau fi obţinute nicicum prin muncă cinstită şi asistând la neputinţa chioarei sistemului juridic. Au apărut mesaje care susţin că nu contează prin ce mijloace acumulezi, că omul trăieşte o experienţă pe pământ şi există un plan divin care nu trebuie deranjat. Aşa că nu putem decât să asistăm la un haos divin, în care mulţi au interese personale şi câţiva se sacrifică pentru un bine universal, conştienţi că, în România, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Descreierarea domină ţinutul românesc şi-l împinge, încet şi sigur, spre un sfârşit apocaliptic‚ ’’drumul ăsta duce la dezastru, la catastrofă!’’ (Corneliu Vadim Tudor), „România derapează spre infern” (Ioan Roşca).

Statul
Invenţia statului în lume a fost la 1661 de Regele Soare, Ludovic al 14-lea, care nu a spus „statul sunt eu” ci, prin faptele sale, de cel mai bun conducător, a demonstrat aceasta realizând cea mai înfloritoare perioadă din istoria Franţei. La noi, această structură socială, cu rol de coordonare a bunului mers al treburilor societăţii, a fost introdus la Mica Unire, odată cu adoptarea primei Constituţii româneşti. Declarativ, atunci s-au pus bazele dezvoltării moderne a României, în fapt ne-am predat puterea unui sistem administrativ care să menţină stabilitatea economică, să se implice în ocuparea deplină a resurselor de muncă, astfel încât caracterul activ şi creativ al factorului uman să se afirme neîngrădit, să asiste financiar persoanele pentru a ieşi din starea de nevoie, să limiteze efectele negative ale trecerilor prin crize; în general, să ne reprezinte în vederea asigurării funcţionării corecte ale relaţiilor sociale dintre
indivizi, coeziunii şi solidarităţii la nivel naţional.
Astăzi suntem într-un ceas întunecat al istoriei, întrucât realizăm că invenţia Statului, care îşi zice român, a fost şi este cea mai mare nenorocire, fiindcă acestuia i-a păsat şi îi pasă prea puţin de popor: a uitat că e angajatul poporului, nu guvernează, ci stăpâneşte (o spune şi cel mai bogat român, Ion Niculaie: “Avem un stat abuziv care agresează cetăţeanul”), a pierdut busola valorii (individul nu poate să existe şi să se manifeste, ca valoare, fără să aparţină şi să fie recunoscut de colectivitate), care ia banii oamenilor contra voinţei lor, numai pentru a-şi permite să-i „protejeze” pe lucrătorii sistemului, pe care i-a transformat, organic, în corupţi, iar pe cei taxaţi în sărăciţi. Statul nu coordonează „bunul mers” al societăţii şi nici nu veghează la respectarea stabilirii unor relaţii sociale corecte între indivizi. Cu toţii observăm cum se măsluieşte jocul economic în favoarea unor entităţi, cum alegerea lui este nu de a creşte valoarea, ci de a o menţine la preţuri derizorii, cum a devenit inconsecvent prin neaplicarea lucrurilor care justifică tocmai raţiunea lui de a exista. Parafrazându-l pe Johannis: Statul s-a apucat de alte alea… Ce grijă ai, Statule, pentru popor, când îi vinzi atât de scump apa cu care poate uda o plantă să-i facă un rod, încât orice sărac se lipseşte? Pare că grijă Statului a devenit să munceşti mai mult, să ieşi la pensie mai târziu şi… să mori mai repede! Inventând Statul, la o prima vedere, am creat o firmă care dă de lucru prin nişte birouri la nişte bugetari. În realitate, se pare că au fost interese legitime de extinderi comerciale şi de producţie, dar şi intenţia mascată de a fura nişte avuţii.
Statul… un hoţ? Da, a spus-o Godfrey Bloom, când l-a acuzat de la microfonul P.E.: "Statul este o instituţie tâlhară!” Site-uri şi revoluţionari strigă încontinuu: „Cel mai mare evazionist din România este chiar statul român şi funcţionării lui. Nici o firmă privată n-a indrăznit să fure vreodată, cât au furat angajaţii Ministerului de Finanţe. Când vedeţi un vameş, un inspector fiscal venit în control, să ştiţi că e un bandit încă neprins. Fiecare leu care ajunge în buzunarul Statului, este un leu dat duşmanilor României!” Mai este hoţ pentru că şi-a mărit cu nemiluita numărul de funcţionari (un ministru a dezvăluit că aparatul bugetar ministerial cuprinde “compartimente care se ocupă de aceleaşi probleme”!) şi, pentru a-i salariza, a pus biruri tot mai mari pe români. Nu se poate spune, prin nici o gimnastică a imaginaţiei, că proprietarii iniţiali de avuţie au renunţat liber la o parte din ceea ce deţineau, în favoarea unei corporaţii de sine stătătoare, unei entităţi exploatatoare, a statului, cu promisiunea că se vor întoarce la ei cotizaţiile prin ceea ce Statul le va pune la dispoziţie: infrastructură, justiţie, sănătate, educaţie etc. Mai degrabă au fost constrânşi, fără o urmă de bunăvoinţă, în a accepta apariţia unui sac fără fund (este demonstrat că „exploatatoarea” nu trebuie să fie eficientă, prin menţinerea costurilor sub un anumit nivel, ci îl depăşeşte mereu şi tot transferă surplusul de costuri către taxabili, prin noi impozitări sau reglemen-tându-le comportamentul). Astfel, Statul a reuşit să devi-nă rapid, prin tirania lui, duşmanul poporului. E de neconceput, însă, să ne imaginăm că doar prin forţă se pot anihila rezistenţele dispreţuitoare şi furiile fireşti ale multora. Firma a trebuit să aibă aură de legitimitate şi a obţinut-o prin sprijinul majoritar al unei populaţii votante, apoi, angajaţii sistemului, pentru obţinerea unor
opinii publice favorabile stăpânilor, au intensificat-o îmbrobodind populaţia cu o aparentă păsare fată de ei şi o reprezentare făţarnică a intereselor acestora. Prin propagandă şi manipularea mentalului colectiv, s-a consumat mult timp şi efort pentru a convinge publicul că: exploatarea este de fapt libertate; impozitele sunt de fapt voluntare; relaţiile non-contractuale sunt de fapt relaţii „conceptual” contractuale (când Statul este paravan pentru concurenţă neloială, făcută de grupul puterii şi de cei cu relaţii, pentru contracte preferenţiale cu cei care se sustrag de la executarea corectă a plăţilor către stat, întrucât nu sunt controlaţi de nimeni, iar, dacă se-ntâmplă, rezolvă cu un telefon, pe sistemul “Nu ne arestăm între noi!” Succesul Statului este consecinţa silei comunităţii de politică, de aceea o şi cultivă conti-nuu: “toţi politicienii suntem la fel”, „politica este o ”, „trebuie să alegi răul cel mai mic” sau, şi mai bine, “stai acasă şi pedepseşte-ne prin absenţa de la vot”; „nimeni nu conduce pe nimeni şi toţi ne guvernăm laolaltă” („statul suntem noi!”); „fără stat, nu există nici lege şi nici securitate”; „săracii ar pieri” (Ion Iliescu: ”Statul este locul în care se organizează şi funcţionează solidaritatea”) etc. Se oferă tot timpul inventate justificări prin care ni se fură munca pentru a întreţine privilegiile de tagmă ale unei clase sociale privilegiate care, chipurile, ar adminis-tra ţara. Statul ia bani de la toţi pentru a crea beneficii doar unora, plus că a devenit un organism independent financiar, care se ia la întrecere cu alte state, sau luptă în zadar şi ridicol să ţină pasul cu ele. În loc să-şi asume ce este şi să vieţuiască potrivit foloaselor obţinute prin muncă proprie, uşurată doar de aportul celor înzestraţi cu har. Statul român a ajuns chiar să formeze valori şi să le piardă imediat cum ies din băncile şcolii, după ce şi-a înstrăinat resursele. Dar cere încontinuu bani şi sacrificii de la supuşi. „Furtul prosperităţii este comis printr-un mod perfid, dar rafinat, mascat în spatele unor principii înalte, prin câștigarea acceptului victimelor. Cum? Prin redistribuirea UNEI PĂRȚI din avuția însuşită, unor oameni din afara aparatului de stat încercând, prin asta, să-i corupă în a adopta o poziție favorabilă faţă de el. Și se face cu scopul strategic de a asigura existența și expansiunea ulterioară a exploatării și exproprierii celor care produc efectiv prosperitatea” (Silviu Pricope). Se vehiculează manipulări din toate sensurile, se creează false elite, se aruncă în bătălie tineri, se cheltuie mult timp şi bani şi orice resurse pentru ca oamenii să nu capete o educaţie cu adevărat democratică, să dispre-ţuiască politica şi mai ales pe politicieni, să nu-i pese de ziua de mâine, fiindcă doar astăzi mai contează. Totul trebuie să fie o mare-mare brambureală, o intrigă, o învrăjbire, o hârjoneală continuă şi fără nicio ruşine.
Statul, cel care s-a angajat, prin Constituţie, să asigure populaţiei un trai decent, a creat toate condiţiile încât să fii nevoit să furi pentru a putea supravieţui. Iar el… fură primul, prin oamenii politici, care au pus mâna pe resursele naţionale şi se îmbogăţesc buzunărind sacul comun. Hoţii au nevoie de 3 lucruri, să poată fura: un portofel plin, beznă şi neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul din care orice politician se poate servi când vrea. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Monopolizarea banilor şi a activităţii bancare este cel din urmă pilon de sprijin al statului modern. În fapt, acesta a devenit, probabil, cel mai preţuit instrument de sporire a veniturilor statului. Pentru că nicicum altfel Statul nu poate face mai direct, mai rapid şi mai sigur conexiunea între cheltuielile redistributive şi veniturile din exploatare, decât monopolizând banii şi activitatea bancară. Şi nicăieri altundeva nu sunt procedurile sale mai puţin clar înţelese decât în acest sector. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.
Statul a devenit un "stat" în interiorul "statului", în esenţă, o maşină de condus masele de sus, de către o minoritate privilegiată, care-şi imaginează că ştie ce-i trebuie şi ce vrea mai bine poporul însuşi. Confiscând statul, i s-a confiscat viitorul comunităţii, perspectiva
normalităţii vieţii acesteea. Ca organizare, este o tumoră autoimună, dacă doar oferă gestiunea unor lupi pentru a îngriji şi apăra comunitatea, iar ei pradă sacul comun. Şi poporul răbdă acestea. Statul, de fapt, nu are nici măcar dreptul să ceară taxe. Noi, fiecare în parte, trebuie să decidem dacă plătim, cât plătim şi pe ce se cheltuiesc banii! Dar, „atât în trecut, cât şi în prezent, Birul la care a fost/este silit un popor, a fost/este Abuzul celor puter-nici faţă de cei mai slabi” (Scrieridotnet Wordpress). Pentru români, în general, puţin contează cine le ia cu forţa tributul/ taxa de protecţie: turci, ruşi, oricine ne-a invadat şi ne-a îngenuncheat. Aceştia ne-au oferit, în schimb, în bătaie de joc, nişte vorbe mari şi goale, strachina cu borş a românului rămânând tot mai străvezie şi mai goală.

Oameni buni, la ce judecată suntem supuşi, la ce viaţă? Nu numai că nu ni se dă nimic, dar ni se ia încontinuu şi fără să fim măcar întrebaţi! Un stat care pretinde să i se plătească taxele, dar nu oferă posibilitatea cetăţenilor de a le plăti şi nici nu respectă suveranitatea populară, nu este un stat, ci o dictatură cu mii de legi/ziduri în jurul omului de rând, dar cu mii de libertăţi celor care au, vremelnic, puterea.

Ce stat de drept este acela unde, să poţi să îţi deschizi o prăvălie sau să-ţi construieşti o casă ai nevoie de zeci de aprobări şi avize? Revista Kamikaze cere să i se arate o autorizaţie de construcţie pentru Ulpia Traiana Sarmize-getusa! Legile nu trebuie transformate în drepturi îngă-duite de o persoană juridică oarecare şi nici să contravină drepturilor naturale ale omului. Ţara a devenit treptat, prin abuzurile Statului, o nonţară şi prin faptul că legea a fost pusă la spate, iar dreptatea a prins rădăcini la masă celui cu bani.

O tradiţie occidentală spune că „cea mai bună taxă este cea mai mică”. Dorin Farcă este revoltat că bugetul statului este constituit din taxarea celor ce muncesc efectiv contra unui salariu: „De la ei taxa ar trebui să fie spre zero sau, eventual, simbolică, o rezervă pentru cazuri de urgenţă, un împrumut pe care să îl returneze cu prima creștere economică. Bugetul ar trebui acoperit din ce se câstigă după plata salariilor; salarii ce, obligatoriu, ar trebui să asigure nivelul de trai decent + ceva extra celor ce îl primesc, pentru a acoperi nevoile celor ce nu au un salariu. Astfel, cei ce lucrează efectiv, abia ajung să poată supraviețui, pentru a împărţi
cu cei ce nu lucrează efectiv, dar logic, și ei trebuie să supravieţuiască.”
Contribuabilii avem doar obligaţii, Statul nu, fiindcă drepturile noastre nu sunt statuate, ci lăsate la bunul lui plac, concretizate în limitarea lor până la zero. Trăim de parcă nimic nu ar mai fi al nostru. Ajungem să ne bucurăm că ni se lasă mai puţin de jumătate din bunurile noastre, din familiile noastre, din vieţile noastre, când normalitatea impunea asigurarea unui trai decent. Statul mult hulit a devenit o hidră ce se hrăneşte doar din cotizaţia noastră şi din acceptarea tacită a matra-pazlâcurilor pe care le face („plăteşte feluritelor firme sume uriaşe pentru servicii proaste, produse de calitate inferioară, consultanţe inutile etc.” - Mihai Andrei Aldea), banii trecând, ierarhic, prin nu mai se ştie câte firme comisionare intermediare. Atunci când "statul" decide să investească în schimbări de borduri, în plantat flori, pe placul vreunui demnitar sau nevestei lui, fără să întrebe comunitatea, sau atunci când construieşte autostrăzi ce se fisurează după inaugurare, aceiaşi "pitpalaci" nu mai urlă că "statul" suntem noi. Ei sunt deranjaţi doar atunci când ceva nu trece pe la un "intermediar"! Statul stoarce impozite uluitoare şi urlă, în acelaşi timp, că "Nu sunt bani la buget!" împingând mulţimea spre nevoire generatoare de sărăcie şi dezbi-nare, dar asigurându-şi, astfel, supremaţia. Bakunin spune că “Statul este puterea şi, înainte de orice drept, are puterea. Rolul Statului în omenire este pur şi simplu subjugarea popoarelor, cu totul în opoziţie cu înteme-ierea celei mai mari libertăţi pentru toţi.” Statul este uzurpat de cei care profită, acoperiţi de aparenţa legitimităţii; cei strecuraţi în centrul societăţii folosesc puterea instituţiilor pentru spoliere. Faptul că un stat funcţionează corect sau este uzurpat de un organism parazit care fagocitează societatea, nu este tratabil prin prisma "stânga/ dreapta", orice sens s-ar da acestor noţiuni tocite, ci pe verticala sus-jos (cei ce profită de uzurparea statului şi cei ce sunt exploataţi). Ioan Roşca scrie că „ prea există stat – acest stat exact aşa a fost creat, în vederea jefuirii neamului românesc (material, spiritual şi uman). Este statul lor, nu al nostru. A curăţa căpuşa care a uzurpat statul, nu e anarhism, e medicină.” Ruxandra Hurezean crede că statul a fost luat prizonier de către politicienii care au reuşit să îl sufoce şi au adus societatea la exasperare, iar Ion Ciobanu afirmă că „Sistemul de administrare, denumit stat, este ilegitim, fiindcă regimurile politice au pervertit Statul de la misiunea lui fundamentală. Constituţia, Legile, decretele, ordonan-ţele, H.G. constituie o "ţesătură" stufoasă prin care "neo-camarila" îşi justifică legitimitatea. Structura "subterană" a sistemului este "pilotată" de sinecurişti - indiferent cine vine sau pleacă de la putere, ei rămân în posturi...” Mircea Şerban susţine că „Statul este deja o formă depăşită de convieţuire – Statul bunăstării spre care tindem, Statul oamenilor fericiţi, cel al grijii faţă de cetăţean, prin furnizarea unui nivel minim de trai, se va
retrage, fiindcă societatea nu poate să reziste prea mult polarizărilor extreme, iar oamenii viitorului vor trăi în armonie, în grupări sociale mici, găsirea hranei nemaifiind o problema, întrucât vom metaboliza altfel.”
Ce este certitudine este solidaritatea publică împotriva Statului (Claudiu Crăciun): La un referendum, orice nouă taxă pe care ar propune-o, poporul ar respinge-o. „Conservatorul roşu“ susţine că Statul a scăpat de sub control - nu mai susţine interesele comunităţii, deci şi-a pierdut substanţa existenţei sale, a abdicat de la scop şi a devenit o prezenţă frauduloasă; întreaga noastră condiţie s-a golit de conţinut şi am devenit obiecte de consum în ghearele unui sistem creat tot de noi, care, însă, acum ne devorează fără milă: „Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie. Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere, ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.” Cum sclavizează statul, o spune Silviu Pricope: „din motive strategice evidente, adoptă progresiv o structură organizaţională care, în principiu, lasă oricui deschisă posibilitatea de a ocupa orice funcţie şi acordă drepturi egale şi universale de a participa şi a concura la determinarea politicii statale. Toată lumea – nu doar o „elită” privilegiată – capătă o miză legală în stat, cu scopul de a se reduce rezistenţa la puterea acestuia. Evident, doar în aparenţă. Dar acest lucru constituie o puternică motivaţie pentru anumiţi indivizi care văd oportunitatea de a beneficia de mai multe, în schimbul unui efort mai mic, decât cel presupus de activităţile productive normale. Astfel, Statul se întăreşte şi prin acest miraj fluturat în faţa indivizilor simpli ai societăţii, cărora le deschide
uşile afirmării obţinând chiar efectul de a recruta supervizorii sistemului exploataţional tocmai din rândul victimelor.” Sclavia este perpetuată prin educaţie slabă, pentru că cei mai puţin instruiţi sunt mai uşor de manipulat, iar cei disperant de săraci sunt mult mai uşor (şi mai ieftin) de corupt, iar avuţia poate fi dobândită şi sporită mai uşor călcându-se pe cadavrul aproapelui decât creând sau producând efectiv ceva. GD Toma ştie că strategia oricărei forţe ce subjugă este politica de a-i împinge pe cei mai slabi într-un cerc vicios al sărăciei, la a avea condiţii generatoare de sărăcie şi nu mijloacele necesare spre a avea propriile interese. Odată cu începutul industrializării (asta a stat de fapt şi la baza abolirii sclaviei în UŞA), elitele aveau nevoie de forţă de muncă umană care să dea randament în producţie şi, evident... cineva care se crede mai liber... este mai productiv. Bakunin defineşte sclavia ca fiind psihică, prin privilegiul acordat unora şi libertatea pur formală pe care o au restul cetăţenilor. E confirmat de Tiberiu Kovacs care observă că „România desconsideră omul în plenitudinea sa absolută.” Rolul sistemului educaţional de stat nu urmăreşte ridicarea nivelului oamenilor din animalitate şi de la nivelul instinctelor primare, ci obţinerea unui orizont suficient de îngust, pentru a nu observa ce se întâmplă cu adevărat, cu cetăţeni „model” - docili, speriaţi, disciplinaţi, mulţumiţi cu ce li se oferă şi, mai ales, dresaţi corespunzător să se conformeze ideologiilor dominante. Ford a inventat sistemul „modern” de şcoală, care transmite elevilor valori şi dexterităţi potrivite pentru viaţa activă în muncă a secolului XX: punctualitatea, ascultarea ordinelor, suportarea timp de ore, săptămâni şi ani de sarcini plictisitoare, repetate, păstrarea liniştii în timpul lucru-lui, fără odihnă, respectarea programului cu orice preţ.
Se spune că nu este important ce poate face statul pentru ţine, important este ce poate face individul/ cetăţeanul pentru stat. Această formă de relaţie este nu numai greşită şi denaturativă a individualităţii, dar denotă ideea că statul doreşte indivizi care să dea, să facă ori să nu facă ceva anume, iar colectivitatea să rămână stăpânul absolut, care nu dă şi nu face nimic în schimb. Întreabă Radu Banciu: „Da’ statul ce face, mă? O felicitare nu mi-a trimis, măcar! Dacă nu plătesc, mă bagă la puşcărie!”
Aşadar, Statul nu garantează nimic, ba chiar încalcă Constituţia, care-l obligă să asigure populaţiei un trai decent. Cum s-a “obligat”, dacă este plin de procese pierdute la CEDO pentru drepturi încălcate? De ce au ajuns puşcăriile pline cu cetăţeni nevoiţi să fure pentru a supravieţui? El garantează doar «o libertate de gândire sub condiţia ca această libertate să se manifeste la nivel individual şi... între limite!» (Daniel Octavian).                                               Iată cum a devenit legitimă lupta împotriva sclaviei libertăţii democratice.

Există spaima indusă de sintagma „cu statul nu te joci!” Asta nu înseamnă că Statul nu ar trebui să dispară sau să redevină ceea ce, în spirit, trebuia să fie! Dacă-i luăm pe politicieni din jurul sacului cu bani sau facem să nu mai existe generatorul răului - sacul cu bani -, aceştia vor uita că sunt animale prădătoare şi vor deveni, treptat, fiinţe superioare. Numai că o mişcare împotriva „păduchelniţei” nu va fi posibilă niciodată cu oamenii puţini care gândesc fenomenul politic şi social din România şi duc un război pentru sens, ţinând steagul sus, când legile te împiedică să pui în discuţie existenţa statului şi să manifeşti acţiuni capabile să-i schimbe radical regulile sau să-l înlocuiască definitiv cu altceva, când Statul este efectiv falimentat, prin proasta gospodărire, când, autoritar, împovărează drepturile şi, ilegitim, cere justiţiei să ţină cont de posibilităţile reduse de a acorda despăgubiri. „Când există dreptul de a primi compensaţii acordate "din oficiu"... necondiţionat, pentru faptul că ţi-ai cedat drepturile şi libertăţile fundamentale şi naturale. Practic... la ora actuală sunt amestecate de-a valma drepturile naturale cu diverse "drepturi" acordate de sistem, ca urmare a cedării unor drepturi naturale către stat... astfel încât se crează o confunzie voită între drepturi şi compensaţii tocmai pentru ca nimeni să nu mai conştientizeze că, de fapt, ar trebui să existe şi drepturi absolute... inalienabile... pe care statul nu ar trebui să le mai reglementeze (a se citi limiteze) prin legi” (Dorin Farcă).

În timp ce NOI, militanţii, neglijăm sau dezertăm de pe linia frontului credinţelor şi năzuinţelor comunităţii, EI îi acordă cea mai mare atenţie: structura statului "modern" are o anumită construcţie pusă la punct aproape matematic - există algoritmi după care se fac strategii la scară mare şi toate urmăresc anumite interese. Sistemul se perfecţionează cu fiecare revoltă împotriva lui! În vârful piramidei sunt cei care conduc, iar imediat dede-subtul lor sunt cei care vor să le ia locul, cei care visează ei înşişi să ajungă în vârf. De câte ori se răstoarnă vârful prin mişcări sociale, cei care vor ajunge în vârf sunt cei care erau imediat dedesubt şi îşi aşteptau rândul. Sunt cei care ştiu deja lecţia pe de rost! Sunt cei care ştiu deja ce greşeală să nu mai repete şi mizează continuu pe prostia şi inacţiunea grupului care-l ţine în viaţă. Liviu Ţigănuş ne spune că, aşa cum “Coca-cola”, pentru a ocupa piaţa, a creat mastodontul “Pepsi”, cu care să concureze în piaţă şi să distrugă toţi competitorii, tot aşa se procedează şi în politic - forma acceptată de organizare în "piaţa" politică este dată de EI! Luptătorul din stradă strigă: Orice încercare de a lupta împotriva sistemului este încadrată ca anarhie şi nerespectarea unor legi care aduc libertatea semenilor tăi! Eşti făcut, din eliberator, duşmanul compatrioţilor, ceea ce nu numai că îţi stopează parcursul, dar atrage şi duşmănia tocmai a celor care ar trebui să-ţi fie alături, ei crezând, prin voinţa manipulatorilor, că tu vrei să le furi libertatea. Oamenii sunt încrâncenaţi în durerea lor şi orbi binelui lor, întotdeauna condamnă şi ucid pe cel ce doreşte noul şi binele tuturor. Ca răspuns, reformatorul este alungat, batjocorit şi, uneori, chiar nimicit. Iată ce greu este să găseşti formule de defocalizare a puterii şi să convingi şi pe alţii că ăsta e drumul spre libertate, demnitate, dreptate! Victimele propagandei nu percep că „statul de drept” e tot aia cu statul de drepţi! Noul stat românesc este în aşa fel încât să poată rămâne la putere la infinit şi să fure la infinit – indiferent ce votează oamenii la alegeri. Ne aflăm în fundătura majoră a emancipării condiţiei umane! Prea mulţi au obosit de când sunt optimişti tot aşteptând să se intre în normalitate. Câte unul ameninţă că a decis să nu-l mai susţină refuzând plata taxelor crezând că Statul se va usca precum o creangă rămasă fără sevă. O soluţie extremă chiar a ajuns virală pe internet: „Eu, Mărgărit-Daniel Buzo, îmi exercit suveranitatea, declar public că ies de sub jurisdicţia statului român şi, prin urmare, refuz să mai recunosc vreo autoritate exterioară sinelui meu…”
De ce am avea nevoie de alţi oameni să ne servească, să ne reprezinte, când vedem că sistemul e corupt, că politica e curvă (minţind: "nouă ne pasă de Dumneavoastră!"), că marile corporaţii mituiesc siste-mul, că…, că… o mulţime de alte “că”? Ion Ciobanu afirmă că problema are o rezolvare: eliminarea sinecurilor (paraziţi/ căpuşe/sforari) indirect, prin schimbarea regulilor "abolind", printr-o Constituţie a dreptăţii, aranjamentele actuale (politizări ce au ajuns până şi la înregimentarea societăţii civile în reţele transpartinice ale corupţiei, prin care se face cu românii tot ce se vrea), încât să nu mai fie posibile decât candidaturile individuale la alegeri! Oamenii simpli nu au câştigat niciodată în detrimentul celor care au deţinut controlul în societate. Ei cred, cuminţi, că ar fi suficient să fie
respectată legea. Ei visează doar să nu mai fie furaţi, statul să nu-şi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele, şi să nu se mai împrumute fără să ne întrebe. Ei nu au înţeles subtilitatea că Stăpânii şi-au făcut legi în avantajul lor, pe care degeaba le-ar respecta toată lumea, tot sclavi prostiţi rămânem. Şomajul este folosit de Stat în interesul capitaliştilor, ca forţă de coerciţie şi de înspăimântare a celor care muncesc, pentru a nu lupta pentru drepturile lor şi pentru un trăi decent.
Se mai aduce pe masa de discuţii conceptul de guvernare activă, unde statul nu este doar furnizor, ci şi un partener care monitorizează strict cum se cheltuiesc banii. Cu această ocazie se avansează ideea că taxele să se micşoreze cât să ajungă pentru cheltuielile mărunte urmând ca, oamenii, prin donaţii, să impună condiţii la realizarea marilor proiecte. Cu alte cuvinte, este nevoie să fie întocmite reguli pentru Stat, fiindcă el a devenit un organism viu care, prin inteligenţii comunităţii, îşi manifestă apucături animalice. Apelul la conştiinţă este un fâs, doar regulile şi aplicarea lor pot conduce la un stat echilibrat, care să ofere, tuturor, condiţii demne de viaţă. Democraţia directă propune un contract cu aleşii, astfel încât promisiunile pe care le fac în campaniile electorale să aibă consecinţe juridice, în cazul neîndeplinirii/ încălcării lor. Alte voci susţin că trebuie o profesionalizare a statului perfecţionând centralismul, dimensionându-se corect şi minimal cheltuielile şi deschizând uşilor pentru profesionişti, încât oricine este bine pregătit să poată ajunge să lucreze pentru statul român, nu doar clientela de partid. Idealiştii imaginează statul ca pe o companie mutuală de asigurare, în care oamenii plătesc voluntar taxele nemaifiind nevoie de armate de agenţi fiscali care să controleze.

Extremiştii opun statului mafiot statul naţionalist, vor distrugerea din rădăcini a răului şi cred că realizează aceasta prin dispariţia în totalitate a actualei securităţi, cea care, în viziunea lor, este instrumentul realizării tuturor monstruozităţilor, concomitent cu investigarea activităţii tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor în compo-nenţa cărora şi, mai ales, la nivel de conducere, au fost identificaţi reprezentanţi sau factori de influenţă ai reţelelor mafiote sau masonice, precum şi înfiinţarea unor puteri informative şi garante, de stat, ale căror conducători să fie aleşi direct de către popor. Vor un sistem judiciar concurent, în timp ce alte voci susţin o justiţie independentă financiar. O politică normală la cap înseamnă o politică pentru dreptate socială, radicală cumva, dar care să nu conducă la tensiuni între oameni, fiindcă nu trebuie nimeni exclus din societate. Fiecare trebuie să primească o sarcina pentru a fi răsplătit, astfel încât nimeni să nu rămână nemulţumit. Preotul de la mănăstirea Stavropolis are soluţia convieţuirii armo-nioase între prădătorii ce suntem şi oamenii progresului: “dacă devii preocupat să faci binele, nu-ţi mai rămâne timp să faci răul!” Deci, dacă oricine şi-ar propune să facă un bine, înainte de a trece la pradă, adică îşi scoate din cap, un timp, ideea de a vâna, binele îl va capta şi se va trezi că nu mai are timp pentru rău, plus că se va ataşa de frumuseţea binelui şi nu-i va părea rău că n-a mai apucat să întreprindă răul. Părintele Justin Pârvu vede salvarea printr-o revoluţie, dar trebuie mai întâi o trezire a conştiinţelor de către un păstor luminat sau un învăţător drept şi jertfitor al adevărului, care să strige din mijlocul mulţimii. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu (bolile, necazurile, sărăcia) va fi singurul îndreptar al naţiunilor. Săracii îndrăznesc să îngaime că Statul procedează fix pe dos punând presiune pe oamenii care nu au cum trăi decât din muncă: îi sacrifică pentru ca bogaţii să facă averi şi mai mari, nepunând presiune asupra patronilor să absoarbă toată forţa de muncă. Forţele politice care se străduiesc să se nască îndeamnă să ne învingem sila de politică, să ieşim din bulele de confort individual, fiindcă vor deveni din ce în ce mai strâmte şi să redefinim rolul statului împingându-l de la implicare zero spre implicare concurenţială cu privatul, pentru a rezolva sărăcia, care a devenit marea problema a umanităţii, problemă care este exact în sarcina sa. Dar, Statul, fie este aservit puterilor financiare ale lumii (forţe mai mult sau mai puţin oculte), fie a devenit un loc din care ajunşii pot lua tot ce au nevoie, încât nu numai că au scăpat de sărăcie câteva generaţii, dar au devenit un instrument de producere continuă a banului, prin dezvoltarea afacerilor sigure ocupând locurile cu vad, folosind rezervele ţării, eludând şi exploatând nestin-gherit oamenii, deţinând monopolul ş.a.m.d. Ion Ciobanu a identificat 6 centre de putere rivale ale fostei securităţi (cca. 10 000 de persoane): partidele politice - definite ca teatre de păpuşi, gata de reprezentaţie, în mâna celor care deţin banii -, Mass-media - instrument de îmbrobo-dire a populaţiei -, curentele: atlanto-sionist occidental, filo-rus, naţionalist-brun şi ceauşist.

Controlul acestor structuri îl deţine Consiliul Conspira-torilor (90 de persoane) care decid ce trebuie, cine trebuie, când trebuie, unde, de ce, încât, orice am face, suntem constrânşi să-i deservim tot pe ei. Prin urmare, Statul mafiot se hrăneşte din informaţiile şi energiile
statului de drept aflat numai pe hârtie, pe care le deturnează prin intermediul reprezentanţilor săi, infiltraţi în structurile de conducere şi decizie ale statului de drept. Când, într-o ţară perfectă, statul nu numai că nu cere nimic cetăţeanului, ci îi dă.

Dalai Lama oferă înţelegerea ideală a lumii când afirmă că “omul nu a fost proiectat să muncească!”, deci are dreptul să stea, fără să-i fie ameninţată în vreun fel existenţa şi să se bucure de libertatea trăirii frumuseţilor lumii înconjurătoare explorate prin cunoaştere, dăruire şi creaţie.

Nostradamus prezice o zi în care popoarele se vor revolta şi vor refuza, apoi, pentru totdeauna, să mai plătească impozite Statului. Dacă politicienii contemporani ştiu asta şi nu fac nimic, înseamnă că fac o politică împotriva poporului şi devin vinovaţi pentru sângele care se va vărsa într-o zi. Dacă nu ştiu, este timpul să afle şi să se
responsabilizeze.

Este lumea strâmb alcătuită?

Lucrul cel mai grav este că nu se vorbeşte despre aceasta! Poetul îndrăzneşte să spună ceva-ceva: „cred că toate sunt cu susul în jos în lumea asta/ cred că vreun jesus christ de neon sau de ce-o fi, el poate salva lumea” (Alina Manole); „pe foi goale merg desculţă/ mă lepăd de cerneală şi plec după pâine/ în cer vreau să ajung înaintea Tatei/ înaintea Lui/ şi a Facerii Lumii” (Maricica Frumosu); „mi-e silă de viaţa de apoi cum mi-e silă de cea de dinainte/ în care viermuim ca nişte păduchi pe un cap tot mai pleşuv/ se fură pădurile ca-n codru dom'le şi culmea mai mereu/ legal Dumnezeu nu face nimic” (Petrea Ştefan). Robert-Marius Dincă crede că: „ori lumea a luat-o razna, ori lumea a luat-o razna!”, iar Dorel Vişan intra în profunzime: “Lumea e falsă că omul a decăzut. Are o zăpăceală, o zădărnicie şi resemnare, un fel de saturaţie de viaţă, trăieşte în nesimţire şi în lipsă de omenie. Sensibilitatea atât de mult i s-a degradat încât omul nu mai poate fi stimulat decât de senzaţii violente”. Judecata mea de om simplu îmi spune că nu e drept ce se-ntâmplă cu mine şi cu extraordinar de mulţi oameni, prea „sălbatic şi viu ne e rostul” (Dana Banu). Nu este drept să munceşti, ca boul, o viaţă întreagă şi să dai din sudoarea ta unora (multora!) care stau degeaba. Nu e drept ca legea să nu ţină cont şi de tine, cel fără putere. Daniel Octavian este lucid şi consideră că avem «o societate cretină şi satisfăcută de propria imbecilizare, pe care o deranjează când refuzi să devii ca ea, o societate fără oameni», iar Marina Țvetaeva este categorică: "Refuz să mai exist/ în lumea fără oameni", lume în care “oamenii se iau după oameni, nu după idei” (Vasile Dâncu). “În acest moment România seamănă cu un tip care se automutilează voluntar. Asta în condiţiile în care are oricum sute de probleme mai grave. Mai rău e că mi se pare că a şi început să-i placă!” (Costi Rogozanu). România pune borduri de ciment şi le exportă pe cele de piatră; ’’indiferent cine vine la putere, calcă totul în picioare. Pe autorităţi le doare undeva de cetăţean!’’ (Dan Răspopa), degeaba aşteptăm neghina să se facă grâu, că n-au trecut prin fenomenul de catarsis. România este între lege şi tocmeală, în ea se desfăşoară un proces de degradare în cascadă, pe măsură ce oamenii "se decurcă”, « seara dăm drumu la televizor şi punem prezervativele să facă dragoste” (Adelina Georgeta Dozescu). „Neamul prost există și se manifestă pretutin-denea în frumoasa, dar strâmba noastră societate”! (Andrei Crăciun) România are două realităţi: cea a mulţimii sărace şi a celor care vor să o schimbe. Numai că ne reformăm sinistru şi de-a-ndoaselea. Oamenii-s captivi în politică, în literatură şi-n libertate. Ni se trage, probabil, de la amiba ce se hrăneşte cu creierul uman sau de la cea care se găseşte în indiferenţă şi alimentează agresivitatea. Căci dacă era adevărat că toţi oamenii sunt de esenţă bună, atunci lumea noastră nu ar fi arătat aşa cum este ea acum. După ce Ion Iliescu a decis să-l omoare pe Ceauşescu, să cheme minerii, să gonească regele, Iliescu a decis că Obama e prostănac, Geoană e prostănac şi trebuie înlocuit, după ce Brucan decisese că el era deştept iar noi - mulţi şi proşti. Constantinescu, după ce a decis să-l facă ok pe Iliescu întrebându-l de Dumnezeu, a decis, ridicol, să-i ia mâna lui Bill Clinton şi să i-o ridice în sus, ca pe o victorie personală, apoi să-l aresteze pe Miron Cozma, după ce au semnat un act de pace. Băsescu încă decide şi decide şi decide să acosteze cu ţara, nescufundat, după bătălii zdravene cu poporul român. Că a fost bine sau rău nici nu mai contează, aşa e viaţa!

Contează doar că noi, românii, divizaţi până la unul, ne permitem a trăim într-o mizerie morală de nedescris iar cum avem o ocazie, decidem să lovim cu picioarele în cei slabi: câinii, ţiganii, cerşetorii... Doar câţiva fac excepţie şi merg să facă o bucurie mică unui copil care va muri până deseară.                                               

Românul a devenit preocupat, într-o luptă care pe care, să ajungă recunoscut pentru ceva. Nu contează dacă faima este cumpărată sau este doar un ambalaj cu fundă, obţinut prin linguşeală sau schimburi de amabilităţi.                                                           Ce e de făcut? Încotro? “Inainte. Urmăm teleghidaţi cărările bătătorite de cei dinaintea noastră şi ne e aproape imposibil să aruncăm o ocheadă în jungla de pe margini. Obligatoriu înainte. Oprirea interzisă. Nici o manevră nu ne este permisă, nimic sălbatic, autentic, viu. Viaţa asta ne-a încătuşat şi târâim umili lanţurile grele ale unei democraţii dezarmante. Ne este greu pentru că timpul ne trece, iar idealurile noastre se sting rând pe rând, unul câte unul. Ne irită pentru că nu ne-am împlinit propriile aşteptări iar ceva din interiorul nostru urlă că suntem laşi, slabi, mincinoşi. Frustraţi – n-au decât să ne numească astfel… Asta şi suntem, de vreme ce suntem lipsiţi de putere asupra frâielor propriei noastre vieţi, ghidată mişeleşte de banii pe care îi poftim la nesfârşit şi fără de care n-am putea supravieţui.” (Claudia Nichiţelea). Dorel Vişan este categoric: „civili-zaţia pe care am făcut-o în ultimele două decenii este o civilizaţie falsă. Ea nu e făcută de români, e făcută de străini şi de semistrăini, care au falsificat şi drept, şi viaţă publică, şi datini”. Dacă am avea normalitate (’’dar ce e normal în spaţiul României bezmetice?’’ - Corneliu Vadim Tudor), imediat cum apare în sistem o defecţiune, ar trebui să nu mai fie posibilă repetarea ei. Dar avem probleme grave pe toate palierele de decizie. Sistemul este greşit şi pentru că are implantaţi, la vârful lui, oameni nepotriviţi care, fiecare în parte, reprezintă o problemă, care, chiar dacă nu o vedem, nu explodează să o vedem, este o bubă plină cu puroi. Vasile Marica vede că românii dau din umeri şi zic: "Da' noi ce să facem, suntem mici, faceţi voi... acolo?". „Societatea ne-a educat aşa, însăşi societatea e greşită, totul e greşit din start. Omul la începuturi exista în triburi, aveau grijă unul de altul, ştiau că uniţi sunt mai puternici. Cineva, acolo sus, a avut grijă ca noi să fim rupţi unul de altul.” (Florescu Marilena). Dacă vreunul se revoltă, demnitarii îl liniştesc cinic: "Liniştiţi-vă, că vi se urcă... tensiunea"!

De ce este totul greşit?

Alegerea este esenţa vieţii omului; toată viaţa nu facem decât să alegem. Să alegem binele. Iar astăzi, după ani şi ani de la revoluţie, mulţi oameni răspundem, în cor, sau câte unul (la sondaje), că ne îndreptam într-o direcţie greşită.
Ce se întâmplă? San Tommaso d’Aquino credea, cu sute de ani în urmă, că „ imperfecțiunea lumii se datorează limitării creaturii și distanței acesteia față de Dumnezeu, astfel încât răul nu este nimic altceva decât depărtare”. Nimeni nu mai vrea să simtă micşorarea lumii şi să trăiască viaţa-neviaţă, dar asta întâlnim în fiecare clipă şi trăim cu spaimă „Începând din prima zi suntem impregnaţi de credinţele, valorile, principiile familiei, şcolii, cercului social şi al societăţii în care trăim. Toţi oamenii, toate cărţile citite, toate emisiunile pe care le urmărim, totul îşi pune amprenta asupra noastră, este înregistrat în inconştientul nostru şi ne dictează viaţa. Ne oprim vreodată să ne întrebăm: de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea să trăim şi ce ne face cu adevărat fericiţi? Nu, nu mai avem timp, pentru că vârtejul social ne absoarbe toată energia, suntem foarte ocupaţi şi înregimentaţi în vieţile noastre. Toţi cei cu care vorbesc aleg meseriile în funcţie de părerile celor din jur, se căsătoresc repede şi fac copii pentru că societatea te vrea la casa ta (să se simtă în siguranţă), merg în concedii în locuri exotice, să impresioneze, şi trăiesc cu credinţa că ei decid şi fac totul în acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals, din păcate” (Ursula Sandner). „Mă trezesc adesea în toiul nopţii - scrie si GD Toma în jurnalul său - şi rămân ore în şir pierdut cu ochii rătăciţi prin bezna bunsfetnicătoare. Oare unde a greşit, unde greşeşte Omul? mă întreb. Ce lucru rău este ascuns în noi, în adâncul fiinţei noastre, care ne face să alegem fuga de adevăr şi ne împinge iremediabil către făţărnicia faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi? De ce nu oferim noi lucrurile pe care le aşteptăm de la alţii? Sunt realităţi de la care noi nu plecăm, în gândirea şi scopurile pe care ni le propunem. Speranţele noastre ni le clădim pe nisipurile mişcătoare ale convingerii că noi merităm mai mult decât alţii, că noi suntem mai importanţi decât cerşetorul de la marginea drumului. Şi ne lăsăm viaţa suptă de forţa invidiilor, a duşmăniilor şi-a uneltirilor contra acelora ce ne apar ca obstacole în calea foamei noastre de a fi ceea ce nu suntem. Ne reducem mintea şi vrerea, şi sensul propriei noastre libertăţi la a cerşi de la noi înşine,
de la alţii, justificări acţiunilor noastre, devenind dependenţi de scuturile minciunii, ale trădării, ale satisfacţiilor cu false mulţumiri.

Oare când vom şti că adevărata viaţă este viaţa pe care o avem în intimitatea noastră?” Iar Boris Marian simte nevoia irezistibilă să zboare şi să nu mai revină la etajul 7/10, unde locuieşte, etaj care „ar trebui desfiinţat”, metaforă ce sugerează falsitatea întregii noastre lumi. „În societatea primitivă, sălbatică, omul trăia pe cont propriu şi lua de-a gata resursele oferite de natură. Aşadar, odată născută, orice persoană umană are dreptul divin la viaţă liberă şi fără constrângeri” (R.R.).

Puterii i-au lipsit dintotdeauna regulile interioare care s-o oblige să fie corectă. O purtătoare de cuvânt a dreptei româneşti, Sandra Pralong, spunea la moartea Margaretei Thatcher că “Pumnul de fier” “nu a reuşit fiindcă a retras Statul de la controale şi nu a îngrădit scăpările, inerente capitalismului, care vin din lăcomie şi dorinţa de a câştiga.” Deci şi capitalismul are nevoie de un organ represiv care să oblige la corectitudine, conştiinţa nefiind de ajuns şi nici justiţia, ca putere independentă în stat. Fenomenul de separare în straturi sociale a făcut ca la baza comunităţii să avem, marcant, cerşetori şi infractori care trăiesc organic condiţia umilitoare, şi nu ca pe un accident vindecabil; este posibil să se fi produs, prin adaptare, o modificare a structurii lor genetice. Soluţia globală pentru normalizare presupune o amestecare a aluatului uman, pentru a se curăţi de cele rele şi de a “reîmprospăta sămânţa”, cum spune ţăranul. Omul cu gândire şi simţire curată, esența secolului XXI, a ajuns să fie scârbit că nu este cooptat în angrenajul vieţii naţiunii, pentru a produce o modificare în bine.

Lumea în care trăim mai este strâmb alcătuită şi fiindcă se munceşte anormal (săracii sunt exploataţi iar rudele îmbogăţiţilor stau degeaba sau câştigă-ntr-o zi cât să mănânce într-un an) şi se recompensează anormal. O ţară are nivel de trai ridicat când se pot cumpăra mai multe pâini cu banii minimi obţinuţi după 8 ore de muncă. Mediile oculte şi de afaceri ale lumii au ajuns la concluzia, după ce şi-au dat seama că se prăbuşeşte capitalismul, că salariul minim trebuie să fie 60% din salariul mediu. Dar întreprinzătorii nu vor decât s-o ducă ei bine, prin orice metodă şi, cel mai la îndemână, le-a fost să pornească exploatarea celui care a ales să le
ofere braţele sau mintea. Munca fizică este din ce în ce înlocuită de maşini iar creierul uman de computere. „Într-o lume axată pe concurenţă şi profit, în care doar roboţii vor munci, vor avea cu ce trăi doar proprietarii de roboţi - avertizează Remus Constantin Raclău -, minţi bolnave prognozează drept soluţii scăderea drastică a populaţiei prin provocarea de războaie genocidice: infestarea populaţiei cu molime exterminatoare provocate de viruşi fabricaţi în laboratoarele stăpânilor de roboţi, împuţinarea rasei umane prin otrăvirea cu ”E”-uri în “pâinea noastră cea de toate zilele”, în apă şi în aer, prin poluare, prin scăderea natalităţii datorate homosexualităţii şi sterilizarea radioactivă a populaţiei; şi câte-şi- mai-câte! Totul până la un prag de control, dincolo de care vor rămâne puţini, cei înrobiţi şi... robotizaţi!” Din păcate, cei aleşi să facă ce trebuie pentru oameni sunt depăşiţi. „Guvernul – observa Nils Schnecker - este un cărăbuş dat pe spate, dă din picioare, dar nu se poate întoarce"! Şi asta fiindcă singura soluţie promovată de sistemele care s-au ocupat de organizarea lumii au impus munca la baza societăţii şi nu fiinţa şi dreptul ei la viaţă. Politica înseamnă punerea în practică a unei înţelepciuni: cum este mai bine să se întâmple cu oamenii, cu lucrurile, cu banii… Oricine poate spune: aşa este mai bine”. Şi ne exercităm forţa aceasta întâi cu noi înşine, apoi conducând familia, când educăm copiii sau ne desăvârşim în profesie. “Dar eu nu le pot şti pe toate!” vor găsi unii scuza să se retragă decent într-o pătrăţică proprie, acolo unde i-a împins sistemul, să-i controleze. Însă… cine le ştie? Nici Dumnezeu, spun preoţii, nu le ştie pe toate. Oamenii care au făcut din meseria lor o pasiune înseamnă că ei ştiu, fiecare în domeniul său, ce este greşit şi cum este mai bine să se întâmple. Adunaţi mai mulţi la un loc, se oferă şansa ca propunerea de “mai bine” să fie atât de bună încât să nu fie nevoie să se umble curând la ea pentru a o adapta. Politica presupune să ne corectăm permanent direcţia, dar şi să ne întoarcem până la locul de unde am cârmit-o greşit. Scopul omenirii a devenit, nu ştiu de ce, să avem o economie cât mai puternică. Fără economie, oare, nu se putea? Papa Francisc denunţa de curând ”dictatura unei economii fără scop uman”, că ”omul este
redus doar la una din necesităţile sale, consumul, şi este considerat el însuşi un bun de consum care poate fi folosit şi apoi aruncat”. Dorel Vişan a denunţat în repetate rânduri felul nostru greşit de trai: “Lumea e falsă că omul a decăzut. Are o zăpăceală, o zădărnicie şi resemnare, un fel de saturaţie de viaţă, trăieşte în nesimţire şi în lipsă de omenie. Sensibilitatea atât de mult i s-a degradat încât omul nu mai poate fi stimulat decât de senzaţii violente. Cele 5 relaţii fundamentale dintre oameni nu funcţionează. Nu avem comportament de om, ci unul subuman. Când un om merge la Las Vegas şi cheltuie 100.000 E într-o seară şi un copil moare că n-are 3000 pentru o operaţie, nu e ţară normală!” România nu are un scop, nu are nici hartă (“De atîta glorie cîtă e pe capul nostru ne-am zăpăcit de tot, am ajuns să nu mai ştim încotro e nordul. Ne urcăm pe socluri şi ne declamăm genialitatea milenară, dar ne chiorăie maţele şi ni s-a căscat un gol în minte cît universul” - Ioan Peia), nici ţintă, stabileşte greşit priorităţile, încât viaţa omului simplu nu se ameliorează, ci "creşte" exponenţial în jos! Silviu Pricope crede că “Lumea în care trăim azi e strâmbă deoarece cu cât munceşti mai mult, cu atât îl îmbogăţeşti mai mult pe cel de deasupra ta”, iar Valeriu Gafencu scrie undeva că "ateii materialiști, obsedați de plăceri, de dorința de dominație și egoism, au creat civilizația modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană și au părăsit poruncile lui Dumnezeu.

Încercarea lor de a crea un rai pământesc și senzual a dat, însă, greș. Natura se epuizează și se poluează, devenind improprie vieții. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilități de distrugere decât de construcție."
“Am reuşit într-o perioadă cu apocalipsa economică la uşă, cu o Europă speriată de viitorul financiar, să discutăm isteric cu totul alte probleme. Iar sistemul nostru nu mai produce anticorpi, produce doar rahaturi tabloide. Sau produce amânări şi delegări de decizie.” (Costi Rogozanu). „Ne-am înstrăinat cu totul. O parte de vină o are și Televizorul și Computerul. Dar nu înțeleg cine-i interesat să distrugă Omul din noi? Și mă prind la gândul că ”ne-adunăm grămăjoară ca într-o icoană”, vorba lui Vieru, numai în momente de grea cumpănă, pe la înmormântări și atunci, în loc de cuvinte tânguioase, avem capăt de vorbă pentru zile și săptămâni. Vorbe aruncate în vânt, pentru că și înmormântările au devenit un prilej de spectacol. Am ajuns de unde am pornit. La peșteră. Și-i întortocheată. Iar capătul nu i se mai vede” (Ion Proca). Societatea este, astăzi, aluatul celor mai proaste soluţii luate în toate timpurile, soluţii care au avut la bază lenea, indiferenţa, suficienţa şi incom-petenţa. « Singura luptă demnă de a mai fi purtată este să nu-ţi pierzi minţile... să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare » (Adrian Creţu), fiindcă "Trăim într-o stare de asediu continuu,/ Prietenii au în buzunare pistoale,/ Unul te scuipă, altul te taie".

“Cauza proastei funcţionări a societăţii româneşti nu este lipsa resurselor, a condiţiilor, ci lipsa unei relaţii sănătoase între oameni, între oameni şi natură. Trăim egoist, alimentăm - pasiv sau activ- vrajba,neînţelegerea, critica negativă” (Constantino). Tiberiu Kovacs despică firul în patru: ’’întotdeauna majoritatea membrilor unei colectivităţi acceptă pur şi simplu realitatea aşa cum este, frumoasă pe dinafară şi mizerabilă pe dinăuntru. După un timp, însă, colectivitatea umană tâmpă, cu nesimţire şi neruşinare inconştientă, acceptă şi preia adevărul indubitabil negat anterior şi procedează la asimilarea noului ca fiind propriu. Niciodată colecti-vitatea umană nu determină evoluţia societăţii, întotdeauna condamnă şi ucide pe cel ce doreşte noul şi binele tuturor. Calitatea colectivităţii umane determină calitatea omului în individualitatea sa şi niciodată invers, spre ruşinea speciei umane.’’

Tudor Barbu are o singură explicaţie: ”nu suntem un popor, ci o adunătură”. Altfel cum am explica preţul apei din Valea Jiului, apă care vine de-acoalea, din munţi, şi costă 7 lei mc, iar primarul din Peştera, de la sute de km distanţă de izvor, o vinde localnicilor cu 1 leu şi are câştig 20%?
Totuşi, scriitorii, ca o regină a stupului, scot permanent idealişti, din biblioteci, pentru o lume perfectă, în care binele învinge întotdeauna răul.

                                                                                     Ady Zamolxe Adrian face o radiografie virtuală a strâm-băciunii lumii, peste care nu poţi să treci: „Școala nici măcar nu ne spune că energia ar fi fost gratuită, dacă nu-l manipulau pe Tesla, nu ne spune că Eminescu a fost omorât în clinica de psihiatrie a familei Donmeh sau că scutul anti-rachetă, de la Deveselu, ne face țintă-n următorul război mondial, pentru care sunt multe dovezi că urmează. Școala nu ne spune despre cele 33 de vertebre ale coloanei și despre demiurgul inerent, care poate fi stimulat prin meditație și stil de viață organic, nu spune că Michelangelo a arătat prezența lui "Dumnezeu", în creierul uman, prin lucrarea "The Creation of Adam", nu ne spune că visele sunt generate de glanda pineală pentru că e singura structură care e asemănătoare cu a ochiului și poate genera imagini (visele), nu spune că bancherii au transformat plata în aur, în plata cu bani (plastic/hârtie printată de ei), nu ne spune că structura de dublu helix, a ADN-ului, a fost descoperită sub efectul LSD-ului, nu ne spune că elitele cauzează o problemă, apoi tot ele prezintă oamenilor soluţia lor şi acea soluţie duce la ce vor ei; şcoala nu ne învaţă că Einstein a recunoscut că și conștiința umană poate altera materia, că Titanicul a fost scufundat în 1912 pentru că, la bord, erau 3 magnați care se împotriveau construirii Rezervei Federale care e deținută de familia Rothschild. Nu ne spune că paracetamolul, ibuprofenul şi multe alte pastile duc la diferite boli, mai ales de ficat, depopularea e şi treptată, pentru că natalitatea a întrecut mortalitatea, cu mult. Pastila goală (placebo) a vindecat oamenii cărora li se spunea ca pastila aia vindecă garantat, mintea e foarte puternică şi inima trasmite mai mult decât transmit sinapsele neuronale. Că Black Friday vine de la data masacrului templierilor, de asta vor să vadă cum oamenii se calcă-n picioare pentru produse, să fie haos. Școala nu ne spune că, de la dreptul roman, până în prezent, oamenii au rămas "Capitis Deminutio Maxima", însem-nând pierderea libertății, cetățeniei și familiei, traducerea populară fiind "sclav pregătit pentru război". Că Hitler și-a pierdut un testicol, în război și își injecta taurină și lua cocaină, să dea discursuri credibile şi a fost finanţat de familia Rothschild. Fundația Rockefeller ține virusul Zika posibil pentru o eventuală depopulare "inexplicabilă"! Exemplele pot continua, Matrixu rămâne. Totul e pe dos. Istoria modifică informații, farmacia distruge sănătatea, mâncarea modificată genetic diminuează viața, avocații apără și criminali, guvernul doboară economia, industria sparge stratul de ozon, radiațiile pătrund mai mult, polii se inversează cu tot cu anotimpurile, politicienii vând țara şi suveranitatea, președinții primesc şi ascultă ordine, religia omoară spiritul, știința ascunde leacuri şi adevăr, spitalele sunt sărace şi miliardele se bagă în catedrale, tehnologia simplifică totul, până la robotizare şi îndobitocire, oamenii dau scroll şi nu se mai bucură de
mirosul şi abundența cărţilor, facultățile nu mai asigură locuri de muncă, oamenii sunt etichetați dupa rasă uitând că toți sunt oameni, iubirea e de umplutură, se face sex şi nu dragoste, telefoanele te înregistrează prin aplicații, măsoară pașii, memorează locații, apa are alt gust şi cât mai multe microorganisme, fructele sunt mai mari dar necoapte, diplomele sunt doar cartoane, oamenii sunt din ce în ce mai indiferenți, carnea e vândută chiar dacă animalul a murit din cauza condiţiilor industriale, informaţiile au cât mai puţine detalii, ca să nu fie risc de contrazicere, ţăranii de la
care vine mâncarea sănătoasă sunt din ce în ce mai puţini, pentru că recolta e distrusă prin antenele HAARP care controlează vremea, lămâile sunt mai scumpe pentru că vindecă, purifică şi nu pot fi modificate genetic, mierea nu mai e naturală, aerul nu mai e la fel de respirabil vara pt că stratul de ozon e afectat, ştirile inventează informaţii, unii îşi înscenează moartea ca să poată trăi, câştigătorii sunt plănuiţi, poliţia întoarce capul după ce întinde mâna, oamenii au prietenii pe interes şi fermierii primesc ordine, ameninţări şi chimicale de la stat. Totul e un miraj întors pe dos iar noi zâmbim şi cumpărăm produsul, neştiind că NOI SUNTEM PRODUSUL. Presupunem că devii bogat şi faimos, când o să fii-n piscina vilei tale, de pe dealul Los Angeles-ului, pufăindu-ţi trabucu, sorbindu-ţi Bourbonu, palmuindu-ţi nimfomana, o să fie o secundă-n care, neintenţionat, o să te uiţi la cer şi o să vrei să alergi pe-un câmp, să fii singur la înălţime, să auzi ecoul răcnetului tău de animal biped, să miroşi scoarţa copacilor, să calci în nămol, să te trezească ranjetu soarelui, să simţi roua pe frunte, să simţi mirosu pământului cald, să ajuţi insectele să ajungă unde vor, să alergi în ploaie, nisipul să-ţi gâdile tălpile, să faci focu, să te taie porumbul şi aşchiile, să prinzi o rădaşcă, să-i rupi colţii şi să-i porţi la gât, să ştii cum arăţi doar când te vezi în baltă, să închizi ochii şi să simţi că totul e un întreg armonios care-ţi dă o căldură pe coloană şi te face să te reîndragosteşti de natură. Atunci o să-ţi dai seama că jumătate din viaţă ai alergat după ceva ce nu te împlineşte, că ai fost prins în iluziile materialismului şi ale egoului.”

Sistemele politice: Politica nu este o afacere strict personală, ea implică o lume întreagă, peturbă legături, stabileşte altele. Mereu vor exista două tendinţe sociale opuse: tendinţa raţionalistă (mai apropiată de idealism, dacă satisface nevoile spiritului, care pune accentul pe o abordare contemplativă şi principială a adevărului) şi tendinţa materialistă (mai apropiată de necesităţile trăirii prin satisfacerea nevoilor/ intereselor corpului, necesi-tăţi care pun preţ pe realizarea prin orice mijloace a adevărului) - adevărul fiind un corespondent al unei realităţi a cărei raţiune abilitează oamenii să se descurce, individual, cu rezultatele ştiinţelor de tot felul. Astfel, societatea devine măcinată de conflicte şi se află într-o perpetuă transformare şi mişcare, iar consensul nu este stabil. Toate sistemele sociale funcţionale au luat naştere în timp îndelungat, prin sedimentarea unor filosofii sociale şi economice, dar s-au auto-pervertit (deşi păreau, teoretic, ideale), datorită naturii umane care
are, încă are! un interes personal şi abia, apoi, de grup. „Caracterul societăţii, spunea Karl Marx, este determinat de modul în care fiinţa umană răspunde la nevoile materiale. Conflictele dintre oameni au pornit de la interesele manifestate în diviziunea muncii şi existenţa proprietăţii private, iar asta a dus la împărţirea societăţii în clase sociale şi la lupta de clasă. Societatea îşi poate păstra integritatea şi funcţionalitatea doar dacă toate contradicţiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă şi nu conflictuală”. Iar aceasta o face clasa conducătoare, care camuflează relaţiile de producţie şi contradicţiile sociale, iar ideile, care constituie reprezentări distorsi-onate ale unui lucru real, tocmai fiindcă realitatea este distorsionată (Engels a crezut că ideologia este “falsă conştiinţă”), au ajuns să fie acceptate în real doar când acestea servesc intereselor, nicidecum principiilor, şi acelea declarative. Conceptele de “stânga” şi „dreapta” sunt născute dintr-o decizie majoră a Adunării Constituante a Franţei, în anul 1789, menită să simplifice măsurarea voturilor. Astfel, cei care doreau conservarea puterii regale şi a prerogativelor regale s-au aşezat în dreapta Preşedintelui Adunării, iar doritorii de reforme s-au aşezat în stânga. Stânga a fost, astfel, asociată cu ideea de transformare a societăţii prin modernizare şi progres. Ea reprezenta contestarea instituţiilor existente şi transformarea societăţii astfel încât instituţiile să reflecte noile schimbări şi evoluţii.
Principala teză era că omul este o fiinţă perfectibilă. În timp, stânga politică a fost ocupată de familia largă socialistă devenind sinonimă cu reforma, dreptatea socială, egalitatea, libertatea.                   

Ce s-a întâmplat între timp, de avem astăzi o înversare? Dreapta zice ca ea are drept scop libertatea totală a individului, că, doar îmbogăţindu-se un om, săracul va trăi mai bine pe lângă acesta şi acuză stânga că urmăreşte dependenţa lui totală! Octavian Racu afirmă că avem o falsă construcţie, „atât comunismul (de fapt, economia planificată), cât şi capitalismul reprezintă modele ale economiei industriale, stânga şi dreapta au pus botul la elemente esențiale ale ideologiei conser-vatoare, din care s-au alimentat în paralel și liberalii și fasciștii. ”Şi în comunism, şi în capitalism există acelaşi dezinteres pentru om, dar un mare interes pentru îmbogăţirea unui număr restrâns de indivizi. Ambele sisteme au raţionamentul perves că nu are absolut nici o vină în comunitatea din care fac parte. Atâta timp cât respectul pentru aproapele nu stă la baza relaţiilor sociale, nici un sistem politic nu va fi diferit de ce cunoaştem până acum. Partidele româneşti actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, sunt expirate, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi. „Actualmente, cu greu mai poţi deosebi un partid politic de altul;
înşişi oamenii politici nu-şi pot recunoaşte partidul care li se potriveşte. Măcar de s-ar concura pentru a deveni mai bune. Dimpotrivă, produc dovezi că se concurează în ticăloşie şi nu pot fi recuperate întru morală întrucât rădăcinile lor sunt profund afundate în ceea ce este mai rău în societate.” (Marian Tudorel Lazar). Oamenii au avut şi vor avea întotdeauna interese mai presus de principii. Din acest motiv democraţia este foarte slabă, chiar a eşuat fiindcă nu a format cetăţeni, ci supuşi şi clienţi. Simţul civic a amorţit cu totul. Ideologiile partidelor sunt aceleaşi: votaţi-ne pe noi, că noi suntem cei cinstiţi, cei mai capabili, îl avem pe domnul cutare care a studiat nu ştiu unde… “Noi am pierdut de două ori - strigă generaţia de sacrificiu - şi–n comunism, şi-n capitalism. Suntem la fel de săraci, dar am devenit liberi! Ce putem face astăzi cu libertatea?” Totuşi nu putem da vina la nesfârşit pe politicieni, ei sunt doar oglinda noastră pervertită. Se spune că natura umană este lacomă şi agresivă şi nu i se potriveşte un sistem comunist, pentru că este generatoare de conflicte. Ea va dori să aibă ce are celălalt, chiar dacă nu merită acel lucru şi nici nu-i foloseşte, îl va jindui până ura îi va înroşi ochii şi atunci va găsi sau va inventa un motiv să prăduiască. Acela care are este întotdeauna bănuit că a obţinut necinstit ce are, chiar dacă este posibil şi cinstit să se aibă. Americanii nu sunt întrebaţi cum au făcut primul milion de dolari fiindcă aproape e lege că s-a procurat ilegal. Românii, însă, justifică cu acte multele milioane obţinute şi cu mâna pe biblie jură că au muncit, că au muncit cinstit, şi-au tocit coatele prin biblioteci, părinţii lor şi mătuşa Tamara nu au mâncat tot şi au
strâns cureaua ca ei să aibă! Se presupune că omul care are este supraom, întrucât foloseşte la maxim puterea creierului; şi te poţi convinge că este deasupra poporului privindu-l cum se îmbracă, după cum se exprimă, cum ştie câte-s în lunaşi-n stele, cum  frumosul cu care se înconjoară devine sinonim cu valoarea.

Omului superior i se potriveşte sistemul capitalist fiindcă felul său de a fi, individualismul extrem, este un model de normalitate. Da, dar numai dacă ar trăi singur şi orice ar avea este creat de mânuţele sale! Dar, lipsindu-i conştiinţa, ca oricui, de altfel, nu are legimitate de supraom şi nu poate fi tocmai el, individualistul extrem, garantul unei lumi în care să convieţuim împreună, decât în măsura în care el convinge prin vorbe să alegem modelul său de viaţă, care are la bază libertatea absolută şi întocmeşte mediul în care se poate îndeplini dorinţa „a avea”. Libertatea înseamnă nu doar alegerea unei pasiuni, ci şi mijloacele de a o îndeplini. Iar asta înseamnă libertatea de a folosi puterea. Cel care are doar putere fizică nu poate obţine adevărul, care are în structură detalii specifice raţiunii, ci va fi limitat în obţinerea lui. Marile adevăruri le pot realiza doar cei înzestraţi intelectual de a le concepe, dobândi şi utiliza. Forţa minţii, aflată în permanent conflict cu forţa fizică, a observat că ar putea obţine adevărul mai repede şi mai uşor, dacă ar solicita parteneriatul forţelor fizice, numai că, acestea din urmă, neînţelegând, practic, ce li se cerea să facă, a acceptat ca omul superior să devină coordo-nator pentru garantarea reuşitei, iar omul limitat la forţa fizică a observat că e mai uşor pentru el să execute strict anumite munci, decât să poarte povara răspunderii proiectului, încât, treptat, şi-a abandonat destinul voiei supraomului. Dar nivelul său de viaţă, cu timpul, a rămas tot mai în urmă, azi are libertate de alegere, dar nu-i foloseşte la nimic, realizează că a fost păcălit, dar dacă se apucă temeinic să înveţe, este prea târziu, copiii săi nu sunt primiţi în, de acum, tagma oamenilor superiori. Aceştia au întins la vedere o lume atractivă în care poţi cumpăra tot ce vezi sau visezi, o lume construită, aparent democratic, prin acorduri de voinţă între oameni lacomi şi agresivi, dar care au condamnat, iată, omul simplu, şmechereşte, la suferinţă. Anumite voci susţin că încleştarea continuă dintre stânga şi dreapta duce la prăbuşirealumii. Iar eu nu  doresc aceasta nici unui vieţuitor al acestui pământ. Dar mă întreb dacă fiinţa umană chiar este caracterizată de lăcomie şi agresivitate? Ieri, o organizaţie internaţională de binefacere şi-a exprimat nedumerirea întrucât, aten-ţie! „românii nu primesc ajutorul nici atunci când au mare nevoie de el!” În timp ce Anglia vrea să însemne românii, să se ştie feri de ei, pentru că cer fără să aibă nevoie! Un copil selectat pentru un rol într-un film românesc a fost adus cândva la televizor şi rugat să repete ce zisese regizorului. Cuvintele au fost: „Vreau ca Dumnezeu să fie mândru când mă  vede!” În timp ce Papa Ioan Paul al II-lea, în ultimele clipe ale vieţii rostea „Sunt fericit! Sunt fericit!”, Mircea Eliade, un mare român, întrebat pe patul de moarte dacă există Dumnezeu, el, care a scris toată viaţa despre Dumnezeu, a răspuns „sper”, iar alt mare român, Emil Cioran, a murit convins că România nu se va îndrepta vreodată. „Omenimea”, cum ar zice Eminescu, are şi caractere, adică oameni cu conştiinţă, care trăiesc oarecumva în afara lumii - dacă, a nu fi lacom şi agresiv, acolo te situează. Cel care crede în Dumnezeu şi moare fericit înseamnă că nu-i este ruşine în faţa Perfecţiunii cu ce a făcut cât timp a trăit. Iar  când un om pleacă din lumea celor vii cuconvingerea că semenii săi de sânge nu se vor îndrepta vreodată, avem în faţă drama unui cercetător cu lupa, speriat nu că n-ar exista o soluţie, ci speriat că oamenii nu o vor îmbrăţişa, fiindcă fie este prea grea, fie o refuză instinctual, întrucât aceasta produce suferinţă.

Conştiinţa să producă, oare, suferinţă? Ea oferă fericiri dumnezeieşti când îţi oferă un ritm de trăire şi o armonie cosmică prin care poţi savura tot ce te înconjoară - de altfel, bucurii unice pierdute definitiv de cei aflaţi în marea grabă de a nu fi! Este greşit conceptul lui Marx că nu există altă cale în afara celor ale comunismului şi capitalismului! Dacă există un singur om pur care, ajuns la nevoie, refuză orice ajutor străin, apare obligaţia nescrisă a oricui gândeşte maibinele omenirii să creeze un sistem pe care asemenea fiinţe dumnezeiesti să-l poată accesa, pur şi simplu, fără să se lupte cu cineva. Acesta este un adevăr, iar Adevărul nu contează câţi adepţi are. Dacă animalul-om are conştiinţă, înseamnă că involuţia socială este rezultatul intenţionat al unor pseudo-conştiinţe, care au jucat rolul de blană de oaie ce-a ascuns animalul prădător care reuşeşte atât în comunism, cât şi în capitalism. O „a treia cale” presupune ştergerea trecutului şi instituirea unor legi drastic-democratice, în numele rangului de singură specie vie înzestrată cu raţiune, apoi urmărirea aplicării acestora ca scop primordial, încât cel care decade în animal să fie exclus sau să se conformeze de frică. O dictatură a legii nu se poate obţine decât printr-o justiţie independentă financiar. Măcar o lege extrem de aspră pentru furt, că de la furt a început toată strâmbătatea lumii. Este suficient să privim biserica ortodoxă care are independenţă la numirea stătătorilor, dar nu ţine cu săracii nedreptăţiţi – nu acuză clasa conducătoare că nu face ce trebuie pentru ei, ea, care are obligaţia morală să-i afurisească pe cei care comit nedreptăţi, fiindcă este dependentă de sprijinul financiar al statului.

Prezenţa comunismului în lume a fost înregistrată mai întâi sub forma unei societăţi secrete, aproximativ pe la anul 1820. În anul 1836, se pun bazele formale ale mişcării, când reţelele secrete comuniste, care funcţi-onau în diferitele ţări occidentale, se reunesc întemeind "Alianţa Comunistă", cu sediul la Londra. Marx a aparţinut de la origine acestor societăţi secrete şi până la urmă a devenit primul şef suprem al mişcarii comuniste.
Noi, românii, am avut experienţa comunismului şi l-am lăsat, sângeros, în urmă, însă umbra lui ne însoţeşte, de parcă ne-am fi despărţit ieri. Despre el se vorbeşte cu patimă şi în contradictoriu. Unii spun că „omul nou”, pecare-l propovăduia ca soluţie într-o societate „defectă” pentru una „perfectă”, nu a apărut - “regimul comunist n-a dezvoltat conştiinţe de clasă, în afară de grupul de sus al partidului, al securităţii, al armatei, al direcţiei economice” (Gabriela Savitsky) -, dar un cetăţean s-a arătat (la tv) îngrijorat de viitorul copiilor săi pentru că „apucase să le dea o educaţie cu respect pentru muncă şi corectitudine”! Ceea ce înseamnă că lungul  timp trăit sub ideile comuniste a atins profund fibra poporului şi a
modelat-o. După ultimul sondaj, românii regretă sau consideră comunismul ca pe un lucru bun (61%). Maria Cozma afirmă că „ne-am îndepărtat de comunism prin prudenţă, sub atracţia consumerismului, dar comunis-mul nu este un experiment eşuat, va atrage masele pentru a le repune în mişcare, atunci când se va ajunge la inegalităţi neruşinate”. Din prudenţă, stânga politică
s-a şi înghesuit spre centrul politic, iar soluţiile promo-vate sunt de conjunctură, se poartă cu mănuşi, să nu supere pe careva, dar nu are miezul filozofal prin care să ţină cu cei mulţi ori să stingă conflictele care mocnesc în societate. Am vrut să înţeleg doctrina comunistă, ca entitate aflată printre celelalte oferte politice ale momentului, şi am senzaţia (în lipsa unor informaţii de specialitate) că au făcut comunism nişte oameni care n-au ştiut să se organizeze, pentru că nu numai că n-au avut decât nişte lozinci, dar n-au fost măcar consecvenţi. Este suficient să facem graficul atitudinii stângii faţă de muncă. În timp ce Tamas susţinea că “distrugerea muncii este un obiectiv al comunismului”, ulterior, munca a fost susţinută de literatura comunistă „ca o necesitate” şi a fost valorificată ca fiind nu numai fundamentul, ci destinul şi devenirea omului, pentru a culmina cu preluarea principiului legionar, după reciclarea fasciștilor: „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, în contradicţie flagrantă cu visul de aur: „fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”! Situaţie ridiculizată cu cinism de către noii capitalişti, cum că idealul ar fi însemnat ca „unul să muncească gratis, de plecere, iar alţi nouă să stea”! Stânga nu pare zguduită de observaţia lui Florin Iaru: "Nu dreptul la muncă ar trebui să anime eforturile stângii, ci eliberarea de muncă. O eliberare de muncă şi de condiţia salarială"! Se spune că stânga politică îşi va ucide proletariatul, că-i va deveni imposibil să-i rezolve problemele sociale. Oamenii sunt daţi afară din marile fabrici şi sunt goniţi şi de pe pământurile lor. Îmbogăţiţii înţeleg că au dreptul să ia tot şi nici o responsabilitate pentru învinşii comunităţii. Mărinimia şi-o arată ridicând câte o biserică, dar oamenii trebuie să mănânce de trei ori pe zi. Zonele industriale aveau zeci de mii de muncitori, acum încap toţi în trei autobuze. Dacă li se ia şi tot pământul, încotro ne îndreptăm? Mulţi zic că rusii ne-au băgat comunismul pe gât, dar centralizarea oricărei activităţi, ştiinţific, este calea reuşitei! În plus, astfel, există şansa de a aduce în manifestare conştiinţa. Monica Tatoiu taie, profesoral, în carne vie: “comunismul este o societate închisă, adevărul este deţinut de lider şi cetăţeanul îl urmează”. În lumea animalelor, haita îl urmează pe lider pentru că el este cel care vânează pentru ea, el aleargă şi tot el moare când obţine o rană minoră. Adevărul deţinut de lider este o problemă de fond nu doar a comunismului, toate forţele politice actuale se bazează pe liderul-schip, cu atât mai mult cu cât partidele sunt comando-uri pregătite să gestioneze pentru a se căpătui şi nu sunt ideologii care antrenează masele pentru a aduce la nivelul deciziei cele mai bune soluţii. Liderul-om nu vânează, ci domneşte în capul mesei cu bucate alese. Poporul român este îngăduitor, zice “să ia şi el - cât poate să mănânce?-, dar să facă ceva şi pentru noi!” Stânga românească este înlemnită în sintagma economiei sociale de piaţă -
un cuvânt după care te poţi ascunde când nu vrei, nu ai curaj sau nu poţi să faci un bine radical pentru poporul tău. În loc să facă istorie, stânga este spectatoare la istorie sau mimează că ţine cu săracii, altfel ar fi făcut ceva pentru ei, dar nu vrea să supere gulerele albe pe care le înmulteşte din rândurile sale. Mulţi alţii au adus râuri de critici: „Comunismul a mizat întotdeauna pe orbire etica; atu-ul său a fost, în plan psihologic, disponibilitatea umană pentru auto-sugestie.

Emascularea fibrei morale din individ, nimicirea a ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea omul interior, devotamentul pentru o idee presupus măreaţă, au fost substratul pervers al iluziei comuniste”; „intelectualii stângii s-au angajat într-un profund efort cultural de decredibilizare a tuturor forţelor care sprijineau vechea lume.
Unii au atacat religia şi moravurile, alţii naţiunea şi toate formele istorice de comunitate. O parte a elitei a sfârşit prin a dezeifica falsa biologie a rasismului, în timp ce o alta şi-a îndreptat privirile spre sociologia îndoielnică a luptei de clasă căutând să modifice istoria şi
realitatea spre a se potrivi cât mai bine lentilei ideologice”; ’’Comuniştii căutau cojile de ouă până şi în gunoiul de Paşte, care era sărbătorit pe ascuns’’; „în comunism am devenit nişte viermi sociali” (Gheorghe Zamfir); “trăiam cu toţii în imaginaţia unui nebun,  şi ăla era Ceauşescu” (Mihail Neamţu); ”am urât comunismul fiindcă a distrus fibra morală a unui întreg popor”; ’’comunismul a făcut oamenii mai leneşi’’; ”românii au făcut revoluţie fiindcă au vrut să scape de lipsurile grave: cozile veşnice la mâncare (cozi la care n-au fost văzuţi activiştii de partid, ei primeau acasă produsele, la preţuri mai mici cu 30-40%!), de frig şi întuneric în case, dar tremurau la gândul unei revolte şi haosului cauzat de prăbuşirea comunismului”; “comuniştiiinduceau frica prin zvonuri, credeam că sunt cu microfoanele peste tot, în casele noastre, obiectele creau frica, securitatea ştia tot, trebuia atenţie la ce bancuri spuneam”; “în anii ’80 stăteam cu groază - mărturiseşte Bogdan Ficeag-, dar, dacă făceai o greşeală, nu erai terminat, ci marginalizat. Ceauşescu n-a vrut să înţeleagă lumea-n care trăieşte, n-a vrut să facă nici un fel de reformă (doar i s-a spus! I s-a spus şi să renunţe), dar, asa cum era înainte de 1989, eram o ţară”. “Aveam teama cum să te îmbraci, multe colege au dispărut de pe ecranul tv şi, dacă dispăreai, nu mai existai. Lectura era cel mai bun drog pentru mulţi” (Stela Enache). “Comunismul era triumful cantităţii asupra calităţii”; “eroi eraucei care munceau cel mai mult  cu braţele, omul nou trăgea ca un bou şi tăcea ca un peşte”; “comunismul a îmbolnăvit cu adevărat societatea, nu mai avem valori”, „duşmanii poporului” au fost hăituţi, închişi şi ucişi!”; „cea mai mare crimă a regimului a fost condamnarea avortului în 1966”; „caracteristicile universale ale stângii sunt violenţa (în limbaj și/sau comportament), deformarea realității pentru a cores-punde cu ideologia partidului, dezinformarea, limbajul insinuant, minciuna, ca regulă de conduită, și instigarea la violență sau crimă. Tot atâtea forme de comportament și gândire feudale vopsite în culorile progresului și solidarității. Stânga nu este altceva decât o religie primitivă care justifică impostura și crima. De mâna stângii au murit sute de milioane de oameni și, ori de câte ori a fost încercat, comunismul a dus la munți de cadavre și gropi comune” (Costin Andrieş); ’’comunismul a fost un „omor destul de grav” care s-a prescris!’’ (Dan Puric); ’’a distrus sute de mii de destine individuale pentru a salva o cifră: datoria publică’’ (Claudiu Crăciun).

Cei care apără comunismul afirmă că „un regim „prost” a reuşit să aducă România fără datorii în 1990, iar jdemii de „deştepti”, într-un regim “foarte bun”, ne-au adus la 100 miliarde de euro datorii!” (Dezideriu Dudaş). "Aveam 3 din 5: hrană, îmbrăcăminte şi adăpost; nu aveam dreptul de a mă asocia şi de a circula”; „ehe...! ce turism aveam pe vremea Prea-împuşcatului!”; „În socialism românul învăţa carte gratuit, primea o repartizare în producţie şi era încadrat după pregătire, fără şpagă şi relaţii. Primea salariul de două ori pe lună, primea apartament gratuit şi putea înjgheba o familie; Ce mai vrei? Ăştia nu mi-au dat nimic. Azi se stăîn casele făcute de Ceauşescu” (Marian Bolovan); „nu erau corecte toate,
dar nu se compară cu ce e acuma; pe timpul comunismului orice om avea unde să se plângă”; “ne lua de pe străzi şi ne băga la servici; localitatile erau înconjurate cu întreprinderi care dădeau tuturor de muncă”; “era o mai mare siguranţă, nivel de trai mai ridicat”. “Atunci nu trebuia să mergi la doctor cu o geantă de bani. N-o duceam bine, dar o duceam normal, până la pensie’’ (Gabi Luncă). Se poate spune că se oferea omului o siguranţă a normalităţii, de la terminarea şcolii până la pensie. În capitalism sunt angajaţi tinerii foarte deştepţi sau forţoşi şi femeile frumoase. Se aruncă afară oamenii la 40 de ani şi aceştia nu se mai pot angaja. Atunci era o grijă faţă de om, acesta era preluat când era bun de muncă şi era scos la pensie, să se odihnească, atunci când nu mai putea munci. Era o mândrie să ai toată viaţa acelaşi loc de muncă. Nu se periclita existenţa pe parcurs, iar asta se poate numi, frumos sau nu, “normalitate”. Emil Moise defineşte esenţa comunismului astfel: ’’stânga politică trebuie să facă diferenţa dintre bogaţi şi săraci să fie cât mai mică, fără să omoare pe cineva. Şi faci asta începând cu tine.’’

Capitalismul este o soluţie de organizare a cetăţii,         alături de sclavism (când în comunitate apar câţiva puternici şi-i obligă pe ceilalţi să le muncească), idealism (când fiecare om primeşte o rentă viageră, ca-n cazul ţărilor arabe care exportă petrolul şi-o ofera locuitorilor; în China există un sat în care toţi localnicii au acţiuni la industria dezvoltată în sat şi au câte 10.000 E la bănci, fiecare, iar cel mai bogat nu are mai mult de 400.000 E.) şi forma actuală de organizare a lumii, banditismul, cu ideologie consumistă (toți pentru niciunul și niciunul pentru toți), în care lideri „capabili” şi „cinstiţi” jură la investire că fac tot ce pot şi ce trebuie pentru ţară (nu a fost închis niciunul pentru sperjur!), iar Statul promovat de aceştia îţi ia tot şi nu dă înapoi decât praf în ochi.
Politicienii de după 1989 strâng de la populaţie peste 100 de dări, însă banii nu ajung niciodată, după ce se trage linie sub cheltuielile proiectate; ei promit că au grijă de popor, dar oamenii se sinucid de foame şi disperare; politicienii promit că apără de infractori şi nu apără; că vindecă de boli, dar nu se moare de bătrâneţe în România, ci de inimă şi cancer; că educă şi populaţia devine tot mai rudimentar instruită. În realitate ’’şobolanii s-au strecurat la caşcaval şi nu-i mai dau drumul’’ (Mircea Dogaru)! Capitalismul e preacurvie. Cel mai fertil teren în exprimarea nimicniciei umane, de tipul Tănase Scatiu, este cel politic, unde parveniţii au dat năvală la ciolane, cu încălţările murdare făcîndu-şi de lucru în structurile de stat pe principiul „Pentru buzunar, tot înainte!“, apoi declamă, cu inconştienţă, în dorinţa de a convinge cetăţenii, acuzecătre cei de dinaintea lor, vinovaţi că au minţit şi furat, că au făcut sau n-au făcut nu ştiu ce. Acuza cea mai mare este adusă lui Adrian Năstase, prim-ministrul unei guvernări, că a vândut „Petrom”-ul pe nimic şi de acolo ni se trag toate relele fiindcă ni s-a luat bogăţia pământului şi nu primim o cotă rezonabilă, plus că s-a mărit preţul pentru profituri uriaşe pe spinarea noastră. El s-a apărat spunând că a păstrat rolul de decizie al statului prin „acţiunea de aur”, numai că statul, condus de reprezentanţii comunităţii, nu a folosit-o niciodată! România a lăsat în urmă un sistem care centraliza totul, dar nu a fost în stare să aibă grijă de toată suflarea pe care o păstorea, când centralizarea (ca formă a dictaturii) are cele mai mari şanse să facă echilibre. Eşecul comunismului, ca eşecul oricărui sistem politic (despre succes nu poate fi vorba) a fost şi este determinat de calitatea îndoielnică a omului pus să-l slujească. Imediat cum ajunge puterea în mâna unui slujbaş al sistemului, acesta o va aplica discreţionar. Şi împotmolirea va fi cu atât mai repede produsă cu cât întâiul stătător nu este un Cezar cu sufletul lui Iisus. Adică să aibă lacrimă pentru suferinţă şi bici pentru răufăcători. Când acesta trece cu vederea prima minusculă neregulă, fiindcă nu ştie s-o vadă, nu poate s-o gestioneze, pentru că nu are destulă autoritate sau instrumente de lucru, ori nu vrea, neregula respectivă devine un rău care creşte exponenţial spre baza societăţii şi au de suferit oameni nevinovaţi. Capitalistul autentic dobândeşte o purificatoare perfecţiune interioară separatoare care îl eliberează „de interese şi egoisme, pentru a servi numai Adevărului” (Horia Sima). Astfel, începe o viaţă nouă, bazată pe ideea de sacrificiu. Noi, capitaliştii, strigă acelaşi H.S. „nu trăim pentru noi, pentru poftele noastre, pentru gloria noastră, ci pentru a servi lumea din care facem parte, cu valorile ei, cu credinţa ei, cu dragostea ei.” Puteam constata acest sistem de valori, dacă nivelul de viaţă al maselor populare se ameliora rapid atingând nivelul claselor medii, nicidecum abătând nenorocire asupra poporului să sufere lipsuri. Şi se obţinea creşterea nivelului de trai îmburghezind muncitorii prin salarii mai bune, printr-un sistem eficace de securitate socială, prin participarea la beneficiile intreprinderilor. Capitalismul românesc este, însă, o paiaţă, întrucât pe dinăuntru este lipsit de substanţă. A crescut şmecheri care vor numai să primească şi să nu dea nimic. Vor să aibă dreptul la iniţiativă şi să câştige oricât, dar fac concurenţă neloială, folosesc muncă la negru şi înşeală Statul. Vor să fie şcoliţi de stat şi să plece în alte ţări, pe bani mai mulţi, nu se simt legaţi cu nimic de pământul unde Dumnezeu i-a trimis să facă o lucrare. În loc ca ei, capitaliştii, cei care au reuşit în viaţă datorită rigorii şi artei de a obtine performanţa, să devină superiorii ţării şi să preia atribuţiile statului impotent făcând un stat paralel şi la concurenţă, încât localităţile, rând pe rând să ajungă împânzite cu şcoli, spitale şi centre de apărare susţinute de privaţi şi oferite gratuit comunităţii. De ce, când poporul le-a acordat încrederea guvernarii, n-au distrus statul birocratic? Să-i fi spus: “N-ai nevoie de atâtea secretare, ai calculator! N-ai nevoie de atâţi gestionari, ai
comunicare rapidă, televiziune, radio, conferinţă video! N-ai nevoie de atâţia oameni, şoferi şi maşini să monitorizezi în paralel, securitatea monitorizează totul! De acum faci educaţie prin televizor! Japonia are 1 bugetar la 300 locuitori (ne-a spus în zilele Revoluției domnul care ne oferea documentare din toate colțurile lumii, Grigorescu parcă îl chema, dar informația nu este  confirmată de Google), America 1 la 100, tu de ce ţii 1 la 15? Bâşt, afară cu bugetarii! Capitaliştii să fi făcut gestul de a convinge poporul că existenţa Statului, ca formă de protecţie a celor mulţi şi săraci, este inutil, întrucât comuniştii vor doar să se îmbogăţească fără muncă; să-i acuze cu argumente că redistribuirea este un drum înfundat, fiindcă economia capitalistă producătoare de bunuri produce infinit mai mult decât se poate cumpăra, în timp ce oamenii se înmulţesc de zor, iar stânga îşi va ucide aderenţii în masă, că nu le va putea rezolva nevoile. Capitaliştii să doneze sacului comun mai mult decât cere şi obţine statul cu o armată de gestionari şi controlori, să spună că fiinţa umană are cuvânt şi nu trebuie
controlată, iar armata birocratică să fie pusă la o muncă productivă. Dar ce fac oamenii autentici de dreapta? Nu numai că ameninţă cu plecarea din ţară, dar chiar pleacă în ţări bucuroase să primească maipuţinul lor impozit sau deschid conturi şi firme offshores în paradisuri fiscale, atunc icând ţara trece prin crize provocate tot de ei, dacă e să cercetăm în adâncuri. Devin criminali când nu mai folosesc maşina care înlocuia omul, o încuie cu lacăte şi pune omul în locul ei, omul ajuns la limita supravieţuirii, fiindcă a devenit mai ieftin de plătit decât fierul care necesită specialişti de manipulare, consumuri şi întreţinere. În loc să devină credibili şi să-şi ofere presei, cu transparenţă, porţile deschise către spaţiul de producţie, astfel încât ţara întreagă să se convingă că ei au o grijă dumnezeiască de om, să-l vedem cum munceşte cântând, că nu este exploatat în capitalism, că nimeni nu este plătit sub nivelul decent de trăire. Dar ei doar strigă turbaţi de furie şi ură că fac afaceri şi reprezintă capitalismul autentic, că doar libera iniţiativă este soluţia pentru omenire şi,-n consecinţă, sunt cei mai potriviţi să aibă ţara în grijă. Că locuri de muncă ei vor crea. Când a făcut din poporul român 10 mil. de şomeri, să îi dăm unuia şansa să ne ofere 1 loc de muncă, iar 9.999.999 să bată buzele şi să n-aibă ce mânca! Ce lume, ah, ce „minunată” lume e capitalismul! A produs deja o stângă burgheză şi centre de putere care nu mai lasă spaţiu pentru valori etice. Nu mai avem un punct de echilibru să putem distinge, avem doar acuza că 1% s-au îmbogăţit – un egal-inegal, nicidecum legalul-ilegal. După Revoluţia din decembrie 1989 s-au erijat în conducători nişte capitalişti profitori ai realizărilor din sistemul socialist, demagogi, delapidatori, diversionişti, care, prin scindarea naţiunii în mai multe tabere cu iz politic, au adus România la stadiul în care nu mai există şcoli gratuite, spitale, locuri de muncă, salarii decente, siguranţa zilei de mâine, românii fiind îndemnaţi să plece
în pribegie şi familiile să se destrame. Capitalistul autentic are o etică nescrisă - harul primit îl foloseşte pentru a lua hotărâri performante pentru viaţa proprie legată de a comunităţii şi se reflectă în soluţii prin care absolut toată forma umană de viaţă este preocupată să producă ceva care oferă bucurie, iar, între semeni, viaţa este o sărbătoare continuă.

Capitalistul adevărat îşi păstrează pentru el cât este omeneşte să ai, dacă Dumnezeu ţi-a dat mai mult, restul îl dăruieşti comunităţii în schimbul respectului de către aceasta şi construieşti ceea ce cu adevărat se numeşte civilizaţie. Altceva decât un palat al tău iar oamenii să se simtă bine doar privindu-l, ci lucruri frumoase şi utile tuturor. Civilizaţie înseamnă să plăteşti un artist să creeze şi să pună în folosul comunităţii lucrări cum „poarta sărutului” sau „masa tăcerii”. Să privim în jur şi să ne răspundem singuri dacă, ce se-ntâmplă cu noi şi în spaţiul public, este pe placul inimii. Dacă nu, dacă nu încă, şi poate fi de înţeles, întrebaţi-vă dacă se va întâmpla vreodată? Dacă nu, înseamnă că drumul capitalismului este unul greşit. După ce poporul român l-a aruncat după primul război, pentru că s-a dovedit a fi un mare rău, nicidecum singura soluţie pentru mai bine, capitalismul a revenit ca fluviu al unui capitalism sălbatic, fără responsabilitate. România nu a avut şi nu are conducători, de aceea am ajuns cu toţii într-un haos în care supravieţuim ca animalele când, normal era să existe ambiţia de a depăşi măcar cu o treaptă nivelul de trai comunist. “Eroii conştiinciozităţii”, politicienii capitalişti, au clădit, prin dezbinare, un stat corupt şi supus intereselor străine, încât românii au aceleaşi frustrări ca înainte, fiindcă o duc din ce în ce mai rău şi regretă pasul făcut. Adepţii dreptei s-au impus scorţos erijându-se în reprezentanţii românilor care muncesc cinstit şi ai iubitorilor de „tradiţie, ordine, familie, credinţă şi morală”. Ei privesc pesimist natura umană întrucât aceasta conţine intrinsec răul ce se manifestă permanent, primejdie ce trebuie întreruptă în evoluţia sa. Dar definiţiile sunt multe: „capitalismul este „100% nihilist şi scurt-termenist”; “capitalismul este o societate în care adevărul îl înţelegi prin discuţii deschise. În capitalism ştii că poate fi mai bine de atât” (Monica Tatoiu), dar îţi moare speranţa în suflet. “Capitalismul care domnește peste această lume devine din ce în ce mai neînfrânat. El a dat naștere unei inegalități la scară globală nemaiîntâlnită până acum. Absoarbe resursele naturale până la epuizare. Produce, exclusiv pentru acumularea profitului, o cantitate enormă de mărfuri fără absolut nici o utilitate, care mai și sunt, de cele mai multe ori, extrem de urâte. Distruge sectorul serviciilor publice, cum sunt cele de sănătate și educație, extrem de importante pentru societatea de astăzi. Tot el se află în spatele sângeroaselor campanii militare, adesea ameri-cane: invazii, ocupații, distrugeri ”; “dreapta lasă omul să evolueze fără să-i spună cineva care e locul lui”; ”Cel puţin “şacalii tranziţiei” au lăsat ceva în urma lor: o casă, o vilă, o firmă, ceva vizibil”. Beneficiile capitalismului sunt televiziunea prin cablu cu zeci de programe, calculatoarele, jucăria numită telefon mobil, care încape în buzunar şi mai face pe GPS-ul, camera video şi aparatul foto simultan. Dar „capitalismul nu va accepta niciodată o societate fără şomeri, fără slugi la poarta fabricii, gata să lucreze pe o felie de pâine şi să mai dea şi o limbă cui trebuie”. „A devenit absolut cinic să trimiţi oamenii la job când nu sunt joburi!”; „a ajuns un privilegiu să ai o slujbă de orice fel. Toţi “asistaţii social” trebuie să se simtă vinovaţi din oficiu, că statul nu trebuie să plătească ajutoare sociale în dreapta şi în stânga, fiindcă, astfel, statul încurajează pe cei leneşi şi suferă toţi”. Norica Nicolai afirmă cu tupeu: ’’Eu aş deranja mâine votanţii’’ (în sensul că nu le-ar mai acorda nici sprijin de la stat, n.a.) Dacă o familie e izolată la marginea unui sat, are zece copii şi trăieşte din alocaţii, acea familie păcătuieşte, potrivit capitaliştilor, de „lene, preacurvie, alcoolism; “mulți au devenit, brusc, inutili, așa cum aproape toate meseriile de pe lumea asta sunt sortite să devină” (revista Corso); „în capitalism ţi se spune clar că n-ai voie decât ceea ce ţi se dă voie, dar cei care sunt mari şi tari au şi nesimţirea să te sfideze că ei şi-au dat voie singuri şi astfel... ei pot. Aceşti anti-proletari se bucură în fiecare secundă de prestaţia proletarilor care, în viziunea lor, nu merită un salar minim din care pot să mănânce normal, dar să mai trăiască, nici atât…” (Ioan Ionuț). Principiul capitalist este unul doar de faţadă, cică‚ ’’nu iau nimic de la nimeni şi nu dau nimic’’, dar, mint, capitaliştii, iau cu toată mâna. Mint! Iau nu doar cu mâinile, iau cu TIR-urile, cu tot ce se poate lua. În lipsa capitaliştilor autohtoni, România nu are, ca opţiune măcar, şansa unei lumi perfecte. Totuşi, românii îşi doresc o altă formă de convieţuire colectivă şi de organizare a statului. Mulţi nici măcar nu putem să ne imaginăm că poate exista şi altceva. Americanii au „dreapta roşie“ care pledează pentru minima educaţie financiară a săracilor, susţine-rea micilor magazine şi distributismul, ca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice. Cum de este posibil ca dreapta extremă să vina cu idei stângiste? Sandra Pralong observă superficial că “oamenii preferă să fie asistaţi decât să-şi ia viaţa în mâini.” iar altcineva explică starea de teamă a poporului că 60 de ani am fost învăţaţi să ne supunem.

Dar oamenii de dreapta au mai mult ifose şi au separat oamenii. În loc să cercetăm cauzele, producem suferinţă blocând statul să aibă grijă de cei aflaţi în nevoie. Omul preferă să se supună cuiva, deoarece repetă mult mai uşor decât să inoveze, ştie că, dacă va greşi, va veni cineva să îl ajute; mai ştie că a lua viaţa în mâini înseamnă a începe o luptă cu rezultate previzibil măsluite. Dumnezeu nu i-a făcut pe toţi oamenii la fel, că dacă îi făcea, nu ne mai deosebeam, dar o deosebire fundamentală este şi înţelegerea vieţii nu ca pe o competiţie, cu atât mai puţin extremă, animalică sau pentru ciolan, ea poate fi doar obiectul unui divertisment
sportiv. Capitaliştii acuză comuniştii că în timp ce în societatea capitalistă binele şi răul coexistă în diferite proporţii, în societatea comunistă binele este eliminat total, iar răul este extras ca o entitate de preţ şi cultivat. Comunistii ar fi nişte sunt barbari care conspiră şi posedă arta de a profita de erorile altor partide şi de slăbiciunile oamenilor pentru a ajunge la putere. Că terenul conspiraţiei este o structură paralelă formată din înalta birocraţie din direcţii şi servicii şi partidele care promovează lupta de clasă.

Mircea Vintilescu radiografiază „performanţele” societăţii româneşti după 30 de ani de capitalism:

- Salariile cresc continuu, în timp ce de la zi la zi ne scad veniturile;

- Pensiile sunt tot mai mari, dar nu ne sunt de ajutor măcar ca să supraviețuim;

- Medicamentele gratuite de pe rețetele compensate trebuie cumpărate;

- La robinet, apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu este bună de băut;

- Plătim asistența medicală gratuită;

- Banii țării sunt tot mai puțini, dar avem tot mai mulți miliardari;

- Tot poporul o duce din ce în ce mai bine, în timp ce numărul săracilor sporește în fiecare zi;

- Fiecare ministru jură azi, cu mâna pe biblie și pe Constituție, că dorește binele poporului, iar chiar de a doua zi lansează un program menit să facă numai rău românilor;

- Într-un singur an au fost create 200.000 de noi locuri de muncă și ca urmare numărul șomerilor și al emigranților români a crescut cu peste 350.000 în fiecare an;
- Este garantată libertatea de exprimare a cetățeanului datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta în fiecare clipă telefonul;

- Libertatea presei este sfântă, de aceea ajung în stare de faliment tot mai multe ziare antiguvernamentale;

- Constituția României este respectată de guvernanți prin încălcarea fiecărui paragraf al ei, sub îndrumarea atentă a Președintelui, care este și garantul respectării Constituției;

- Împrumuturile externe împovărătoare, menite să scoată țara din criză, adâncesc și mai grav criza;

- Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai precară;

- Am intrat în Uniunea Europeană, trăim mai bine dar o ducem de doua ori mai prost;

- Speranța de viață a populației din România este tot mai mare prin creșterea fără precedent a numărului mortalității anuale;

- Școala este gratuită pentru toți copiii, plătindu-se taxe școlare tot mai mari;

- Agricultura noastră poate hrăni 80 de milioane de oameni, ca urmare peste 80% din mâncarea zilnică a românului este adusă din alte țări;

- Petrolul și gazele naturale produse de noi este cel mai ieftin din lume. Cum reușim? Îl plătim cu prețul cel mai mare din Europa.

Să recapitulăm:

Omul este un animal niciodată domesticit, fiindcă are o nevoie imperioasă de autodistrugere ("Fiara nu are întotdeauna blana zbârlită și colțiiumezi, strălucitori, ea poartă uneori pardesiu bej, are  ochii blânzi, cravată moale și nimeni nu ghicește stalactitele și stalagmitele ce-i străjuiesc abisul"- scria cineva nu mai ştiu unde.) Ioan Peia zice că omul e o mare jigodie biochimică, iar Dorel Vişan: ’’în România ulii se îngrijesc de puii găinilor’’. Românii au luat din comunism cinismul şi din capitalism lăcomia. Toţi suntem hoţi, nu există conştiinţă, comunismul visa un rai în care fiecare munceşte cât poate şi consumă cât are nevoie, dreapta visează un capitalism etic, dar are nevoie de 2 justiţii - una, înaintemergătoare, a statului, care să oblige la etică şi alta care să pedepsească ce nu s-a reuşit gestiona. Înseamnă că orice formă de organizare este animalică, întrucât cineva imperfect îl obligă pe altcineva imperfect să–i semene, chiar dacă principiul pe care îl promovează este unul uman şi perfectibil. Cum ar veni, dacă doi indivizi sunt vecini şi au fiecare în stăpânire câte o proprietate, între ei nu poate exista niciodată
o înţelegere, deoarece, animale fiind, oricare din ei are dreptul să greşească fiindcă este animal? Nu toţi suntem animale, între oameni pot exista reguli şi acestea pot
contribui la realizarea unui climat armonios. Atâta timp cât există dragoste şi acceptăm că dragostea este un fundament de convieţuire cosmică, înseamnă că pot exista reguli care să construiască armonia. Aparent suntem toţi o apă și un pământ, dar printre noi sunt și oameni, dar au fost marginalizați sau poate ei au ajuns să nu mai zică nimic, deoarece jugul existenţei este prea greu. Aceştia s-au retras în carapacea lor, s-au exclus social pentru că şi-au dat seama că oamenii doresc faima, că problema României este una mult mai complexă şi aproape imposibil de rezolvat (indiferent de cine vine la putere), ori fiecare suntem cu propriul adevăr şi convieţuim având grijă doar pentru ce suntem ca materie şi creştem organic, dinlăuntrul nostru. Comportamentul românilor pleacă, totuşi, din compor-tamentul sacral, ei respectă poruncile, de-aia sunt răbdători. De aceea românul este şi prost de bun.
Dacă există un singur om care se dezice de condiţia umilitoare a animalului, fiindcă este conştient că este înzestrat cu raţiune şi aceasta îl ridică deasupra tuturor formelor de viaţă, înseamnă că este posibil alcătuirea altfelei lumi în care nu există conflicte declanşate de diviziunea muncii şi dreptul de proprietate, iar competiţia pentru a avea devine o alegere liberă care nu încalcă drepturile celor care nu simt şi gândesc la fel. Putem şti asta, putem face asta dând timpul înapoi până la punctul când ne-am organizat greşit, dizolvăm o clipă Statul, împărţim egal ce ne-a dat Dumnezeu (pământul) şi o luăm de la început întocmind o singură regulă care
să ne apere absolut proprietatea, apoi fiecare să facă ce vrea pe pătrăţica lui. Reînfiinţarea Statului, asocierile de tot felul şi relaţiile cu alte seminţii devin înţelegeri ulterioare punctuale, liber asumate, fără nicio impunere. Dacă oamenii muncesc şi sunt săraci, avem o problemă de sistem, nu de sărăcie.

Sensul vieţii este îndumnezeirea. Din minţile oamenilor poate izvorî adevărata putere a spiritului, inteligenţa. Trăim un timp în care viaţa încet-încet îşi pierde sensul. Omul este împins spre modelul omului fără rădăcină, spre omul de mucegai, care se-ntinde pe orizontală, trăieşte cât e prielnic, vine de niciunde şi se-ndreaptă spre nicăieri. În acest caz, singurul om care poate să facă ceva pentru România este Dumnezeu. Poetul, singur, întreabă: «Spune-mi ce să fac când peste tot oamenii îşi construiesc ziduri împotriva ta, Lumină?’’(Raul Ionuţ Coldea).

A treia cale.

Când comunimul supravieţuieste prin întărâtarea oamenilor într-o luptă clasă, iar capitalismul oferă motive, vizibile cu ochiul liber, să se ascută coasele pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte, există soluţia A Treia Cale, cea nouă, de mijloc. Unii oameni resping întreaga lume şi se retrag în pustii, la marginea sau adâncul ei: “şi ce-ai acum de gând băiatul meu?/ o ce-ai de gând/ tu, fiul meu iubit cu ochi albaştri?// să mă întorc şi să m-afund în pădure/ cât mai e timp printre semenii mei/ cu mâinile goale/ la apele noastre otrăvite/ acolo unde ne-am făcut casă/ în mucegaiul închisorii/ acolo unde faţa călăului ne rămâne ascunsă/ unde foamea e hidoasă/ şi suflete nu-s/ unde totul e negru şi nu e nimic/ şi am să spun/ şi am să gândesc/ şi am să respir totul.” (trad: Radu Ştefănescu). O ţară perfectă înseamnă ca fiecare om să aibă exact munca unde el are pasiune, într-o economie care funcţionează după dorinţele şi abilităţile oamenilor. Normalitatea muncii bine orga-nizate este când oamenii muncesc veseli - atunci când sunt nevoiţi să depună toate eforturile, munca produce suferinţă. Cei mai mulţi români merg la serviciu pentru salariu. Mihai Eminescu îndemna cândva: ’’alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi; ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii, ei n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi vor să vă economisească pe voi toţi!” Numai că proletarii deveniţi boieri au pornit o agresiune împotriva celui care a ales să-şi ofere cinstit braţele şi mintea, în timp ce Statul urmăreşte barometrul cu revolta maselor, nefiind capabil să gestioneze amănunte, cum ar fi dispoziţia sufletească a unui individ oarecare. Dacă, azi, vezi cum cineva produce suferinţă unei fiinţe neajutorate (femeie, copil, animal), distruge bunuri comune (clădiri, mediul înconjurător) sau tulbură ordinea publică şi iei atitudine directă, este posibil să devii imediat o victimă. Duelarea de odinioară a fost eliminată din practicile vieţii publice, ocazie prin care obligai la umilire prin ţintuire în genunchi, rănire ori suprimarea vieţii celui certat cu legea. Statul şi-a asumat rolul de apărare al climatului armonios al vieţii publice. Astfel, avem apărare, sănătate şi învăţământ, organisme plătite şi, deci, răspunzătoare de răul existent în spaţiul comunitar. Ce poate face cetăţeanul care înţelege să fie viu în viaţa cetăţii? Dacă taci şi te retragi din faţa răului, înseamnă o cedare sau tolerare prin menţinerea libertăţii de agresiune. Dacă nu te implici deloc, înseamnă să laşi Statului toate responsabilităţile pentru tot ce se petrece în spaţiul public şi al fiecărei familii. Când răul se manifestă nestingherit, se întâmplă cu voia Statului sau din neputinţa acestuia. Dar oamenilor le place să fie liberi, ei nu se vor închide în pătrăţica proprie niciodată, ci doar vor evita suferinţa gratuită şi vor căuta asemeni pentru a-şi împlini armonia interioară, prin libertate. Şi se concretizează această nevoie într-o lume construită după placul inimii. O lume imaginară (când individul nu găseşte prieteni cu care să simtă la fel, în care fuge când îl doare; geniile se retrag definitiv într-o lume închipuită (Marinela Şerban: „ nimeni nu este în cercul în care m-am închis. nimic după ziua dintâi a poemului/ pe care l-am scris astă-noapte. sunt fărădezbor fărădecopertă fărădetitlu/ fărădelocdeînchinare fărădeancoră fără de aşternut alunecoasă precum lumina/ din apă. apă scrisă”) sau una retrasă, restrânsă şi reală, paralelă cu a comunităţii, compusă din prieteni, în care comunicarea şi vieţuirea nu produc teamă sau suferinţă. Statul îţi oferă posibilitatea să sesizezi o autoritate de-a sa acuzând o agresiune, dar autoritatea nu intervine decât în cazuri extreme, nu poate cerceta şi nici pedepsi un om fiindcă s-a adresat cu “fă” ori că a privit pe cineva de sus, deci nu poate oferi satisfacţie deplină celui agresat, va lăsa totdeauna într-un suflet urme mai mari sau mai mici de suferinţă şi va divide, astfel, comunitatea în mai multe grupuri. Dar Statul actual este o construcţie irespon-sabilă, nu pentru că nu poate stăpâni fenomenele cu care comunitatea se confruntă, dar nici nu vrea. Ar putea numai dacă ar avea reguli dure, întâi cu sine şi apoi cu ceilalţi. Dar aceste reguli nu le poate impune decât societatea întreagă transformată într-un corpus politic
ai cărei reprezentanţi să se sacrifice, din patriotism şi însetaţi de o dreptate absolută pentru înfăptuirea unei armonii cosmice. A avea conştiinţă înseamnă a avea respect pentru aproapele şi lege. Numai că drumul conştiinţei trece prin frica de a nu fi pedepsit (de a primi o durere), de a nu fi făcut de râs în comunitate (valabil pentru cei cu gulere albe). Crearea frumosului şi permanentizarea acestuia este o treaptă de evoluţie pe scara civilizaţiei. Frumosul este o componentă firească a vieţii şi trebuie făcute sacrificii pentru ca acesta să existe, dar civilizaţia nu trebuie să fie un scop în sine. Şi nu trebuie sacrificată supravieţuirea. Împăratul Nero a spus despre Roma că nu este un oraş oarecare şi a avut îndârjirea de a aduce marmură din toate colţurile lumii pentru ca locuitorii Romei, ieşind din casele lor, să păşească în cultură, să fie înconjuraţi cu frumuseţi scornite de cele mai creatoare minţi. Pentru a face acest progres a ucis bogaţii care nu au fost de acord să-i doneze toate bogăţiile. Despre o cale nouă începe imperativ să se vorbească, a devenit chiar o nevoinţă. Toni Blair a revoluţionat Anglia incitând cetăţenii să devină parteneri la o guvernare activă, prin comunicare continuă şi justificare publică urmată de sancţiune, construind mii de indicatori de eficienţă. Dar a fost o concesie temporară, de excepţie, a fost osul aruncat mulţimii (să tacă), cel care a sugrumat în faşă orice încercare ulterioară de renaştere. Măsurile cu care s-a definit această stranie politică au fost de-abia fireşti. Capita-lismul şi comunismul şi-au impus definitiv pseudo valorile marginalizând  persoanele cu calităţi şi caracter şi au eliminat individul şi umanul din toate sferele vieţii sociale înlocuindu-l cu sisteme raţionale, dar lipsite de viaţă. Alain Tourainne şi Pierre Bourdieu au crezut că, la căderea comunismului în Europa de est, se va imple-menta o altă formă de organizare socială decât capita-lismul sau comunismul (care fuseseră înainte şi eşuaseră). O „a treia cale” au presupus aceşti gânditori. Dacă privim înapoi şi analizăm comunismul şi citim şi strada care neagă astăzi, în bloc, toate forţele politice apărute după 1989, putem înţelege că nu a fost rău comunismul în întregul lui, că a avut şi bune. Aşa cum şi capitalismul. A alege "a treia cale", adică tot ce au bun cele două sisteme, devine o alegere de bun simţ - “o cale curată, cu principii neînvechite şi echilibrată, este singura alternativă împotriva comunismului şi capitalismului. Moartea naţiunilor nu are cum să fie o soluţie pentru viitor, ci este doar un miraj de false valori, menite să ne îngenuncheze.” (Constantin Condurache); „mi se pare cea mai plauzibilă formă de orânduire
socială a viitorului apropiat această a treia cale” (Romeo Tarhon). O cale tranzitorie spre inexistenţa sărăciei şi a exploatării, care sfârşeşte vărsându-se în lumea armoniei cosmice, unde oamenii nu mai sunt împotrivă, ci manifestă apropiere prin iubire, după recitirea poruncilor, ca piatră de fundament. Împărţind pământul (fără să mai existe posibilitatea înstrăinării acestuia) se elimină definitiv sărăcia. Apoi, asigurarea gratuită a apei şi a curentului electric, folosirea progresului ştiinţific prin oferirea educaţiei prin televizor şi nemaimuncind unul altuia, sunt create condiţiile înfăptuirii lumii perfecte, fiindcă dispar conflictele, nu mai este posibilă criza şi oricui îi rămâne timp să se manifeste creator într-o pasiune. Iar dacă vrem să fim o Românie, redresarea economică se face numai respectând gospodăria de familie şi ajutând-o să capete forţă. „A treia cale” este ceva grav numai pentru cei ce se tem de eliberarea cetăţeanului de sub cizma statului şi de dezvoltarea indivizilor în armonie cosmică, Statul devenind, în acest caz, un simplu instrument. „A treia cale” înseamnă trăirea cu sens şi realizarea în plan spiritual şi nu exclusiv material, şansa unei egalităţi şi echităţi posibile între oameni, fiindcă, rupând sclavii de la jugul exploatării, nu se mai poate câştiga nelimitat şi se slăbeşte asurzitoarea turare a motoarelor care întrec omul în obţinerea unui aşa numit progres şi civilizaţie, progres care umileşte fiinţa umană, iar civilizaţie evidentă doar în buzunarele unora. „A treia cale” nu e haiduceală sau moft, nici o mare invenţie doctrinară, ci scânteia unui viitor mai bun. Ea declanşează frisoane fiindcă societatea se teme de posibilitatea de a fi regândită şi transformată. „A treia cale” este doctrina celor fără treaptă socială, a desculţilor, şi vor alerga pe ea ca înspre Iisus. Drumul e greu şi trebuie răbdare. Robin Crusoe, pe insulă, a găsit un bob de grâu şi l-a pus pe Vineri să-l îngroape şi să-l îngrijească. După un an a îngropat boabele din spicul obţinut. După alt an a pus boabele de la spicele obţinute... aşa a ajuns să cultive o holdă cu grâu. Din pătrăţica ta de pământ poţi pleca oricând pentru a profesa ca doctor, profesor, inginer, dar dacă vei fi pus în situaţia să slujeşti împotriva conştiinţei tale, ori vei fi umilit, ai unde te întoarce.

În cazul în care un om alege să muncească altui om, el trebuie să muncească normal şi să primească normal, adică nu un salariu negociat, ci unul stabilit de experţi în sociologie şi economie. E lumea în care fiecare, liber trăind, poate avea totul sau nimic, dar numai din meritul sau vina proprie, o lume în care oamenii trăiesc de la nivelul supravieţuirii în sus, în care munca produce bucurie şi nu suferinţă. Instinctul omenesc este nu numai să iei ceva ce nu-ţi aparţine - gestul, în final, poate fi o vină, sau nu, dacă întinzi mâna şi iei fiindcă ţi-e foame. Grav este că-ţi doreşti permanent să acumulezi necuvenit. Budha zice despre aceasta că este prima cauza a suferinţei. Aşa-zişii evoluaţi consideră că e producere a suferinţei şi dorinţa de a trăi într-o lume absolut dreaptă. Între liberalism şi comunism - decadenţă şi teroare-, între capitalism inuman şi comunism utopic, între egoism anarhist şi colectivism idiotizant există o lume care ni se ascunde, o lume normală a oamenilor normali. O lume care ne-a fost furată şi pe care trebuie să o reîntoarcem, dar nu prin luptă zgomotoasă sau de stradă, îndemnuri sau strigări violente, ci prin crearea şi menţinerea unui climat liniştit, curat şi constructiv, în care să creştem copiii în spiritul unei lumi noi care nu se împotriveşte liberei iniţiative (un om care munceşte mai mult, studiază, se organizează, nu risipeşte ce are, poate să aibă oricât), ci doar împotriva exceselor imorale ale acesteia, când îmbogăţirea nu s-a făcut cinstit. Primul instinct este să zici: ducă-se dracului toate, nu-mi pasă! Mie, celui care scrie aceste rânduri, îmi pasă, fiindcă mi s-au aşezat în cale oameni
curaţi la suflet, pe care, înţelegându-i, am simţit că merită o altfel de viaţă. Îi pasă şi lui Justinian Cioroianu, care doreşte o societate în care să nu existe şomeri, iar punctul care îl doare cel mai tare este ameninţarea că populaţia globului va fi micşorată de 14 ori. "A treia cale" este leacul vindecării lumii de la sărăcie, prin reaşezarea omului în matca pământului şi dispariţia exploatării omului de către om. E o cale ce duce spre un mâine care-i place lui Dumnezeu, fiindcă are iubire pentru întreaga suflare înzestrată cu spirit. Este calea lui Dumnezeu fiindcă imaginează raiul şi are cap compas întâlnirea cu El. E lumea pe care o va face El însuşi într-un final. În acel loc oamenii sunt egali şi nu fac rău altor fiinţe, Acolo "aleşii Săi construiesc case, fără a locui altcineva în ele şi sădesc vii, dar nu să mănânce altcineva strugurii, ci fiecare se bucură de rodul muncii sale" (Isaia, 65). "A treia cale" se poate dezvolta chiar din sânul bisericii, cu aportul preoţilor, fiindcă măsurile de constrângere
a conştiinţei sunt prelungirea apelului bisericii la conştiinţă. Ca şi biserica, pune accent pe nevoile interioare, pe împlinire, pe căutarea identităţii, pe respectul pentru dezvoltarea personală.

1. Soluţia venitului necondiţionat de supravieţuire
o măsură minim-necesară de proţectie socială, primul pas spre o societate umană cu adevărat civilizată, o alocaţie de demnitate şi credinţă acordată fiecărui cetăţean de la naştere până la moarte, pentru ca nevoile fundamentale să nu-i lezeze libertatea, încrederea şi speranţa de viaţă.

(Notă: aceasta este o sinteză a informaţiilor care circulă pe net, mi-a fost imposibil să fac trimitere la surse.)

Propunerea privind asigurarea fiecărui cetățean cu un venit minim neconodiţionat de supravieţuire (VNS) își croiește cu greu drum prin hățișul informațional controlat aproape total de ideologii de serviciu. Inițiatorii propunerii erau numiți comuniști, spălați pe creier, pomanagii, puturoși, lepre care își vând votul, puturoși care vor bani fără să muncească și în câte și mai câte feluri. Un jurnalist a si calculat deja câți bani avem de luat (evident în mod peiorativ). Venitul necondiţionat este un subiect sensibil considerat tabu de ideologia dominantă a societății în care trăim. Absolut totul ne spune pe toate canalele de comunicație că adoptarea unei asemenea idei este nu numai imposibilă datorită dificultăților economice insurmontabile pe care le incumbă, ci și incorectă din punct de vedere moral.
VNS este o idee de transformare socială prin iubire de semeni. Ideea prinde contur în tot mai multe zone din lume, care derulează proiecte pilot și experimente pentru a studia efectele unui astfel de sistem. Toate studiile arată că efectele asupra comportamentului oamenilor sunt benefice atât din punct de vedere social, cât și economic. VNS este inevitabil pentru că vrem să facem lumea noastră un loc mai bun.Este cea mai eficientă unealtă în lupta  împotriva sărăciei, cea mai simplăşi dreaptă soluţie, cu efecte benefice atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere economic, Numai că există Monici Tatoiu care se scandalizează că de ce să primească beţivii, leneşii, ţiganii, cerşetorii ş.a.m.d., că banii din sacul comun se fac din sudoarea câtorva care muncesc, domnule, în ţara asta, nu dorm şi... s-ar încuraja, astfel, nemunca! Aşa că... la munca toată lumea, nu la întins mâna! Din cauza unor astfel de atitudini am ajuns în fundătura civilizaţiei actuale, pentru că nişte neoameni au făcut legi pentru ei, neţinând cont de întregul spectru social.

Sărăcia este problema nr 1 a lumii şi, până n-o rezolvăm, n-are rost să risipim energiile pentru alta. Totuşi, ordinea de zi o ocupă discutarea preocupărilor înaalte ale elitei, focalizarea pe ceea ce este hăt, la capătul celălalt al spaţiului comun de vieţuire! Venitul de supravieţuitor este o soluţie de tranziţie, spre un un mai
stabil echilibru, întrucât este posibil să se epuizeze fondurile, ca cea mai proastă evoluţie din 10 posibile, aşa cum s-a ajuns şi la impozite fără număr ştiindu-se că, iniţial, un rege a stabilit o taxă anuală, apoi altul a vrut acea taxa plătită semestrial, apoi trimestrial... Şi numai pentru că Statul a devenit sacul cu bani numai buni de furat. A împărţi pământul înseamnă a termina cu toate obligaţiile de tot felul către terţi, a nu mai exista corupţi şi nici interese oculte. S-a terminat totul, e linişte (ce frumos!), fiecare experimentează ce şi cum înţelege să devină fericit! Noţiunea de VNS nu provine din mintea unor sărăntoci şi puturoși cărora le este lene să muncească, ci este ideea unei revoluții a mentalităților, aprofundata de gânditori şi oameni de știință de-a lungul unor secole, constituie preocuparea filozofică a multor cetățeni europeni şi nu numai, a unor forțe politice, instituții şi asociații. Faptul că o asemenea idee nu este discutată, nu este vina cetățeanului de rând, îndoctrinat de ideologia oficială, ci a celor care ar trebui să efectueze o minimă cercetare în domeniu (jurnaliști, formatorii de opinie), pentru a o prezenta, mai apoi, pe înțelesul publicului larg. Propunerea care asigură necondiţionat fiecărui cetățean minimul de existenţă este considerata subiect tabu de ideologia dominantă a societății în care trăim.
Ea este susţinută de atributul că suntem fiinţe umane şi, dacă ne gândim că celelalte vieţuitoarele sunt protejate, ne revine automat acest merit fără nici o examinare a pauperităţii persoanei – prin acoperirea nevoilor de bază care permit accesul la viața culturală şi socială a societăţii conferind, astfel, încrederea cetăţenilor că merită să munceşti şi prin munca neproducătoare de suferinţă poţi dobândi împlinirea umană. Iar cine vrea mai mult, să pună mâna să-şi câştige… "dorinţele"!
Numai că ideologiile promovate de-a lungul timpului au speculat nevoia de supravieţuire şi au procedat astfel ca ea să devină tot mai greu de obţinut, încât făpturile umane au fost constrânse de a accepta o muncă iar aceasta a făcut, rapid, ca exploatarea să devină un mod firesc de viaţă, în timp ce lumea a început să se dezvolte disarmonios şi hâd, dictată de beneficiarii acumulărilor rezultate din sclavizare. Retrospectiva arată că geniile timpului nu au provenit exclusiv din rândul celor cu condiţii ideale de studiu şi afirmare, ba dimpotrivă. Asta demonstrează că strâmbătatea lumii actuale este cu atât mai certă cu cât o certitudine a devenit faptul că îmbogăţiţii nu sunt şi cei mai deştepţi, ceea ce le-ar fi acordat dreptul moral să aibă în grijă mersul civilizaţiei.
Într-o lume divină, este anormal ca un om să muncească altui om. Neîntâmplându-se astfel, am ajuns la sărăcie şi inechitate flagrantă. Într-o lume divină altfel se împart darurile economice. În virtutea dreptului la existenţă a fiecărui cetăţean, într-o lume nouă, perfectă, VNS devine un drept fundamental fiind un concept economic maturizat, bazat pe realităţile vieţii. Paradoxal este că dreptul acesta exista pe la începuturile istoriei civilizaţiilor, doar că a fost furat prin tot felul de "legi, care au condiţionat "juridic", încât oamenii au devenit exploataţi „legal”. Aproape ni se interzice să supra-viețuim, dacă nu avem supunere regulilor impuse de cei ce fac banii. Este incredibil ca, după mii de ani de evoluţie tehnologică, oamenii să nu aibă asigurată măcar hrana şi un acoperiş deasupra capului! VNS este o compensare pentru drepturile naturale de a supravieţui prin
orice mijloace posibile, drepturi cedate de către indivizii componenţi ai societăţii către "Stat - cel care s-a obligat să asigure supravieţuirea tuturor”. În momentul în care cineva are nevoie de altcineva pentru a realiza ceva, nu se mai poate spune că ceea ce s-a realizat a fost prin propriile puteri.În acest fel, orice "realizare" a cuiva, care nu se putea realiza sau aduce un câştig fără a fi în societate, nu este de fapt o realizare personală, ci o realizare a societăţii. Iar asta înseamnă că economia ţării este un buncomun. Societăţile comerciale nu s-au constituit pentru ca unii să o ducă mai bine, ci de a nu lăsa pe nimeni "în urmă". Scopul nu a fost ca unii să
strângă bogăţii şi să arunce firimituri celorlalţi, ci, împreună, să exploateze resursele oferite de natură, în modul cel mai bun. Numai după ce se asigură supra-vieţuirea tuturor sufletelor care compun comunitatea, ar trebui să înceapă diferenţierea, încât unii să o ducă mai bine. Ar trebui să învăţăm că toate bogăţiile ţării sunt ale poporului şi reprezintă dreptul la viaţă în situaţii de urgenţă! Această bogăţie trebuie să fie garanţia, nu dezmăţul jefuitorilor! Cu cât mai repede se conşti-entizează această divină realitate, cu atât mai curând fiinţa umană se va elibera din sărăcie şi sclavie. VNS conduce la libertate.

Istoric:
Asupra acestei idei s-au oprit, printre mulți alții, deținători ai premiului Nobel – unii din ei făcând chiar şi propuneri concrete de finanțare a acestui Venit de Bază: Galbraith (economist), Lenk (filozof), Fromm (psiholog), Dahrendorf (sociolog), Einstein (laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1921), Russel (premiul nobel pentru literatură în 1950), Tinbergen (premiul Nobel pentru economie în 1969), Samuelson (premiul Nobel pentru economie în 1970), Hayek (premiul Nobel pentru economie în 1974), Friedman (premiul Nobel pentru economie în 1976), Meade (premiul Nobel
pentru economie în 1977), Simon (premiul Nobel pentru economie în 1978),Tobin (premiul Nobel pentru economie în 1981). Recent, cetăţeni din 15 ţări (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Marea Britanie) au înaintat PE o petitie care prevede ca fiecare cetăţean al Uniunii să aibă garantat un venit minim din care să-şi asigure existenţa fără a munci sau a îndeplini alte îndatoriri faţă de comunitate: „Venitul net minim al fiecărui cetăţean trebuie să se afle peste nivelul de sărăcie potrivit standardelor UE, care corespunde cu 60% din aşa-numitul venit echivalent median naţional. În special în ţările în care majoritatea oamenilor au un venit mic, deci unde venitul median naţional este scăzut, trebuie să se folosească un standard alternativ (de exemplu, coşul cu cumpărături) pentru a se determina suma venitului de bază şi a garanta astfel o viaţă decentă, siguranţă materială şi participare deplină a oamenilor la viaţa socială“. Prima referire la ideea disocierii banilor (a venitului) de muncă apare menționată în Constituția Spartei (700 î.e.n. – 200 î.e.n.), unde se stipulează că
minoritatea dominantă a spartanilor (cetățeni deplini) aveau privilegiul să primească cele necesare traiului „indiferent de orice performanță a muncii lor, indiferent de gradul lor de bogăție sau sărăcie. Toate celelalte straturi sociale, precum femeile şi sclavii nu aveau acest drept.”
FINLANDA: 2000 de someri apti de munca, intre 25-58 de ani, au primit neconditionat 2 ani (2017-2018) cate 560E/luna. Acestia au fost mai fericiti, dar nu s-au omorat sa caute de munca, justifica autoritatile oprirea experimentului. Cei cărora li se oferă banii nu vor plăti impozit pentru acest venit, chiar şi dacă îşi găsesc de lucru şi primesc salariu.

CANADA: Orașul Dauphin, provincia Manitoba: Între 1974 şi 1979, locuitorii oraşului Dauphin, Manitoba, primeau un venit de bază sub formă de credite de impozite, iar familiile ale căror venituri erau considerate sub pragul sărăciei primeau între 3.800 și 5.800 de dolari canadieni pe an. Rezultatul? Locuitorii nu au fost descurajaţi să muncească, şi doar cei mai tineri au amânat puţin intrarea în viaţa activă, pentru a-şi prelungi studiile şi a-şi asigura un viitor mai bun, scrie lefigaro.fr . Iar mamele tinere îşi luau concedii de maternitate mai lungi. În acea perioadă, spitalizările au fost mai puţine, iar oraşul a fost supranumit „oraşul fără sărăcie”. Dar ulterior politicienii veniţi la putere au eliminat experimentul apreciind că se impune rezolvarea cu prioritate a altor probleme decât eradicarea sărăciei. Valoarea venitului de bază oferit locuitorilor varia în funcție de numărul de membri din familia fiecăruia și de valoarea altor venituri obținute din alte surse. Programul din Dauphin era gândit de așa natură încât încuraja oamenii să continue să muncească, pentru că la fiecare dolar primit din alte surse, venitul de bază scădea doar cu 50 de cenți. Având în vedere că starea de sănătate proastă este în mod direct legată de nivelul de sărăcie, unul dintre cele mai de așteptat rezultate a fost faptul că mult mai puțini oameni au ajuns la spital. De asemenea, în perioada în care s-a desfășurat experimentul, au fost înregistrate mai puține internări din cauza bolilor psihice. Or, oamenii mai sănătoși înseamnă costuri reduse pentru serviciile medicale.

ELVEȚIA. Elveția a luat în considerare introducerea unui venit de bază universal de 2.500 de franci elvețieni (2.578 de dolari, 2.250 de euro) pe lună, pentru un adult şi un sfert din această sumă pentru un minor, bani din partea guvernului pentru a se acoperi nevoile de bază, însă cetățenii au respins proiectul. A fost o iniţiativă populară (125.000 de semnături) susţinută de partidele de stânga, dar criticată de guvern, potrivit căruia acest venit gratuit va însemna taxe mai mari şi va reduce stimulentele pentru căutarea unui loc de muncă. Economia elvețiană este şi aşa afectată de aprecierea francului, iar multe companii ameninţă că îşi vor muta producţia în ţări mai ieftine pentru a reduce costurile. „Am ajuns la concluzia că o astfel de iniţiativă ar slăbi economia noastră”, a declarat ministrul elveţian de Interne, Alain Berset. Punctul de vedere al guvernului a fost pe placul electoratului. Cu toate acestea, tentativa Elveţiei a reușit să genereze o discuţie amplă, la nivel global, pe marginea subiectului. Campania de promovare a venitului de bază necondiționat în Elveția, le-a asigurat susținătorilor  inițiativei înregistrarea în Cartea Recordurilor pe 14 mai 2016, când au dezvăluit în centrul Genevei un poster de mărimea unui teren de fotbal pe care se citea cu litere imense întrebarea care intrigă tot mai mulți oameni în ultimul timp: “Ce ai face, dacă venitul tău ar fi asigurat?”
FRANTA. În anul 1778, baronul Montesquieu este de părere că „Statul datorează tuturor cetățenilor săi un venit sigur, hrană, îmbrăcăminte potrivită şi un stil de viață care să nu le afecteze sănătatea”. Charles Fourier (1772–1837) a propagat ideea unui venit de bază, în anul 1836, în cartea sa „La fausse industrie”. Această idee de proprietate egală a tuturor oamenilor asupra valorii resurselor naturale justifică venitul de bază universal, Fourier exprimând acest lucru astfel: „încălcarea drepturilor fundamentale naturale ale fiecărei persoane la vânătoare, la pescuit, la culegerea fructelor și la pășunatul animalelor pe pășunile comune implică faptul că “civilizația” datorează subzistență pentru toată
lumea la imposibilitatea oamenilor de a face față nevoilor lor de bază, sub forma unui hotel foarte ieftin si a trei mese modeste pe zi”. Ideea a prins mult mai greu, dar câştigă teren. Influentul sociolog și filozof de stânga André Gorz (1923 – 2007) a apărat inițial un venit de bază de-a lungul vieții, cuplat cu un serviciu social universal de 20.000 de ore. Cu toate acestea, temerea privind o viață socială colonizată în întregime de munca remunerată l-au condus mai târziu spre apărarea unui venit de bază necondiționat. A apărut o mişcare franceză pentru un venit de bază (MFRB). Asociaţia militează pentru introducerea unui venit universal “inalienabil, necondiţionat, complementar celorlalte venituri”. Într-un interviu acordat publicaţiei franceze Le Figaro, economistul Marc de Basquiat se poziţiona în favoarea unui venit de bază “zis universal, menit să asigure subzistenţa fiecărui individ”, însă însoţit de “menţinerea cotizaţiilor”. Şi în alte ţări au fost lansate experimente similare, dar la scară mai mică, iar Franţa se gândeşte serios la acest subiect, scrie lefigaro.fr. Mai multe regiuni, precum Gironde, intenţionează să încerce un astfel de proiect-pilot. Benoit Hamon a câştigat alegerile primare din Partidul Socialist propunând un venit de bază pentru toată lumea, o idee pe care întreaga opoziţie o caracterizează drept nerealistă şi cu costuri prea mari. Însă promisiunea a fost pe placul alegătorilor socialişti, care au întors spatele liderilor partidului. Angajamentul de bază ar echivala cu introducerea unui venit minim lunar de 750 de euro pe lună pentru toţi cetăţenii. Acesta spune că „o astfel de plată va contribui la reducerea sărăciei şi ar acoperi o scădere a numărului locurilor de muncă survenită pe fondul automatizării treptate a economiei.” „Este putin probabil ca oamenii vor ajunge in situatia in care vor depinde de bani de la stat acordati neconditionat”. Răspunzând criticilor privitoare la costuri, Hamon spune că o taxă pe roboţii industriali ar putea contribui la plata acestui tip de venit.

GERMANIA. Thomas Schmid, un eco-liberal din Berlin, a pornit discuția despre venitul de bază cu a sa lucrare „Eliberarea de Munca Falsă”. În același timp, Joachim Mitschke (1985), profesor de finanțe publice la Universitatea din Frankfurt, a început o lungă campanie în favoarea venitului cetățeanului, administrat sub forma unui impozit pe venit negativ. Cu toate acestea, căderea zidului Berlinului (1989) și reunificarea Germaniei a oprit această discuție publică incipientă timp de mai mulți ani, în ciuda sprijinului unor academicieni de renume, cum ar fi Claus Offe și Fritz Scharpf. Abia prin 2005, la mulți ani după unificare, ideea a fost mai mult sau mai puțin digerată, generând iarăși o dezbatere națională bogată pe această temă. Prin intermediul „Mein Grundein-kommen“, 16 persoane primesc 1.000 de euro pe lună timp de un. Simplă utopie sau realitate? Platforma de crowdfunding germană „Mein Grundeinkommen“, în traducere „Venitul meu de bază“, susţinem introducerea  unui venit de bază universal. Pentru a-şi întări propunerea, platforma a decis să colecteze fonduri de la cetăţeni pentru a finanţa ea însăşi aceste venituri universale. Cu un venit de bază, fiecare cetăţean ar primi o sumă minimă care i-ar permite să trăiască decent. Iar acest lucru fără a lua în calcul veniturile pe care acesta sau aceasta le are deja. Prin intermediul unei campanii de finanţare participative, platforma germană le permite participanţilor să beneficieze de 1.000 de euro pe lună timp de un an. Suma se adaugă la salariul primit deja de candidat. În plus, nu există condiţii legate de vârstă. Lansată în 2014, platforma are în prezent 20.962 de participanţi şi a finanţat 16 persoane. Pentru a participa la această tombolă de tip nou, fiecare participant trebuie pur şi simplu să se înscrie pe site-ul platformei şi să explice ce ar face cu banii dacă i-ar primi. La fiecare 12.000 de euro strânşi, o persoană este selecţionată la întâmplare din rândul celor înscrişi pentru a beneficia de un venit universal. Printre fericiţii câştigători s-au numărat Robin, un copil de opt ani şi o pensionară. Platforma germană nu este prima care visează la introducerea unui venit de bază universal. Partidul Piraţilor din Germania a făcut din această idee un vârf de lance în alegerile din 2013. În Germania dispar în fiecare an peste 10% din locurile de muncă şi asta la o productivitate stagnantă. Partidul Piraţilor din Germania a făcut din venitul necondiţionat un vârf de lance în alegerile din 2013. În urma unui sondaj național, nemții se opun ferm “salariului pentru stat degeaba”.

OLANDA: Prima voce marcantă a fost cea a lui J.P. Kuiper ( 1976), un profesor de medicină socială la Universitatea Liberă din Amsterdam. Intrigat de faptul că mulți oameni se îmbolnăveau muncind prea mult, în timp ce alții se îmbolnăveau pentru că nu au putut găsi de lucru, el a recomandat decuplarea ocupării forței de muncă și a veniturilor ca un mod de contracarare a naturii dezumanizante a muncii plătite. El spunea că doar niște “venituri garantate” decente ar permite oamenilor să se dezvolte independent și autonom. În 1977, micul Partid Radical (Politieke Radicalen Partij), provenit din partea stângă a partidului creștin-democrat olandez, a devenit primul partid politic european cu reprezentare parlamentară care a inclus în modoficial un venit de bază (basisinkomen) în programul său electoral. Cu o proporție deosebit de ridicată a femeilor și a lucrătorilor cu fracțiune de normă în rândul membrilor săi, Voedingsbond a jucat un rol important în dezbaterea politică olandeză de-a lungul anilor 1980. A inițiat o serie de publicații și acțiuni care apără UBI, a militat pentru o reducere drastică a timpului de lucru și a găzduit Asociația olandeză UBI la sediul său. În 1985, discuția politică în Olanda a atins punct culminant atunci când Consiliul științific de prestigiu pentru Politica Guvernului a creat senzație publicând un raport în care se recomandă fără echivoc introducerea unui așa-numit
“venit de bază parțial“, dar nivel insuficient pentru a acoperi nevoile unei singure persoane. De dragul unui simplu experiment, pentru testarea venitului de baza universal, autoritățile din Utrecht , în parteneriat cu Guvernul olandez, sunt dispuse să plătească câte 1000 de dolari fiecărui locuitor al orașului. 250 de persoane fără loc de muncă vor participa la experiment și vor beneficia de un venit garantat de 960 de euro. Există și două subgrupe. Prima va încasa un ajutor suplimentar de 150 de euro la începutul lunii, cu condiția să presteze diverse acitivități de voluntariat, în caz contrar la
finalul lunii vor trebui să returneze banii suplimentari. A doua subgrupă va încasa ajutorul de 150 de euro la finalul lunii, cu condiția să fi prestat diverse acțiuni de voluntariat pe parcursul lunii. “Comportamentul uman nu este predictibil. Vrem să vedem ce îi motivează pe oameni și ce funcționează cel mai bine”, „experimentul va elimina barierele administrative și va aduce chiar economii în bugetul statului olandez. Actualul sistem de ajutor social irosește prea mulți bani și face prea puțin pentru a ajuta persoana aflată în dificultate. Un venit garantat este un ajutor mult mai eficient” susține Loek Groot, reprezentant al Universităţii. Inițiatorii proiectului consideră că de multe ori un venit necondiționat este o
modalitate de a combate inegalitățile și automatizarea exarcebată a condițiilor de muncă. Dacă cineva se eliberează de grijile financiare, atunci există o zonă de confort care îi permite să lucreze și să trăiască pentru el însuși, și nu pentru a produce bani.

MAREA BRITANIE. Thomas More (1478 – 1535), (cunoscut şi sub numele de Thomas Morus), un avocat, secretar și consilier personal al regelui Henric al VIII-lea, a solicitat, în 1516, ca toţi oamenii să aibă o bază de existență pentru a se evita atât infracțiunea de furt, cât şi consecința acestui fapt, pedeapsa cu moartea”. Susținea că „nicio măsură coercitivă nu va opri oamenii din a fura, dacă aceasta e singura lor formă de a obține mâncare; pentru a contracara asta, fiecare om ar trebui să dispună de resurse pentru a trăi.” Thomas Spence (1750-1814) a susținut ca VMG ar trebui distribuit în mod egal, în fiecare an, tuturor cetățenilor, indiferent de vârstă. În 1984, un grup de academicieni și activiști englezi s-au adunat în jurul lui Bill Jordan și Hermione Parker sub auspiciile Consiliului Național a organizațiilor de voluntari formând Grupul de Cercetare asupra Venitului de Bază (BIRG) – care avea să devină în 1998 Citizen’s Income Trust. Cu toate că s-a bucurat de o largă simpatie şi suportul multor personalități, această idee nu a reușit să treacă bariera mainstream-ului politic englez, decât în mod sporadic şi nesemnificativ. Richard Branson, antreprenor britanic, s-a alaturat recent grupului de miliardari care a adus in discutie subiectul, in contextul ingrijorarilor cu privire la impactul tehnologiei asupra locurilor de munca. "Odata cu accelerarea inteligentei artificiale si a altor noi tehnologii, lumea se schimba intr-un ritm alert. Vor fi create o multime de inovatii palpitante, care vor genera numeroase oportunitati si multa bogatie, dar exista pericolul real ca acest lucru va duce totodata la mai putine locuri de munca. Din acest motiv, experimentarea unori idei precum venitul de baza va deveni si mai importanta in anii ce vin" "In lumea moderna, oricine ar trebui sa aiba posibilitatea sa munceasca si sa prospere. Una dintre ideile care ar putea contribui la transformarea acestui lucru in realitate este venitul de baza universal. Acest concept ar trebui sa fie explorat in continuare pentru a vedea cum poate functiona in practica". Elon Musk, Director General al SpaceX, crede că există şanse ca venitul universal de bază să fie acceptat. "Este foarte posibil sa avem in cele din urma un venit de baza universal sau ceva asemanator cu acesta, ca urmare a automatizarii. Nu stiu ce altceva ar putea face cineva".Christopher Pissarides, laureat al Premiului Nobel, a afirmat la Forumul Economic Mondial că se impune dezvoltarea unui nou sistem de redistribuire a veniturilor, astfel încât acestea să ajungă de la cei bogaţi la ceinevoiaşi. Sir Christopher Pissarides consideră că venitul minim universal este una dintre modalităţile prin care se poate realiza acest lucru, atâta timp cât știm cum să-l aplicăm. Henry George (1839 – 1897) a popularizat ideea potrivit căreia resursele naturale și oportunitățile economice ce izvorăsc din ele aparțin tuturor oamenilor și nu pot fi transformate în proprietăți private. În cartea sa, “Progres și sărăcie”, Henry George susținea că munca susceptibilă de a îmbunătăți condiția umană nu e acea muncă prestată pentru a-ți asigura existența, ci este acea muncă pe care oamenii o prestează în mod voluntar, de drag, și nu pentru că ar putea să obțină mai mult de mâncat, de băut sau de îmbrăcat de pe urma acelei activități. Societatea Regală pentru încurajarea Artelor, Industriei şi Comerţului susţine că Guvernul ar trebui să acorde câte 10.000 de lire sterline fiecărui cetăţean sub 55 de ani, ceea ce ar oferi un trai mai bun celor care câştigă puţin şi le-ar da posibilitatea să se pregătească profesional pentru slujbe mai bune şi mai bine platite. Acest ajutor financiar ar deschide caleacătre acordarea unui venit garantat de stat. Propunerea prevede acordarea sumei în două tranşe de 5.000 de lire sterline, pe parcursul a doi ani, iar o serie de prestaţii şi beneficii sociale ar urma să fie eliminate. Organizaţia susţine că în acest fel lucrătorii vor fi recompensaţi, pe măsură ce piaţa muncii se schimbă. Banii ar putea fi folosiţi pentru reorientarea profesională a cetăţenilor britanici în anii 2020, “în condiţiile automatizării multor joburi şi a schimbărilor climatice, ceea ce face ca mulţi oameni să se confrunte cu şomaj şi asistenţă socială”, Plăţile arurma să se facă dintr-un fond suveran, sub forma unor dividende de 5.000 de lire sterline pe an, timp de doi ani. Acordarea banilor nu va fi condiţionată, însă solicitanţii vor trebui să demonstreze cum vor să folosească banii. Banii din fondul suveran ar putea proveni dintr-o taxă pe bogăţie care ar putea fi introdusă, taxe suplimentare pe activele companiilor, precum şi din taxarea giganţilor tehnologici.
DANEMARCA: În anii ’70, trei academicieni au făcut propunerea UBI (Unconditional Basic Income) sub numele de „salariul cetățeanului„ într-un best-seller național ulterior tradus în limba engleză sub titlul „Revolta din Centru”.

BELGIA: În 1848, juristul, scriitorul şi comerciantul belgian Joseph Charlier (1816–1896) susţinea cu toată tăria teza că „proprietățile statului aparțin tuturor cetățenilor, de aceea fiecare persoană trebuie să primească un venit de bază”. El susținea că „astfel, se va pune capăt dominației capitalului asupra muncii”. Întrebat dacă nu cumva acest lucru va încuraja lipsa de acțiune a omului, el a răspuns că „datoria societății nu ajunge dincolo de asigurarea fiecăruia a unei părți echitabile din ceea ce natura pune la dispoziție, fără uzurparea drepturilor altcuiva. Tot ceea ce este mai sus de minim va trebui să fie câștigat”. Asupra oportunității venitului de bază s-a exprimat magistral şi John Stuart Mill: „Acest sistem nu are în vedere desființarea proprietății private, și nici chiar a moștenirii, dimpotrivă, se declară că ia în considerare, ca elemente în distribuția producției capitalul, precum și forța de muncă. În cadrul distribuției, un anumit minim este prima dată alocat
subzistenței fiecărui membru al comunității, indiferent dacă acesta poate sau nu munci. Restul producției este împărțită în anumite proporții, care urmează să fie stabilite în prealabil, între cele trei elemente Munca, Talentul şi Capitalul.”

SUA. Unul din fondatorii spirituali ai Statelor Unite, Thomas Paine (1737-1809) în cuprinsul cărții sale “Justiție Agrară”, propunea ca fiecare om care ajunge la vârsta de 21 de ani, să primească o sumă de bani, care să îl ajute să își înceapă viața – sumă de bani la care fiecare adult să fie îndreptățit și care să nu fie privită ca ajutor social. „Pământul, în starea lui naturală, reprezintă o resursă care aparține umanității în ansamblu şi că „pe măsură ce acesta este cultivat (n.a. trecut în proprietatea cuiva), trebuie să considerăm că doar valoarea adusă de munca şi îmbunătățirea acestui pământ (nu pământul însuși) trebuie considerat proprietate privată” De aceea, „proprietarii de pământ ar trebui să înființezeun fond, din care toate persoanele peste 21 de ani, indiferent dacăpersoana este săracă sau bogată, vor putea să primească o sumă de bani, ca o compensație pentru faptul că nu mai pot dispune de o suprafață de teren arabil.” Această propunere a fost la originea ideii de dividende acordate cetățenilor, susținută de Geolibertarianism. Mişcarea Occupy a cerut, la punctul 6, Venitul de Supravieţuitor. Presedintele Barack Obama, în cadrul unei interviu a spus: "Daca un venit
universal este modelul corect, va fi acceptat de o parte importantă a populaţiei? Aceasta este dezbaterea pe care o vom avea în următorii 10-20 de ani". Un proiect asemănător se va implementa curând în Oakland (California) de către firma din Silicon Valley, Y Combinator. Silicon Valley Y Combinator, un incubator de start-up-uri care a permis lansarea unor companii precum Airbnb sau Dropbox, este adeptul unui venit de bază. Astfel, şefii companiei au decis să verse în conturile a 100 de familii din Oakland un venit minim, între 1000 şi 2000 de dolari, timp de 6 luni, până la un an. Acestea vor fi urmărite, iar datele culese vor fi folosite pentru a studia consecinţele acestui experiment. Apoi va fi realizat un al doilea studiu, cu o durată de cinci ani. Richard Nixon (1913 – 1994) a declarat într-un discurs televizat astfel: “Niciunde nu e eșecul guvernului mai evident decât în eforturile sale de a asista săracii și sistemul de protecție socială. De aceea, în seara acesta vă propun să abolim actualul sistem de ajutoare sociale și să adoptăm în schimb un nou sistem […], care să elimine stimulentul actual de a nu lucra și să stabilească o bază, astfel încât fiecare copil, din orice stat, să dețină resursele minime esențiale vieții”. Incubatorul de afaceri din San Francisco, Y Combinator, a anunțat că intenționează să testeze această soluţie în Oakland, timp de 5 ani, un proiect prin care va oferi bani unui grup de oameni din SUA, în mod necondiționat, cu scopul de a urmări rezultatele unui astfel de sistem în Statele Unite. În anunțul publicat pe site-ul incubatorului cu privire la această inițiativă, San Altman, fondatorul Y Combinator, a afirmat că proiectul va încerca să raspundă unor întrebări teoretice despre venitul de bază necondiționat: “Oamenii stau degeaba și se joacă la calculator sau creează lucuri noi? Oamenii sunt împliniți și fericiți? Oamenii care nu se tem că nu vor avea ce să mănânce, realizează mai multe și își aduc mai mult aportul în societate? Beneficiarii programului creează mai multă valoarea economică decât primesc? […] Peste 50 de ani de acum înainte, cred că va fi ridicol că am folosit frica oamenilor că nu vor avea ce să mănânce ca formă de motivare” . „Venitul universal de bază oferă o siguranţă financiară şi noi credem că oamenii ar trebui să poată lucra și să câștige atât de mult cât îşi doresc. De aceea, sperăm că un nivel minim de securitate economică le va da oamenilor posibilitatea să-şi continue studiile, să-şi găsească un loc de muncă mai bun sau să-şi planifice mai bine viitorul”. Martin Luther King Jr. (1929 – 1968), conducătorul mișcării pentru drepturile civile ale afro –americanilor, a propus ideea unui venit garantat, susținând că aceasta este singura soluție pentru eradicarea sărăciei. El credea că limitarea mentală a celor care au puterea de decizie este singurul motiv pentru care fiecare familie din America nu primește un venit minim garantat. Mark Zuckerberg afirmă că este conştient de faptul că succesul de care se bucură se datorează condiţiilor propice în care şi-a construit compania având posibilitatea de a se concentra asupra creativităţii fără să fie constrâns de necesitatea de a-şi asigura existenţa. Spune: „Un venit garantat, necondiţionat i-ar încuraja şi le-ar permite oamenilor să îşi asume riscuri. Dacă aş fi fost nevoit să îmi întreţin familia, nu aş fi astăzi aici. Acum este rândul nostru să definim un nou contract social pentru generaţia noastră. Ar trebui să explorâm idei, precum venitul de bază universal, pentru a le oferi tuturor o plasă de siguranţă pentru a încerca lucruri noi." Stewart Butterfield: Nu trebuie să fie mult, doar "o mică plasă de siguranţă ar elibera o cantitate imensă de spirit antreprenorial". Scott Santens – americanul din New Orleans, care a devenit recent primul om care beneficiază de o formă de venit de bază necondiționat, asigurat printr-o platformă de multifinanțare. Scott primește 1.000$ pe lună cu ajutorul a 150 de oameni – de la ingineri Facebook și artiști, până la simpli oameni care cred că toată lumea merită să primească un venit de bază necondiționat.

UE. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a pledat pentru introducerea unui „salariu social minim” mai întâi în zona euro, apoi în toate ţările Uniunii Europene. Acelaşi lucru şi pentru venitul minim de inserţie sau venitul minim garantat. „Există în Europa un prag al demnităţii care trebuie respectat, să avem în toate legislaţiile naţionale un salariu social minim şi un venit minim garantat îmi pare a fi complementul dimensiunii sociale a Europei”.

SPANIA. În Spania s-a făcut un sondaj şi 70% dintre cei chestionaţi au fost de acord cu ideea venitului minim necondiţionat. În Spania există o localitate, Marinaleda, în care nu există poliţie, criminalitate, șomajul este redus şi locuitorii au libertatea de a-şi construi casele unde doresc. În oraş funcţionează o cooperativă agricolă unde lucrează aproape toți cetățenii (2.650 de angajaţi), iar fiecare angajat este plătit cu 1.200 de euro pe lună. De asemenea, este bine de știut că oamenilor care doresc să se mute acolo li se oferă o casă gratis. Marinaleda este descris adesea ca unul dintre cele mai prospere orașe din lume.
ALASKA. Un fond provenit din veniturile din petrol şi gaze, Alaska Permanent Fund, permite acordarea unui venit necondiţionat tuturor locuitorilor provinciei de mai bine de cinci ani. Instituită în 1982, fiecare locuitor din Alaska primește anual o sumă de bani variabilă, cu titlu de dividend din încasările generate de exploatările de petrol. Păstrând într-o oarecare măsură ideea lui Henry George, potrivit căreia oportunitățile economice ce izvorăsc din resursele naturale aparțin tuturor oamenilor, dreptul locuitorilor din Alaska de a beneficia de câștigurile generate de resursele de petrol este garantat prin Constituție. Singura condiție este ca oamenii să nu fi fost condamnați pentru infracțiuni în timpul anului. Sumele de bani variază în fiecare an – cea mai mică sumă înregistrată fiind de 331,29 dolari, iar cea mai mare, înregistrată în 2015, în valoare de 2.072 dolari. Programul a generat o inegalitate mai mică a veniturilor în Alaska și nu a sporit niciun efect negativ asupra comportamentului oamenilor, fiind deseori folosit ca reper de către susținătorii venitului de bază necondițio-nat. Toate experimentele și proiectele care studiază efectele unui venit de bază necondiționat au același rezultat – viața oamenilor se îmbunătățeste considerabil. Oamenii devin mai sănătoși. Activitățile economice sporesc. Oamenii încep să muncească pentru că fiind hrăniți, îmbrăcați și curați, își permit să interacționeze fizic și psihic cu piața muncii. Oamenii continuă să muncească pentru că au de satisfăcut mai multe nevoi decât nevoile de bază asigurate de venitul de bază necondiționat. Oamenii muncesc și mai mult și creează produse și servicii noi, pentru că își permit să își asume riscuri.
INDIA. În 2011, Asociaţia Muncitoarelor Autonome (Self Employed Women's Association, SEWA) a propus unui număr de opt sate din statul Madhya Pradesh să participle la un experiment privind venitul necondiţionat. Efectul venitului necondiţionat acordat în aceste opt sate este comparat cu situaţia din alte sate, care nu beneficiază de acest proiect. O sumă lunară de 200 de rupii (2,70 de euro) este vărsată fiecărui adult, plus 100 de rupii de copil fiecărei mame, în plus faţă de ajutoarele sociale. Efectele au fost pozitive, rezultatele şcolare s-au îmbunătăţit cu circa 70%, iar timpul petrecut la şcoală s-a triplat. Cumpărarea de alimente precum carnea, ouăle, peştele, a sporit. Demararea de activităţi s-a dublat, iar economiile s-au triplat.

KENYA.O asociaţie caritabilă, GiveDirectly, va distribui unui număr de 6000  de kenyeni un venit de bază timp de 10 ani. Suma acestei alocaţii va fi între 0,70 şi 1,10 dolari pe zi de persoană, în funcţie de sat. Experimentul lansat la finele lui 2016 într-o ţară în care 45,9% din populaţie trăieşte sub pragul sărăciei, vizează studierea impactului distribuirii unui venit de bază pe o perioadă lungă.
UGANDA. Mii de persoane au primit dublul veniturilor lor timp de patru ani, iar ca rezultat, mai mult cu 17% au găsit de lucru. Iar 38% au câştigat chiar mai mulţi bani. Începând cu ianuarie 2017, timp de 2 ani, organizația Eight va asigura tuturor celor 50 de familii din satul Fort Portal din Uganda, un venit de bază de 8 euro pe săpta-mână – această sumă acoperă nevoile de bază pentru un adult și doi copii din Uganda pe durata unei săptămâni – din fonduri asigurate prin donații. Pe site-ul organizației, justificarea misiunii acestui program este foarte frumos descrisă astfel: “Nu putem să afirmăm că e drept ca într-un continent plin de resurse naturale, aur, și alte materiale valoaroase internațional, oamenii trăiesc în cele mai sărace condiții. […] Ne putem permite să dăm înapoi oamenilor din Africa un dividend din bunăstarea construită printr-o combinație între tehnologia noastră și bogăția lor naturală.”

NAMIBIA. Din ianuarie 2008 până în decembrie 2009, s-a desfășurat un proiect pilot de implementare a unui venit de bază necondiționat în Namibia, în satul cu 1.000 de locuitori, o biserică și o clinică, cu o reputație pentru alcoolism, infracțiuni și copii subnutriți, numit Otjivero. Scopul final al proiectului era implementarea venitului de bază necondiționat la nivel național în Namibia, dacă rezultatele din Otjivero se dovedeau a fi viabile. Fiecare locuitor sub vârsta de pensionare de 60 de ani, a primit 100 de dolari namibieni pe lună (aproximativ 9 euro sau 13 dolari) din fonduri obținute de la diverse organizații. Efectele și impactul proiectului au fost monitorizate și evaluate constant, iar rezultatele au fost impresionante. Primul lucru pe care locuitorii satului l-au făcut a fost să organizeze un comitet care să sfătuiască beneficiarii programului despre cum ar trebui să își gestioneze venitul. Având în vedere reputația satului pentru consumul mare de alcool, membrii comitetului s-au înțeles cu patronii de baruri să îșiînchidă porțile în ziua în care este distribuit venitul de bază necondiționat. Publicația der Spiegel redă (într-un articol redactat în august 2009, în timpul desfășurării proiectului) povestea unei locuitoare din Otjivero,Frieda Nembwaya, o femeie d  35 de ani, cu 7 copii. Cu primii 100 de dolari namibieni primiți din proiect, Frieda a cumpărat făină, drojdie și lemne pentru foc și a făcut pâine. În scurt timp a început să vândă mini franzele cu un dolar bucata. După 10 luni, Frieda a câștigat suficienți bani încât să cumpere un cuptor – ceva ce aproape nimeni din sat nu își permitea să dețină – care îi permitea să producă 250 de mini franzele pe zi. Și-a denumit brutăria „Viață bună după chin” și a început să studieze rețete de patiserie. Banii câștigați din afacerea cu franzele erau cheltuiți de Frieda și familia ei la alte afaceri din sat, ceea ce sporea și mai mult progresul economic. Potrivit rezultatelor studiului, locuitorii au început să meargă mai des la medic și să plătească consultația de 4 dolari pe vizită. Sănătatea lor s-a îmbunătățit considerabil iar venitul clinicii a crescut de la 250 de dolari pe lună la 1.300 de dolari. Înainte de implementarea proiectului, aproape jumătate dintre copiii din sat nu mergeau la școală. După ce au început să primească cei 100 de dolari, aproape 90% dintre părinți și-au permis să plătească taxele de școlarizare
pentru copiii lor. Eliberați de stigmatul cerșitului pentru mâncare – singura forma de supraviețuire pentru mulți locuitori din Otjivero, înainte de a beneficia de venitul de bază necondiționat – între oameni s-a creat o coeziune socială, locuitorii au început să se viziteze și să vorbească liber unii cu alții, fără teama că vor fi percepuți ca niște cerșetori. Coeziunea socială a contribuit la scăderea considerabilă a infracțiunilor. Ultimul transfer de bani sub umbrela acestui proiect a fost făcut în 2012. Intervenția Fondului Monetar Internațional în dezbateri, de pe poziție nefavorabilă venitului de bază necon-diționat, a determinat Guvernul să renunțe la implemen-tarea la nivel național a programului.

Reprezentanții Fondului au prezentat Guvernului un raport potrivit căruia costul implementării venitului de bază necondiționat ar fi de 5,5% din PIB-ul Namibiei, considerând că țara nu își poate permite un astfel de cost. Contraziși de reprezentanții coaliției care a implementat proiectul-pilot și confruntați cu cifrele reale ale costului programului, respectiv între 2,2% și 3,8% din PIB, Fondul a recunoscut că raportul întocmit de ei conținea estimări simpliste ale costurilor și nu cifrele exacte care erau disponibile. Totuși, în atenția Guvernului Namibiei a ajuns în final raportul cu costurile estimate ale Fondului. De atunci există discuții despre implementarea unui venit de bază necondiționat la nivel național în Namibia, care nu au fost concretizate până în prezent. Deși există resurse pentru a implementa o astfel de politică, existe curente de informații potrivit cărora marile corporații fac presiuni pentru împiedicarea venitului de bază necon-diționat în țări precum Namibia, pentru că au nevoie de forța de muncă ieftină pe care o găsesc acolo.

ARGUMENTARE:
Copiii se nasc cu motivație interioară, demnitate, instinctul de a ajuta alți oameni, curiozitate, bucurie de a învăța. Toate aceste atribute sunt foarte prezente în primii ani de viață, dar, apoi, dispar gradual, pe măsură ce devenim adulți. Banii - cel mai mare obstacol în progresul omenirii – conexiunea sudată dintre muncă și venit. Atât timp cât orice produs sau serviciu este în posesia cuiva și singurul mod de a avea acces la acele produse sau servicii aflate în posesia cuiva este prin intermediul banilor, iar singurul mod de a obține bani este fie să te naști bogat, fie să te supui cerințelor cuiva care deține suficienți bani încât să dea ordine. Radu Crăciun spune: „Trăim într-o lume din ce în ce mai complexă, mai agitată, mai instabilă şi mai impre-dictibilă. În ultimă instanţă, din ce în ce mai tensionată. Iar tensiunile sunt manifeste pe multiple planuri: social, politic, economic, geostrategic şi nu numai. Plăcile tectonice ale societăţii umane pe care o ştiam se mişcă încet, dar sigur, spre definirea unor noi realităţi. Comentarii pe aceste teme sunt nenumarate, dar, de multe ori, ele se mărginesc la analiza simptomelor şi, mai rar, a cauzelor profunde care duc la evoluţiile surprinzătoare cărora le suntem martori. De-a lungul istoriei lumii capitaliste, cei doi factori de producţie (Munca şi Capitalul) s-au aflat într-o luptă constantă, fiecare încercând să prevină acumularea unei puteri excesive de către cealaltă “parte”. În perioada postbelică, dezvoltarea unei clase de mijloc prospere n occident a
fost în final măsura echilibrului atins de raporturile de forţe dintre cei doi factori de producţie concurenţi. Globalizarea a stricat, însă, acest echilibru atins de societăţile dezvoltate. Deţinătorii de Capital financiar, foarte puţini la nivelul populaţiei globului, au fost principalii beneficiari ai mobilităţii Capitalului şi, deci, ai globalizării. În acelaşi timp, accesul la pieţele muncii din ţările emergente nu a făcut decât să crească disparitatea dintre Capital şi Muncă. Minoritatea deţinătoare a unei resurse rare, Capitalul, a căpătat o putere de negociere din ce în ce mai mare, în raport cu resursa ieftină, găsită acum din belşug, Munca. Aceasta a făcut ca termenii economici ai relaţiei dintrei cei doi factori de producţie să se dezechilibreze în favoarea Capitalului. Consecinţa logică, dovedită statistic, a fost creşterea polarizării economice la nivel internaţional între cei care deţineau Capitalul şi cei care deţineau Munca. În aceste condţtii, cei mulţi, deţinători ai Muncii, au apelat la singurul instrument pe care îl aveau pentru a încerca rebalansarea echilibrului faţă de cei puţini, dar cu mulţi bani: sistemul democratic. Un sistem care dă o importanţă egală tuturor indivizilor, indiferent cât de bogaţi sau săraci sunt: fiecare are dreptul la un vot. Şi maşina de vot a celor mulţi a început să lucreze promovând acele forţe politice cu agende populiste şi anti-sistem, adică împotriva celor care au beneficiat de pe urma administrării Capitalului. Reversarea procesului de globalizare, pe care mulţi o doresc, îşi trage rădăcinile, de fapt, din dorinţa de a restabili un echilibru între Muncă şi Capital. A patra revoluţie industrială, revoluţia digitală, va înlocui locurile de muncă ocupate, strict, de oameni, cu activităţile robotizate. Mai puţin cele la care afecţiunea umană este foarte importantă (medicină, îngrijirea vârstnicilor şi a handicapaţilor, educaţie). Marginalizarea muncii va genera o criză economică în favoarea capitalului financiar, tehnologic, de inteligenţa educată; impactul ar putea fi creşterea puterii de negociere a Capitalului în faţa Muncii. România are forţă de muncă, mai ales cu calificare medie şi scăzută. Astfel de oameni vor avea din ce în ce mai puţin de muncă în viitor. Enno Schmidt întreabă: "Ne-am străduit în ultima sută de ani să eliberăm omul de munca fizică automatizând toate fabricile doar pentru ca acum să nu avem locuri de muncă pentru toţi?” Oamenii au ajuns să ceară ca roboții să nu facă munca în locul lor. Numai că se automatizează şi efortul mental. Automatizarea în masă a cauzat deja șomaj în masă. Tehnologia,
în loc să permită tuturor să lucreze mai puțin, eliberând de munca anevoioasă, în mod ciudat, a condus la forţarea spre mai multă muncă şi mai grea. În absența unui venit de bază necondiționat, șomajul în masă ar cauza blocarea curgerii de capital și prăbușirea sistemului economic. Dacă 99% dintre oameni ar deveni șomeri, ar scădea puterea de cumpărare, generând scăderea încasărilor pentru companii. Însă, dacă implementăm venitul de bază necondiționat, chiar și în prezența automatizării, circuitul banilor poate continua și sistemul economic poate merge mai departe fără a se prăbuși.

Eliminarea locurilor de muncă nu înseamnă doar eliminarea angajaților, ci și a cererii de produse și servicii. Este treaba roboților să se ocupe de cât mai multă muncă, astfel încât oamenii să devină liberi să urmeze acele activități pe care își doresc să le urmeze. Preocuparea oamenilor poate să fie munca sau relaxarea, învățarea sau jocul, socializarea sau singurătatea. Oricare ar fi preocuparea oamenilor, scopul ar trebui să fie fericirea, iar preocuparea în sine să aibă o motivație intrinsecă. Statul trebuie să se asigure că orice individ care rămâne fără loc de muncă, pentru orice perioadă de timp, este capabil să își asigure nevoile de bază. Toată lumea are nevoie de un venit garantat care nu poate fi negociat, astfel încât eliminarea locurilor de muncă să nu mai producă frică, ci entuziasm.

VNS s-ar putea acorda chiar de astăzi, dacă Statului i-ar păsa de cetățenii săi. Se poate vedea dacă analizăm faptul că, de subzistat, reușim toți, într-un fel sau altul, doar că o facem fiind nevoiți să încălcăm tot felul de legi riscând a fi incriminați ca infractori, de cei aflați “la putere”, ori de câte ori am deschide gura să cerem niște drepturi elementare. Statul acordă deja, mascat, VNS manage-rilor, prin acordarea unor salarii astronomice, bonusuri şi multe alte privilegii. Aceştia au VNS inclus în veniturile lor. Cele mai mari câştiguri se fac la ora actuală prin tranzacţiile pe piaţa de capital, adică de către cei care folosesc munca altora pentru a face profit. Cele mai multe şi mai mari taxe sunt plătite de către salariaţi şi de micii întreprinzători, adică de cei care îşi câştigă existenţa prin propria muncă. Sărăcia celor mulţi este explicată în două moduri (stânga și dreapta), ambele justificate moral. O societate, dacă are un singur om nevoit să întindă mâna, înseamnă că este bolnavă, aşa că eliminarea sărăciei trebuie să fie prioritate naţională. La noi, nici măcar nu există stabilit un prag de suportabilitate al sărăciei. Dacă avuţia statului n-ar fi prăduită prin contracte ineficiente şi păguboase de către o bună parte a firmelor private care câştigă pe nemerit, nivelul mediu de trai ar fi mult mai ridicat. La aceasta se adaugă şi roadele muncii salariaţilor firmelor private (marilor firme, nu acelea ale patronilor clasei de mijloc, care o duc de pe azi pe mâine) acumulate doar în folosul acestor entităţi. Banii publici ar trebui direcţionaţi în această direcţie unică şi numai
dacă mai rămân bani să se mai facă orice altceva. Politica trebuie să însemne, înainte de orice, dreptate socială: fiecare suflet omenesc să nu sufere de foame şi să-i fie îngrijit trupul! Capitaliştii ar fi trebuit măcar să ofere locuri de muncă, din care să se asigure, cu onestitate, existenţa şi să plătească „regeşte” angajaţii, încât aceştia să aibă un optimism existenţial, să folosească restul timpului, fără presiunea psihică a îngrijorării pentru ziua de mâine, la dezvoltarea personală. În cadrul activităţilor cu oameni, criteriile fundamentale sunt afecţiunea, simpatia, compasiunea, tandreţea. Acestea trebuie dăru-ite, nu în mod econom, precum în cazul producţiei industriale, ci în mod darnic. Folosirea acestora în
mod econom ar fi greşită în acest caz. Închipuiţi-vă un învăţător care este econom, la curs, cu ştiinţa sa. Sau o orchestră simfonică plătită şi evaluată după viteza cu care aceasta cântă o piesă muzicală. Acest mod de a plăti şi de a evalua este o aberaţie. Atunci când firmele de consiliere, serviciile de infirmerie, spitalele, instituţiile de îngrijire, serviciile pastorale şi alte servicii bisericeşti sunt structurate după criteriile de eficienţă, calitatea lor scade deoarece afecţiunea umană nu poate fi evaluată după criteriile industriale de eficienţă. Astăzi se cere demagogic să vă revoltați împotriva ”corupților” care primesc ”bani nemunciți”, împotriva ”pensiilor și salariilor nesimțite”, dar nu ele sunt problema, dimpo-trivă, ele sunt soluția, adică o supravieţuire fără muncă, iar munca pentru a avea mai mult să nu fie „nesimţită”, ci aceea care produce bucurie fiind plătită corespunzator. 10 % din populaţia lumii deţine 95% din averea lumii. Aceştia sunt băieţii isteţi care au dus în jos mersul civilizaţiei înspre mai bine. Viitorul lumii nu poate fi decât unul social, cu o paradigmă în care conştienţa fiecăruia acceptă că trebuie să se aibă grijă minimal de soarta tuturor membrilor comunităţii. Un argument logic pentru faptul că se poate: Din moment ce nimeni nu moare de foame (în Europa, să zicem), înseamnă că cei ce supravieţuiesc o fac "la negru" şi, dacă există suficient pentru a nu muri nimeni de foame, singuraproblemă este organizarea necesară pentru ca distribuţia asta a minimului pentru supravieţuire să fie "la alb". Şi asta e rolul "statului”, din moment ce ne-a deposedat de dreptul de a supravieţui prin orice mijloace. Studii făcute în perioada interbelică făceau o extrapolare a evoluţiei de atunci a progresului tehnologic şi productivităţii economice. Estimarea era ca, în jurul anilor 1970, programul de lucru va fi de numai 3 ore/zi şi va permite unui lucrător să-şi întreţină familia din acest venit. Ce s-a întâmplat în realitate ştim: programul de lucru ajunsese la 8 ore/zi iar o familie avea nevoie de doi angajaţi să aibă un nivel de trai rezonabil.

Antreprenorul Elon Musk are propunerea de a se plăti oamenii, înlocuiţi fiind prin tehnologie, pentru a sta liniştiţi acasă şi a nu face nimic. Un anomim comentează pe această temă: „în momentul când primul robot a fost creat în prima fabrică, oamenii care nu mai erau necesari pentru muncă nu trebuiau trimiși acasă pur și simplu, ci trebuiau să fie trimiși acasă dându-li-se în schimb partea de venit pe care robotul o câștiga muncind pentru ei. Pentru că roboții nu au personalitate și nu pot decide că muncesc pentru X sau Y sau patronul cutare. Roboții sunt o inteligență creată de om și inteligența este un bun universal al omului. Deci, de beneficiile aduse de această inteligență trebuie să beneficieze toată lumea, indiferent de vârstă, sex, naționalitate și apartenență statală.
Sunteți prostiți că voi,”generația tânără” trebuie neapărat să munciți, ca să susțineți generațiile mai bătrâne, de pensionari. Nimic mai fals! Acest lucru era valabil când producția de mărfuri depindea exclusiv de munca omului. Dar azi, când un robot poate face munca a mii și poate milioane de oameni, când întreaga producție de bunuri poate fi mecanizată și robotizată, oamenii ar trebui să stea acasă și să beneficieze toți, în mod egal, de beneficiile muncii acestor roboți, fără a fi obligați să muncească ei înșiși, ci fiecare să-și vadă de casa și familia lui insistând doar pe dezvoltarea personală, fizică și intelectuală, a sa și a tuturor membrilor familiei. Da, stimați păpușari, proprietari ai acestor roboți, de ce mai trebuie ca pensionarii, handicapații și toți cei care nu mai pot munci, să fie susținuți din munca tinerilor, când toată această susținere poate fi făcută 100% din munca roboților?! Da, fiecare cetățean, al oricărei țări a lumii, ARE DREPTUL să beneficieze de munca gratuită a roboților și are dreptul unui VENIT GARANTAT! Deci, venitul garantat, dragi ”tineri frumoși și liberi” și dragă lume este adevărata problemă a lumii actuale, ce trebuie rezolvată. Tehnologia modifica într-un ritm alert structura forţei de muncă. Vom avea în viitor, de exemplu, camioane care se vor conduce singure şi nu va mai fi nevoie de atât de mulţi şoferi de camion ca în prezent.”

IMPLICAŢII:
Odată aplicat, VNS are implicații fenomenale:
-VNS eradică foametea și sărăcia.

-Permite oamenilor să se redescopere, să aleagă în mod real ce vor să facă cu viaţa lor (ceea ce ar conduce la o economie mai eficientă și la oameni mai fericiți), să aleagă unde şi când să muncească și în ce condiții (se elimină orice formă de muncă forțată sau injust remunerată)
-Redă respectul de sine și demnitatea celor care trăiesc în prezent în mizerie.

- Un studiu din 2016 arată că cei care primesc un venit lunar minim consumă mai puţine droguri şi alcool. Şi, deşi multe voci susţin că cei care primesc bani gratis devin leneşi, studiul arată contrariul.

- Stopează șomajul - nu va conduce la "puturoșirea" populației, ci la un avânt și la îmbrățișarea muncii eficiente, făcută din dragoste și plăcere. VNS conferă încrederea cetăţenilor că merită să munceşti, că numai prin muncă trăieşti decent. „Oamenii se vor puturoși, vor sta toată ziua să taie frunză la câini... iar cei care vor munci vor fi "jefuiți" de ăștia care stau degeaba” - nimic mai departe de adevăr. VMG creează încredere în societate. A crede că oamenii vor sta degeaba, odată cu implementarea acestuia, nu este în acord cu adevărata psihologie umană. Din contra... energiile care stau zăgăzuite în indivizii societății de azi, terorizați de eventualitatea pierderii locului de muncă prost plătit, vor erupe cu adevărat. Muncile care, astăzi, nu sunt considerate demne de a fi remunerate, cum ar fi creșterea copiilor sau îngrijirea bătrânilor... vor fi plătite și recunoscute ca fiind valoroase de către societate. Oricum... beneficiile unui astfel de sistem exced cu mult "pierderile" societății (în traducere liberă: pierderile UNORA (a celor care beneficiază de o partemult prea  mare din plăcinta comună, raportat la aportul lor în cadrul societății).

- Permite oamenilor să vadă mai mult decât ziua de mâine; oamenii nu sunt chiar nişte de-ăia care tândălesc cu burta la soare. De obicei au nevoie de o activitate creatoare, au nevoie de muncă. Nu de munca aia care înrobeşte, ci de aia pe care o poți face de drag, după puterile şi talentele tale. Oamenii, deși vor primi VMG (care le-ar fi îndestulător să ducă o viață... hai să-i spunem "contemplativă"), tot vor munci (cel puțin marea lor majoritate). Numai că această muncă prestată de ei va fi complet relaxată. Ei nu vor mai putea fi șantajați să presteze acele munci care nu le convin, ei nu vor mai putea fi amenințați cu insecuritatea locului de muncă și așa mai departe.

- Prin garantarea mâncării, se dă timp cetăţenilor să se implice în treburile ţării, să contribuie cu cunoştinţele la binele societății și nu doar cum să facă să se descurce încă o zi, ci să participe atât la supravegherea funcționării țării cât și la creșterea prosperității acesteea; acordându-se timp, fiecare va începe să descopere căi de a trăi din ceea ce îi place cu adevărat să facă, lucruri mai complexe și mai interesante, fără teama că "eşuând" sau "dând faliment" ar ajunge să moară de foame. Aceştia vor începe să rişte pe cont propriu Ei ar deveni asemeni unor acționari la propria lor țară, lucru ce le va crește interesul pentru a se implica, încât lucrurile să funcționeze cât mai bine și cât mai transparent. Astfel, implicarea cetățenilor va duce și la reducerea celor ce primesc salarii pe posturi create artificial pentru a „represa” și „controla” tocmai cetățenii. VNS vine la pachet cu punerea pe liber a birocraţiei şi birocraţilor. Mare parte din aceste posturi vor deveni inutile, dacă cetățenii vor veghea ei înșiși și vor colabora pentru ca totul să decurgă cât mai bine. VNS va transforma cetăţenii din dușmani ai sistemului (gata să facă orice pentru a „fenta” sau a se opune lui, „siste-mului”), în colaboratori și parteneri sau, mai bine spus: chiar cetățenii vor deveni „sistemul”.

- Educația și garantarea mâncării îi vor ajuta să-și dea seama că sunt oameni cu demnitate şi vor începe să-şi dedice în întregime vieţile pentru a pune în operă nişte idei. Nemaifiind nevoiți să lupte pentru supraviețuire, mulți își vor descoperi pasiuni și aptitudini de care, poate, nici nu erau conștienți. Se va munci din placere. Toţi avem hobby-uri pentru care am depune eforturi cu drag pentru a ni le îndeplini. El crește posibilitatea asumării riscurilor individuale, sprijină spiritul de întreprinzător, cel inovativ și flexibilitatea.

-Acordând nediscriminator acest venit, dispare stimulentul actual (pentru un fragment important al populaţiei) de a nu face nimic şi de a aştepta să le pice para mălăiaţă (ajutorul social).

-Reduce aproape total dependenţa forţată, care înseamnă exploatarea celor aflați la un moment dat în imposibilitatea de a supraviețui; oamenii nu trebuie să se împace cu soarta care nu le oferă de ales decât să muncească în orice condiții, doar pentru a putea supraviețui de azi pe mâine, încât să devină impasibili. Majoritatea muncilor nu sunt şi pasiunile oamenilor. Pentru a le îndeplini, în schimbul supravieţuirii, se cheltuie în mod inutil energie, timp şi sănătatea trupurilor. Hobby-ul te face profitabil şi productiv, problema este că nu este al celor ce muncesc, ci doar alcelor care îi pun la muncă în folosul lor. Lipsa ex altării provocată de absenţa hobby-ului, treptat, omoară bucuria vieţii, se întipăreşte pe chiprămânând în încreţiturile feţei.

- Sporirea atașamentului față de țară și un real sentiment de apartenență la ea, nu doar lozinci.

-Munca va dispărea în forma ei actuală. Azi, cine poate să angajeze şi să concedieze, are puterea de a decide asupra vieţii celorlalţi. Societatea actuală ne modelează să fim cioplitori şi tăietori în piatră, muncitori necalificaţi şi nu creatori de catedrale. Normalitatea este o lume socială în care fiecare conştientizează că trebuie să împartă ce obţine (cu ajutorul lui Dumnezeu) şi să aibă grijă şi de soarta celorlalţi.

- Scade fenomenul infracțional la nivelul de jos al societăţii (acele infracțiuni care sunt provocate de lupta pentru a supraviețui), omul începe să vadă cum şi ce se face pentru a trăi normal („Nici o pedeapsă de pe pământ nu va opri oamenii să fure, dacă aceasta este singura lor modalitate de a supraviețui. Ar fi mult mai simplu și mai onest de a oferi tuturor mijloacele minime de existență.” - Thomas More); „Totuşi... din moment ce pe cei ce încalcă legile "cheltuim" bani să-i întreţinem... deşi au făcut rău cu intenţie (majoritatea dintre ei), de ce nu am putea să-i lăsăm să supravieţuiască şi pe cei ce nu fac nici un rău, tocmai pentru a nu ajunge să facă rău?”(Dorin Farcă)

- Stopează dictatura prin bani - cine deține banii, deține controlul asupra vieții celorlalți. Nu e necesar să te amenințe cu moartea, direct, ci să o facă indirect prin a-ți stopa accesul la banii cu care poți supraviețui.
- Scade nivelul corupţiei, nu s-ar mai fura aşa mult.

- VNS va da liber oamenilor să gândească, să fie creativi şi, evident, să nu mai accepte sclavia. Deoarece nu există un aparat de măsură a valorii unei activităţi şi pentru că toţi cetăţenii fac ceva pentru comunitate, se oferă fiecărui cetăţean un venit necondiţionat pentru ca el să-şi continue eforturile în direcţia în care el vede sensul vieţii lui, nemaifiind obligat să alerge după activităţi lucrative (= muncă pe bani), care, nu de puţine ori, sunt dăunătoare societăţii. În acest mod privind lucrurile, VNS descătuşează energia a milioane de oameni în folosul tuturor. El dinamizează economia, iar din acest lucru profită toată societatea. Dacă ar fi independenţi finan-ciari, aceştia s-ar orienta spre activităţile ce fac sens pentru comunitate şi nu numai spre cele plătite. Astfel se face că pacifistul este forţat să lucreze într-o fabrică de armament şi vegetarianul este forţat să lucreze la abator.

- Creează o situaţie socială mai justă şi corectează într-o oarecare măsură acest aspect.

- Dacă au mai multă libertate, oamenii vor fi mai eficienţi, mai mulţumiţi şi mai inovativi. Presiunea de la muncă şi stresul nu îi fac pe oameni mai productivi, ci mai bolnavi. Numai cei care visează pozitiv sunt şi creativi.

- Se dezvoltă în mod liber personalitatea şi se stabileşte echilibrul dintre meserie şi viaţa privată.

- Vor dispărea complet miliardarii, populaţia va avea un nivel de trai ridicat. Miliardarii vor avea şi responsa-bilitatea celor din jurul lor, cum este corect. Epoca sclavagismului e dispărută demult, dar actualul sistem ţine oamenii prizonieri prin sărăcie.

- Adică, din toate taxele strânse, primul lucru pe care-l faci este să împarţi fiecărei fiinţe vii o sumă fixă care îi asigură supravieţuirea. Dacă s-ar face asta, nici n-ar mai conta nuanţa partidelor politice, n-ar mai fi nevoie de pungi electorale, n-am mai avea boli provocate de alimentaţie necorespunzătoare, ar fi un echilibru care ar permite de-abia de-acum ascensiunea spirituală şi ar dispărea exploatarea.

- Ajutorul social acordat necondiţionat se impune pentru că se impune evoluţia înspre iubirea de oameni. Liiceanu nu împarte România, doar constată că o mare parte din România e pierdută în ură. De unde vine ura? Din analfabetismul funcțional, de la rata mare de abandon școlar, de la rasismul evident împotriva țiganilor, de la funcționarea de tip tribal a instituțiilor statului începând de la SRI și până la școala din sat. E cât se poate de clar că există o categorie de oameni care s-au adaptat la acest model de societate și au făcut-o prin cultivarea urii și prin inhibarea oricărei alegeri morale. Oamenii ăștia nu fac altceva decât să distrugă, cu ură, orice tip de reacție adversă la sistemul care există. De ce? Pentru că
pur și simplu nu vor să-și reseteze un sistem de valori care le asigură subzistenţa. E un sistem în care ei se simt bine, chiar dacă le distruge până și ultima fărâmă de demnitate umană.

- Dreptul la viaţă şi dreptul la muncă sunt INALIENABILE! O protecţie civilizată ar obliga la o administrare NORMALĂ a ţării.

- Băbuțele nu ar mai fi nevoite să vândă trei pătrânjei să poată supravețui, biserica nu ar mai fi atacată că nu face nimic pentru cei săraci, milostivii nu ar mai fi puşi în situația, când văd pe unul cu mâna întinsă, să-l studieze și să-şi pună întrebarea: oare chiar are nevoie de ajutor sau doar profită de oameni miloși?

- VNS vindecă oamenii de stres, le deschide în față o lume plină de speranță. Se îmbunătăţeşte starea de sănătate a oamenilor. Aceştia vor putea testa mai multe locuri de muncă, programe diverse (jumate de normă, normă întreagă), vor avea mai multe şanse să aleagă ceea ce li se potriveşte. Poate că, datorită creşterii numărului populației şi a vârstei de pensionare, oferta de locuri de muncă de 6, chiar 4 ore ar oferi loc de muncă mai multor oameni.

COSTURI:
În prezent: nivelul lunar al venitului minim garantat este raportat la indicatorul social de referinţă (ISR, care în prezent are o valoare de 500 de lei) şi este de: 0,283 ISR (141,5 lei) pentru persoana singură; 0,510 ISR (255 de lei) pentru familiile formate din două persoane; 0,714 ISR (357 de lei) pentru familiile formate din trei persoane; 0,884 ISR (442 de lei) pentru familiile formate din patru persoane; 1,054 ISR (527 de lei) pentru familiile formate din cinci persoane. Acordarea VNS, 1000 lei/lună x 20 milioane locuitori, înseamnă 4,5 mld.E/lună, (54 mld. E anual). 1000 lei este o valoare care nu umple coşul zilnic, dar poate fi un început. VNS trebuie corelat dinamic cu inflaţia, fără a putea fi diminuat şi este oferit pe tot timpul vieţii persoanei. Veniturile suplimentare se adaugă la VNS. În Statele Unite, costul pentru a asigura fiecărui adult un venit de bază necondiționat de 1.000 de dolari pe lună și fiecărei persoane sub 18 ani, un venit de 300 de dolari pe lună, ar fi de 1,5 trilioane de dolari, după eliminarea costurilor devenite inutile, odată cu implemen tarea unui venit de bază necondiționat. Asta înseamnă 8,5% din PIB (în condițiile în care doar costurile generate de combaterea sărăciei în rândul copiilor este de 5,7% din PIB). De câteva decenii, rata de creștere a PIB-ului în Statele Unite este de 3%. Un venit de bază necondiționat de 1.000 de dolari, care ar crește veniturile celor 60% de la baza ierarhiei, ar putea genera o rată de creștere a PIB-ului de 5-7%. Aşadar, acordarea VNS ar creşte economia cu 1,2%, ar creşte-o, stimaţi cititori, iar patronii ar câştiga mai mult producând mai mult! Potrivit FMI, crescând veniturile celor 20% din vârful ierarhiei cu doar 1%, încetinește creșterea economică cu 0,08 puncte. În schimb, creșterea veniturilor celor 20% de la baza ierarhiei cu același procent de 1%, sporește creșterea economică cu 0,38 de puncte. Deci ideea potrivit căreia creșterea inegalității veniturilor ajută în final la sporirea întregii economii este falsă. Dacă vrem ca economia să crească, trebuie să redistribuim bogăția stagnantă a celor 20% din vârful ierarhiei către cei din mijloc și de la bază. De foarte mult timp, oamenii consideră ca adevăr absolut o idee care este total eronată: bunăstarea oamenilor bogați se revarsă în cele din urmă și asupra celor săraci. E timpul ca lumea să realizeze că economia se
construiește pe umerii celor mulți, nu a celor puțini care o alcătuiesc. Bunăstarea nu se revarsă de sus în jos – banii circulă în sens invers. Banii transferați către baza ierarhiei vor ajunge oricum tot în vârful ei, dar măcar vor fi trecut inițial prin mâinile celor săraci. Studiile arată că fiecare dolar care intră în buzunarele angajaților cu salarii mici, adaugă 1,21 dolari la economia națională a Statelor Unite. În schimb, fiecare dolar care ajunge în buzunarele celor cu salarii mari, adaugă doar 39 de cenți la produsul intern brut. Oamenii care dispun deja de foarte mulți bani, nu se grăbesc să cheltuiască orice surplus câștigat, având deja mare parte din nevoi satisfăcute. În schimb, fiecare dolar în plus din mâna unui om sărac e cheltuit imediat pentru a-și asigura supraviețuirea.

SURSE FINANCIARE:

- Taxa pe roboţii industriali, taxa pe bogăţie, taxe suplimentare pe activele companiilor.

- Desfiinţarea inspectoratelor şcolare judeţene (guver-nanţi finlandezi şi-au dat seama acum 30 de ani că inspectoratele lor şcolare judeţene sunt inutile şi le-au desfiinţat. Elveţienii nu le-au avut niciodată.)

- Oprirea alocării cheltuielilor cu justiţia - aceasta trebuie să fie susţinută de infractori.

- Stoparea furturilor prin introducerea jusţitiei independente financiar (Silviu Pricope: „România este furată de 9 miliarde de euro în fiecare lună. Dacă acestea ar fi stopate, ar fi bani de VNS”).

- Stoparea alocării banilor publici către cultele religioase şi impozitarea acestora.

- Impozitarea celor care deţin pământ mai mult de 1ha/membru familie. (Thomas Paine: „pământul, în starea lui naturală, reprezintă o resursă care aparține umanității în ansamblu; pe măsură ce acesta este cultivat (n.a. trecut în proprietatea cuiva), trebuie să considerăm că doar valoarea adusă de munca şi îmbunătățirea acestui pământ (nu pământul însuși) trebuie considerat proprietate privată” De aceea, „proprietarii de pământ ar trebui să înființeze un fond, din care toate persoanele peste 21 de ani, indiferent dacă persoana este săracă sau bogată, vor putea să primească o sumă de bani, ca o compensație pentru faptul că nu mai pot dispune de o
suprafață de teren arabil.”)

- Aplicarea unui impozit unic de 10% din tot ce se vinde şi dispariţia tuturor impozitelor. (Silviu Pricope: „ăia 10% pot asigura acest VNS plus cheltuielile statului cu Armata și Poliția. Altceva nu trebuie să facă un Stat creat de cetățeni pentru cetățeni”; în jur de 4,5 miliarde de euro pierde România lună de lună din ce se fură în zilele noastre. La nivelul anului 2011 -din câte rețin - suma totală a cifrelor de afaceri ale tuturor firmelor din România (economia fiscalizată doar!!!!!!) era undeva în jur de 350 miliarde de euro anual. Adică, atât se vinde și se cumpără în România în decurs de un an. 10% din această sumă (presupunând că nu a crescut deloc) reprezintă 35 de miliarde. Dar după cum am spus, asta reprezintă doar economia fiscalizată. 10% conduce cel puțin la dublarea acestei cifre. Nimănui nu-i va mai conveni să înșele, deoarece riscul este prea mare, iar beneficiul prea mic (va merita să plătești doar 10% știind că Statul te lasă în pace după aia complet!). Deci putem miza pe vreo 70 miliarde doar din acest impozit? Eu zic că da. Posibil să fie și mai mult, datorită exploziei economice datorate muncii mai eficiente a oamenilor. Din restul de 16 miliarde de euro (70 -54) Statul va asigura securitatea internă și externă. Altceva nu trebuie să intre în atribuțiile unei structuri centrale. Este un calcul grosso-modo, să vedeți că implementarea VMG nu este chiar așa o sarcină imposibilă din start. Evident că trebuie discutat. Evident că trebuie cântărite avantajele și dezavantajele. Evident că trebuie să ne asigurăm înainte de a purcede la așa ceva. Dar important este doar... să nu respingem a priori ceva, fără o analiză atentă”)

- Dispariţia actualelor ajutoare sociale şi şomajul.

- Dispariţia unui milion de birocraţi din sistem. Avem o grămadă de funcționari total inutili, forțe de represiune gata să intervină când populația e nemulțumită de corupția endemică. Ei pot fi înlocuiți atât de sistemul informatic, cât si de participarea cetățenilor la „treburile statului”. Fiecare din acești „apărători/ paznici ai statului” contra populației are un salar ce ar putea asigura, doar el VNS” pentru el și cel puţin altă persoană. Salariile celor rămaşi în sistem vor fi micşorate potrivit raportului 1 la 5, raportate la salariul minim.

- Distribuirea cu prioritate către VNS din sacul comun şi, în funcţie de câţi bani rămân, se organizează celelalte activităţi.

- Banca Naţională trebuie să aducă profit prin certificatele de depozit şi împrumuturile făcute băncilor. Azi, Statul se împrumută la banci, trebuie invers! De studiat problema în amănunt.

- Statul ar putea deveni un producător concurent mediului privat. (Dorin Farcă: „VNS nu se poate implementa cu adevărat decât într-o ţară în care "statul" produce şi el ceva, are ceva în proprietate”). Ştefan cel mare a dat ordin ca toate localităţile să amenajeze lacuri în care să se înmulţească peştii - acţiune împotriva foametei. Râurile să fie amenajate, pe tot cursul lor cu bazine naturale care să fie alimentate cu apă curgătoare care să devină crescătorii de peşti, iar asta poate contribui la ajutarea umplerii coşului zilnic cu un produs obţinut prin voluntariat. Se mai pot culege ciuperci, plante pentru ceai ş.a. prin locuri de muncă-tampon create de stat. Se pot redeschide o serie de şantiere abandonate şi se pot înfiinţa altele noi, care vor absorbi toată forţa de muncă liberă. Se poate relua activitatea pe şantierul canalului Dunăre-Bucureşti, se pot construi celelalte trei reactoare nucleare de la Cernavodă, se poate reface Transfăgărăşanul. Se pot construi canale pentru irigaţii în Oltenia, Bărăgan şi sudul Moldovei, un nou pod peste Dunăre, la Galaţi sau Brăila, şcoli, spitale, se pot construi şosele şi autostrăzi etc. De ce plantăm de-a dreapta şi de-a stânga străzilor copaci neroditori? De ce nu plantâm meri, peri, pruni, caişi, cireşi, să ia orice străin când i-e foame, „fără să dea la nimeni socoteală”? De ce nu sădim vie nobilă pe lângă gardurile de la stradă şi să lăsăm doar loc pentru trecere? Ne este teamă că strugurii şi merele vor fi înfulecate de cei săraci şi nu vor mai ciocăni la porţi cerând de lucru pentru o bucată de pâine? Cetăţenii să planteze în faţa casei pomi fructiferi şi vie pe lângă gard, întrucât Dumnezeu lucrează pentru om şi i se dă, astfel, şansă Creatorului să aibă grijă de fiinţele umane desproprietărite abuziv şi împinse, astfel, sub limita sărăciei.

- Statul poate deveni partener egal tuturor agenţilor economici din România şi îşi va lua jumătate din profitul ce depăşeşte salariul mediu pentru fiecare asociat. Cea mai mare parte din banii Statului se duc pe diverse "investiţii"... cu mai mult sau mai puţin rost. Ori.. pentru a asigura supravieţuirea tuturor, ar trebui să se renunţe la "investiţiile" cu mai puţin rost.

- Colectarea în bugetul Statului a tuturor resurselor, nu doar 33%. Presa a făcut public multe cazuri în care şefii instituţiilor se trec pe statele de salarii de câte 2 ori, plus membri ai familiei, ori deturnează încasările în conturi personale, conturi asemănătoare vizual cu cele ale instituţiilor, pâna la ultima cifră. Cu siguranţă, s-au inventat fel de fel de inginerii să se fure banii publici, iar autorităţile se fac că nu văd, pentru a menţine statutul de stăpâni al unora în detrimentul celor săraci=sclavi.

OPINII Pro VNS (culese din virtual):
Atitudini la o dezbatere: "Stim, vrem, putem!" (Petru Popan); "se poate realiza acest lucru doar cu o condiție: să redevenim proprietari pe resursele noastre naționale." (Răzvan Cimpoca). "Ăsta va fi viitorul. Depinde doar de cât durează până se extirpă corupţia. Probabil încă 2 generaţii" (Rumeye Willy Foo); "Chestiile astea ar trebui să fie constituţionale" (Coman Florin Coman); "Este cheia păcii mondiale" (Ioan George Samartinean); "Salvarea României" (Doina Miriam); "E o mare dreptate, dar ce să faci cu ăştia?" (Mani Marian); "Suntem îndoctrinaţi de religie, net ieftin şi ocupația de a munci să supraviețuim. Doar duminica avem timp să visăm! (Munteanu Ştefan)].
*Kaleva: "Scopul venitului universal este de a simplifica sistemul de securitate socială și de a reduce birocrația copleșitoare. În prezent,veniturile și beneficiile sunt într-o relație de interdependență complexă și nu încurajează performanța individuală. *Victoria Stoiciu: Astăzi se  pleacă de la premisa că un sărac, dacă e sărac, trebuie să accepte să muncească pe oricât, pe sume mizerabile, doar pentru că e sărac. Iar dacă nu o face, e leneş.
*Venitul garantat și dezvoltarea științei și învățământului ținând cont nu de visele bolnave ale cuiva, ci de dorința și înclinația personală a fiecăruia. Pentru că este o mare minciună și o mare măgărie să umilești tinerii, dându-le șomaj și obligându-i să învețe meserii de care, chipurile, ar fi nevoie, când de fapt oamenii sunt ținuți în mod intenționat într-o continuă stare de angoasă în ce privește viitorul personal și ziua de mâine, fără a fi nevoie, numai pentru că cineva, acolo ”sus” să poatătrage sforile și să facă lumea după chipul lui hâd. * Dacă vreți să nu mai fiți proști, cereți doar VENIT MINIM GARANTAT,pentru fiecare om din țară și de pe planetă, încă din momentul nașterii și pântecele mamei și până la moarte, oricât ar întârzia ea. Cât privește marile bănci și societăți de asigurări, ce ne zic că este nevoie de forță de muncă UMANĂ să susțină ce ne-ar da ei, chipurile, de la ei, să știți că MINT! * Aş mai înţelege dacă ar fi contra vmg vreun geniu în economie, care ar avea şi bugetul pe masă şi ar fi perfect documentat să dovedească indubitabil că nu se poate "acum"... nu "deloc"... că deloc... nu are de unde să ştie nici geniul geniilor ce invenţie va mai apărea mâine. Deci, mă refer la cei ce nu vor "din principiu"... de a "dracu ce e pielea (de neoliberali) pe ei". * Când majoritatea oamenilor sunt întrebaţi ce cred ei că "ALTE PERSOANE" ar face dacă ar beneficia de "Venitul Minim Garantat şi Universal" , cei mai mulţi ar răspunde că "ALTE PERSOANE" ar fi leneșe. Dar când sunt întrebaţi ce ar face "EI" dacă ar beneficia de "Venitul Minim Garantat şi Universal" răspunsul e, în majoritate, că "EI" ar învăța noi competențe, ar fi mai creativi, voluntari şi nu ar înceta să încerce să-şi îndeplinească visele.
* Cos Min: Venitul minim garantat să fie pentru toată lumea şi cine vrea să trăiască la un nivel şi un standard mai ridicat face ceva ce simte că îl împlineşte şi să fie răsplătit aşa cum se cuvine pentru plusul valoare pe care îl aduce… *Mihail Homerillum: Caracteristică intrinsecă a cosmosului, Gratuitatea, este o caracteristică intrin-secă a cosmosului și de aceea ea nu poate fi evitată sau suprimată cu niciun chip. Înainte de a apare prețurile și banii, oamenii obțineau totul gratuit. Pământul, bogățiile naturale, hrana și apa erau gratuite pentru toți. Animalele sălbatice obțin hrană în mod gratuit din flora spontană și își fac adăposturi din materialele din natură fără a oferi o contravaloare pe acestea și fără a plăti vreo chirie. Observi că gratuitatea face parte din legile naturii. Legile naturii nu pot fi modificate sau suprimate de om. De aceea gratuitatea a existat, există și va exista întotdeauna într-o formă sau alta, chiar și într-o societate în care există prețuri. Multinaționalele, concernele, companiile și firmele mafiei oligarhice obțin profituri uriașe. Deoarece aceste entități economice obțin profituri rezultă faptul că toate cheltuielile lor precum: investiții, impozite, taxe, salarii, etc. au fost recuperate. În consecință, ele obțin bogățiile naturale ale planetei și forța de muncă în mod gratuit. De ce oare se întâmplă acest lucru? deoarece politicienii lucrează mână în mână cu oligarhia mondială.” Acest răspuns este adevărat, însă el nu reprezintă cauza cea mai profundă a faptului că bogățiile naturale și forța de muncă se oferă gratuit. Cauza cea mai profundă a acestei realități constă în faptul că gratuitatea este inevitabilă. Gratuitatea, fiind o caracteristică intrinsecă a cosmosului, este inevitabilă. În consecință, trebuie să fie cineva care să obțină bogățiile naturale și forța de muncă în mod gratuit. De la acest lucru nu te poți abate cu niciun chip. Politicienii nu sunt de vină pentru că bogățiile naturale și forța de muncă se oferă în mod gratuit, deoarece așa trebuie să fie și anume: toate bogățiile naturale și forța de muncă trebuie să fie gratuite. Politicienii sunt de vină pentru faptul că bogă-țiile naturale și forța de muncă se oferă numai unor persoane, respectiv unor entități economice, în mod gratuit. Deoarece bogățiile naturale și forța de muncă se oferă în mod gratuit ar trebui ca toate produsele și serviciile să fie gratuite. Gratuitatea este inevitabilă. Ea a existat, există și va exista întotdeauna. Cineva va trebui să obțină totul gratuit deoarece bogățiile naturale ale Pământului și ale Soarelui se obțin întotdeauna în mod gratuit, căci nu poți plăti Pământului și Soarelui pentru bogățiile oferite de acestea. Întrebarea este următoarea: „Vrei ca gratuitatea să fie un bun al tuturor oamenilor sau vrei ca ea să fie monopolizată de către oligarhia mondială?” Și acum să-ți explic în mod plastic cum funcționează economia actuală. Imaginează-ți că ai o proprietate privată formată dintr-o casă și o bucată de pământ. Pe pământul tău ai cultivat legume, ai plantat pomi fructiferi, crești animale etc., deci ai tot ce îți trebuie ca să supraviețuiești în condiții foartebune. În acest moment, vine cineva și îți spune așa: „Uite care este treaba! Toată averea ta îmi aparține mie. Ai voie să locuiești în casa ta și să te hrănești tu și familia ta din cea ce ai cultivat și de pe urma animalelor pe care le crești, însă numai cu o condiție și anume să muncești pentru mine 5 zile pe săptămână și câte 8 ore pe zi. În plus, nu ai voie să oferi cuiva niciun produs din grădina ta nici pe bani și nici gratuit.” Ce zice de această chestie, stimate cititor! Ai fi de acord cu aceasta? Un om rațional și care se respectă nu ar fi de acord cu acest lucru. Cu toate acestea, acesta este principiul după care funcționează economia actuală. Toate bogațiile țării noastre ar trebui să aparțină poporului român. Forța noastră de muncă ar trebui să ne aparțină tot nouă, cetățenilor. Cu toate acestea, cetățenii construiesc bănci, blocuri etc. și le oferă gratuit unor oameni superbogați. În acest punct mulți vor gândi așa: „Nu le-am oferit gratuit, deoarece materialele au fost cumpărate cu bani și noi am primit salariu. ”Reține un aspect important: banii se produc din nimic și nu se produce nicio contravaloare la acești bani. În consecință, acești bani nu au valoare pentru societate și nu sunt altceva decât niște permisiuni pentru a face schimb de mărfuri. Salariul pe care îl primești reprezintă a suta parte din profitul realizat pe locul tău de muncă. Dacă, spre exemplu, ai oferi construcția realizată de tine comunității în care trăiești, comunitatea ți-ar fi oferit cam de o sută de ori mai mult decât acel salariu. Din salariu îți plătești chiria, îţi plătești facturile, îți cumperi mân-care, îmbrăcăminte și încălțăminte. Gândește-te bine! Din ce materiale au fost produse aceste lucruri? Cine a produs aceste lucruri pe care tu le cumperi? Aceste lucruri au fost produse din bunurile naturale care aparțin poporului, deci materialele necesare mărfurilor cumpărate de tine îți aparțin ție. Lucrurile au fost produse de concetățenii tăi. Dacă ai fi făcut schimb, deci dacă ai fi oferit munca ta direct comunității, ai fi obținut totul gratuit, deci nu ar mai fi trebuit să plătești chirie, facturi, mâncare, îmbrăcăminte și încălțăminte. În plus, ai fi obținut probabil aproximativ de 100 de ori mai mult decât ai obținut muncind pentru bani. Până la ora actuală aproape niciun cetățean nu știe că bogățiile țării noastre și forța de muncă se oferă în mod gratuit firmelor mafiei oligarhice. Cetățenii nu știu că gratuitatea există, dar este monopolizată de entitățile economice ale oligarhiei mondiale. De aceea, majoritatea cetățenilor, atunci când aud de gratuitate, încep să comenteze negativ împotriva ei neștiind faptul că aceasta este monopolizată de anumite persoane. Altfel spus, acești cetățeni, care nu sunt de acord cu gratuitatea, nu sunt în fapt de acord cu gratuitatea produselor și a serviciilor, deci ei nu sunt de acord cu gratuitatea care ar fi în favoarea lor. În schimb, ei sunt de acord cugratuitatea bogățiilor naturale și a forței de muncă pentru firmele mafiei oligarhice. Observi foarte bine cât de absurd este acest lucru. Observi aici foarte bine unde poate duce neștiința. Observi foarte bine aici că o persoană neștiu-toare va acționa întotdeauna împotriva intereselor ei proprii. În fapt, cauza cea mai profundă a sclaviei noastre este neștiința. Între stăpânii lumii și cetățeni este o diferență foarte mare de știință în favoarea stăpânilor acestei lumi. Aceasta este cauza pentru care stăpânii lumii, care reprezintă numai aproximativ 1% dintre cetățeni, pot controla o masă atât de mare de cetățeni. Numai dacă cetățenii vor ști cauzele fenomenelor sociale vor putea să rezolve problemele cu care ei se confruntă. Până atunci ei trebuie să rămână sclavii sistemului construit de stăpânii lumii, căci altă alternativă nu există în acest caz. Contribuie și tu la eliberarea oamenilor din sclavie! Răspândește informații adevărate și utile! Spune tuturor că gratuitatea există, dar ea este monopolizată! Spune tuturor că gratuitatea este o caracteristică intrinsecă a acestui cosmos și de aceea ea nu poate fi evitată. Există două alternative: ori accepți gratuitatea produselor și a serviciilor, ori accepți sclavia. Altă
alternativă nu mai există.” * „Istoria a demonstrat că toţi marii filozofi şi, în genere, oamenii care au lăsat în urma lor expresii ale gândirii, au avut burţile pline. E logic. Omul sărac nu are timp de gândire, el luptă pentru supravieţuire. Uite un ex.....noi în socialism. Toţi aveam cele necesare corpului, fără stresul luptei supravieţuirii, aşa am reuşit să fim o societate inteligentă, cultă destul de mult. Aveam timp de noi. Omul care nu are grija zilei de mâine îşi dezvoltă intelectul. Dacă e să aleg, aleg o societate unde totul e asigurat pentru a da o şansă fiecăruia să se dezvolte, pentru că una săracă nu va genera decât oameni cu un nivel foarte jos.”
* „Nu există Economie de piaţă atâta vreme cât la baza ei stă "supravieţuirea". În cazul ăsta se numeste pur şi simplu "selecţie naturală". Singura raţiune a existenţei unui stat/ naţiuni este ca membrii ei, toţi, să poată supravieţui datorită resurselor (de orice fel) care se găsesc pe teritoriul respectiv. În momentul în care resursele nu mai pot asigura supravieţuirea membrilor ţării respective intervine "canibalismul", "lupta pentru supravieţuire", "selecţia naturală". Adevărata economie de piaţă ar trebui să înceapă de la momentul asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii fiecărui membru al respectivei societăţi. Singura alternativă viabilă, în momentul în care "statul" a instaurat legi restrictive prin care membrii societăţii nu-şi mai pot procura cele necesare supravieţuirii prin orice mijloace, ar fi Venitul de Bază Minim Garantat şi Universal. În felul ăsta, orice membru al societăţii ar avea îndeplinite condiţiile care îi asigură "supravieţuirea" şi din acel moment ar putea să înceapă cu adevărat "economia de piaţă". Mai departe, "banii" colectaţi din taxe şi impozite ar trebui să fie folosiţi pentru progresul societăţii, pentru asigurarea unor condiţii suplimentare "supravieţuirii". O nouă lozincă este "vânturată" zilnic pe la posturile TV: "România funcţionează cu taxele tale". Nimic mai fals, România nu ar trebui să depindă de "taxe". Dacă, prin absurd, nimeni nu ar mai plăti taxe de mâine asta ar însemna că România s-ar desfiinţa?” * „Unii sunt contra din principiu (din refulări personale sau pur și simplu din pură răutate). Culmea, contrar de cum s ar părea, majoritatea celor ce sunt contra nu sunt cei ce câștigă din munca lor sau cei ce plătesc salarii foarte mari… ci, chiar cei ce muncesc pe “nimic”, cei ce se plâng că sunt sclavi și cei ce îi exploatează pe aceștia.Marea parte a celor ce muncesc “pe degeaba”, doar pentru a supraviețui, nu își pun deloc problema dacă munca lor chiar este utilă societății. Dacă mulți din ei ar dispărea de mâine și ar sta acasa pe “venitul minim garantat”, singurii care ar avea de pierdut ar fi de fapt exploatatorii, marile corporații din industria petrolului, armamentului, lanțurile de super-marketuri ce ne otrăvesc etc. Așa că, indivizii ăștia care “mor” de grija “leneșilor” că ar primi “venitul minim garantat”, mare parte din ei, nu doar că trag societatea înapoi acceptând niște salarii de mizerie, dar mai produc și daune pentru banii respectivi. Şi ei au impresia că sunt extrem de “harnici” și cred că doar ei să trăiască ar merita, cănd nu e vorba de “hărnicie”, ci de “supraviețuire”, de multe ori chiar producând daune societății cu “hărnicia” lor.” *Preotul Garrison Frazier, un sclav eliberat: “Sclavia este atunci când beneficiezi de munca unui om prin exercitarea unei puteri și nu prin acordul lui. Libertatea, așa cum o percep eu, este să fim descătușați de robie și lăsați într-un loc în care să putem să culegem fructele propriei noastre munci, să avem grijă de noi și să asistăm Guvernul în menținerea libertății noastre… Cel mai bine putem să avem grijă de noi având pământ, pe care să îl cultivăm cu munca noastră.” Dacă toți oamenii ar avea suficient pământ încât să fie liberi, dar ar refuza să muncească pentru alții, ar trebui fie să cultive pământul, fie să moară. Echivalentul fâșiei de pământ în zilele noastre este venitul de bază necondiționat. Adevăratele piedici în implementarea VNS nu au nici o legatură cu o eventuală ineficienţă, ci doar cu dorinţa celor care deţin cu adevărat puterea de a nu da maselor de oameni o reală libertate economică, politică, socială şi culturală.

 

 

 

 

 

2. Soluţia reîmpărţirii pământului.

România are o suprafaţă de 23,5 mil ha de teren, din care arabil 0,7 ha/ locuitor, la 20 mil. locuitori (echilibru care, probabil, va fi păstrat - dacă numărul celor născuţi va fi egal cu al decedaţilor). China dă în folosinţă un oraş nou - pentru aceasta a construit drumuri, fabrici, unităţi administrative, locuinţe, doar va muta oamenii. Asta înseamnă că Statul ar putea să se ocupe de predarea către fiecare beneficiar a porţiunii care îi revine sub forma de pământ arabil. Asta presupune, în funcţie de analiza pe teren, dezafectarea de beton, pietriş etc. Şi nivelarea solului cu 60 cm de pământ fertil. Statul va trebui să fixeze solide borne de hotar care să nu mai fie mutate abuziv.                                                                        

Trebuie făcut un recesământ în care, pe bază de semnatură şi cnp, fiecare familie să îşi înscrie dorinţele: cine din familie sau prieteni acceptă să primească pământul în acelaşi loc. Dacă unii dintre membrii familiei deţin locuinţe şi vor să le păstreze, acestea pot rămâne pe locul lor şi se ajustează schiţa finală. Dacă oamenii preferă să păstreze apartamentele (teren pe verticală) este un câştig pe orizontală. Astfel, 4 mil. apartamente x 50 m2 supraf. medie apartament = 20.000 ha., minus suprafaţa lor = aprox 10.000 ha (un oraş!). Cei care vor suprafaţa spaţiilor de producţie pe care le deţin în prezent, li se alocă acolo terenul. Dacă vor rămâne blocuri fără locatari, acestea pot fi alocate doritorilor, fiindcă nu mai cheltuie Statul cu dezafectarea. Mulţi locuitori vor dori să rămână pe amplasamentul actual; aceştia pot primi, prin discuţii şi înţelegeri amiabile, terenul din jurul caselor lor, dacă acesta se dezafectează. Terenurile vor fi cât mai pătrăţoase, pentru a le putea avea sub observaţie şi a se depozita uşor recoltele. După recesamânt urmează împărţirea propriu zisă şi preluarea totală a noilor proprietăţi în max. 100 de ani, timp în care proprietăţile existente se degradează natural şi se strâng economii cu care se întemeiază altă gospodărie.
Întrebări:
1. Cum facem, că oamenii se mută (ex. prin căsătorie)? Cum facem dacă o familie nu are copii sau alta are prea mulţi?

Bunicii vor transfera cnp-ul nepoţilor lor. Presupunem că o familie are, în medie, câte 5 ha/familie, că, la 6 familii, cineva se va naşte în plus iar la altcineva nu se va naşte. Terenurile vor fi trasate cu un gard imaginar între proprietăţi, iar gardul fizic va fi la 3 m înspre interior şi va fi interzis ca, până în 10 m de gard, să se planteze pomi, să nu se afecteze cu umbră acest spaţiu. Această fâşie de 3 m, socotită, dă 1 ha între 6 proprietăţi vecine. În cazul în care 1 CNP dispare, se eliberează aceşti 3 m (în sensul că nu mai vor fi exploataţi agricol) şi vor fi folosiţi, prin alunecare, pe sistemul bucăţilor de carne puse să aibă loc în tigaie, de cnp-ul familiei care este fără pământ, care se învecinează cu terenul rămas liber. Dacă nu există un CNP fără pământ în cele 6 proprietăţi învecinate, se dislocă perimetrul respectiv, sub forma dreptunghiulară şi acesta intră în proprietarea Statului pentru a fi alocat primului CNP fără pământ.

2.Cum facem dacă soţia, care are pământ la părinţi, pleacă la soţ, că va ieşi amalgam, întrucât nimeni nu stă într-un loc?

Situaţia se supraveghează electronic, să nu se producă erori. Femeia are pământul la părinţii ei, deci nu rămâne fără pământ. Poate face schimb de proprietăţi cu un vecin al soţului (ceea ce este improbabil) sau va ocupa terenul rămas liber prin dispariţia unui CNP. Este puţină bătaie de cap pentru Consiliile Locale fiindcă, iarna, trebuie să rezolve echilibrul de folosinţă al pământului localităţilor.

3.Toată lumea are chemare spre a face agricultură?
Să ţinem cont că un om care munceşte pământul, statistic, poate hrăni 100 de oameni. Deci oricine se poate duce oriunde să muncească, dacă acolo va primi condiţiile de viaţă care-i convin, dar se poate refugia, dacă este umilit, şi nu va rămâne pe drumuri sau în sărăcie. Este suficient ca doar unul să aibă grijă permanent de gospodărie, ceilalţi membri ai familiei putând doar ajuta (ca şi azi) în week-end, concedii. Nu este nimeni obligat să facă agricultură, dar oricine are dreptul la o bucată de pământ. Iar dacă viaţa pune la un momendat pe cineva, care are altă chemare, într-o situaţie de exploatare, prin imposibilitatea alegerii, se poate retrage pe locul său. Pământul fiind grupat, acoalea, lângă casă, va fi uşor de lucrat, că nu se ară tot locul, se pun şi pomi, se lasă pentru păşunat, se face pădurice...

4.Dar performanţa este doar agricultura pe suprafeţe mari!
Mai performantă este agricultura pe suprafeţe mici. Un fir de grâu sau de porumb la aceeaşi distanţă îl pui pe orice teren. Dacă este aproape de tine şi nu la dracu-n praznic (când numai transportul te poate costa mai mult decât valoarea produselor, plus că este la discreţia hoţilor!), dacă este îngrijit şi vom aduce apa râurilor, gratuit, la capul locurilor, plus energie eoliana la fiecare gospodărie, care scoate şi apa din pământ, ca la americani, avem îndeplinite toate condiţiile Raiului.
5.Aţi luat în vedere faptul că unora acest proiect nu le va place? De exemplu, ţăranilor care au deja pământ mai mult şi produc pe el hrană şi pentru alţii?
Sunt majoritari ţăranii care au mai mult de 1 ha? Să socotim comuna Mărăcineni, care are 2.947 ha în total (2.374 extravilan +573 ha intravilan) şi 2.538 locuitori. Dacă scădem terenul public (10-15%) rezultă că, teoretic, fiecare locuitor are câte 1 ha teren. În acest caz, gestul reîmpărţirii pământului ar fi un simplu act de justiţie socială, o formalitate chiar. Dar dacă, în Mărăcineni, sunt persoane care au mai mult de 1 ha, înseamnă că surplusul este luat de la cineva. Şi acel cineva suferă!! O revoluţie politico-socială responsabilă ar trebui să elimi-ne nedreptăţile, nu să le încurajeze. Nu vă compli-caţi juridiceşte: vai de mine, ce va face copilul? să aştepte proprietatea până moare bunicul? Şi care dintre cei 4? Substanţa ideii este că pământul nu se va mai vinde niciodată. Acela este pământul familiei tale şi nu ţi-l ia nimeni, atâta timp cât eşti viu. Iar dacă se-ntâmplă să fii în situaţia de a pierde un ha, poţi înfia un copil de la cel căruia Dumnezeu i-a dat mai mulţi şi-l
păstrezi. În afară de aceasta, există în tradiţia omului care munceşte pământul obişnuinţa de a face copii atâţia câţi are nevoie să-şi lucreze glia, ceea ce înseamnă că se va previziona natalitatea, în sensul că va fi constantă. În acest caz vor apărea copii de la cei cu origine „sănătoasă”, deci vom avea şi o însănătoşire morală.

6.Înţărcuirea îmi dă fiori, prea arată a lagăr. Vom fi ostaticii unei parcele de teren, legaţi de glie? Mă deranjează extrem ideea dispariţiei totale a spaţiului public. Nu vreau să trăiesc toată viaţa pe o suprafaţă de 100m pe 100!

Împărţirea pământului înseamna înfeudare, adică tot omul va fi stăpân pe un pământ şi-l va munci liber, fără să fie argatul cuiva şi nici nu va fi legat de glie decât în măsura în care alegerea lui va fi iubirea pământului şi a muncii pe acesta (Ion al lui Rebreanu l-a sarutat). Altfel ar însemna să nu mai avem juristi, medici, profesori, ingineri. Fiecare este liber să facă ce vrea, decât că pământul împărţit este o soluţie extremă (ca acţiune în real), care are misiunea simplă de a eradica sărăcia. Statisticile spun că 70% dintre locuitorii pământului sunt la limita sărăciei. Soluţia partidelor este, deocam-dată, una singură: locurile de muncă şi cireaşa pe tort: iniţiativa privată. Adică să devii chioşcar, dacă nu poţi să faci afaceri rentabile cu Statul. Fizic, locuri de muncă nu sunt posibile de realizat, pentru că producţia industrială a realizat deja un dezechilibru între cerere şi ofertă, respectiv se produce mai mult decât se poate consuma, iar acesta este sfârşitul capitalismului (potrivit spuselor lui Marx). Dacă 70 de oameni dintr-o sută, care gem de foame, vor primi pământ arabil şi eoliana (cr. el + apă), ei vor avea de ales să facă ceva pe acel pământ şi să se hrănească sau să meargă ca sclavi în fabrici ori pe pământurile altora. Împărţirea pământului este o soluţie extraordinară pentru sărăcia lumii, aşa că nu-mi place să muncesc pământul ori mă simt înţărcuit sunt obiecţii minore. Nu-ţi place să-l munceşti, poţi merge unde vrei, că lumea rămâne aparent la fel ca structură: vor fi şosele, parcuri, biserici, muzee, fabrici... decât că marile obiective industriale se vor dezvolta pe verticală şi vor putea construi locuinţe pentru angajaţii lor sau le pot închiria străinilor, face fiecare ce vrea pe pământul lui. Cel sărac cultivă barabule şi porumb, creşte raţe şi iepuri, având apă gratuită creşte peşti şi, dacă vrea, este liber, stă şi se iubeşte toată ziua. Ideea de lagăr o sugerează, probabil, forma pătrăţoasă a terenului, cum am numit-o eu. Dar azi avem terenuri de 5 m lăţime şi 2 km lungime! Ăsta ce e? Proprietăţile nu se vor delimita strict prin garduri, ca regulă generală. În comunităţile cu oameni gospodari există gard doar la stradă, hotarul este un rând de pomi fructiferi. Am cerut, din motive tehnice, să punem pomii la 10 m, e aşa de deranjant? Nu asta este problema, ci faptul că va cam dispărea aglomeraţia, casele vor fi rare, nu una langa alta şi vor fi expuse riscului agresiunilor, dacă nu punem la punct şi justiţia. Se circula pe străzi, ca şi acum şi, da, fiecare va sta pe locul lui, care este, în fond, proprietatea lui. Azi este altfel? În America, apare imediat cu puşcociu’, dacă ai luat-o razna.

7.Din păcate, problema cu diferența de calitate a diferitelor "hectare" (la munte, la șes, pământ desțelenit, pământ obosit (cultivat intensiv în ultimii ani), la munte, la deal, în livezi deja constituite sau fânețe etc.) nu poate fi rezolvată prin „Statul va face din fiecare mp un spatiu atractiv". În momentul în care este introdus Statul în ecuație... tot eșafodajul a căzut. Atât din punct de vedere al echității, cât și al eficienței.
Statul, dacă este coordonat de forţa politică responsabilă cu îndeplinirea acestor obiective, poate.
8.Până și pământul este diferit, darămite oamenii. Un hectar se află pe locul în care acum sute de milioane de ani s-a aflat Marea Sargetică și deci este plin de resurse minerale (fertil), altul este cocoțat la naiba-n praznic, bătut de soare și curățat de minerale de-a lungul a milioane de ani de ploi. Pe unul il udă ploaia, pe altul îl bate soarele. Cum să facem să fie la fel? Și de ce să facem acest lucru? Oare nu e o paralelă utilă și în cazul oamenilor?

Acum trăiesc oameni în toate zonele de relief şi se simt bine acolo. Ei vor cere acel pământ. Săracii vor primi de la cei care au mai mult şi din dezafectarea oraşelor. Statul va face doar ce este omeneşte posibil, cât să-i convină celui care se va muta acolo. A-i oferi unui sărac un loc şi o eoliană, va zice că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Scopul este să eliminăm sărăcia, limita de la care începe altfel dezvoltarea lumii. Iar dacă Dumnezeu va pustii zona de şes cu nisip sau ne va zgudui cu foc sau cutremure, vom vedea cum ne putem salva. Sunt ţări care au dus apa râurilor, prin canale de irigaţie, în grădini; e o ţară care cultivă roşii pe apa, un sat chiar locuieşte în bărci pe o apă! În Vietnam s-au făcut trepte pe munţi aproape verticali şi acolo se cultivă legume. La noi este Raiul, avem potenţial mare şi am putea deveni poporul fără săraci numai implementând această simplă soluţie. Acum ţăranii au câte o limbă de loc departe de casă şi de aceea se lasă nelucrat mult pământ. Dacă ar fi în jurul casei, li s-ar schimba ritmul de muncă, într-unul mai productiv şi sănătos. Cunosc grădinari care muncesc toată viaţa ca nebunii. Viaţa trebuie şi traită, nu doar muncită zi lumină.

9.Încă nu ne vom înţelege, dacă nu coincid criteriile după care judecăm viaţa reuşită.

Este suficientă libertatea individuală, promovată ca principiu, şi fiecare este liber să-şi realizeze cum vrea şi cum ştie „viaţa reuşită”. Ascensiunea spre vârful piramidei lui Maslow este o opţiune liberă de evoluţie personală. Aceasta culminează cu asemănarea cu Dum-nezeu, egalitatea/ lupta şi eventual detronarea Acestuia, dacă „alpinistul” are în sânge, genetic, instinctul de prădător. A te alinia, prin criterii, înspre accederea individuală spre vârf, înseamnă a abandona frumuseţea trăirilor din afara criteriilor. Să exemplific: am făcut o operaţie şi–n cele 48 ore de reanimare, când nu aveam voie nici apă, am descoperit gustul divin al apei; picăturile puţine, cu care-mi ungeam buzele cu un tifon, şi pe care le sorbeam pe furiş încălcând ordinul, mi-au produs bucurii fizice necunoscute vreodată. Visam pe patul de spital ca, dacă nu mor, să experimentez o fericire supremă: să stau cu cineva drag şi,–n timp ce schimbăm impresii despre lume şi viaţă, să bem câte un pahar cu apă rece. Când am avut voie la ceai, apoi supă strecurată, oricât am încercat să retrăiesc plăcerea savurării gustului apei, n-am mai simţit ca atunci; mâncărurile nu-mi produc nici o emoţie, fiindcă stiu că mă leagă de trăirea animalică - demult creierul meu a învins trupul. Exemple din viaţă arată că omul şi-a făcut un ritual al trăirii fizice, tocmai pentru a intensifica gustul/plăcerea şi a intercomunica ombilical cu fericirea spirituală. Astfel, în Rusia, nu se mănâncă struguri înainte ca fiecare familie care cultivă struguri să practice un ritual în care este omagiat strugurele. Bătrânii noştri nu mănâncă nici ei struguri până nu împart morţilor. Postul face ca abţinerea de la dulce să-l facă mai apetisant, atunci când eşti dezlegat la el. În general, bunul şi frumosul capătă valoare emoţională atunci când este creat personal de cel care îl consumă (unii spun că le place enorm să stea în fumul în care pregătesc friptura!), fructul cules din pomul tău, oricât ar fi de nearătos este mai bun decât minunăţiile din magazine etc. Omul trebuie să evolueze treaptă cu treaptă; cel simplu stă pe treapta experimentării/ cunoaşterii, până simte singur nevoia să urce urmatoarea treaptă, dintr-un infinit care-l aşteaptă. Pot trage de aici concluzia că nu există un vârf al piramidei, fiindcă, viaţa fiind scurtă, nimeni nu are timp să se impregneze cu esenţa tuturor lucrurilor care îl înconjoară. Şanse au intelectualii care, prin educaţie, de mici, copiii, sunt învăţaţi să discearnă şi să abandoneze neesenţialul în numele fericirii existenţiale şi sunt obligaţi să ocupe treapta părintelui/ învăţătorului, iar cand copilul nu poate, nu este pregătit sau nu vrea, este aşezat cu forţa pe aceasta, devenită moştenire. Dar aceştia pierd, cu siguranţă, infinite fericiri simple, cum ar fi savurarea apei, care presupune aducerea fizică a corpului pe aliniamentul potrivit. Ar fi frumos dacă visul intelectualului ar fi să-l ajungă pe Dumnezeu, ca putere spirituală. Dar intelectualul manifestă, practic, o imoralitate crasă faţă de tot ce-l înconjoară (el doar declară verbal apartenenţa la conceptul binelui). Asta mă determină să afirm că evoluatul nostru este pe treapta
superioară direct proporţional cu imoralitatea care-l caracterizează; iar asta pune sub semnul întrebării sensul vieţii, pe care, nescris, îl slujeşte. „Încă nu ne vom înţelege”, spuneti dv, şi aşa este. Dar asupra unui criteriu este posibil să fim de acord: libertatea totală a individului de a deveni ar trebui să fie sfântă. Dv vreţi, dictatorial, să avem misiunea de a deveni („prin misiunea înaltă a speciei noastre, a nobleţei aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh sfint"), deci prin înrolarea, probabilă, într-o structură disciplinară, dacă avem obligaţia sa avem sens. Eu susţin doar libertatea de a fi fericit, concomitent cu realizarea unor condiţii minime de vieţuire şi obligaţia (morală) a celor înscrişi pe traseul evoluţiei să apere sensul, respectiv să-i înlăture pe cei care pun piedici evoluţiei spirituale a omului, indiferent pe ce treaptă s-ar afla el. Aşadar, „a treia cale” aduce o nuanţă funda-mentală: Calea spre evoluţie trebuie să rămână deschisă pentru toţi, prin realizarea condiţiilor minime evolutive. Pătrăţica proprie de pământ, dacă nu se va înstrăina niciodată, este punctul de plecare înspre orice forma superioară de evoluţie. De aceea este moral ca întotdeauna să existe „acasă”, pentru a avea îndeplinite condiţiile minime ale jocului vietii, chiar dacă aceasta are sau nu are vreun sens.

10.Noi vom fi divizaţi la infinit de „perspective adverse”?
Da, însă libertatea este un prag şi imediat cum ceva sau cineva o îngrădeşte va naste cel puţin împotriviri tacite.
11.Omul nu are misiuni superioare, nu este pus în lume cu un scop sublim (intuit parţial, necunoscut complet), nu are răspunderi şi meniri cosmice. El trebuie doar să trăiască, supravieţuind prin adaptare în diverse condiţii, descurcându-se cât mai eficace fiind, eventual, corect cu semenii (apropiaţi sau depărtaţi)- dacă se urmăreşte o optimizare colectivă. Inteligenţa este doar un instrument pentru descurcare, pentru a rezolva probleme practice (abstracte - când e nevoie de generalizări utile). Ea
trebuie irosită pe probleme metafizice, dirijată către înfundăturile căutarii sensurilor?

Omul simplu nu are conştiinţa că „trebuie să trăiască descurcându-se cât mai eficace”. El se supune şi se mulţumeşte cu ce primeşte crezând că viaţa îi este o încercare. Vede nedreptăţile care i se fac şi, întrucât realizează că nu li poate opune, se repliază pe alinia-mentul din spate încercând acolo un echilibru având credinţa că Dumnezeu va face dreptate cu cei nelegiuiţi. Omul simplu nu vrea neapărat să ajungă, astfel, în rai ori să fie răzbunat. Crede că Dumnezeu face ceea ce este mai bine, că vor conta atitudinile curate de credinţă, iubire pentru aproapele, cinstea. El spera la o organizare dreaptă a lumii, deci nu este împotriva organizării vieţii
pe pământ cum a Raiului, dar vrea şi o dictatură a binelui în care, oricine face rău, să-şi primească pedeapsa. Pentru că el nu are putere să se bată cu cei puternici, priveşte în sus, spre Cel Atotputernic. Toate forţele pământeşti l-au amăgit cu promisiuni şi nu au procedat practic la curăţirea pământului de rău, partidele au rezolvat probleme care s-au dovedit interesul mărunt al grupului care a primit puterea, ba, mai mult, acţiunile lor au făcut nedreptăţi. Omul simplu, „vulgul”, nu respinge căutările metafizice, pentru el acestea înseamnă a abandona măruntele vieţii şi accesarea creierului spre puteri care înving legile materei. Astfel, se poate merge pe apă, dematerializa, transforma în altă vietate, destructura şi reorganiza materia, a înmulţi pâinea etc. şi totul prin folosirea gândului sau al cuvantului pe sistemul „să se facă lumină! Şi lumină s-a făcut”. Oamenii evoluaţi ai lumii nu demonstrează că ar fi
căpătat nici cea mai mică din aceste virtuţi. Sau se laudă ei că ar avea puteri, în special vindecătorii, când Iisus spunea că nu el a vindecat, ci credinţa bolnavului. În fapt s-a accesat o cutiuţă din creierul mic (descoperită ştiinţific) care face minuni, cum ar fi să aduci ploaia, să vezi ce are un om pe masă, tu fiind în altă ţară, să chemi păsările la tine sau să le dirijezi într-un anume punct, să faci ca un anume om să aibă o anume comportare, să intri în apă şi să ieşi de acolo după două zile ca şi când nu s-a întâmplat nimic, să învii un mort... Asta înseamnă evoluţie, nicidecum acumularea în creier a bibliotecii din Alexandria (în cel mai fericit caz). Aşadar, omul nu trăieşte carnal fiindcă vrea această condiţie, el este ţinut, prin închidere, să trăiască astfel. A Treia Cale vrea să-l elibereze, ca primă fază, urmând ca el, prin perfecţi-onarea trăirii, să poată să evolueze. Una dintre condiţii, probabil, este să-ţi goleşti mintea de tot ce este imoral, cum stomacul de hrana ingerată înainte de operaţie. Un exemplu în acest sens îl oferă scriitorul D.I.Ruşeţeanu în scrierea „Maria Egipteanca”, în care Sfânta, retrasă în pustie, şi-a pedepsit trupul cu suferinţă fizică, încât, între ea=om şi Dumnezeu a dispărut ceaţa produsă de păcat, iar viaţa de după moarte a devenit prelungirea firească a celei pământene. A discuta despre o organizare a vieţii de pe o platformă politică este „simplism”, deoa-rece profunzimile desăvârşirii umane ţin numai şi numai de individ şi nu pot fi judecate, deci impuse prin „criterii”, de orice natură ar fi ele. Trebuie doar li-ber-ta-te şi condiţii minime de exercitare a libertăţii. Ca mulţimea să o ia abrupt pe calea înălţării spre desăvârşire, este suficietca, în vârf (vârful unghiului) să existe, palpabil, un model uman. Şi atunci oamenii vor renunţa la munca pentru supravieţuire, dacă se poate trăi gratis cu lumină. Atunci ei se vor înconjura, pentru desfăt, cu lucruri fizice făcute de mâna lor (nu de maşini), fiindcă ştiu, de acum, că nu cunoaşterea este un scop al vieţii, ci creaţia.

12.Unii denunţă, din diverse unghiuri, "misiunea spirituală”
Nu există misiune spirituală, nici măcar aceea de iubire a aproapelui. Misiunea, dacă este să fie una, este să nu faci rău altei vietăţi. Dacă adevărul nu este „just”, se suferă. Nobleţea conştiinţei este un rafinament care ţine tot de individ, nu te simţi bine dacă n-o ai, aşa cum te simţi prost fără să fii spălat pe dinţi. Toată organizarea vieţii, după ce individul este împroprietărit cu pământ, se rezumă la ritualuri desfăşuratede entităţi umane care se  aseamănă. De la o vârstă oamenii merg la biserică şi exclamă fericiţi: „nicăieri nu-i mai frumos ca-n biserică!” Atunci când erau tineri se adunau la baluri, mai târziu la petreceri în familie sau în cluburi. Peste tot ne oferim măsura valorii personale şi atragem sau respingem semeni. Iar aşa ceva este firesc, atâta timp cât nu aducem jignire cuiva. Dacă o societate alege să se organizeze politic, ar trebui doar pentru a acţiona eficient asupra celor care îi tulbură armonia, nicidecum să producă suferinţă membrilor săi, cum este impozitarea împovărătoare.
13.Problematica rostului nu se reduce la o alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficienţă, calitate, vrednicie, plăcere, frumuseţe, bucurie, împlinire, măreţie) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E ameţitoare prapastia între cele două poziţii faţă de sensul vieţii (împlinirea persoanei) şi amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie.

Dacă era uşor solubilă, problema era rezolvată de mult. Dar se pare că, deşi intuim că doar unul e răspunsul corect (dar mai ştii?), nu o vom rezolva niciodată (deşi… mai stii?) Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranşat (probabil nu e nici tranşabil), decât de adepţii înfocaţi ai unei tabere, care fac propagandă pentru ea. Ambele au avut avocaţi de mare inteligenţă şi elocinţă. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui Cioran sau Celine, de celalaltă - înţelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino. Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între setea de sens superior şi constatarea că nu dăm de izvorul lui, unele de natură paradoxală: de la "revolta sisifică
necesară demnităţii" a lui Camus, la "auto-iluzionarea necesară vitalităţii"- a lui Blaga. Puşi în faţa condiţiei umane, avem, deci, suficiente călăuze şi către mândrie sau exaltare, dar şi către dispreţ sau depresie. Aceşti înţelepţi ai lumii au încercat să înţeleagă şi au  venit cu soluţii personale, de o natură sau alta, dar soluţiile lor nu trebuie adoptate de un sistem politic şi aplicate, sub formă de obligativitate, întregii societăţi. Oamenii se contrazic între ei până la tăvălire fizică, este firesc (doar fiecare deţinem adevărul unic!), dar ideile propuse trebuie pe un răboj cu soluţii, care se scrie încontinuu, şi făcut atât de accesibil încât oricine să-l poată consulta/să-i fie „călăuză” şi, în cunoştinţă de cauză, să facă alegerea care nu-i va aduce suferinţă.
14.Dar pe toţi îi uneşte setea de sublim. Poate nici măcar satisfăcută, dar resimţită acut, ca năzuinţă. Pe care alţii nu o au deloc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi?

Pe toţi ne uneşte setea de sublim, nu suntem pe două căi. Am observat, de exemplu, la oamenii simpli „setea” de a inventa, parodistic, cuvinte; unii ştiu infinite cugetări populare, cineva chiar îşi trăieşte viaţa dialogând cu ceilalţi prin versuri scrise de alţii, iar un altul şi-a făcut o normalitate din a comunica verbal prin versuri rimate. Un coleg de clasă a citit de 12 ori „Winetou” şi lumea indienilor a adus-o în prezentul nostru, încat, prin el, unii am devenit „apaşi”, alţii „incaşi”, ne ameninţă blând că ne „scalpează”, fumează „pipa pacii”... Iata forme de sublim! dar mi-e teamă că noţiunea de sublim a devenit o modă prin care cineva oferă modelul iar toţi ceilalţi îl copiază robotic, pentru a „se întări”. Dar nu este o cale spre fericre. De aici şi taberele, şi contrazicerile, care sunt bune pentru a avea pe perete toate posibilităţile cunoaşterii, dar devine absurd să folosim un model pentru o comunitate numai pentru că o majoritate a acceptat, „ca nazuinţă” la un momentdat o anumită directţe, iar alţii nu, numai că nu au avut o alternativă viabila, dar n-au, în general, nici o năzuinţă.

15.Majoritatea operează cu Dumnezeu într-un mod pragmatic (o forţă cu care nu e bine să te pui rău).

Cine crede în Dumnezeu se străduieşte să fie la o înălţime, dar reuşeşte atât cât poate. Însă puterea politică operează parşiv cu instituţia bisericii, în sensul că n-o pune la impozitare, fiindca are teama că biserica şi-ar face datoria cu adevărat şi n-o vrea împotriva sa.

16.Omul are menirea să urce spre o cât mai înaltă cunoaştere.
Omul nu are o sarcină cu care este trimis pe Pământ. Se înhamă singur pentru a obţine fericirea sau mulţumirea de sine.

17.Care este scopul vieţii individuale şi colective? Care este ţelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei intreprinderi umane? Faptul de a oferi-la cât mai mulţi- posibilitatea să supravieţuiască (decent)- pare a preocupa "stânga". Faptul de a oferi -unora- posibilitatea de a trăi cît mai bine (confortabil, îmbelşugat) pare a interesa "dreapta" Dar spiritua-lizarea (rafinarea intelectuală) maxim posibilă a cât mai mulţi, pe cine interesează?

Politicul, identificându-se cu Statul, cât timp are investitura conducerii, este o armă de presiune asupra poporului. Prin faptul că, iată, recunoaşteţi că supra-vieţuiesc indecent “cât mai mulţi”, aţi identificat anoma-lia politicului. El este necesar să organizeze comu- nitatea în caz că aceasta trebuie să se apere unitar şi performant de duşmanii din exterior sau interior. Atât. Numai că legile forţei primitive a instaurat demult o stare de spirit aiurea. Citesc wikipedia, fiindcă vreau să întoc-mesc o istorie a lumii pe zile, şi observ că mănăstirii Putna, care avea 10 moşnegi, Ştefan cel Mare i-a dăruit sate întregi. Cu ce drept, întreb? De ce s-a dat legea proprietăţii prin care orice om poate vinde şi cumpăra pământul, când libertatea nu se poate exercita înainte de a avea minimul de supravieţuire? Politicul ar fi trebuit să fie în luptă cu cei care au primit “posibilitatea de a trăi îmbelsşgat”, să fie garantul că marele rău nu se va întâmpla omului rămas la urmă, cu atât mai mult să-i oropsească (şi el) pe cei mulţi. Pentru aceasta era suficientă o Constituţie în care trebuiau trecute în detaliu regulile şi toate aspecte jocului: cât revine fiecarui membru al comunităţii din ce se produce, cât revine celor care îşi asumă răspunderea producerii de bunuri de consum, cât revine apărării, protocolului cu alte state, sănătătii şi educaţiei etc. “Rafinarea intelectuală” nu este o problemă organizatorică, atâta timp cât s-a introdus învăţământul obligatoriu - acolo, în acei ani, trebuie aprinsă în copii dorinţa de cunoaştere şi creaţie, apoi trebuie pusă la dispoziţie toată baza de informatii a umanităţii. "Oamenii simpli" nu au arătat interes dovedindu-se interesaţi doar de situaţia lor materială, însă nu m-au surpris. Tocmai asta era starea pe care doream să-i ajut să scape. Dar am fost şocat de reacţia "intelectualilor" scoşi în frunte de regimul comunist ("personalitaţile culturale"). Majoritatea au arătat dezin-teres sau chiar antipatie faţă de ideea "luminării vulgului", ridicării spre cât mai mult rafinament a cât mai multe conştiinţe.” Omul simplu este sărac şi este firesc să aibă preocuparea de a-şi depăşi starea materială. Din starea vulgului nu poţi ieşi cu o vorbă bună, ci depăşind material stadiul îngrijorărilor zilnice, care ţin de serviciu, hrană, sănătate, cheltuieli cu copiii, îmbrăcămintea, trecerea iernii ş.a. “Vulgul“ nu poate fi luminat mental decât prin oferirea de speranţă neiluzorie, adică să ştie că, dacă va învăţa carte, va ocupa pe merit o muncă mai uşoară, fără să dea plocon sau să stea cu capul plecat în faţa cuiva.

18.Securiştii au ştiut să adâncească prăpastia dintre "elite" şi "popor"!

Securişti sunt, probabil, chiar elitele, că nimeni nu-i ştie. Acestea, ştim precis, şi-au vândut conştiinţele pentru a fi protejaţi sau a avea locuri călduţe în structuri. Părinţii cred în cunoaştere, dar cunoaşterea este ceva care este bine să fie, acolo, pe un raft, dar n-are rost să întinzi mâna la ea, că te oboseşti degeaba. O aprofundezi şi suferi, apoi, că nu-ţi foloseşte prea mult, pentru că te rupe de colectivul în carelucrezi şi rămâi izolat, apoi nici excepţie nu poţi să devii, că nu ai timpul necesar să performezi. Cunoaşterea, pentru omul sărac, este o cale pe care poţi să te faci uşor de râs, aşa că mai bine îţi vezi de lungul păturii, taci şi te supui celor care ştiu. Numai că sunt oameni care nu se agită cu revoluţia sau dezbaterea publică, nu. Ei stau după perdele sau în faţa tiviului, apoi vin şi se aşează, ca un drept intelectual sau de profesionalism, exact în fruntea maselor. Cum gen. Chelaru, mare… patriot! Dacă-i citeşti c.v.-ul, te sperii, are exact hârtia potrivită pentru a fidirect ministru. Aşa că, să facem noi, proştii, o revoluţie, că va veni dumnealui, că ştie precis cum se mănâncă măslina: se ia frumos cu mânuţa, din farfurie, şi se bagă-n guriţă; nu se aleargă politicos cu furculiţa, ţinută stângaci în mâna stângă!
19.Piscul spiritual nu se reduce la modelele de parcurs şi nici la baza materială, nu e o emanaţie de rang secund, minoră. E un câmp de forţă suprama-terială, e fructul însămânţat în noi din ceruri, e moti-vul pentru care gonim după supravieţuire (călcând atâtea în cale…), întru împlinirea misiunii noastre profunde. Rolul bazei materiale a piramidei e să susţină creşterea stratului superior al conşiinţei. Încât, numai piramidele care au vârf (înalt) sunt împlinite (puternic). Restul-sunt vieţi ratate.

Acum înţeleg capitalismul. Adică este nevoie de infinite vieţi ratate pentru a izbândi unul. Omenirea face dintot-deauna acest sacrificiu. Dar cine este învingătorul, ce condiţii a avut şi care este beneficiul celor care s-au sacrificat ca el să reuşească? Geniile apar din grupări
financiare? Aceştia sunt însămânţaţi divin şi au misiunea profundă de a creste conştiinţa universală şi, prin ei, suntem şi noi, poporul, împliniţi ca piramidă? Ce religie este asta, cumva iluminati, că realitatea contrazice această filozofie? Dacă reuşiţii sunt geniile, acestea au provenit din mediile sărace, nu au fost susţinute deloc prin sacrificiul celor mulţi! Sacrificii de ţară s-au făcut în războaie, când săracii au fost racolaţi cu arcanul şi împinsi pe linia morţii sigure, când ţara a trebuit să plătească mari datorii şi o micşorare a câştigului minim a afectat celor mulţi supravieţuirea. Nu există vieţi ratate, contează echilibrul omului şi atitudinea pe care o are faţă de viaţă şi lucruri. S-a descoperit recent că unii copaci vorbesc - omul care se mărturiseşte unei sălcii primeşte mângâiere prin atingerea cu frunzele. Se mai spune că o creaţie încheiată trebuie distrusă, fiindcă doar realizarea ei a ajutat, folosinţa de către ceilalţi este un act caritabil. Creaţia ajută creatorul în momentul morţii să ţâşnească în univers cu o forţă care va imprima sufletului viteza cu care va orbecăi la infinit, dacă nu are şi o ţintă. Cred că piramidele care au vârf nu sunt împlinite niciodată, împlinit poate fi doar cel situat în vârf sau cel care vrea să ajungă acolo.

20.Avem în spate îndemnuri şi argumentaţii care: ori neagă celor mulţi posibilitatea/dreptul la emancipare spirituală, ori neagă superioritatea (beneficitatea, utilitatea) unei existenţe cultivate şi promovează suficienţa simplistă în masă (nu e nici o pierdere să rămâi necopt intelectual). Aceste teze care se con-fruntă, se impletesc de fapt perfect pentru a justifica menţinerea majorităţii în sărăcie spirituală.
A Treia Cale nu neagă nici un drept, doar spune că omul inteligent are obligaţia nescrisă de a face ceva, doar pentru că este singurul care poate să facă ceva! Pentru cunoştere (misiune gnoseologică) nu este nevoie ca toată lumea să se zbată s-o obţină, este nevoie de nuclee de cercetare; omul trebuie să ştie ce carte trebuie să deschidă, la ce capitol/pagină pentru a luainformaţia de care are nevoie. Astăzi mai mult se scrie decât se citeşte, creaţii minunate zac necunoscute, iar cele valoroase nu sunt accesibile. Ar trebui ca fiecare familie să aibă în casă, gratuit, prin grija Statului, un fel de Biblie în care să fie structurată toată cunoaşterea lumii. Este
nevoie de sinteze, aşadar de eseişti şi critici, care sa facă ordine în hăţişul informaţional.

21.Sper că avem o menire spirituală, altfel nu mă simt interesat să trăiesc. Nu am reuşit niciodată să intru în pielea celor care simt viaţa autosuficientă şi nu mă simt tentat să încerc. Deşi e posibil să mă înşel, şi pragmaticii anti-spirituali (căci sunt şi oameni practici cu afinităţi spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte, în loc să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs… către moarte. Poate că e şi înşelător şi nociv să crezi în scopuri şi misiuni superioare… Pe măsură ce
admit asta, mă sting…

Nu mi-am propus misiuni înalte, încerc doar să corectez ce mi se pare greşit în juru-mi. Mă zbat să nu fiu eu cel mai prost dintre semeni, dar sufăr tot timpul, pentru că nu reuşesc să pun toate virgulele într-un text. Virgula este un examen eliminatoriu, după părerea mea, pentru rangul de intelectual - dacă nu simţi propoziţiile, nu ai cum să simţi nici abstractul, care este lumea evoluaţilor. Încerc să mă simt bine în haina mea; am învăţat să nu sufăr pentru eşecuri, am învăţat să nu-mi fie frică de securitate/ moarte/ schingiuire. Dacă aş fi întrebat dacă vreau să mai mă nasc, aş spune că nu.

22.Poporul de eliberat trebuie luminat - să înţeleagă ce i se întâmplă, săscape de manipulare, să discearnă călăuzele  ne de cele rele, să lupte cu inteligenţa, să clădească o lume mai bună - în locul puşcăriei dărâmate.
Cetăţeanul-prizonier, slab dezvoltat mintal- este victima ideală pentru îmblânzitorii politici. Numai omul deştept rezistă celui şiret, numai mintea ascuţită sparge diversiunea. Sunt de acord cu efortul comun de a ieşi din captivitatea dezvoltaţilor mintal. Sunt de-al lor, dar simplii nu mă simt de-al lor, aşa că sunt prizonier între două lumi. Sigur nu vreau să iau locul nimănui, vreau doar dreptate pentru cei mulţi. Şi am obosit tot strigând aceasta.
23.Care este alternativa ca românii postdemebrişti să se comporte demn, solidar şi inteligent?

Se spune că un om a împuşcat un alt om care era neînarmart. Întrebat fiind de ce a folosit arma a răspuns: « El de ce nu avea armă? » Săracii nu au armă! Ei au umplut străzile în 1989 şi... cu s-au ales? Munca lor, dupa 50 de ani de strâns cureaua, a fost vândută sub preţul fierului vechi unor şmecheri care au luat pe ea preţul fierului vechi. Am văzut cât de dispreţuiţi sunt săracii, sunt acuzaţi că stau degeaba, beau sau fură. Nu se acceptă frumuseţea diversităţii care înseamnă împlinire prin adăugire. Orice 'telectual are nevoie de prosti (profesorii sunt plătiţi să educe şi nu-şi fac meseria !), dar îi vrea intelectuali ca ei. Adică întreprinzători etc. Nu se acceptă că fericirea este să stai, de exemplu. Şi cred gresit că au drept total de proprietate asupra bunurilor pe care le obţin prin muncă, fie ea şi cinstită, iar cel care nu are de nici unele nu are dreptul la nimic pentru că a fost prost şi nu a muncit. Săracul nu are, de multe ori, nici 2 mp să se adăpostească, iar alţii au în proprietate şi pământul lui, şi peştii lui, şi păsările, şi animalele lăsate de Dumnezeu tuturor. Aşadar, să fim uniţi pentru frumuseţea lumii, numai că înfluenţatorii şi decizionalii văd din frumuseţe numai ce le convine. Ce frumuseţ a vieţii poate fi aceea cu 70% oameni saraci, bolnavi, expoataţi şi nemulţumiţi? Poate sunt orb de multă iubire pentru aproapele, dar ideile revoluţionare ale prezentului nu oferă absolut nimic omului sărac, în afară de vorbe generoase, cum ar fi egalitatea de şanse, egalitate care e rostită cu emfază pe toate ecranele, de 34 de ani, dar depinde de pixul unor şefi cocoţaţi în scaune mai înalte decât caracterul şi pregătirea lor.

24. Eu nu ma voi topi niciodată de duioşie în faţa unui beţivan agresiv şi imoral, pe ideea că nu e decât victima intelectualilor cocoţaţi la putere. Şi nu voi vrea niciodată egalitate (uniformizare şi anti-valoare), ci echitate (dreptate) şi emancipare. Nu de egalitate avem nevoie, ca să ne ridicăm. Solidarismul nu impli-că uniformizare în jos, ci respect pentru meritele celor de sus, discernere a binelui de rău, a calităţii de mântuială. Colonialismul nu e odios pentru că men-ţine diferenţe, ci pentru că le creeaza şi le adânceşte, nedrept. Politicienii de sus împiedică ridicarea celor de jos. Cel care moşteneşte o avere mare, o va duce minunat faţă de altul, mult mai meritos, care nu a avut şansa unei moşteniri. Oamenii nu au şanse egale din cauza unei defavorizări sociale metodice - aceasta este problema, pentru un om care detestă şi propaganda de dreapta (pentru a se trata diferit prestaţii egale) şi cea de stânga (pentru a se trata egal prestaţii diferite). Egalitatea şi dreptatea pot intra în rezonanţă (la prestaţii egale -răsplată egală), dar şi în contradicţie(răsplată la fel pentru merite diferite?) Nu e drept şi nici sănătos pentru societate ca acela care munceşte cu vrednicie şi calitate să câştige la fel
cu cel care leneveşte şi lucrează prost. Nici ca ţăranul care discuieşte şi prăşeşte cu sârg să aibă aceeaşi recoltă cu cel care lasă buruiana cât casa. Nici ca eroul să fie tratat la fel cu laşul, necinstitul să fie stimat ca şi omul cu onoare, chiulăul să aibă acealeaşi note cu sârguinciosul. E incorect şi nociv, pentru că lucrează împotriva ridicării omului prin muncă şi calitate. Şi nici poporul decăzut nu e drept să o ducă la fel cu cel vrednic. Există şi inegalităţi care nu pot fi puse pe seamameritelor (calitaţi innascute, accidente naturale etc). Aici este loc de umanism (solidaritate), pornindu-se de la egalitatea fundam-entală a existenţelor: fiecare om e la fel de om ca şi ceilalţi. Dar pentru ca cineva să aibă disponibilitatea de a ajuta pe cei cu ghinion, în numele organicităţii colective, trebuie ca, mai întâi, să aibă cu ce ajuta. Şi asta cere imperios ca în societate să funcţioneze stimularea muncii şi meritelor. Nu trebuie să ajungem la egalitate, ci să lăsăm meritul să împingă societatea înainte. Propaganda pentru primitivism, mediocri-tate, incultură, turpitudine, simplism etc - este, după mine, toxică.

Proştii si leneşii nu cer egalitate cu deştepţii sau vred-nicii. Este nevoie de un nou început, după care orice fiinţă umană se educă şi munceşte atât cât poate sau vrea, care nu are nevoie de solidaritate umană, dar nici de exploatarea cuiva pentru a supravieţui. Rostul vieţii nu este să se împingă societatea înainte, ci să vieţuim în bucurie şi creaţie, aşa cum înţelege fiecare. Săracii au dreptul la o bucată de pământ, pe care au avut-o cândva si nişte nesătui au pus nedrept mâinile pe el. Pământul nu trebuia să se cumpere, pentru că nu există la origini vreun act de proprietate Aceasta este problema. În pătrăţica lui, beţivul, leneşul, violentul de astăzi
trebuie să aibă o şansă de schimbare prin urmaşi, să aibă o limită biblică,sub care nu îi este ameninţată supravieţuirea. Pe pământul lui, omul nemerituos va construi puţin, dacă se va gândi doar la sine, dar pomul sădit şi groapa săpată, în care Dumnezeu va avea grijă să înmulţească niştepeşti, vor fi mostenite de urmaşi de sânge, care, dacă îi vor semăna identic (ceea ce mă îndoiesc, fiindcă, de acum, viaţa omului cel mai sărac  începe să aibă un orizont, plus acţiunea şcolii şi exemplele umane vii care îl înconjoară) vor constitui limita de jos a umanităţii, pentru care nimeni nu are o lacrimă de picurat - viaţa fără bunuri materiale nu mai este un destin, ci o alegere, iar schimbarea în bine şi de ajungere din urmă a celorlalţi se poate face, Aşa cum propovăduiţi, prin munca intensivă. Nu trebuie să ne pese dacă pe pământul lui vor creşte buruienile, ci dacă omul de nimic va agresa persoanele care muncesc cerându-le din munca lor şi aceştia îi vor da de frică.

 

 

 

 

      PRINTRE CONTEMPORANI,

         ÎN CĂUTAREA UNEI     

              CAPODOPERE

 

 

 

 

 

 

 

GENIU SAU NARATOR DE OCAZIE?
Un epigramist l-a descris astfel: « Dacă nu te uiţi la faţă, /Ci la chică
şi mustaţă,/ Eminescu e la fel,/ Ca şi Ganea Aurel". Iar o venitoare la cenaclu i-a mărturisit: « Înseamnă că eşti mare, mare, mare, mare, dacă Sorescu ţi-a facut portretul! »
Aurel Ganea e născut într-un sat - «Piatra Albă - o comună săracă,
pierdută pe dealurile Buzăului» aparţinând unei ţări ce nu mai are nici o şansă – după o « sentinţă cioranică» dată de autor. Născut în Romania («Mare scofală!» zic unii) – într-o lume “dincolo de ceţuri”,  cu oraşe cu sufletele ca o « magmă împietrită, faţă de care nu te poţi defini », în care ai «sentimentul acela că oraşul te respinge, că eşti doar o grefăinutilă, senzaţia de însingurat pe o autostradă, noaptea, alienat şi imobil lângă o lume care fuge de tine în viteză, ignorându-te.». Născut în Romania, a cărei «birocraţie miroase crunt a corupţie», în care şoferul de taxi te plimbă cât vrea el să-ţi ia banii, vânzătoarele îţi zic de la obraz că n-au să-ţi dea restul iar şefii pretind mită pentru a–ţi face favoruri, o ţară cu oameni care ajung mari şi uită (vai!) de unde au plecat.
Aurel Ganea vine parcă de dincolo de sine, «dintr-o viaţă anterioară sau dintr-una de după viaţa aceasta». Vine de pe partea dinspre liric a... "Arizaniei", care nu e ţara tuturor posibilităţilor, ci aceea în care totul este posibil. Şi mărturiseşte că citea prea mult - «lectura era un leac pentru neputinţa de a se înscrie în social.»
S-a întrebat mereu dacă «identificarea eului său cu al nostru este posibilă?"
ARTIZANIA, cartea sa, «este, astfel, o netezire, o clădire de punte. Iar el trece spre noi, pre noi iubindu-ne, spre a-l iubi, neştiut, şi pe el.» Şi se întreabă: «Nu cumva literatura este încercarea unui eu de a transcende în alte euri? Cum să fac să vedeţi, să simţiţi ca şi mine?»
Poate că prea mulţi nu putem simţi (ca şi el) «bucuria împărţirii trupului pe cele patru axe» şi nu putem vedea «urma lăsată în aer de mărul luat cu mâna» ori auzi «glasul pomului din care l-am luat, şi nu putem şti de-i bucurie, îndemn sau suspin»!
Partea dinspre liric înseamnă poezie. Iar poezia este pentru autor “stare, esenţă şi ecou”, „un alt trup al nostru, punte înspre armonia Universului, ritm al mişcării aştrilor şi măsură a spaţiilor străbătute de gânduri. Şi trupul nostru cel poietic îl hrănim cu cuvinte, esenţe ale cunoaşterii şi traduceri în noi ale acelei unde primordiale şi omniprezente care este POEZIA.
Oameni buni, acest om plânge pentru limba română (sunt câteva dureri lacare au voie să plângă şi... bărbaţii!), când se întreabă disperant: «Ce mă fac mai departe, dacă voi începe să-mi uit cuvintele, unul câte unul?» Ce catastrofă ar fi, dacă am uita cu toţii cuvântul «mamă» sau «ţară», când atât de mulţi le uită sau le fac rău?
“Orăl” sau... “Prinţul de Piatra Albă” - cum era cunoscut în «spaţiul acela unic, în care şi pietrele din caldarâm par că respiră cultură şi civilizaţie» (am numit Franţa) - s-a bucurat de întâlnirea cu fiecare cuvânt scris, ca de întâlnirea cu Dumnezeu. Şi-l iubeşte mai mult decât pe Dumnezeu. Doar astfel înţeleg de ce Creatorul l-a doborât fizic într-o seară şi l-a chemat târâş la icoană: iubea cuvântul mai mult decât pe El! Puţinii paşi pentru a face rugăciunea la icoană au fost cât un infinit, un drum al Golgotei. Şi Dumnezeu i-a răspuns, cum răspunde întotdeauna creaţiilor Sale, i-a trimis o Cruce albă, pe care o poartă sub reverul pe care străluceşte insigna Prinţesei Di. Ori... poate că a fost supărat de această meditaţie: «Dumnezeu
se mai joacă din când în când cu fiii Lui şi le dă senzaţia deşartă că-L pot imita. Totul e vânare de vânt! O fală deşartă a fiinţei umane»!
Întrebarea pe care mi-am pus-o citind «Artizania» a fost dacă Aurel Ganea este un narator de ocazie, cum singur se descrie la un moment dat, sau un...geniu?
Dar geniul de unde începe şi ce înseamnă el?
Dacă este să contabilizăm greşelile (care sunt multe) sau lipsa marilor atitudini ale personajului cărţii, ori faptul că faţa îi este întoarsă mai mult spre trecut (unde poate şi irita niscaiva patrioţi), iar autorul se lasă de multe ori furat de cuvânt şi înzorzonează mesajul, îl ascunde, în loc să-l facă mai clar (singur îşi recunoaşte aceasta vină: „Prea te bagi în text, moşule!"), iar personajele dragi lui sunt urmărite prea inginereşte, ca şi cum ele ar fi importante şi nu ce au gândit sau li s-au întâmplat, pentru timpurile acestea fierbinţ,i când, pe străzi, se urlă de suferinţă, «Artizani » este o carte... cuminte, un jurnal în care s-a turnat din când în când parfumul cuvintelor vechi, făcând, astfel, ca scrierea să devină modernă, prin contrast. Aurel Ganea este mare (să nu spun geniu) când trăieşte cu disperare româneşte şi când îl pune pe Gheorghe să fie scutierul lui Don Quijote. Sau când înfrânge „porcul de trup“, ce trebuia hrănit, şi-l vizitează pe Cioran. Este mare, fiindcă ne spune, printr-o experienţă personală, că Dumnezeu există şi ne dă încontinuu semne (ne trăsneşte când vrea şi tot El ne omoară moartea). Trebuie doar să cerem aceste semne şi să le vedem. Păcat că facem asta atât de târziu «când... nu mai există timp»!
Aurel Ganea mai este şi un curajos, când scrie: «Eminescu, cel asasinat de politichie» şi când demască securitatea lăsându-ne să înţelegem că este cea care a pus mâna pe puterea economică a ţării. (Acumulaţi domnilor, într-o zi oamenii vor mugi şi se vor uni într-o Forţă Morală să ia lumea de la capăt! Acţiunea femeilor din Scoroşeşti, când au înconjurat casa învăţătoarei şi i-au cerut să plece, e semnul că "Forţa Morală" este posibilă. «Bingo!»)
Scrierile acestei cărţi, ca atâtea altele, demonstrează că este greşit să spui tot timpul «Eu, eu, eu! Nu contez decât eu, doar de mine voi da socoteală la marea judecată». S-ar putea să avem surpriza să fim judecaţi după ce am făcut pentru... ceilalţi!
«Ideea că totul este programat şi controlat la un nivel extrauman a devenit pentru mulţi o convingere»- ne informează autorul. Eu nu sunt convins de asta. Nu se poate ca Dumnezeu să fi vrut ca lumea să se dezvolte împotriva poruncilor Lui. Scrierea «Cum era să ajung cel mai bogat om din România» parcă a fost comandată să înăbuşe orice împotrivire puterilor instalate confortabil pentru o veşnicie deasupra noastră. Aşază gratii în jurul infinitului, aşază un fel de clopot, cum arată inspirat şi coperta cărţii, care ia aerul şi leagă Speranţa la ochi.

=====
P.S."(Corespondenţă 01 apr 2007: ”Stimate domn, în 17 ani de gazetărie, şi nu numai, am reuşit să cunosc foarte, foarte multe persoane care n-au ezitat nicio secundă ca, imediat după ce au luat cuvântul la nu ştiu ce adunare, să se erijeze în adevaraţi critici culturali. Asta ţine de falsitatea unora. Nu este acum momentul să dau nume.Fără să vă măgulesc, am citit cu mare atenţie şi materialele trimise anterior, dar mai ales remarcile dumneavoastră vis-a-vis de cartea lui Aurică Ganea. Aveţi stil şi cu asta ne naştem, nu ni-l dă nimeni, oricât am încerca să ne "ambalăm" în poleială. Aşa că... mergeţi tot aşa! Cu mult respect, Nicoleta Gâlmeanu)”

 

 

VÂRFUL UNGHIULUI
Potrivit strigătelor din infernul personal al Dumitrului, "Dumnezeu ne mai ţine numai de dragul celor care se nevoiesc". În vremurile de acum, când "e tot mai greu să deosebim câinii de oamenii care duc o viaţă de câine". Tristeţea e că Omul-câine, "dacă-i este puţin bine, nici nu se sinchiseşte". Cum nici legea nu prea se sinchiseşte de el, doar "teoretic... aşa şi aşa"! În schimb, este obligat să producă devenind o "neînsemnată roată dinţată a unui angrenaj". Stăpânul îl acuză că "face pe el de fericire", chiar că... "s-a împuţit fericirea pe el"! Iar scriitorul Dumitru Istrate Ruşeţeanu, cu arma cuvântului, are curajul să-l aducă pe scena teatrului pe "mamelucul", sau ce este, acolo unde spusele au şansa mare de a stârni împotrivă, să-şi exercite, live, politica diavolească asupra celor care acceptă umilinţele,
făcându-ne şi pe această cale martori ai micimii şi nemerniciei. "Suferi pentru că-ţi place - sfidează personajul în cauză-, altfel mi-ai pune mâna-n gât! Ce-i aia... disperare? Ce-i aia durere?! Câine, să nu mai pronunţi în faţa mea asemenea fleacuri. Că n-ai avut noroc în viaţă!? De ce toată viaţa ai răscolit numai prin gunoi? De ce ai gustat otravă ori de câte ori ţi s-a oferit? Faguri de miere trebuia să cauţi, să te fi târât printre cioburi, să fi dansat pe jăratec, până-i găseai! (cu dispreţ:) Tu n-ai alt cuvânt pe buze decât "milă!"? Nici măcar nu ai curajul să mă contrazici, ca orice javră! Eu zilnic îţi joc în picioare sufletul iar tu... te rogi! De disperare? Cui te rogi?! Cerul de deasupra ogrăzii îl amtrecut în actul de proprietate!" Nemaiavând scăpare, omul-câine vine singur cu gâtul, să-i fie prins cu cleştele. Primind din milă din când în când "puţin bine", i se pare că-şi "regăseşte echilibrul... viaţa-i capătă sens... se încadrează armoniei cosmice!"                                                                                Pe aceeaşi scenă tună şi ucigaşul care, "asemenea vulturului, curăţă lumea de cei care sunt încă din pântecul mamei lor cadavre", ucigaş tentat să pună cuţitul la gât Celui cu însemnele cuielor la încheieturi - "L-ar fi obligat, astfel, pe "Dumnezeu... să i se arate"!-: "Neapărat trebuie s-ajung împreună cu ucişii mei în cer... să batem ca o inimă, să oblig persoanele divine să simtă omeneşte... să le doară omeneşte!" "Sau... nu mai e nimeni în cer!?"
Scriitorul, un amărăştean de al nostru, cu culcuşul pe frontieră - nici în rai, nici în iad - purtând de grija lumii, observă cioran-ian că "s-a micşorat cu un grad capul unghiului" şi, din acest motiv, "ordinea firească s-a alterat": "prea ne-am descătuşat instinctele"; "trăim împreună stări obişnuite: milă, dezgust, deznădejde, groază, nostalgie, regrete, dar ne ţinem în încercuire unul pe altul"; "ceva anume ne uneşte în nebunie, poate acea măsură umană cu care împărţim răul".

 "Prezentul e drama, înţelegeţi?" spune cu gura personajelor sale, "ne murdărim cu indiferenţa", "banul a devenit singurul motiv de a exista"! Pentru sistem suntem doar contribuabili - "Ai, n-ai, eşti obligat să dai!" -, în timp ce "alţii huzuresc şi fac prăpăd cu înţelepciunea" lor dovedind permanent că omul cu viaţă de câine, "nu-i victima, ci... protejatul"! Iar când "îi întind mâna, îi arată ciuciu", acela arătând, la rându-i, "ciuciul său".

Observă că ducem "o viaţă de nimeni", că "omul are în subconştient ordinul de a condamna aproapele, indiferent de motiv", iar credinţa a făcut ca făptura de-alături să devină... "Departele".
"Poate ai de gând să schimbi omul, intervine în epilogul meu "ucigaşul necesar"(de altfel singurul care acţionează, ceilalţi limitându-se la a face observaţii şi a bârfi ierarhia de deasupra.) "Acum ar fi vremea! Moneda s-a întărit, înţelepciunea a scăzut… în schimb a devenit demonică andrenalina”. "Şi de ce n-ar începe schimbarea bestiei umane chiar din acest canal?" - "Doamne, şi eu sunt fiul tău!" "De la A la Z sunt o groază de litere, te canoneşti să stingi focul veşnic scuipând… asupra lui?" "Poate ai de gând să schimbi... lumea?" "Cei onorabili o schimbă ori de câte ori vântul bate din altă direcţie!" "Şi cu ce s-o înlocuieşti, cu un melc? Ori vrei doar s-o primeneşti pentru că a făcut pe ea?" "Lumea este un balaur uriaş cu n... capete! Dacă tai unul dintre ele, înmuguresc n... capete în acel loc." "Linişteşte-te, Dimitrie. Te-ai speriat de viaţa ta" . "Uite, deşertăm fiecare pe masă traista cu viaţa lui." "Hai să începi a învăţa ieşirea din infernul personal."
Neputincios că nu poate "să schimbe, măcar cu o idee, condiţia omului", Dumitru vrea "să fugă în cerul cerurilor", "sub geana lui Dumnezeu", "să–şi scufunde privirea în lumina dumnezeiască, poate va întrezări filamentul care o produce". Şi "să ceară o reţetă de fericire şi aprobarea de a-şi asuma durerea celor pe care-i slujeşte". Nu vrea o oră de iubire, ci "un sfert de oră de eternitate", "vreme suficientă să mergi de la un om la alt om şi să-i întăreşti sufletul şi vitalitatea cu o firimitură." (!)
Cartea omului care "şi-a dorit să fie rege" a apucat cu greu "cărarea
îngustă care se strecoară printre viaţă şi moarte." "Dansând pe cioburi" cuprinde idei mari nesusţinute artistic până la strălucire (chiar dacă-s scrise esenţializat), încât să schimbe condiţia umană măcar cu o... idee. Mai trebuia ceva: forţa şi demonstraţia amplă. Pentru aceasta trebuia ca scriitorul să creadă şi să vrea, fanatic, să schimbe omul sau lumea şi să nu rămână la stadiul scriitoricesc de-ndrăgostit de propriile idei-cuvinte.
Ştiu că Dumitru Istrate Ruşeteanu poate infinit mai mult. Deocamdată scrierile propuse sunt simple teatro-poeme care ar trebui jucate toate, pentru a oferi publicului un spectacol de pus pe gânduri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DANA BANU ŞI PREAPLINUL LUMINII
Dana Banu îşi descrie "mărunt şi pe îndelete" stările în căutarea rostului "sălbatic şi viu" întru desfătarea sinelui. Care sunt ale poetului trăitor într-o lume unde nu eşti nici prizonier şi nici liber, unde foarte important este "să ştii cum să trăieşti printre lucruri mărunte".
Pare că ştie un adevăr, anume că la capătul nopţii, unde se află lumina şi spre care mărşăluiesc oamenii să-i vestească preaplinul, nu este decât o "graţioasă groapă comună." "Deschide fereastra şi o închide la loc/ fără să mai aibă nimic de spus" şi ne trimite doar un "surâs călător ca fumul ce tocmai urcă spre ceruri".
Poetul, "cu bocanci găuriţi şi buzunarele grele de pietre" (nu, nu să arunce în semeni, ci "spre norii mici, grăsuni şi enervanţi"!), cu "umeri răbdători" şi "o naştere ce nu i-a fost îndeajuns", cu "inima crăpată de frică şi neputinţă, împlântă până la prăsele cuvinte înalte şi prelungi în trupul pământului" ori cântă "la uşile închise ciudatul mers al vremii pesteape". O luptă cu sine şi "cu anii care se adună, mama lor de ani!" - "fără nicio poezie şi cu nasturi din ce în ce mai puţini la manta".
Drumul spre lumină pare să fie un semn din naştere ce nu poate fi ocolit, în fond, o luptă dură pe care o duci singur, când trebuie să calci peste cel căzut şi să n-ajuţi pe nimeni să se ridice… Este viaţa specifică acestor ani, când totul devine atât de îngust, lângă tine nemaiavând loc şi poezia. Aceasta va fi inventat, desigur, "o viaţă de toată frumuseţea". "Devorate în cercuri de apă şi distanţe de foc", noi, fiinţele umane, nu avem luciditatea, poate nici curajul, "să rămânem aici", oriunde, şi să ne trăim firescul, chiar dacă realizăm că nici nu ne mai aducem aminte prea clar pentru ce am plecat cândva la drum.
Dana Banu ajunge în lumină: "se adună lumina în jurul nostru mutti./ uite cum stă la sfat cu noi că ne ştie şi ne primeneşte şi ne ia drept umbre/ înaintemergătoare."

Dar… "e mult mai greu să te întorci"!

 

 

UN "FERICIT CĂ EXISTĂ"
Când este "nebun de tot", născutul "în carul tras cu boii" "se dezbracă şi-aleargă urlând pe străzi", să învingă răul identificat frecvent cu cel care bate câmpii. Alteori îşi pune un "deget la frunte şi cu un altul îşi scoate din ochiul drept o muscă beţivă" (deasupra are un fir alb în sprânceană!) Acest "fericit că există" este un "suspect" "puţin dus de spate" - oricum, "nimeni nu se naşte altfel"! "În timpul acesta măsurat fără măsură", cu "anotimpuri de uitare", în care el nu vrea să fie "uitău", mi-l închipui cum are puterea să se aşeze de viu sub umbra florilor de liliac. Pardon, pe scaunul electric! Mi-l închipui flămând de cuvinte prâslind frumuseţi pe care nu poate să le ascundă şi care trebuie musai adăugate - ar fi "nedemn să nu ne spună", c-"o fi poate ceva şi-n scris"!

Ascuns de vânturime, Mihai M. Macovei -"Marele M la cub"- "trece ca o vrajă", pe dedesubt, "spre undeva" dând ocol prin noapte, singur, în pas care înghite timp, "cu buzunarele rupte de lumina furată" căutând "liniştea scăpată din lanţuri". Şi o găseşte, dar Poetul, cu P... mare (!) nu-i face vreun semn, ci-aşteaptă o zăpadă, să acopere "scârba de ei de altele de altele". Doar spune: "Lume, fii dreaptă cu mine! Nu fur, (!) nu înjur, nu blestem." Cu uimire, trecători învinşi se aşează la rând în el, nici nu mai e loc pentru
călătoria pe gânduri spre "tot mai aproape de pătruns/ în nepătruns".
Adusesem prinos "pământ mai uşor" şi-o aripă zdrenţuită de hăuri. "Dii, dii "! - se aude.
- Omule care dai bice, de cine fugi? Te lupţi, oare, cu cineva? Mi-e teamă că faci doar plimbări în cerc, pe căluţul din lemn învârtit în "Drăgaică" de-o manivelă.
Poezia contemporană devine, prin preaplinul de ireal, tot mai neserioasă. De dragul jocului, poeţii pescuiesc cu pixul chestii ce devin, pe masa de scris, bibliotrăiri în care este vorba despre mă-sa, soacr'-sa şi tot neamu', ori despre ce viteaz era el când era mic şi năzdrăvan, dacă a scăpat între timp de lanţurile din zahăr legate de ţăruşul dragostei. În timp ce, pe făptura umană, focul existenţial îşi extinde pârjolul.
Nu cred că este destul a fi un aspirant la atingerea albului – „alb
totdeauna spurcat de cineva, căruia nu ai ce să-i faci”, - fără a nu fi, de viu, un model apostolic, astfel încât "nesiguranţa trăirilor zilnice" şi adevărurile, fărâmiţate ca un geam securizat spart, să devină un întreg luminos care trezeşte.
Să-i trec poetului prin faţă, "când vrea să doarmă, cu mâinile ridicate, ca prizonierii", trebuie să fiu sigur că măcar a avut puterea de-a trece peste lehamitea lui…"ei, şi?"”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DINCOLO SAU DINCOACE DE LUMINĂ?
DINCOLO: Împliniţii, Făloşii, Parfumaţii, Ţâşnitorii cu vine groase, Tunarii, Ţepoşii, Localizaţii din jurul posibilităţilor, Meritoşii, Tudoşii – “cei care n-au stat vreodată la vreo coadă, n-au dus un sac în spate, n-au sădit, n-au săpat” -, Ajunşii care se-ndeletnicesc cu foloase necuvenite, Mandataţii ce n-au vegheat, n-au controlat - doar au cărat.
DINCOACE: Învinşii din faşă, Paşnicii cu feţe întunecate, Cei ce muncesc cu mâinile, Duzina- “o gloată de nătântoci ce nu ştiu să pună preţ pe avere. Când o au, şi-o vând. Când n-o au, şi-o doresc cu ardoare”-, în fond ”o mulţime de oameni cu nădejdea pierdută”, ce se bucură doar când are de unde lua o chenzină.
Între ei scriitorul Dumitru Negoiţă - un om şi el.
Dincolo de lumină o duci bine, dacă ai tupeu, dacă te învârţi bine (doar grădinile sunt fără stăpân - razi tot ce pică şi iei bani cu găleata!)
Dincolo de lumină se nasc încrucişări, se fac înmulţiri, se pare că, cine e porc, acolo, nu e tratat ca un porc!
Dacă te amesteci, te murdăreşti.
Dincoace de lumină este numai apăsare, o lume în pană de curent, cu praful în ochi. Chiar dacă soarele răsare obsesiv, întunecă fatal judecăţile, fiindcă nu are putere să ajungă până în străfundul  sufletelor. Chiar dacă albul domină peisajele, pomii (alb înfloriţi) creează doar o trecătoare stare de mulţumire a omului în faţa naturii (singura relaţie bună). Aici, oamenii nu ştiu unde se îndreaptă, sunt doar împăcaţi cu ideea că… trăiesc de azi pe mâine. Aici “suntem aruncaţi într-un întuneric adânc - striga un personaj -, clipele nasc groază cumplită”. Cândva Diogene locuia într-un butoi.
“De ce trebuie să suportăm nelegiuirile altora, fărădelegile morale? Se întreabă autorul cărţii. Credeam că politica e un adevăr. M-am înşelat. Ea seamănă cu un elastic. Se strânge sau se întinde. Este greu să pricepi ce-i bine şi ce este rău. Se bălăcăreşte, dar vorbele nu se leagă de fapte. Cu toţii, fie în opoziţie, fie la guvernare, toarnă vorbe cu găleata”.
Iar pe scriitorul Dumitru Negoiţă nu-l împacă astfel de chestii. “Mai lasă-ne-n pace cu întunecările. Eşti un mort viu, lasă-te, predă-te,
nu e nimic de făcut. Ce te doare?” îl întreabă Apropiaţii. Răspunsul? ” Multe, multe…” “ Eu n-am ce face - recunoaşte cu sufletul apăsat de nelinişte – am fost plămădit acolo, la ţară”.
De ce ne-am îndrepta spre lumină? Fiindcă acesta este sensul vieţii, evoluţia firească a omului. “A fi sau a nu fi” înseamnă, astăzi, a evada sau nu din duzină şi a te localiza în jurul posibilităţilor, înseamnă a te apropia sau nu de un os bun al naibii de ros.
Dacă nu ajungem cu toţii în lumină, este degeaba. Într-un război îţi iei răniţii, te chinui cu ei pe targă, nu-i laşi în urmă, nu-i abandonezi.
Întunericul separat total de lumină dă Răul. O veşnicie.
"E greu să lupţi singur - spune Dumitru Negoiţă -, nu poţi creşte nepătat, nu poţi rămâne nepătat... Drumul înspre culme, unde lăfăie Ajunşii, este tot mai greu. Cu atât mai mult, dacă vrei să le dai de urmă, să-i prinzi, măcar să-i blochezi”.
Riscând să-i stea sufletul, scriitorul caută ieşirea din propria fire, bifând minusurile, cu speranţa că Marii le vor corecta.
Nu e suficient să evadezi din Duzină, înseamnă şi mai multă singurătate, devine un obstacol între sufletul tău şi al celorlalţi. Cu simţurile lui, Omul Bun, n-ar putea să stea printre ei. “Lucrurile se vor aşeza când majoritatea va înţelege că o societate ruptă-n două este bolnavă. Însănătoşirea acesteia va fi atunci când, între cei doi poli, se va aşeza ceva care să acopere prăpastia ce-i separă”.
Dumitru Negoiţă - ocolitorul ideilor de turmă - duce lupta de a se face ce trebuie: normalitatea să devină tradiţie.
Scrierea sa pare mai curând un jurnal. Cu vise începute şi neterminate. Îl simt ca pe un copil atras de frumuseţea câte unui cuvânt, a unei replici ori gest, care se împotmoleşte uneori în surpătura gândurilor, a căutărilor. Şi-atunci... se lasă condus de personajele cărţii sale.
Netihna lui: obligaţia morală de a întreprinde ceva. “Fă pasul spre mica ta legendă- spune- fă pasul ocolind greşeala. Alergând, fiindcă vremea-i vreme şi se-aşterne de neglumit praful peste toate. Atunci când începi să ai o vârstă, anii-s povara drumului.”
“Să alergăm? –îi replică un personaj- Ce atâta grabă? Nu te mai perpeli aşa, că nu e capăt de ţară. Cât mai suntem vii, târâş de-i cazul, căutăm lumina. Orice depărtare are întoarcere. Nu, fireşte, nu-i totul pierdut!”
Cine a fisurat cinstea? Un sistem politic ce obligă oamenii să mintă, care duce o bătălie numai pentru foloasele sale imediate. C-aşa-i la noi!

Întâmplările cărţii sunt daruri făcute scriitorului: călătorii, întâlniri cu oameni şi locuri, documente. Toate îl ajută să demonstreze că, în lumea în care trăieşte, nu trăieşte după cum merită. Că e un dat să nu poţi face mai nimic.

Dumitru Negoiţă este doar un licăr sfielnic, precum “roua pe verdeaţă”, pe cerul cu contur îngust al Duzinei ce s-a înverşunat să aştearnă o licărire... dincoace de lumină. Nici nu putea să facă mai mult.
Ca într-un testament, ne spune esenţial: “Să nu uităm oamenii de bine, n-avem voie”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ROSTUL CUVINTELOR

Marin Ifrim este "un extremist de centru" - vorba lui Cosaşu-, un "singur, obosit de deriva lumii".
Starea sa generală este una de fiinţă rătăcitoare, veşnic în căutarea
nimicului. Cioran căuta sensul într-o lume fără sens, Ifrim identifica eroic nimicul într-o lume a nimicului. Păşind zilnic sub palida lumină răsfirată din mugurele propriei sale lumânări, şi-a căutat semenii cu fireasca intenție de a-i readuce în zona în care spera să se poată privi în ochi, fără să orbească vreunul de dorul... luminii. "Mă sufoc în derizoriu, mărturiseşte, în lucruri care nu folosesc la nimic. Sunt pedepsit pentru căutarea a ceva nedefinit, pentru o curiozitate venind sau ducându-se în altă lume, în altceva, altundeva, naiba ştie unde."
Se pare că viaţa e o formalitate, oricâtă încărcătură inedită ar avea în ea. Până şi logica omenească este limitată, plină de contradicţii şi scăpări. În ciuda ordinii aparente a lumii, a programării acesteia de către ea însăşi, omenirea a trăit întotdeauna, în genere, haotic şi fără substanţă.
Scriitorul Marin Ifrim îşi începe ziua cu pixul pe hârtie şi o termină cu degetele în semnul crucii. Dacă scrie dimineaţa cinci rânduri, porneşte în lume cu gândul că e ocrotit. Jocul de a trăi printre oameni este cea mai grea ocupaţie posibilă, mai ales că absolut tot ce facem e parte a unui joc fărâmiţat în alte mii de jocuri. Marin intră zilnic în "rahatul social" şi vede cum cârtesc mutrele colegilor, cum înjură, scuipă, fac alergie la orice. Şi asta fiindcă trăim în mocirla unei ţări în care nimic nu funcţionează normal, cu oameni puturoşi din naştere, care se ţin de murdării tot timpul (au un fler deosebit de a adulmeca locul în care trebuie să facă o mârşăvie), unde, oricine face ceva bun este huiduit, ca unul care a făcut o faptă ruşinoasă. După propriile scrise, el este cel care a pierdut cel mai mult acceptând falsa "viaţă literară". Spune că nu există nicăieri ticăloşie mai multă ca în lumea literară, că producătorii de frumos, unii dintre ei, sunt tare urâţi la suflet şi la caracter. Aşa că se străduieşte zilnic să-şi ferească pantofii să nu se murdărească de cleiul puturos şi putred, până "pleacă naibii dintre ei". Intimitatea individuală devenind, altfel, o stare mai puţin viciată a fiinţei.
Dramul de nebunie l-a ademenit spre cuvinte. Şi scrie cu o detaşare sinucigaşă. Pentru a nu uita unele lucruri şi pentru a-şi demonstra că nu a murit.
Mărturiseşte: "Încă nu ştiu alt rost al cuvintelor decât acela de a-i face pe oameni să se înţeleagă între ei. (...) Cine se aşteaptă să-şi rezolve prin scris problemele "interioare" se înşeală amarnic. Dacă nu este un joc, scrisul devine o metodă prostească de sinucidere. (...) Cu cuvintele te poţi juca oricând şi oricât, însă nu poţi stăpâni jocul la perfecţiune. Dar nici cuvintele nu pot face regula. Terenul neutru al acestui joc nu este neapărat spiritul omului şi hârtia de scris, ci singurătatea dintre aceste două repere. (...) Omul păgân, nebun şi mistic în acelaşi timp, este destinat jocului, hazardului. Arta este o opţiune pentru libertate, rătăcire, necunoscut, ratare. Ratarea este în gena umană. Scrisul este protest, tratament împotriva acestei gene definitive. Cimitirele sunt pline aproape numai cu rataţi. Nici premiul Nobel nu-ţi mai poate da certitudinea că nu eşti un ratat. Singurii care nu simt această stare depresivă sunt proştii nativi, cei cu mintea cât un punct, care nu sunt în stare de nuanţe, cei mereu "frumoşi, talentaţi, unici" etc. Scrisul, făcut ca o joacă, vizitează altfel fiinţa. Devii mai detaşat de propriile tale limite. La gunoi cu crezul literar. Trăiască joaca, jocul, jucăria. Ludicul!"

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EMIL FANACHE ŞI COALA DE HÂRTIE
"Nici eu nu-mi spun... poetul. când scrijelesc pe foi. Nu sunt artist, n-am "harul", nu-s rupt din vreo minune".

Aşa scrijeleşte pe hârtie Ialin despre… Hialin (sine) şi pune, astfel, inconştient, deci pe nedrept, limită posibilei sale evoluţii.

Voi îndrăzni aici să-i spun Poetul şi-mi place să cred că sunt conştient şi drept.
În viziunea sa: "Pământul îşi începe spectacolul umil"; "Aceleaşi căi fatale ne guvernează starea";"Trăim în libertate sub gratii ce sfidează/ Profeţi fără de trupuri sub libertăţi divine/ Pe ziduri, în colaje, în minţi ce debitează/ Un timp care nu este, un timp care nu vine". Şi explică: "E legea după care ne-a irosit abisul: "Când norii sunt aproape,mnu plouă peste nori!"
Întrebările sale sunt două: "Ce căutaţi?" și "De ce visaţi aiurea?" Şi-şi răspunde: "De ce taci, vrei file să poţi glăsui/ Vrei condei, pereţii să-i zgârii cu sârmă/ Să mai prindă viaţa ce s-o nărui?" Dar… "O altă filă albă urlă să fie scrisă" (...)"Pe file ostenite s-a rătăcit un vis/ Paingul iscăleşte în timp cu fir de cridă/ Va prinde-n mreje visul spre a-l vedea ucis/ Şi clipa va rămâne tăcută şi lividă." (...) "Pustiul ei îmi plânge-n palme mie/ C-o umbră de tăcere în cerneală/ Pe masă am lăsat o foaie goală/ Sper să mă-ntorc, nu ştiu de o voi scrie".
Ialin - "mai bătrân cu-un metru, doi de sfoară" - alege hârtia ca graniţa realului, între viaţă şi poezie. Se "luptă cu viaţa în noroi", dar îi e "dor şi somn de lume", chiar vrea să fie "Primul decedat ce-a fost drogat cu versuri" - mort de "cancer prins în plămânul rimei".
Lumea colii de scris cred că este un substitut, un spaţiu de trecere din care, pare-se… nu mai vrea să plece.
Cred că acest spaţiu doar amăgeşte, nu este o ţintă. Când spune că vrea să "creioneze o voce pe hârtie" mă determină să-l suspectez de o uşoară nebunie, aceea binefăcătoare sieşi şi creaţiei, "nebunie" izvoritoare de nelinişti, întrebări şi răspunsuri care, trimise în lume cu responsabilitate, o pot împinge înspre esenţele trăirii. Altfel, "ai sa vezi, Ialine", zăbovind în spaţiul hârtiei, rişti să transformi lumea într-una de … carton! Poate nu ai curajul să faci pasul. Fie înapoi, fiindcă eşti prea legat de urmă, unde există iubirea cea atottransformatoare, fie înspre alternativa imaginară.
Ialin este, cu siguranţă, un identificator al substanţei poetice şi un ales potrivitor de cuvinte. Chiar dacă oscilează uneori între a umple foile ocazional - ("În sticle caut gânduri sub capac") - şi a se lăsa definitiv de scris - ("Ştii… m-am lăsat de scris"). "Tu te stingi (Ialine) când nu vei mai scrie! " Poezia trebuie să fie un exerciţiu constant comis în carnea vieţii, dar să aibă un q.e.d. Nu trebuie doar să emiţi păreri (poetul şi criticul au întotdeauna ceva de spus!), ci să detaliezi dece-urile pentru a oferi posibilitatea celorlalţi să-ţi judece gândirea, pentru a se lăsa convinşi (schimbaţi) de aceasta. De aceea poetul trebuie să mai facă cel puţin un pas, dacă are putere şi se simte în stare: să devină soldatul voluntar care-şi va muta, cu cârca proprie, lumea imaginată (care-i face atât bine)în lumea reală, pentru a-şi ajuta… semenii -  ceilalţi nefericiţi.
Ialin ne strigă: "De ce visaţi? "Deschideţi ochii!" invitîndu-ne să vedem prin sine ("Mă simt mai transparent ca un vizor/ V-aş invita să vă priviţi prin mine…"). Şi ce să văd? Apa otravită şi, ca ea, iubirea, întreaga viaţă care nu mi se potriveşte? Lumina (chiar Poezia) pleacă din viaţă şi trebuie să se întoarcă tot acolo. S-o… slujească. Altfel, poezia este o soră de caritate care are-n grijă doar propriul creator. A scrie şi a arunca lumii scrierile, este prea puţin. Ea trebuie să vindece viaţa în întregul ei. Doar aşa se poate construi durabil. A scrie înseamnă, sigur, încercarea de a te echilibra = salva. Dar este o comoditate şi cinism să vrei până la urmă ca lumea întreagă să fie alcătuită doar din… poeţi, adică din tot atâtea lumi imaginare, chiar dacă deja spaţiul virtual se populează cu… frumoase singurătăţi! Eu iubesc toată creaţia divină şi nu pot fi fericit decât în măsura în care voi reuşi să salvez cel puţin una, musai străină mie. Ialin doar spune frumos: "Mi-e sete de mâine şi ochiul mi-e cui/ Şi nu-i". Mâinele nu trebuie doar aşteptat. Şi nici nu trebuie "scoase speranţele din buzunare, strânse în mîini şi şifonate cu sila" - "’Om pierde lumină şi-om pierde şi tril"!

 

 

ALARMĂ!
Spiridon Râmniceanu trăieşte "un altfel minunat de a fi" întrucât presimte clipa generatoare de scânteie-iluminare care duce sclipirea minţii mai departe. Chiar dacă se întreabă "ce alege din zbaterile înţelegerii sale, a descifrării ce există nebănuit, dincolo de percepţiile directe ştiind încotro se îndreaptă şi de ce?" "Nu, nu sunt un înţelept, mărturiseşte unul dintre personaje (în fond nişte plăsmuiri... reale!), am săpat în mocirla vâscoasă a vieţuirii extrăgându-i preţiosul şi sunt doar profitorul propriei mele alcătuiri din care am scos întotdeauna acel molatec şi reconfortant extract suav- plăcerea". "Uneori cred că nu fac altceva decât să anim halucinaţiile stârnite de o stare bolnăvicioasă, de puterea mea de a crea universuri mincinoase. Sau... este o altă realitate? Nimeni nu ştie."
Întrucât şi "Universul are nevoie de foarte multă iubire", personajele sale sunt mereu captivate să trăiască farmecul trupului gol, nu pot răbda neîmpreunarea; cu aprindere, depun strădania pentru fiorul trupesc aproape de hotarul acela unde poţi să-ţi pierzi minţile. Cineva chiar simte că ar vrea să fie numai el cu iubita şi ar dori ca "totul să se închege într-o stare definitivă", poate dintr-o dorinţă disperată de a lua lumea de la capăt.
Autorului îi place să călătorească, nestingherit, pe meandrele dorinţelor, pe un drum între concret şi ireal, spre acolo unde nu mai este ură - "drum de fiecare dată altul, ales de un arbitru necunoscut" - smulgându-se din realitatea relativă a acestei lumi care ... "dezgustă înţelepţii" şi iubeşte nebunii, realitate care are "o graniţă abia sesizabilă între bine şi rău, dragostea şi ura fiind luciri ale aceluiaşi briliant, iar toleranţa se împleteşte cu intransigenţa extremă".
Fiecare om este produsul deschiderii unora dintre milioanele de porţi. Păşind prin "POARTA" scriitorului Spiridon Râmniceanu, devii un pic mai fiinţă, întrucât ai prilejul să meditezi asupra destinului, ca sens. "În faţa ei trebuie să laşi totul, să te iei numai pe tine şi asta numai dacă <eşti> într-o lume în care viaţa şi visul, cu graniţe indecise, se amestecă. În fiecare clipă intri prin una, ele nu se văd şi, neprevenit sau nechibzuit, eşti obligat sau, mai sigur, aşa cum ţi-a fost scris, faci o alegere."
Spiridon Râmniceanu are acum ocazia să spună nişte adevăruri:
1. Avem o misiune primită înainte de a ne naşte şi aceasta determină acţiunile şi trăirile... Viaţa noastră urmează un drum predestinat. Se dezvăluie pentru toţi o vieţuire nevăzută (de cei mulţi) a existenţei universului neîntrupat fizic, a nevoii de convergenţă spirituală.
2. Trebuie să începem a recunoaşte puterea Universului şi să-i mulţumim că El există. "Vom da socoteală la toate... chiar şi de fiecare cuvânt rostit de prisos. Ce se va alege de la fiecare dintre noi pentru a fi dus în faţa judecătorului? Cum va atârna într-un taler greutatea trupurilor cu care am făptuit, iar, în celălalt, boarea sufletelor...?"
Cartea oferă prilejul să ne sune... alarma!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SPUNEREA ABSOLUTĂ A ADEVĂRULUI
Rondelurile lui Mitică Ion sunt creatura ieşită din “sperma” epigramei – o poezie de atitudine, în interiorul căreia stă ascuns un om cu sula şi aplică înţepături binemeritate. În acest timp al libertaţii, când «poţi înjura în voie nivelul tău de trai» şi « poţi să te plângi că lumea s-a cam întors pe dos»!
Spusele sale sunt turnate în forma fixă a rondelului care, el singur, are farmec poetic.
Tristeţea este firul roşu ce prinde, ca aţa frunzele de tutun, fiecare
rondel.
Problematica vieţii ne-o dezvăluie cu migală, durere cu durere, frunză cu frunză, fiindcă, «la mine, spune el, adevărul e valabil/ când pentru alţii poate că nu este». Doar clownii de la curţile regilor, sub fardul nebuniei, puteau spune astfel de adevăruri. Şi-atunci o făceau în dodii şi oferind mai întâi ce era de oferit Cezarului.
Poetul Mitică Ion, în ŞAH ETERN, este nebunul de pe tabla de şah a vieţii, care este obligat să meargă numai pieziş şi să-şi păstreze culoarea. Se pare că relaţia dintre popor şi cei care-l conduc rămâne o eternă provocare, mulţimea luptându-se de fiecare dată să obţină o... rocadă (rar căderea regelui), în timp ce traiul nu li s-a schimbat niciodată în bine, oricâte victorii au obţinut. « M-am săturat cât am tăcut din gură » scrie Mitică Ion, cu nepăsarea nimeni nu se bate»; «Inspiră-mă, Doamne, să spun adevărul! » Şi îl spune. Cu patimă, ca o descătuşare: «Cinstea a ajuns un fruct oprit»! «Nu mai sfinţeşte nimeni astăzi locul»! «Dreptatea nu mai poţi să o mai vezi/ strivită-i sub mantăi şi sub galoane»! «Avem atâtea legi cu formulări fudule/ şi magistraţi ce deseori se vând», încât «noaptea românească a devenit tot mai lungă» « Şi nimeni nu îi mişcă pe mişei/ hoţi şi paznici sunt acelaşi trup»! “Stau unii neclintiţi ca nişte stânci/ în posturi la concurs încă nescoase»! Mai poţi spune copilului tău: «învaţă, cine are carte, are şi parte»? Nu! În aceste timpuri «orice şcoală-ai făcut, ai făcut-o în van/ fiindcă eşti un nimic, dacă nu ai şi-un ban».

Poetul acesta este ceea ce ar trebui să fie un poet adevărat: o voce care spune adevărul cu mijloacele poetice. Explorează solul sărăciei pietrificate cu o spusă simplă, a cărei descifrare nu necesită dicţionare sau biblioteci memorate.
Mitică Ion nu incită la proteste. Este ştiut că acestea, când le va veni vremea, se vor isca din nimic şi nimic nu le mai poate opri. Îşi spune doar părerea «ca simplu muritor»: « poţi prin diverse fapte să ne scurtezi răbdarea/ poţi îndrepta sentinţa înlăturând eroarea»; «prea scurtă-i viaţa s-o trăim aiurea/ prea multe uscături are pădurea»!
Şi se întreabă: «Vom sta de lemn făcând-o pe netoţii/ ca mămăliga cea proverbială?/ sau vom vâna prin cazinouri hoţii/ şi prin hârtii corupţia fiscală?», rugându-se: «Mai pune, Doamne, norilor un dop/ şi nu ne trece iară prin potop/ mai bine ne trezeşte şi ne ceartă/ că-n spate nimeni crucea n-o mai poartă».

Mitică Ion şi-o duce, iată, pe drumul adevărului, în acest timp când diavolii, (priviţi!) s-au apropiat la o virgulă de Dumnezeu: („Pe unde dracu, Doamne, n-am umblat/ sperând calvarul să se mai
scurteze!”
Iubesc acest poet.
======
REACTIE: «Am ţinut să-ţi mulţumesc separat pentru gestul frumos prin care ai anunţat pe site lansarea cărţii mele, atunci când alţii mai îndreptăţiţi să o facă, au tăcut! Aşa cum te ştiu de peste 25 de ani, dar te-am regăsit abia de un an, ai rămas acelaşi om apropiat de cei care, ca şi tine, trudesc pe ogorul scrisului, un scriitor care ştie să-i citească şi să-i şi aprecieze şi pe ceilalţi. Îţi mulţumesc pentru că ieri nu ţi-ai deschis barul numai din plăcerea de a fi alături de mine la lansare. Îţi mulţumesc pentru faptul că ai trezit userilor interesul pentru creaţiile mele, care,
de cele mai multe ori au trecut neobservate. Îţi mulţumesc pentru modul în care te implici în desfăşurarea activităţii din „Cenaclul din bar”, unde ne întâlnim de 2 ori pe lună şi unde de-altfel ne-am şi reîntâlnit!» (Mitică Ion )

 

 

 

 

 

 

DRUMUL POETULUI PRIN VERB
Valeriu D.G. Barbu este "precum un copac/ aruncând cu păsări firave/ în văzduh", adică un Poet rătăcind după noi silabe pe umerii mâine-lui, care "vrea verb" pentru "atingerea sublimului" "cu simţuri din carne" - "fiindul". Într-o lume în care "foamea conduce în grupe, detaşat" - este un "ghiorăit de maţe planetar"- în timp ce "mama idioţilor e mereu gravidă", iar "înţelepciunea/s-a dus în doamna maică-sa". O lume ce are căi doar "spre aceleaşi zădărnicii", în care "perpetuu Numele Domnului este luat în deşert" (dar "suntem ai naibii de credincioşi"), şi o "gloată consumatoare de reclame alegorice nu ştie ce s-ar face fără… nebunăstare!"- o gloată patetică "ţinând cu dinţii/ de lucruri, limite, reguli, prejudecăţi…"
Citesc: -  "Cât a cheltuit umanitatea/ pentru iertare, prietenie,/ iubire?/ A zidit altare/ reci, jilave, semiobscure…/ toate tălpi/ nicio inimă!"

 "Uneori viaţa a venit/ peste mine aşa/ lină, pic, pic, pic sau şerpuind,/ urcând ca o şoaptă de dragoste (…) alteori tumultoasă, deodată/ pătima sa./ (…)/ Viaţa vine în valuri, valuri/ alungindu-mă, subţiindu-mă/ contorsionându-mă"/ (...)/ "Aşa încep… golgotele…"  "Căutăm cu înfrigurare/ într-o viteză uluitoare fericirile/ Milenii de artă glorificând instincte –/ porniri belice, sex, lăcomie, acumulare şi distrugere/ – n-au fost de ajuns pentru a ne face mai buni./ Obsesii perene, au rămas/ violenţa, răzvrătirea, orgasmul multiplicat./ Va trebui să căutăm o formă de artă nouă/ nu ştiu, super-abstractizând emoţii înalte?!"  "Nici din cuvinte nu va izvorî lumină -/ nu le creştem ca pe fiinţe, egale cel puţin,/ le ţinem în sclavie/ le exploatăm… până şi sunetele, culorile/ le ţinem în lanţuri, docile să ne laude/ să ne excite, să ne slăvească intenţiile./ Altfel nu ştiu…"

Poezia – "drumul poetului prin Verb"-, confesiunea aceasta despre fiindul său – "fluture oprit cât/ să-şi tragă sufletul/ pe genunchiul" nostru"– "vine ca o vindecare de blesteme, de balans ameţitor". "În pasta ei mă scufund – zice - să plâng/ să lepăd fricile – când îmi rămân mici şi/ mă strâng".
Ieşind din caiete şi tipărindu-se, devenind "aproape de pleoapa cititorului" (Mariana Fulger), poezia devine, astfel, o casă terminată înălţată pretutindeni şi îi poate urma "din ce în ce mai improbabil" alta.
Nu pot să intru în închisoare, "vreme de o răsuflare", la lansarea
volumului "DIN CIOBURI" a lui Valeriu DG Barbu, să prind şi eu un ciob din clipele acestui prezent stând împreună cu spatele la ieri şi la mâine, să-i transmit complimente că e viu şi pentru că a sădit imagini în urmele tălpilor cu semnul mirării depoetizând şi repoetizând viaţa, fără să obosească. Aş fi vrut să văd dacă-i este bine în "lemnăria sa vremelnică" – atelierul de scris- acolo unde fricile şi "frigul cel frig"(MF) ("frigul personal"?) se multiplică încontinuu.
Dacă n-ai şti că Poetul este închis, nu ţi-ai da seama că poemele sale au fost scrise în izolare vremelnică "pe o insulă"(MF).

Cititorii virtuali au apreciat "avalanşa de cuvinte, toate cu rădăcini în suflet şi minte, imaginaţia care nu are linişte o clipă" (MF), "individualizarea formei şi acţiunea intelectului demne de contemporaneitatea poetică şi de substanţa încorporată spiritului ce se vrea liber şi responsabil" (Cristi Stănculeasa), s-a spus că Valeriu Barbu "atinge saturaţia interiorului cu voluptate" (Gina Bultoc). Eu spun că face poezie din cele mai simple trăiri, ca un semn al trecerii poetului printre lucruri. Deseori ajunge la idei mari, dar le spune dintr-o suflare, le rostogoleşte grăbit cu  aceeaşi uimire sau le lasă să se exprime singure. Există, astfel, riscul (specific scrierii fără rimă) ca poezia să devină o comunicare vorbită (prozastică). Din diversitatea ideilor şi a
percepţiilor sale poetice va trebui să dezvolte doar câteva şi să ocupe, astfel, o nişă, pentru a avea particularitate. (A descoperit cuvântul "frică", dar nu l-a explorat îndeajuns. Frica este un numitor comun al existenţelor, evoluţia umană s-a făcut de-a lungul acestui fir roşu care încă ţine spiritele încătuşate.)
I-aş mai reproşa autosuficienţa, când spune că în "Rromânia" nu mai e nimic de făcut. Dimpotrivă!

 

RETA-MIJARETA
Relu o meditează pe Reta, o fată frumoasă şi curvă. Chiar dacă se-ndrăgosteşte de ea şi o doreşte, se abţine şi nu-i arată. Un prieten de-al său a întâlnit-o întâmplător - avea nevoie de ajutor şi s-a oferit s-o adăpostească, a ajutat-o să meargă la şcoli solicitându-l s-o mediteze, i-a făcut rost de serviciu, dar nu s-a atins de ea cu nici un chip. O cere civilizat de nevastă şi-i iubeşte orbeşte copilul pe care i-l oferă. Nu se sesizează că nu-i seamănă, acest fapt devine minor, fiindcă această femeieîi oferă cu mult mai multe.
Minoră fiind, Reta fuge de la ceape şi de la familia sa decăzută, fuge cu trupul său de care nu prea e conştientă, ştie doar că trebuie să plătească orice primeşte cu el. Când a întâlnit generozitate, când a întâlnit oameni adevăraţi, acest copil începe să se dezvolte normal, ca o plantă presădită într-un pământ fertil. Dar are permanent teama că poate fi aruncată iar pe scările de aşteptare, unde mizeria şi groaza zilei de mâine sunt permanenţe.
Reta vine cu tinereţea şi disperarea de a nu fi aruncată de destin îndărăt, vine cu ambiţie şi reuşeşte să învingă: ajunge şefă, apoi întreprinzătoare. Este ea un model? Ea, care nu a jignit pe nimeni, ci, prin vrednicie şi inteligenţă a reuşit să nu rămână pe prima treaptă, ca... profesorul său? Ducând o luptă cu destinul, s-a lasat în voia acestuia, când a fost vorba să dăruiască mângâiere unui suflet pustiu.
Reta-Mija... Reta de la CAP devine Emanuelle de la oraş. A plecat cu trupul minor, fără să-i pese de legi, şi a dat lecţii de iubire unui profesor de română făcându-l Profesor de... iubire. Refuzând-o, fiindcă era o ţărancă semianalfabetă, acest Relu lasă să-i scape printre degete fericirea, ţinând aiurea cu dinţii de datini superficial alcătuite din prejudecăţi. O mângâiere zilnică, atât de puţin n-a avut “marele profesor”, atât i-a lipsit pentru a se putea ridica de pe băncuţa veche sau a ieşi din camera cu aer stătut şi mucegăit şi a veni spre lume, pentru a face ca aceasta să-i semene cumva ca perfecţiune.
Povestea acoperă, ca o pătură, două timpuri: cel al libertăţii de azi şi al încorsetării de ieri. Numai că gesturile şi gândurile personajelor rămân aceleaşi: lente şi scârbite... Doar cutremurele îi mai trezesc la câte 10 ani!
Un profesor bea tărie şi viaţa-i arde încet, ca ţigara care te-a înrăit
făcându-te dependent de ea. Ajungi să scoţi muult fum, dar te poţi mândri că fumurile nu sunt oarecare, ci ale... Profesorului de iubire! Monden, nu?
Un singur cuvânt îi lipseşte cărţii "NUŞA" (scrisă de Grigore Buga):
„şcoala” - locul pe care ar fi trebuit să–l mai vadă profesorul când şi-a luat adio de la viaţă. Văd, astfel, distrusă ideea că poţi fi model de om, dacă-ţi faci, simplu, datoria în pătrăţica ta - profesorul este iubit de elevi şi apropiaţi, fără ca profesia să-i aducă împlinirea sufletească. Astfel, se demască Statul: în comunitatea pe care o guvernează, omul care-şi face datoria nu poate cunoaşte afirmarea de sine, fiindcă nu-l urcă o treaptă, nu-l atrage să urce treaptă cu treaptă. Ceea ce duce la blazare.
Fiecare aspirant la afirmare se pare că trebuie să-şi ia cu forţa, ca o
normalitate, ori să cumpere porţia de strălucire. Mângâiere chiar! Reta n-a devenit... Rela! Dar ne lasă să subînţelegem că Dumnezeu însuşi a orânduit săracii astfel ca ei să n-aibă voie să–şi depăşească umila condiţie umană decât printr-o întâmplare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ION NIMERENCU ŞI GAURA CHEII
Ion Nimerencu vine pe un filon de cântec lovindu-se "cu tâmpla de
cuvinte" crezând că va găsi miere. "Mă cântec", "mă sunet", "mă mor" - strigă-, "m-am săturat să trăiesc în acelaşi dulap", unde "nimeni nu e dispus să facă sacrificii pentru restul", unde "realităţile sunt contrafăcute", iar amintirile devin "chiar nişte lucruri inutile".
Trăieşte într-o lume fără sens şi-şi caută rostul alături de lucruri
inventând teatrul altei lumi distincte, în care se poate lăsa "purtat pe valuri de instincte". Totul devine, astfel, secvenţă cu secvenţă, o lume a tablourilor cu oarecare treceri prin cadru, iar timpul trece firesc sau nefiresc printre ele.
Poetul îşi caută perechea sau se ascunde "de anotimpuri fatale şi de
singurătăţi canibalice". Câteodată ar vrea să creadă că nu mai este un robot banal programat, dar se amăgeşte "aiurea în tramvai". Altădată se umflă în pene şi se visează în tabloul său închipuit, nu un poet de rând, ci unul "bestial şi potent" ("scot un cuvânt şi oraşul are orgasm multiplu"). Nu este exclus ca, la noapte, să se care prin gaura cheii, la dracu, peste nouă mări! Oricum, "secundele sunt trenuri lungi/ în care nu urcăm niciodată". Nimerencu pierde întotdeauna vagonul vremurilor, fiindcă "visele îl duc lejer de nas". Oricât s-ar zbate, ştie că viaţa este o cuşcă, iar Dumnezeu, "după 12.00 noaptea/se piteşte-ntr-o cochilie de melc/şi se culcă liniştit pe-o ureche". Iar a doua zi, mereu a doua zi, plictisit, se trezeşte cu el în sala de judecată: "Iarăşi tu?"
Da, iarăşi Ion Nimerencu, din ce în ce mai des Ion Nimerencu. Până se va scutura de cântec şi va înceta cu fuga - să-şi afle rostul acela prin care trec rosturile celorlalţi. Are potenţial liric nebănuit, dar îi trebuie curajul să-şi ducă toate gândurile (chiar cu forţa) până la capăt de linie post-dulce modernistă.

 

 

 

 

 

 

EVA SI PLASA CIORAPILOR EI
Ea pe copertă, gătită cu o cravată bărbătească (pare o victorie în verdele dimineţii), coborâtă pe o scară, cu părul obosit şi cu-n zâmbet blagian ce-ncearcă să spună că… "ştie ceva"!

Zâmbetul - prima plasă, mai aprigă decât ciorapii negri, care nu se văd.
Ea şi plasa ciorapilor ei, cuibărită pe pieptul bărbatulu,i în somn de libertate, sălbatică oarecum şi cu dorinţă de zbor, asumându-şi firescul într-o lume nefirească.
“Eram sortită să apar pe lume” - mărturiseşte Loredana Cristea. Ursitoarele i-au spus: “S-o reprezinţi pe Eva cum vei şti”. Şi nu se poate împotrivi, întrucât blestemul sorţii este mai puternic. “N-a fost alegerea mea să locuiesc/ în muzeul speranţelor ucise de timp”, “în veacul când întoarse-s toate cele/ din rosturi ce–nainte au fost puse”. “Eu umblu la hotarul dintre viaţă şi moarte să mă aflu desluşit” “şi caut răspuns întrebărilor toate/ de unde în viaţă, pe unde prin moarte?” “Mă scrie Dumnezeu cu pana Lui”. “La masa mea, aici mi-e libertate”. “Cuvintelor de sensuri cerşetorul/ să umple ele golul dintre mine/ şi restul ce mă sfâşie de-o vreme”.
“Ce vremuri de nepăsare”- observă. Şi-i… pasă! “E-n jurul meu atâta disperare”, “poate copiii mei prin vreo minune/ vor fi mai albi la faţă decât mine/ şi n-or mânca din stratul de cărbune/ o amărâtă şi hulită pâine”…
Dumnezeu i-a dat înţelepciune, a împodobit frumos "mâna" şi n-a lăsat-o singură: “un înger a prins rădăcini la mine-n fereastră/ sădeşte lumini”. “Am să trăiesc tot ce-mi va trece prin viaţă”, “ nu mai am timp să stau nici o secundă/ mă prinde de la spate primăvara/ o să se-apuce trupul să-mi pătrundă/ cum pătrunde somnul, dulce, seara// alerg cu inima din piept să-mi iasă/ de parc-am evadat din închisoare”.

Poţi să spui ceva de rău acestui copil atât de curat? Face paşi cu sfială, “un pas, încă unul şi totul devine/ o cale deschisă femeii din mine”, “ îmi sună în oase prea plinul/ grăbirii de-a da şi eu piept cu destinul”. “ Iubirea mă caută, sunt la izvoare”, “abia mai pot duce inima”. “ Sunt toată vegetală şi-n sân şi-n buzunare/ şi-mi geme înflorirea şi nu mai am scăpare”. “Ziua de mâine din mine se-adapă”. Poemele-i sunt o uimire a existenţei, a trecerii cu paşi şi
conştientizării miracolului că este poet şi vinovată femeie - descendentă a primei păcătoase. “A cui sunt eu, de unde vin în lume, şi mai ales ce port pe sub veşmânt?” “O să-mi croiesc un drum mai la o parte”.
Ea, urmaşă a Evei, vinovată, într-o lume mai vinovată decât ea, aruncată într-un prezent derizoriu cu legi aspre şi definitive: “Asta se cade! asta nu se cade!” (“Şi încă-mi vine greu să iau aminte/ c-ar trebui s-accept şi eu constrângeri”).
Este nevoie de multă puritate pentru a spăla păcatele celei dintâi.
Loredana Cristea încearcă prin creaţie să facă acest lucru pentru omenire. Viaţa şi moartea–s în mâna ei două bile robertturceschiene şi modelează la om spunând creaţiei să-i aducă aminte, dacă uită! Trăirea cu frumuseţe devine singurul rost. “Tu ştii mai bine dacă vrei să te plămădesc” (ce vrăjeală are!), dacă mă iubeşti şi te supui dorinţelor mele, “te voi întoarce la porţile Raiului”. Cine să nu vrea? “Da, vrem!”, strigăm în cor bărbaţii Pământului,
piticii...
ştirbii...
pleşuvii... (Duminicalii mei fac supoziţii: „cine să fie “piticul... chel”?!”) Femeie, tu, deşartă-ne pe gât paharul cu otrava sângelui tău, intră în suflete şi-aşează-ţi pozele pe pereţi, să devenim una cu tine, până nu vom mai fi, să fii doar tu - Stăpână a aşteptării în Univers. Atuncea… Ahhhh! Dar să nu crezi că-i vei da şi lui Dumnezeu să muşte din măr, să nu crezi! Doamne, fii atent la Eva, nu privi, e-n stare să te nenorocească şi pe Tine…
Este demonstrat: preocuparea permanentă a femeii de a-şi modela bărbatul este o GREŞEALĂ! De-aia este şi trădată! Sigurul fel de a i te opune este să-i provoci “tristeţi de femeie”. “Voi m-aţi vrut aşa - răspunde, în timp ce-mi sculptaţi chip de înger/ îmi ţineaţi pe suflet verde viperin”!
Dar… bărbaţii?
Câte nu se vor fi întâmplat şi-n Rai înainte de măr! O fi agresat-o când eaavea doar de dăruit... Iar Dumnezeu s-a făcut că nu vede…  Se pare că bărbaţii sunt nişte mizerabili în stare să violeze o femeie şi moartă. “Suflet ca apa ce are gust rău”, observă, “vă-ncăieraţi degeaba pentru mine/ tot aşteptând să mă despoi". Totuşi bărbatul e... "adăpost fierbinte zbaterii mele/ aproape de cruce” - recunoaşte -, “Te-ajut dacă vrei să te reinventezi”- se oferă -, “ promit să-ţi fiu clopot, bătând a descântec/ lăcaşul când doarme şi cer şi pământ/ promit să te-adun într-un altfel de cântec, promit să te-acopăr, cu mine, veşmânt…” Femeia şi-a făcut sanctuar, iar bărbatul îi sărută gardurile dând târcoale, ea-l simte de la distanţă, şi-ncepe ritualul prin care va ajunge victimă sub… capul ei. “Te-ai legat cu mine în blestemul de-a fi complice”, îi şopteşte mereu şi mereu… cu fiecare viaţă, cu fiecare iubire.
Se pare că n-am învăţat nimic din izgonirea din Rai!
Bărbatul - ”măr ascuns în braţele arborelui”. Cu cât este mai interzis, cu atât simte femeia nevoia de a “muşca din el”. Aşijderi Evei, “o poftă interioară îi ia minţile”! Să fie, oare, Eva nevinovată pentru că avea minţile luate? Că era o copilă îndrăgostită şi a… greşit?! Care vină e mai mare, c-a încălcat o poruncă sau că l-a făcut complice pe Adam, devenit între timp creaţia sa? Trebuie doar să zică “da”, să se predea şi devine... jucăria ei!
Iată cum Poezia devine ceva periculos. Iat-o, ieşită din mintea femeii şi aşezată comod pe inima bărbatului. Trebuie să fim atenţi la ce spune fătuca aceasta, vrea, probabil, să ne înnebunească pe toţi! Sonoritatea cuvintelor sale pare uneori un sâsâit care-ndeamnă să dai foaie după foaie, să înaintezi în tunelul ciorapilor negri până te-ncurci în labirintul plasei. Muzicalitatea-i e dinadins meşteşugită, să adoarmă, tocmai pentru a ajunge să viseze ea în voie. Călare pe noi. Ne vrea adormiţi, are cheia potrivită.
Deseori e disperată că e părăsită, rătăcită, ignorată. (Ha, aş putea zice, bine-ţi face, bine-ţi face... Dar nu se lasă, face paşi de foc înspre noi. Iar noi ardem sub tălpile ei căutând alte şi alte înţelesuri. Iat-o vălgare ce-ncălzeşte şi ucide.
De femeie nici nu era nevoie la început. Ea nu era când Dumnezeu stătea pe prispă de vorbă cu Adam… Collins scrie că femeia nu poate fi o bună pictoriţă, că este neatentă şi grăbită, preocupată doar să trăiască momentul. Istoria artei nu cunoaşte nume de femei. Femeia ne-nnebuneşte, însă, cu… iubirea.
Loredana e la vârsta dragostei şi-i urmăresc spectacolul, adâncit liniştit în fotoliu. Mai târziu trebuie să aduc nişte lemne şi ceva vânat. Cu celălalt ochi urmăresc cursul vieţii rostogolitor spre hăuri, spre mai rău, şi am ajuns să cred că nu mai există posibilitatea întoarcerii omenirii la porţile Raiului.
Mi se părea benefic ca poeta Loredana Cristea să se fi limitat deocamdată la explorările inocenţei - "ultimul senin". Oricum le apucăm pe toate!
Calităţile scrierii sale fiind puritatea înflorită în pământul vinovăţiei şi sfiala cu care se apropie de Dumnezeu. Credinţa îi este o despletire de îngeri şi cruce (“să nu te mire faptul că nu o port în spate/ o ţin întotdeauna în stanga mea, la piept”), iar rugăciunea sublimă (“Doamne, vindecă-i în somn de rătăcire/ ai investit atâta măreţie/ sădind în lut căldură şi iubire”). Uneori este puternică şi te sperie, alteori fragilă şi suferindă încât devii trist pentru ea. Totul este rostit cu gravitate, cu seriozitate, rar cu umor.

Se desprinde de curentul modern al poeziei incifrate ori risipitoare de vorbe şi mizerii sufleteşti. Munceşte scriind ca la începuturi, prin rimă făcând legătura cu facerea lumii. Vorbeşte de speranţă când ceilalţi n-o mai au, când par a fi în “concediu de zădărnicie” (“se mai poate încă prin lumină/ mai e voie să priveşti la cer/ când pe dinăuntru–ţi este ger/ şi pe dinafară ghilotină”). Ba chiar scrie şi un manifest: “Adună, Doamne, îngerii din stradă!”
Tu, fiică a cărbunelui, ţi-ai asumat destinul Evei ca pe o pedeapsă grea. Poezia te cere, eşti, cu certitudine, o promisiune. Avem nevoie de modele de cuminţenie şi gândire. După ce vei ieşi “din crisalidă” cu totul, căpşorul acesta cu zâmbet de femeie, poleit cu “pojghiţă lumească de suflet”, se va lupta cu Vârtejul lumii, care deja te acuză c-ai vrea să strici rânduielile.

 

 

 

 

 

 

 

IN, GA, DA!˚
Născătoare "de sfâşieri nedornice de milă", poeta Elena Munteanu (cu pseudonimul Ingada) se autoexilează "la hotarul aducerii aminte" ducând "în cârcă eterna întrebare:/ înaltul zbor când oare l-am pierdut?" Acolo percepe "adânc eternul", ea care, "demult, de dinlăuntru,-i dezertoare/ învinsă de "a fi sau a nu fi". Acolo, "flămândă de cuvânt", mai cere "un anotimp, o amânare" lăsându-şi silabele "perpetuă jertfă, perfect ritual". Acolo, "infime vise trec târându-şi paşii" care "se frâng în tăcere să-i dăruie clipe", "sub ceruri cu privire de acvilă", din care "plouă gri în rosturi albe". Sub care ceruri până şi lumea vegetală parcă e vinovată şi-"aşteaptă izbăvirea în fragile catedrale". În timp ce-,"n prescuri, se spintecă zădărnicii".
"Să tulbure clipă, cine-ndrăzneşte?"
Poeta îşi "asmute gândul în viul nopţii, să calce în copite azimuturi"
ducând permanenta bătălie cu… Neagra.
aó, aé, aí!
Elena Munteanu este un meticulos şi rafinat observator care explorează luminişurile şi ascunzişurile acestui univers infinit şi–ncearcă să dureze exclusivitatea poetică. Reuşitele sale provin, îndeosebi, când dă viaţă substantivelor făcându-le verbe cu însuşiri de multe ori cosmice. Acestea îţi cer să ai liniştea şi concentrarea creaţiei. Şi nu poţi fi astfel decât în liniştea bibliotecii. Nu te învaţă neapărat ceva, vrea să-i fii martor la drama existenţială, dramă care este şi a ta. Doar te face atent că timpul trece şi trebuie neapărat să-ţi împlineşti rostul. Poemele nu sunt "sterpe şi hâde", cum singură şi le defineşte. Au doar un exces de gravitate a rostirii. Bucuria ei, care este, cu siguranţă, mi se pare un pic stranie şi nepământească. În aceste timpuri când ajungi prea repede să crezi că "a fi" nici nu are sens. Mai trebuie un fel de răsucire a cuvintelor (sa te irite, să te indigne), o explozie sau strălucire, o imperfecţiune chiar. Este posibil ca poeta să ne vrea singuri înspre singurătatea sa, timp în care se-ndepărtează, la rându-i. Ca orizontul. Fiindcă şi-ajunge sieşi şi are teama că n-ar mai fi stăpână pe clipa sau neclipa care i se cuvine.

 

“ŞCOALA DE ÎNGERI NU EXISTĂ”
La 18 ani Ştefan Dima “nu mai avea o lume de câştigat, ci doar una de urât”. Au trecut de 2 ori încă 18, iar el povesteşte ca şi cum s-a întâmplat ieri: “Cineva vindea "hopa-mitică", o jucărioară închipuind un om ce revenea totdeauna-n picioare. Copilul care eram atunci a fost atras de ea. ”Întreceţi-vă între voi! Alergaţi!”- a decretat tarabagiul. Şi-am câştigat, dar tot n-am primit, a trebuit să mai suport trei bobârnace! După primul am văzut stele verzi. Oamenii din jur râdeau şi se amuzau. După al doilea mi-au ţâşnit lacrimile. La al treilea, de durere, am înfipt mâna în hopa-miticii lui şi am rupt-o la fugă în timp ce el striga de mama focului: “Hoţul! Prindeţi hoţul!” Aşa am devenit hoţ, “hoţ de vise”. Orfelinatul în care am fost închis te învaţă să taci şi-ţi porunceşte să iubeşti totul. Dar mai rău te sperie de iubire, de mângâierea ei.

Acolo înveţi că “cel mai scurt drum dintre două puncte e durerea (“viaţa la palmă”). Înveţi “să zbori târâş”! “Ai voie să plângi doar o dată pe an”. Acolo portocala are numai… coajă. “La alimentara din colţ se aduceau conserve de fericire” (“dimineaţa”). Dumnezeul-pedagog ne obliga să mergem “doi câte doi/ către niciunde”. ”Acolo, însă, am putut să înţeleg “cât de sincer a fost sărutul lui Iuda”.
“Şcoala de îngeri” - mărturisire plină de tristeţe, comisă cu bucuria
spunerii - este o împotrivire frumoasă. Citind, simţi că lumea în care
trăim este tot un orfelinat: “libertatea sub abajurul orb al luminii”.
Poate că şi Universul întreg! Şi nu poţi decât să te împotriveşti, aşa cum a făcut el sărind “zidurile înalte dintre sine şi realitate”. Poate că în săritură este şi… salvarea!
Poţi, oare, deveni Om furând libertatea şi visele, când simţi că Dumnezeu este chiar “în tine şi tace, ca o fiară rănită”? Să scoată orfelinatul îngeri pe bandă, atunci când îi pedepseşte, desculţi, în zăpadă, după ce unul, oricare, a greşit? De unde atâta iubire în Omul acesta minunat, înscris, ca noi toţi, pe o orbită fără sens, spre niciunde?! Îmi închipui copilaşul acela chilug - (“cum le stă bine îngerilor”!)-, cu o minge sub braţ şi chiştocul ţigării în colţul buzelor… “Eram o alergare - (zice) -/ jumătate de aripă/ călare pe jumătate de copilărie şchioapă”. “Aşteptam la streaşină/ cu palmele întinse căuş/ dar stelele cădeau totdeauna/ pe alături” (“de ce?”)
Mi-l închipui trecând “pe pod de curcubeu/ braţ la braţ cu Dumnezeu” (“zbor de taină”); fugind “desculţ în gând/ printre zăpezile de-acasă/ şi rareori colibe de iluzii/ ieşind în uliţi să (îl) latre“. Şi-l descopăr încă… închis, după atâția ani, într-un ”orfelinat de vorbe” “aşteptând venirea primăverii”. În acest timp bolnav, contaminat cu virusul imoralităţii, când “nu se face niciodată mâine,/ mereu e numai azi”...

 “Uneori mă cert cu îngerul meu cititor - mărturiseşte -, pentru că nu pot să-i spun cum se moare dincolo de cuvinte”. Dar, tot… “uneori, când te opreşti învins/ îţi înfloreşte-n gând/ o floare de poem”!
Ştefan Dima este un magician. Metaforele sale - ”scrisori plângăreţe”- vin dintre viaţă şi moarte, de-acolo de unde destinul, cândva, l-a trimis. Tot arzând în creuzetul creaţiei a devenit “Floare de scrum”. “În fiecare zi ne rătăcim printre lucruri - ne spune -, ca şi când am şti ce căutăm”. “Fără să simţim cum/ ne spulberă timpul,/ ne înălţăm tot mai sus/ şi tot mai inutil”.
Poate că suferinţele din orfelinat n-au fost mari, întrucât acea lume era mică (ori, poate, de aceea?!) Oricum, “Şcoala de îngeri nu există, ea se face la locul de muncă/ Printre iluzii şi împrumuturi/ şi miracole costelive”. Dincoace de ziduri, tot… “doi câte doi” mărşăluim spre… niciunde, uitând sau nu “imensitatea fiinţei care nu suntem. Iar … “răspunsurile (ni) se furişează în somn”!
Ştefan Dima trebuie neapărat să mai scrie. Trebuie să aflăm miracolul acela dintre ziduri - împădurirea de sine- şi… “cum se moare dincolo de cuvinte”.
Doar el poate să ne spună. Poate, astfel, se va face… “Mâine”!

 

 

 

 

 

 

 

«INSOMNII» - EXERCIŢII DE ÎNŢELEGERE
Coperta: albastrul unui amurg sentimental la orizontul căruia soarele-i ca un balon, gata să se spargă. Un soare ca o năluca sparge valurile – o chemare spre spaţii albe, nimbul îndumnezeiţilor. Dacă priveşti atent, soarele este punctul unui semn de întrebare al cerului. Dacă explodează, va împărți "insomniile" în bărbat şi femeie, (femeia-l cuprinde pe "o", dacă se uneşte cu "m" devine « om»). Soarele tinde să explodeze în om. Realitatea este percepută mai mult vizual, parc-ar fi a necredinciosului Toma.

Eu, cititorul, îl văd pe tânărul autor în pragul iubirii (ca şi toamna din poemele sale, este « pârguit ») şi a nevoii de a fi cules. Lumea este descrisă ca după cutremur, e-o lume prăbuşită care trebuie neapărat reconstruită («noapte, iar tunetele biciuiau/ cerul răcnea învolburat/ un lung şi negru cimitir/ se întindea peste oraşul uitat»; «oamenii cred că au decoperit soluţia, că au găsit adevărul demontând mituri şi creând noi zei, credinţele lor distrugându-i chiar pe ei»; «în inima mamei care plânge se-nfige un topor»; «am ajuns ca şi morţi să fim stresaţi» ; «o viaţă trăită doar pentru a muri»). Flueraşu Petre gândeşte când alţii dorm (“am ajuns, mi-am prins din urmă/ gândul ce mă mistuia”), este categoric şi zguduie de umeri, parc-ar fi Iisus în templu, când a răsturnat tarabele: ”Măi, ce faceţi voi cu viaţa?» În lumea noastră insomniacă omul este o momâie care se închină maşinii şi aleargă după bani nemeritaţi. Mă contaminează cu insomnie spunându-mi că, în fond, sunt doar ceva-ntr-un băţ care sperie orişice trecător.
Cine e Flueraşu Petre?
«Eu sunt mai mult decît un pumn de scrum » -scrie-, «sunt Zarathustra reîncarnat» - un orator ce încânta mulţimile. Sufletul îi este ”miez de pepene/ înghesuit/ într-o coajă strâmtă.» Observă că lumea este în pericol, fiindcă cei care o conduc se preocupă să realizeze progrese în afara fiinţei umane. Crede că doar oamenii buni pot face ceva.

Cred că s-a grăbit să publice o carte cu poezii, dar... fără pic de poezie în ea.

 

DIALO-MONOLOG
Marian Rădulescu este un explorator de comori… culinare având firea colecţionarului autentic: nu precupeţeşte eforturi pentru a intra în posesia peticului de hârtie scris pe masa din bucătărie şi-l face, ulterior, accesibil iubitorilor deliciilor gastronomice, chiar dacă după 50 de ani.
Citind “Dialoguri cu şi despre Radu Anton Roman” am descoperit un suflet de copil (două!?) păstrat inocent, ca pe un obiect de preţ, până dincolo de vârsta maturităţii. Suflet cu “putirinţa” de a declanşa uimiri celor care au uitat, poate, să descopere jurîmprejurul, fie el compus din oameni, animale sau flori de salcâm. L-am descoperit cu aplecăciune întru tradiţia neamului şi încântat de sonoritatea câte unui cuvânt. Şi i-am admirat matricea alcătuirii, care nu lasă la vedere pornirile trupeşti, cele atât de prezente în creaţiile acestui timp şi nu doar literare. Personajele,
aflate fie în cârciumi sau în comunicare conjugală, devin componente la curgerea-i scriică, ce are în reţetă “foarte, foarte multă viaţă”. Iubirea am putea-o ghici doar în gesturile delicate cu care despică un berbecuţ sau jupoaie pielea unui peşte, pentru a fi umplută cu te şi miri ce.
Autorul mărturiseşte că şi-a umezit degetele pe limbă (copil fiind) şi le-a apăsat peste mirodeniile unor străchini, pentru a le afla secretul.
Călimara cu cerneală conţine, la rându-i, secretele artei literare, cum sticla cu vin - cântecul. Trecând peste toate greşelile tehnice ale cărţii, cred că Marian Rădulescu şi-a înmuiat şi plaivazul, chiar dacă, în fond, a urmat doar, ascultător, sfatul celui care i-a schimbat viaţa.
Mi-e teamă, totuşi, că ideea lucrării a fost prea îndrăzneaţă, iar publicarea o grabă. Trecerea timpului sau expunerea într-un cenaclu ar fi arătat atâtele unghiuri neexplorate cât şi semnele muşcăturilor de-acum.
Îndelunga experienţă într-ale scrisului ar fi concretizat un dialog CU
Maestrul şi nu aproape un monolog DESPRE discipolul acestuia. Astfel, la întrebarea “Unde-i…El”, să nu-l întâlnim obiect de decor pe un fotoliu ascultând/înregistrând poveşti ori mestecând pe furiş cherdanele, scordolele, nalangâţe ori ghismate, fie ele cu miez, crustă sau miroazne.
“Dialoguri cu şi despre Radu Anton Roman” este mai mult o incitare de a descoperi din alte surse omul norocos căruia i s-a făcut darul de a fi descris omagial: să vezi cu câtă putere a iubit-o pe Ohaba, să înţelegi gândurile şi cine este voinicul, dincolo de realizatorul imaginilor pe
sticlă. Nu-mi este de ajuns să ştiu că era un sufletist şi iubitor de
oameni şi ţară, aş fi vrut o zgândărire a interiorului celui calm (de la
care am aflat că “mâncând frumos, trăim frumos” - în “acest timp al
capitalismului mai rău decât comunismul”), să-i înţeleg lupta, chiar dacă sfârşeşte învins de neputinţa de a înfăptui. Aş mai fi vrut să simt că R.A.R. nu a fost un realizator printr-o întâmplare a sorţii (când spaţiul strâmt este cucerit treptat de bărbaţi, trimişi mângâietor de învinse: ”Marş la bucătărie!”), astfel încât să-mi pese că este/a fost el şi nu altul. Să fi fost o întâlnire între spirite, iar chipul său, asemeni plantelor care vindecă organele vitale cu care se aseamănă, să transmită puterea vindecătoare, dacă ajungi într-o zi să-i semeni.
Acele 5 zile ale întâlnirii au fost doar preludiul a ce trebuia să se întâmple ca miză a scrisului: explorarea şi scoaterea la lumină a ce are unic un om. Din păcate, atât RAR, cât şi “babicul sârbesc”, măresc, la un loc, destinic, ale lumii taine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MĂNĂSTIREA DIN COMUNA PIERDUTĂ
Viaţa gălăgioasă din aglomeraţia urbană ajunge deseori să streseze
sufletele încercate. Cu atât mai mult în aceste timpuri când desemnaţii cu orânduirea doar vorbesc şi uşor-uşor bagă România în mormânt. Când omul are nevoie tot mai des de primeniri, în urma călcărilor în picioare, viaţa i-a ajuns ca apa: "turtită".
Dumitru K. Negoiţă reuseşte să se ridice pentru un plus al literaturii,
folosindu-şi spiritul... geometric, cel mai greu de descifrat.
În "Mănăstirea din comuna pierdută" autorul-călător dă fuga să ia în braţe bucurii pierdute lăsate dinadins să piară. Străbate de trei ori, cu pasul, suişul spre cel mai vechi lăcaş de închinăciune lăsat nouă de cei cărora "nici crucile nu li se mai cunosc". E vorba despre schitul Cârnu, "construit iniţial pentru a putea feri unele bunuri ori oameni importanţi" – semn încărcat de istorie şi ţinut în viaţă doar prin mila câtorva săteni.
"Prea plinul stărilor absente" l-a împins să umple vălmăşagul sentimentelor cu o libertate umblată care apără (sau nu!) "de starea celor spuse".
Într-un fel autorul se răfuieşte cu nepăsarea ce a cuprins această lume.
Căutările sale sunt străbătute cu paşii înspre repararea sufletului dincolo de Muche. Înspre acolo unde urlă lupii, iar "drumurile au urmele roţilor de căruţe împiedicate".
Merită să păşeşti pe poarta din dreapta troiţei, măcar şi pentru a "urca treptele printre iarbă şi flori" şi să iei o sticlă cu apă care nu îngheaţă, după ce sfinţii s-au uitat direct în ochii tai.
Dumitru Negoiţă, însetat de o pagină a istoriei, a scris o carte albastră, căreia-i stă bine, cum râului Buzău - "limpede, în lunile de vară" -, să nu mai fie, acea mănăstire, atât de... pierdută!

 

 

 

 

 

 

POETUL CU O MASCĂ DE ÎNGER ŞI ALTA DE DRAC
Îi place să-şi spună Gore, când trece, lin, prin mintea cititorilor, "ca o pastilă mentolată ce desfundă plămânii creierilor" catifelindu-i, "de parcăms-ar fi atins de absolut". Limitele vieţii sale par a fi fuga de marea Prostie şi păşirea spre marea... Scofală! "Nimic esenţial nu-l îndeamnă". Când este prins “temeinic” în centrul vârtejului vieţii, vrea să scape trimbulind, dar Viaţa, reaua, îl înhaţă de picior ca un câine flămând. Se-ncăpăţânează de un timp încoace să decojească, foaie după foaie, ceapa asta de viaţă. Pe care a împins-o în faţă, cu tot realul din ea, mizând pe o singură carte. A poeziei.
Apariţia lui în literatură, ca a tuturor douămiiştilor, seamănă cu a omului politic ("Peste cadavre voi păşi emfatic", "în urma mea vor deceda epave").

Liviu Nanu - un "pezevenghi simpatic", plin de sine, desenat pe stradă de copiii străzii. Visez deja o lume cu chipurile celor buni desenaţi cu creta în pătrăţele de şotron şi copii întrecându-se să-i sară, fără să-i calce. Poate că sunt unul dintre cei ce desenează portrete pe asfaltul colii de scris, să mă vadă "tot oraşul"!
Liviu Nanu trece prin lume în goană cu un Îndemn la nesupunere şi o dischetă avidă să memoreze amintirile. Şi lasă în urmă, aşa cum laşi pe autostradă indicatoarele - "semne de întrebare sau de mirare" -, copacii, hornurile, ceţurile sau norii de care poţi, sau nu, să te minunezi o clipă. Numai că... "Plictiseala vine din urmă şi se aşează peste toţi ca o zi de luni". Oricât ai accelera să scapi de ea, "Doamna Plictiseală" îşi ajunge fiii.
Citind Liviu Nanu, înţelegi cum arată o viaţă cu multă, multă plictiseală. Ce lehamite trebuie să fi fost şi în... Rai! Aceleaşi buze, aceiaşi sâni, aceeaşi… femeie... Oricum, Eva a devenit între timp demodată, ne-ar trebui una nouă, mai isteaţă, mai blajină, să ducă o politică modernă şi să facă bine să otrăvească odată şarpele ăla de pe ram! O Evă este bine s-o ai numai aşa... să fie ceva cald pentru zile friguroase! "Mai bine ne-am sinucide. Întâi tu, cu otrava asta de viată, apoi eu (hm...) muşcând din tine ca dintr-o murătură". Ce minciunele! Politicienii tot aşa: "Hai să ne-mbogăţim, întâi eu..."! Şi se-ndoapă cu ciocolată. O jumătate de lume îndopată cu ciocolată şi o alta care se uită la ea. Ultimii parc-ar fi blestemaţi: "Din cer şi din asfalt curge... noroi" "şi plouă inutil peste noi cu un soi de salivă/ ne-acoperim ochii şi sufletul cu ziare mai vechi". Întâlnirea cu lumea reală îl împinge pe poet la un prag dincolo de care rămâne singur. Îşi reia frumos luleaua cu gânduri şi vise şi-ncepe să plutească în cerc pe căluşeii de fum ai unui bâlci imaginar închipuindu-şi ce-ar fi dacă... dacă... Marius Tucă n-ar mai avea... bretele? Pluteşte-n nimic şi scrie despre el din când în când. Jumătate de lume reală şi o jumatăte ireală, două lumi în care se ascunde şi se-mpleteşte, o dată pe faţă, o dată pe dos, ca pe un ciorap. Cu jumătate din el? Jumătate din cât? Cine să înţeleagă?! E doar aşa... o roteală în cerc, o ameţeală continuă, ca o drogare. Viaţa însăşi, injectată dimineaţa în venă, creează o stare de
apatie. Ea ne droghează pe toţi. Nimic nu-l miră, nimic nu-l doare. În afara vorbelor iubitei care... dă şi ea din andrele! Între timp şarpele s-a plictisit pe ram şi şi-a găsit loc exact pe pieptul lui. Stă acolo colac şi... mestecă bomboane! Să-şi fi ales şarpele, peste miliarde de ani, altă victimă prin care i se opune iarăşi lui Dumnezeu sâsâind la neascultare? Laocoonul nostru visează că e salutat de şeful gării sau alesul local, zâmbeşte unui cerşetor sau face schimb de înjurături cu el ori plânge de milă călăului său. Nu poţi decât să zici: "Da, sunt închis, suntem închişi, nu există nici o cheie, n-are rost să mai încercăm vreuna, viaţă târâtoare ne-ai dat, Doamne!
Liviu Nanu scrie pe unde apucă: în tren, în metrou, la budă. Atunci când simte "o durere surdă, metafizică, semn de inspiraţie poetică". El trăieşte interior o lume (de fapt aceeaşi cu a noastră) şi ne-o dezvăluie foaie cu foaie. Ştie cum se scrie poezia, i-a prins… şiretlicul.
Mă întreb dacă aş alege "îndemn la nesupunere" dintre câte ar putea fi aruncate. M-ar impresiona, oare, chipul alungit ca un fular în formă de cruce, m-ar atrage chipul frumos ori ce spune acesta?
Răsfoiesc: "Ce îngeri suntem noi/ Doamne?/ Icari prăbuşiţi din prea înalturi/ exilaţi în câmpiile facerii/ din prea multă înţelegere." "Oricum, viaţa privită prin gaura cheii e mai interesantă/ chiar dacă umblă/ în chiloţi tanga/ cu inimioare.” “Sau poate tocmai de aceea"!

Să ne fi pedepsit Dumnezeu pentru prea multa înțelegere? Tu, poetule, cum ne-ai fi pedepsit?!

S-a şters graniţa dintre om şi îngerul ce s-a încrucişat cu omul-oricare, am luat din sevă instictele animalice şi l-am făcut una cu noi. Îngerul nu mai este un ideal. Aşadar, cum să nu te apuce… plictiseala?!
"Nu mai cred în minuni- zice- Dumnezeu mă înşeală". Hopa: cred în Tine dacă ştiu cu precizie că eşti şi voi fi bun numai dacă primesc  ceva? Pentru miiştii ce-şi urlă dreptul la recunoaştere se pare că nu există verbul "a dărui"! "Bicisnică mi-e firea. Cum mă mai rabzi Stăpâne? şi nu-mi acoperi chipul c-o poleială neagră?/ Cum de nu-ţi verşi pe mine mânia Ta întreagă/ când vorbe de ocară am cutezat a-ţi spune?" Dar Dumnezeu are multă înţelepciune şi tace.. şi rabdă... Noi, robii, cum de nu-i semănăm?! "Mi-ai dat aripi de aur, eu le-am tăiat cu dalta/ să-mi fac inele scumpe şi ghiuluri păcătoase" (spune şi c-ai vândut lâna de aur, spune!) "s-au pripăşit în mine porniri orgolioase/ m-am preschimbat cu timpul dintr-o lichea în alta". Dacă mai sunt oameni sensibili care se transformă toată viaţa dintr-o lichea în alta este pentru că gândirea înţeleaptă se rosteşte în şoaptă în realul plin de miorlăituri şi ţipete. Şi nici nu e ordine în cuvântul scris - lăsăm care mai de care semne, iar acestea ţes o pânză încâlcită, încât este greu să nu te minţi privindu-le! "Între timp dintr-o altă realitate mai plouă un pic" (din realitatea lui Băsescu?), iar "istoria lumii sughiţă pe lîngă noi". "Mi-am înşelat prieteni şi m-am minţit pe mine/ şi-acum mă-ntreb retoric, m-am comportat prosteşte? ştiind că din mizerii nu orice bici plezneşte/ am vrut să cânt iubirea şi te-am hulit pe Tine// şi mi-e atât de silă de viaţa mea trecută"/ (hm, hm...), "c-aş vrea să-mi dai o alta, măcar mi-o împrumută". Doamne, auzi-mă şi pe mine! Nu te grăbi cu el. Dă-i o bomboană şi pune-l să facă nişte plantoane de zi, timp de încă un volum, două…
"Ce mare lucru să tragi cu praştia-n îngeri/ tot secretul este să nu-i
priveşti în ochi, fiindcă printre lacrimi nu mai poţi ţinti bine". Uite aşa s-a degradat totul de când nu am tratat cu firesc oricare om ca pe un înger.

În numele îngerilor răniţi, te întreb: de ce dădeai cu piatra, de
ce?! Şi-ţi spun: aruncă masca de drac, îţi stă mai bine cu ochelari!

 

 

CUM SĂ-L CUCEREŞTI PE DUMNEZEU
Fiu rătăcitor al divinităţii, acest Pilat din Ruşețu provoacă un atac la
desăvârşire - doar "scrisul îţi impune să fii dur în primul rând cu Creatorul tău", nu?”, chiar dacă riscă să greşească ori să fie strivit între idei. În fapt pune nişte "schele în preajma infinitului". Trebuie să fii prea pur pentru a fi atât de dur cu Creatorul, încât să-I reproşezi că şi-a trimis Fiul în zadar, dacă n-a reuşit să schimbe omul!
"Divulg trăirile mele sub teroarea ideii de libertate" – scrie. Libertate
care nu-şi părăseşte starea de idee, fiindcă în această lume eşti liber doar să te crezi liber.
Care... lume? "Dincolo de pragul casei tale este scrâşnetul dinţilor!": "Întunericul îndoit cu puţină lumină", "trăirea dureroasă", o "lume născătoare de demoni şi nu de îngeri", cu o "viaţă instinctuală şi crudă, îndulcită parcă-n batjocură cu iluzia de puritate şi sfinţenie"! Cu o "societate ce te constrânge să rămâi în situaţia peştelui ce se zbate pe uscat"! Care face să fii un rob încă de pe când te afli pe locul de start şi te forţează să intri pe sensul unic al urii şi animaliciei! În care nu există o scară de valori universală, pe care oricine să poată urca spre lumină!

Dumitru Istrate Ruşețeanu observă că materia primă din care se face poezia îşi pierde transparenţa, se degradează, "întreaga suflare omenească, în frunte cu zeii şi cu dumnezeii fiecăruia, e în marş, forţat de diferite conjuncturi, spre idioţenie". El visează o lume în care "poţi exista pe săturate", unde "raţiunea descoperă adevărul şi fundamentează binele, care nu îndobitoceşte gândul". Cu o biserică înţeleaptă care "să apere viaţa" şi un Dumnezeu care "să vină din instinct în ajutorul creaturii", fărămiţată în unităţi de om, şi "să corecteze fluxul evolutiv, proces ce nu poate fi realizat decât prin legi în armonia unei intimităţi de simţire".
Vrea să schimbe matricea prezentului în care puternicii lasă doar urmele comodităţii lor. Caută salvarea chiar dacă Cioran a decretat că "nici în neant şi nici în existenţă, nu există salvare", că "trebuie să se aleagă praful de această lume". Se pare că numai un sentiment cosmic nou îl mai poate schimba pe om. Ori… împerecherea Fiului cu fiinţa umană, pentru o modificare genetică.

Până atunci poetul, dramaturgul, prozatorul şi eseistul Dumitru Istrate Ruşețeanu îşi construieşte labirintul în timpul în care "artele nu-ţi descătuşează spiritul, doar te ajută să te împaci cu soarta". Speră, "ca orice naiv, să poată fi un proiect care, ajuns pe masa de lucru a lui Dumnezeu, să poată fi studiat şi să se încerce, probabil, o altă creaţie, în alt colţişor de Univers!"
Rostogoleşte rotundul filozofiei pe culoarul extremelor şi aduce firimituri de dincolo de limite, bagă spinul în coastă şi deseori intră în rană strigând încontinuu, “în pustiul personal” al existenţei sale. Strigă la Dumnezeu şi la sine: “Vino, Doamne, şi culege ca pe ciuperci rănile de pe sufletul meu, raşchetează-l cu unghia, îndepărtează stratul muritor…”
Am observat, încă de când am început să pregătesc întinderea cărţilor Dumitrului, o schimbare a cerului. Norii au avut o fărâmiţare ciudată, un fel de alunecare pe ceva arid care l-a zdrenţuit artistic, în linii şi puncte. Abia am înţeles că era vorba de bucurie.
Dumitru a trăit mai mult prin mănăstiri şi a cunoscut fenomenul dumnezeiesc din interior. Dar s-a întors de fiecare dată în Ruşețu singurătăţii sale. A refuzat să şi-l însuşească pe Dumnezeu ca pe un produs finit, oferit de alţii; L-a descoperit singur ajutat de propria intuiţie şi înţelepciune. "Dacă este mult mai aproape de mine decât mi se spune? – s-a întrebat -, dacă întâlnirea mea cu El e posibilă chiar (şi) în prezenţa acestei coli de scris şi nu în biserică, oricât m-aş ruga?! Dumnezeu nu-i doar o probabilitate ce urmează s-o aduci prin rugăciune în planul vieţii tale. El are deja un conţinut în fiecare particulă a celulei, e un organ al tău pe care trebuie să ţi-l îngrijeşti ca pe cei doi ochi."

 

 

 

 

 

PORTRETUL UNUI SUFLET
Ne-am obişnuit să ne dăm cu părerea ca despre femei. Poezia are chiar standarde de frumuseţe. Dar câţi realizăm când învelişul poeziei are o curbuliţă ce ascunde sub ea umflăturile urii, ale infidelităţii ori necredinţei?
Fiecare literă, cuvânt sau virgulă sunt semne care urcă sau coboară
trepte. Valoarea are puterile apei sfinţite: vindecă. De la o zgârâietură oarecare până la întoarcerea din moarte. Iar, pentru a deveni valoros, trebuie să fii curat. Nici să nu pui mâna pe vasul cu agheazmă, nicidecum să te slobozi în el. Cei desăvârşiţi devin îngeri cu nimbul alb.
După ce ai urcat treptele, după ce le-ai urcat pe toate, începe evaluarea. Dar, s-o facă, cine are curajul? Când depinde de ce-ai mâncat sau băut la masă, dacă ai mângâiat sau ai fost mângâiat ori frunzele cad ori înmuguresc? Dacă eşti ridicat sau căzut, dacă ai sau nu o cruce–n spinare, dacă eşti tu, ori eu, sau altcineva? Depinde de cât de lung a fost drumul, cum l-ai urcat şi pentru ce te-ai cocoţat acolo! Când este posibil ca, o singură virgulă sau o greşală mică-mică, să te arunce în hău. Liniuţa de despărţire - dac-a despărţit cuvântul ori partea de sus de cea de jos-, dacă despărţirea a fost ghilotină, mâna care altoieşte sau aţa care taie mămăliga. Dacă e ghilotină, ce-a tăiat: vinovat sau nevinovat? Iar vinovatul a ridicat privirea către regină sau l-a hulit pe Dumnezeu? Ori a/n-a pus o virgulă? Virgula era între subiect şi predicat? Dacă subiectul era Dumnezeu, s-a dorit ca virgula să-L împiedice? Iarăşi şi iarăşi doar tu singur o ştii. Iar când ştii, ştii sigur că nu eşti desăvârşit.
În virtual, mulţi înjură chiar pe pagina unde este scris cuvântul „Dumnezeu”!
Dacă cineva te ridică la înălţimea de deasupra lucrurilor, trebuie să
îngenunchezi şi să plângi în faţa celui care te drăgăleşte astfel. Fiindcă gestul acestuia te obligă. Şi… poate eşti obosit, fărâmiţat, pierdut… şi ai vrea să mori măcar cât puţinele clipe dulci ale somnului de la capătul rândului, în pauza de prânz. Dar nu ştiu sigur, n–am fost acolo şi nici n-am văzut.
Dacă ai vindecat sau vindeci cumva, iarăşi, tu singur o ştii.
Eu nu am decât alternativa să-l iubesc pe cel care devine creator. Dacă a aşternut pe hârtie un singur cuvânt, înseamnă că a existat mai întâi o sămânţă. Iar dacă acel cuvânt e înflorit, înseamnă că a fost pământul bun şi a avut lumină. Iar lumina este din afara noastră.
Poate nu are curajul să urce acel cuvânt, devenit treaptă, fiindcă nu are destulă putere. Dar îl iubesc pentru că este cu faţa spre lumină. Treptele creatorului înspre-acolo trebuie să se îndrepte. Scrierea, astfel, devine un ritual. Scrii atunci când ai seminţte de pus în pământ.
Iar tu, Furdui Ioana, în "Portretul unui suflet" dăruieşti şi nu iei nimic înapoi. Dăruieşti înţelegere, eşti preocupată de aproapele tău şi-n clipele paginii nu mai contezi tu. E suficient să mă-nclin. Şi o fac surprins că tocmai poetul care declară: "te iert mai mult decât greşeşti tu, poate", e în stare să trimită creatorii la închisoarea Poarta Albă.
Vrem să urcăm tot mai sus, dorim, în ascuns, să fim doar noi cei care urcă. Iar urcarea o facem cu ură uitând sau neştiind că toţi suntem dumnezei şi experimentăm acumulând sentimente.
Când un copil se ridică-n picioare şi de abia stă drept, îi urmăreşti paşii, te bucuri că nu mai merge de-a buşilea: s-a ridicat şi e om. Mai târziu îi vor cădea dinţii. Nu există frumuseţe mai mare ca a unui copil ştirb. Pe mine mă bucură începuturile, tocmai pentru inocenţa din ele.
Bine te-ai mai ridicat, Ioana!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POETUL˚
Iată-l, «suflet singuratic» «cu o legătură de cuvinte în braţe », ieşit la «aer de sănătate», printre lucruri, să potolească «tăcerea literei».
Se leagă toate umbrele de el - dublură a fiecărei răni în parte (nu a
oricărei răni, cu iscusită durere, poetul îşi alege rănile).
Răzbunarea pământului – trupul, pământul lui EU, singurul care îi este făgăduit - îi este o povară şi doar cuvintele îl pun în libertate.
«Cuvânt al meu, unde te duci? » - se întreabă cu supunere, iar cuvântul îl duce cu el printre lucruri, să se întâlnească cu Fiul cel mare şi fiul cel mic al grijilor zilnice.
Cu multă credinţă, cade-n genunchi s-asculte florile, să le privească ochii limpezi şi nedigeraţi în care locuiesc literele. Cade-n genunchi – poetică ascultare a cerului prin flori. Dacă rădăcina ierbii e semnul cuvântului îngropat sub pământ, atunci poetul se face iarbă. De dragul cuvântului este orice poate să-l nască. Ştie că şi-n pământ va fi cuvânt, oasele sale se vor preface în praf de litere.
Iată-l cum întârzie mereu în mereu ne-nceputa iubire, fermecat de pielea albă a cuvântului găsit acolo. Ploaia e doar aşteptare, nu simple puncte de suspensie. Ploaia-l torturează, învrăjbindu-i cuvintele ce se confundă în cele din urmă cu pielea poetului pe care vântul o trimite drept mărturie în lume. Populat cu păduri de cuvinte, se retrage mereu la masa de scris. Se simte neroditor şi suferă.

Zugrăvelile ţesute în rana poetului mi-au ocupat şi mie, cititorului de rând, toate încăperile, şi parcă au chiar culoarea mâinilor mele. Simte cum povestea aceea tare lungă, moartea, începe să se-ndrăgostească de el. Ştie că murind va popula o altă planetă. Şi pune o întrebare: morţii de dinainte sunt mai fericiţi ca cei de azi? Universul tace. E oare liniştea de dinaintea prăbuşirii? Incredibil, zice, dar avem nevoie de miliarde de tone de iubire, e singura speranţă ce-nvăluie tăcerea universului!
Rostogolind cuvintele, se descoperă pe sine. Pune iubire în toate, uitare în toate, întors cu faţa spre iubire, spre iubirea fără de cusur, şi rămâne pentru totdeauna aşa. O, să nu credem cumva că Iubirea–i o simplă trăsură cu care să fugim în lume, Iubirea-i caii biciuiţi care trag în hamuri! Aşa cum nu ştim cum se face os iubirea în pântecul femeii însărcinate, tot aşa nu ştim ce rană adâncă-i litera. Pe cărările ei, inimă aleasă, doar înţelepciunea poetului. Cuvântul, literă cu literă - vecinătatea singurătăţii albastre.
Cuvântul (mistrie nevăzută cu care aerul se zideşte pe sine) - Castel fără ziduri.
Cuvântul – un om al muncii. În oraşul cu milioane de degete, dar care puţine se potrivesc culorii literei, mâna lui Ion Mărgineanu este demult literă aşezată CU FAŢA SPRE IUBIRE.
=====
Cuvintele cu care a fost desenat acest portret aparţin autorului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ROMÂNIA ARE UN SINGUR EPIGRAMIST?
Cu acest gând m-am întors de la Festivalul de epigramă "Cât e Buzăul de mare".
Plus câteva tristeţi. Într-un orăşel de provincie unde au venit scriitori din toată ţara şi din Basarabia (am remarcat cu ani în urmă un moşulică şi m-am bucurat că nu a murit!), festivalul nu a stârnit curiozitatea televiziunilor locale (care sunt vreo 3), cu atât mai mult locuitorilor - intrarea a fost gratuită! Bătrâneii se plimbau cuminţi pe sub teii ce-şi lasă în aceste zile să le crească bobiţele mustind de cruzime şi care vor înflori-n curând atârnaţi de papucei. Mi-am amintit de Ialin care a scris despre poporul român că "preferă să piardă un picior decât să întindă o mână".
Am văzut, în călătoria prin hârtoape spre sala de spectacol, salcâmi
înfloriţi, i-am căutat cu privirea - poetul are dreptate: înnebuniseră! Am mai văzut iasomia cea frumos mirositoare; dacă aş avea puterea, aş împânzi oraşul cu ea, să schimbe mirosul de vechi emanat de singurătăţi, sărăcie şi mai câte sunt.
Sala "Ciprian" a fost pe jumătate umplută cu copilaşi, că-mi era şi teamă să nu plesnească de roşeală vreun obrăjor - ştiindu-se că epigrama face din când în când trimiteri... deocheate.
Am întâlnit un umor evoluat, epigramiştii reuşind să nu-şi mai spună of-ul prin uf-uri cu năduf, replicile câştigând astfel în frumuseţe şi impact.
Dar unii epigramişti nici nu mai aveau ce căuta acolo, dacă nu au înţeles că trebuie să fie proaspeţi şi nu să scrie câteva epigrame pe care să le spună publicului toată viaţa! Cum am revăzut la Mircea Ionescu Quintus şi Ştefan Cazimir. Epigrama nu este doar un mod de exprimare literară, ci şansa de a te dovedi un creator spontan în locul unde se întâmplă ceva - rol care dă culoare spirituală momentului, dar şi suliţează.
Dacă Festivalul de epigrame nu a avut epigrame spontane, înseamnă că epigramistul român este un ageamiu. Tocmai când băgam tristeţile în buzunar, dezamăgit că visasem un regal furtunos, cu o sală care întrerupe ritualul scenic, să ne facă Dumnezeu uitaţi, am... tresărit: Ups, un epigramist! Scrie în direct!! Numele lui: Gheorghe Zarafu!

SUDÂND POEZIA DE VIAŢĂ
Sosind „învrednicirea intrării poetului prin Porţile Poeziei”, George Savu, cu «nescrisele-i poeme-n buzunar», intră în Cetate spre secerători spunând: «Veniţi să luaţi lumină şi neant», «luaţi şi beţi, acesta este sângele meu!»
George Savu, cu toată dezordinea ideilor sale, nu s-a lăsat ”convertit de ciomagul vorbelor goale ale troglodiţilor”, deoarece, «în lipsa unor emoţii reale, s-a îndoit de orice cauză». Îmbrăcând «haina crudului vers» şi «acordându-şi spiritul după flori», a început să «tatueze erate pe ziduri» corectând erorile, «sudând poezia de viaţă». Facerea (aceasta a) poeziei devenind o «tristă vestire lipsită de verde la timpul prezent», singura care îi salvează existenţa (în măsura în care scrierea – «boală a firii» - te urcă de la «troace» la... astre). Troaca lumii ce «reţine numai îngeri şi grisine», cu vremurile acestea razachii «devenite tot mai rapace», aparţine unui timp «fără chip şi pustiu». Întrucât poetul nu acceptă «bula din carul triumfal al banalităţii numită de prea multe ori iubire», se opune: «Unde merg nu m-aş mai duce»; « Parascovenia ei de răstire la lucruri, la semeni şi iarăşi la viaţă!» Şi-n mirarea sa râde şi strigă: «Ferice, sînt nealiniat!» Numai că viaţa te obligă permanent să-ţi «reconsideri alinierea, adică să-ţi joci perfect rolul ce ţi se cuvine».
George Savu reuşeşte ca-n puţine cuvinte să devină remarcabil: «Doamne, vreau şi eu să păşesc peste ape, Doamne, şi încă vreau să te cunosc, cunoscând Marii–Magdalene»; «apă este destulă, putem contraface şi vinul şi mierea, nu eu v-am făgăduit Canaanul»; «vreau eu să impun apa cu săpun? - nu, eu colorez beţişoare prin orez»; «dorm paradoxal şi populez muzeul imposibil cu fantome cultivând ciudatele orgasme din visul meu de coajă fără miez» tot «cumpărând mici, gustări şi ziare, ziua de ieri şi de-aiurea trăind-o în reluare». «Facerea Poeziei» ni se prezintă cu un verde liniştitor şi o femeie - «lujer hrănit cu umbrele proprii”- ce iese din valuri înspumate, într-un gest de îndurare şi uimire, fericită că i se întâmplă. Poetul, asemeni pietrelor, rămâne.

 

«E O TRISTĂ NEBUNIE SPERANŢA-N CE-AR PUTEA SĂ FIE»
Prima concluzie de care trag, fiindcă «a scos capul ca proasta», este că poetul cu nume de “cea mai pură irealitate”, Kosta Vianu, coboară-n coasta poeziei ca un mare priceput într-ale cuvântului. Placheta de versuri " Poetrick’s" are «gustul zăcut al Adevărului Absolut», de când a pus o uriaşă-ntrebare: «Viaţa e fruct?/ Viaţa e floare?»
Autorul nu mai «plăteşte chirie iluziei» - după cum spune - din momentul în care a avut de ales între «a fugi spre limpedele morţii tăvălug ori înspre rugul vieţii înc-aprins». Se simte un «mort nemurit», dar poetul nu vrea să fie nici singur şi nici trist, are nevoie de iubire, ca o confirmare că este. La capătul realităţii stă încă (mai... stă?!) neîmblânzita stirpe femeiască - «vatră fierbinte a visului» Şi... cum să nu gândeşti cu «gând aspru», crud şi rău, la trupul «longilin» al femeii «cu sâni de înaltă densitate», când o vezi «ştergând cerul cu batista»? Cum ai putea s-o priveşti având cugetul pur? Când nu-i nici de rasă, «că nu-i de casă», şi nici... «vacă»? «Ai să vezi ce-are să-ţi facă»! Vino, îi spui, «vino să muşcăm din măr»... Se pare că Dumnezeu a greşit că nu ne-a făcut fericiţi. «Se pare că ne-a lăsat zile-n care ne pătrunde aplecarea spre păcat». În timpul nostru nici nu ştii în ce să mai crezi. Lumea aceasta... «brează» e plină cu «pitici cu gândurile mici», care nu-nţeleg, iar deştepţii nu-i deşteaptă, pentru a nu-i avea împotriva lor! «Ce să facă poetul român, când foamea bântuie oribilul nostru târg de provincie» iar filozoful a devenit inutil, când o “frică apocaliptică ghiorăie tacticoasă în maţele realităţii, în Târgul dominat dintotdeauna de Hanţa-Zganţa"?  Am cercetat această lume şi am găsit-o întotdeauna «fără dimineţile promise», pare a spune Kostack’s, de sfătuieşte: «Trăieşte tot ce poţi trăi, nu amâna, nu te sfii, fii propriul tău stăpân de sclav» - «e tristă nebunie/ speranţa-n ce-ar putea să fie»! Probabil, mulţi ţopăim degeaba, convinşi că scăparea este să luam următorul tren, să apucăm următorul an, să alegem următorul conducător.
Următorul... Dumnezeu?!

 

 

TRECEREA ÎN POEM A CLIPEI
M-am apropiat de elegiile de seară ale lui Puiu Cristea, elegii ce compun portretul căutătorului clipei de beatitudine spirituală prin ungherul propriu de meditaţie - colţ al durerii, unde “se cheltuieşte cu-nfrigurare, să surprindă trecerea în poem a clipei”. Şi l-am aflat trecând “c-un ochi vesel şi-altul trist”, “înveşmântat în zale”, lăsându-se furat de duhul închipuirii. Singur la apa visului, “singur în noaptea dintre sine şi afară”, când “toamna îl încerca, precum trupul unei fete”.
Cu o observaţie fină şi negândind în contradictoriu cu sine, „contabilul” cenaclului „viaţa buzăului” a realizat versuri încărcate de emoţie,adevărate strigate de dragoste. Dacă ne aruncăm privirile, îl descoperim „înlargul unei dimineţi», beat de «nemaipomenitul lucrurilor sfinte» gândindu-se să «ardă petalele amurgului», în speranţa că o «comisie indescifrabilă» îl va expulza «pe insula ascunselor amiezi, unde peştii se zbat pe partea de lumină a lucrurilor”.
L-am întâlnit nemaiputând aştepta. Avea ’’timpul destrămat pe umeri’’ şi-un prinos de bucurie şi de durere pentru ce nu este în firescul vieţii. Voia să fie “hoţ de glezne şi de pleoape”, să iasă-n calea-i “desperecheată de ape” o... «închipuire albă». Închipuire ce-a venit nedesluşită, cu ciuturile pe umeri, l-a învăluit îndelung (o vede, o atinge parcă, dar… “câtă noapte mai trebuie să năruie sub picioare…”) şi a trecut “ca o simfonie nesfârşită a visului”, “prin iarba somnoroasă, spre câmpuri răvăşite de noapte” “ducând cu ea, ca o cunună, cheia unei taine”.
Mi-l imaginez “rege indescifrabil” încoronat peste fierbinte viscol de
seară, “subţiindu-se alb, ca s-apună”, încă şi încă cerându-ne “să-i lăsăm lui clipa cu magnolii”.

 

 

 

 

 

 

FĂRĂ TREI-ŢĂRMURI
Salut sosirea mus-iului Vasile Durloi la j 45˚15’N şi l 26˚82’E, un
debarcader îndepărtat de Bora- cel mai frumos loc din lume-, în acest anotimp când, din cauza grijilor şi sărăciei, s-a cam pierdut obiceiul de a se saluta sosirea marinarilor sau apariţia unor talente care produc, prin actul artistic, răsfăţul cultural al oricărei comunităţi. Dacă nu naviga şi până pe strada Umbrei, cu un apel de îmbarcare, rămâneam mai sărac cu o picătură săţioasă din cunoaşterea acestui cârmaci.Navigaţia pare că a avut cap compas obţinerea calităţii de viu, de viusfânt, supravieţuitor al furtunilor. Oamenii mării, “preasăraţii”, nu numai că supravieţuiesc învingându-le, ci ajung să le cheme cu o normalitate a acordului lăuntric pentru senzaţiile tari pe care acestea le declanşează.
Poetul le dorea de dragul cuvântului şi a clipei concentrate la maxim, clipă ce conduce definitivul plutirii. M-am întrebat unde este poezia? Ei bine, în cimitirul său globular, după naşterea prin contemplaţie, purificarea şi ajungerea poeziei vii la terminal, după care s-a scufundat într-un adânc, undeva sub, cu o epavă a amintirilor eliberând, astfel, autorul.

Este de aşteptat să se continue plutirea creativă pe fluidele în mişcare ale ceruleului personal, întrucât deschide spaţiul unor filozofii de înaltă respiraţie: “adevărul pur este un punct liniştit"; “suntem o lume cifrată cu figuri geometrice, o lume pe care o vezi aşa cum vrei să o vezi”, iar marea, chiar dacă “poate acoperi ironii primejdioase, îndoieli şi porniri şi chemări şi epave şi ce?”, “niciodată nu le va face să dispară”.
Dar şi orizontul unor posibile capodopere literare, dacă va trece de la cuminţenia espectativ-poetică, ce ţine mai mult de estetic, la concentrarea actului artistic, cu mai multă universalitate, asupra bătăliilor purtate cu “colţii de argint” ai limitelor.
Creaţia se comite, aici, pentru echilibrarea alesului să creeze, cititorii
trebuind să se mulţumească mai mult cu trecerea în revistă a cuvintelor fugitive ale lumii sale, cuvinte înrolate ca adepţi ai săi, ca “sinod” al polurilor. Cum procedăm cu numele de pe crucile din cimitirul eroilor, fără să ştim poveştile, doar că sunt eroi necunoscuţi.

Cuvintele din “Nautica poesis” (Ed. Teocora, 2011) susţin că Vasile Durloi a devenit un sfânt cu trecere mută şi, dacă vrem să fim vii, trebuie să parcurgem, sisific, un drum al patimilor pentru curăţire obţinând victorii asupra răului şi nu acceptând suferinţele produse de acesta. Dacă nu, măcar să ne întrebăm: “Noi încotro navigăm?”
Vasile Durloi s-a răzvrătit cu întreaga-i viaţă înspre metaforă, înspre
straniu şi altfel, şi a fugit pe mare nu numai fiindcă se temea de pământ, ci de o nonexistenţă care nu-i putea oferi o permanentă emoţie. A ales însingurarea pe care a reuşit, după a sa mărturisire, s-o dizolve, şi a devenit un uriaş cu sufletul copilului din “Moartea Căprioarei”, suflet uimit de “ameţitoarea lumină”, dar care refuză să se maturizeze. Acum nu se mai teme. Este un Uriaş, dacă ne gândim că a învins teama ajungând aproape de moarte, punându-se de acord cu viitorul furtunii desăvârşite, ori fiindcă are gândul “să facă mai nefericită moartea decât viaţa”. După lăsarea definitivă a pânzelor, este când aici, când întors ritualic la ţărmul mării, ca la un izvor, aşa cum fac toate vietăţile. Acolo caută şi găseşte plopii, se însoţeste cu ei, în fapt cu poezia, cum altcineva fără soţ. A privi, în actul creaţiei, este timonierul de cart. Uriaşul albastrului priveşte, ne priveşte şi pe noi şi pare că îmbie cu duritate blândă: “Priviţi fără teamă!”
Poezia lui este mai curând o pictură a mării. Valurile sunt “voci care
gâlgâie” – “umeri încovoiaţi ce trec pe pipăite în întuneric”. Linii în
mişcare, amestec cosmogonic, fumigaţii, “fugită răcoare de pe culori ce cade în adânc”, toate fug, toate-s fugite, “lumini coboară umbrele diferenţelor şi-nvaţă cugetul cum să fie sfânt”, “plouă cu var pe umbre”, “grămezile de şoapte chircite sunt scuturate periodic de alb”, la orizont “delfini stăpâniţi de îndoieli rotesc binecuvântări”. O poezie suprapusă peste o pictură în alb şi albastru care sfârşeşte în negru străjuit de un far şi o “ave lună” portocalie, “rănită de valuri”. Ciudat nu-i că valul se sparge de-alt val, ci “ritmul, dobânda rostirii”!
Ne spune că undeva sus este un semn, iar poetul este cel care ridică gândurile la semn devenind un model uman viu. De la înălţimea semnului, unde-l aşteaptă pe celălalt, observă că “avem prea multă apă la temelia viselor”. Călătoria sa se înscrie între coordonatele interiorului şi exteriorului său, aflate între înalt şi abis. O călătorie în viitor, cu amplificarea punctelor de vedere evadate din absolut, spre o întâlnire cu propriul ecou şi cu “Mesagerul născut din cupola divină, care cheamă viii”, pentru a deveni “cunoscătorul unei largi respiraţii, prin înălţare”. Nu este ademenit decât de “ceea ce se destramă din spiritul destinului”.
În iubire este rece, distant, dorinţele le-a lăsat la apus. Nu despre iubire ne spune, şi dacă da, parcă vrea cu dinadinsul să demonstreze că “dacă dragoste nu e”, nici o problemă nu-i. Fiindcă iubirea este doar o banală constantă bacoviană (“Tu citeai despre cadrane ce estul nu vor să indice. Eram atât de absent, tu citeai…”), iar femeia o legătură cu materia trecătoare (“Crezi tu că dacă vrei să mor sănătos, nu mai mă doare?”).
Câteodată are amintiri şi perspectiva de a fi adevărul “epavei neliniştii sale de pe ţărm” - adevăr care presupune o cerşită, facilă şi statică fericire muritoare-, altădată are gândul să se îmbarce de tot.
Recepţionează vini, murmure, bătăi de inimă şi “notează penibilul realităţii ca pe o falsificare planificată”. “Vrea să influenţeze cursul cunoaşterii” care, după părerea sa, este oprit la 38.
Acest “învinuit cu inimă albastră”, “născut dintr-o dezordine a înţelepciunii” ne învaţă să ne ferim de concreteţe. El a sărit-o, a fugit fără a şti precis unde, dar cu îndoieli şi emoţii numai pentru cuvânt. Şi totul pentru a reapărea din nimic, pentru mirajul de a fi numit pe nume.
Eu, umilul înţelegător, îi definesc versuirile contemplaţiei ca fiind bordeie ale nisipului adus sub pleoape, vederi cu tuşe ezoterice şi dicţionariste, ce riscă, din cauza accentuatului nonconformism să devină neînţelese. Şi îmbii cu aceeaşi blândeţe: Vasile Durloi, învaţă-ne fără teamă să ajungem vii la “Alba Chemare”.

 

 

 

 

 

INTRE STABILITATE ŞI CĂDERE
Nicolai Tăicuţu spunea la lansarea cărţii sale, “Piatra piatră de e piatră”, că vrea să deschidă o poartă. Iar eu am fost curios să aflu spre ce ne îndreaptă aceasta. Tocmai când credeam că adevăratul cuvânt (care precede gestul) trebuie să fie cu atât mai periculos cu cât viaţa Cetăţii se află în mai mare pericol. Că el, cuvântul, transformat în carte, deschide/ trebuie să deschidă porţi. Am aflat că poetul deschide mai multe porţi, dar le deschide doar aşa... să bată vântul prin ele! Acelaşi autor scria recent că nimic nu se întâmplă din ce ar vrea să se întâmple. Dar ce făcea el când spunea acestea? Se plimba cu... cercul, retras pe o zare încercând o limpezire, un... contur de inimă! Iată-i simplele elemente poetice, oarecum copilăreşti şi hazlii, dar care duc, nu-i aşa? spre adânci înţelesuri, dacă e să luăm în serios gestul scrierii. Când ţara arde, ce dacă se piaptănă o babă, gestul ei este unul artistic, dacă vom vedea liniile prelungi ale părului lăsate de trecerea pieptenului - uite ce frumuseţe tulburătoare au când cad în cascadă, spre hău, când argintiul este luminat aşa... drept dintr-o parte! Dacă facem abstracţie că afară arde (fenomen trecător care se uită) şi rupem imaginea cu baba care se piaptănă/poetul care se plimbă cu cercul... avem, nu-i aşa? Un tulburător act artistic! Şi de ce să nu rupem poezia din contextul realităţii, doar se poartă? Zi că nu-i aşa, jură-te tu! M-a impresionat rugăciunea prin care cere să nu rămână singur la bine (fiecare carte are rugăciunea ei), după LUPTA din care ştie că va ieşi, cu siguranţă, învingător. Luptă dusă într-un timp când ne dezbină prea multele şi marile adevăruri şi care ne fac atâta rău. Când ne mărunţim, oamenii, ca şi pietrele, poate chiar din prea multă plictiseală sau neînţeleasă iubire. Iar unii - fragezii, nevinovaţii-, precum iarba, preferă să moară adormind în malul călduţ, fără să se mai retragă-n sămânţă. Poetul duce o luptă mioritică, aş numi-o, o luptă pentru înţelegere, chiar dacă ia zilele în spirit de glumă, ca şi când nu s-ar întâmpla mare lucru; o duce singur, pentru sine, dar... vrea să nu fie lăsat singur, ca şi cum ar duce-o pentru noi. Cam paradoxal acest poiet. Am căutat asiduu lupta sa, voiam io să-l văd cum se bate, dar n-am întâlnit-o nici măcar în gândul său! Doar un vers transparent-adiator - dacă n-ar lăsa urmele sării trudei, i-aş defini adierea ca fiind feminină. Poetul se dezvăluie treptat, spune tot până la urmă. Cică este periculoasă forma care tinde spre perfecţiune, fiindcă-şi pierde stabilitatea! Şi ce face el? Priveşte mut natura (dac-aş fi mai rău, l-aş porecli Mutul), o priveşte de undeva de sus şi ştie, astfel, ce se întâmplă cu toatele, dar nu intervine să oprească nimic din ce ar putea şi ştie opri, măcar cu un sfat. Printre altele observă (atenţie) inşi puşi să tacă. Opa? Şi-i vede, mai apoi, aruncaţi ca o dejectie solidă. Nu-i rămâne decât să construiască nişte tablouri din poeme, pentru a-şi justifica trăirea: aici piatra se rupe, acolo-i însângerată de-o pasăre, dincolo se târâie un şarpe pe ea iar piatra crapă de emoţie... In altă parte, un copac rupt vrea să fie dus de apă, la vale. Atâta spune: “lasă-l să vină”. Nicolai Tăicuţu a ales singurătatea şi, prin observaţii şi trăiri, îşi încarcă sinele şi încarcă şi elementele naturii cu el (“mă ştie apa după urma privirii uitată-n foşnet de trestie"). În felul acesta, scrierea sa devine o cădere de apă, temperată din loc în loc de sleşuri, ca de diguri, pentru a se revărsa în aval de fiecare dată mai spectaculos, câteodată în ritmul unui bocet. Atunci bara care dă să cadă devine of-of-oful tânguirii.
Există un timp pentru toate, există un timp al gândirii, iar poetul este entitatea necesară apărută să gândească în timp, să fie prezent cu inima, cu privirea şi mai ales cu tăcerea sa - tăcere care înseamnă până la urmă neimplicare prin neputinţă. Iată două tăceri: a celor puşi să tacă şi tăcerea poetului (asumată organic, pentru a fi pe plac, tăcere provocată de frica de a nu avea soarta celor aruncaţi, după ce sunt întrebuinţaţi cu folos). Intre cele două tăceri se află poporul, prins ca-ntr-o menghină.
Poetul tace de frică şi împinge - conştient sau nu - şi poporul spre frică, acum, într-un timp al libertăţii. Ba chiar îşi croieşte, perfid, pentru a se apăra, o mantie filozofică: tot ori nimic, tot una e; ceea ce este să se întâmple, se întâmplă oricum; importante sunt doar amintirile cu care rămâi. Chiar aşa să fie?

 

 

 

MUGUR GROSU: Grossomodo
Urmărind life, pe internet, experimentul întâlnirii cu scriitorii, am avut sentimentul că generaţia tânără nu mai aşteaptă să i se facă dreptate şi face un asalt la celebritate. Numele adus în prim plan a fost poetul MUGUR GROSU, alături de cartea sa de debut, “Grossomodo”.
Mugur Grosu are un mod de “a şti cum s-o dea” în public, se vrea o
cerebralitate virilă – dacă ţinem cont de trimiterea la Nietszche, că există filozofi înaintevăzători, care aruncă seminţele. După mărturisirile sale, nu este o fire organizată, ba chiar îi repugnă “seriozitatea idioată” cu care, bunăoară, suntem dresaţi că “o poezie trebuie şlefuită la infinit”, iar după mărturisirile prietenilor „nu are acea boemie de a scrie la întâmplare, după cum îi vine la mână, după 6 beri, şi a avea pretenţia de a scrie un text literar”; experimentele sale sunt doar calcule finalizate în poezii inteligente care... “necesită inteligenţă şi din partea cititorului”!
„Poezia este o zonă aproape religioasă a fiinţei”, crede poetul, şi devine important „să identificăm prezenţa ei” în „realitatea care este în dreptul fiecăruia - trebuie doar să întinzi mâna, culegi şi reasamblezi”. Poezia fiind, astfel, soluţia să te salvezi, ca individ, atunci când problemele pe care le ai de rezolvat te depăşesc. Poezia este ceva care se întâmplă în om iar M.G. şi-a propus să observe ”zonele cele mai derizorii, zonele de refuz”.
Încercând să nu piardă din vedere acel ceva, a transcris cu instrumente aproape poetice situaţii reale. Nu a ales o cale unică de exprimare, poate fiindcă stilul obligă la căutări infinite pentru identificarea şi construirea amprentei eului, a ales cea mai comodă formă de poezie – experimentalismul continuu - care oferă până şi scuze pentru eşec.
Inteligent, nu!? Poate fiindcă a ştiut că prin simple şi repetate bum-uri poate să-şi arate virilitatea. Paradoxal, simte poeticeşte, dar face praf poetic tot ce trăieşte, încăpăţânându-se să centreze, dar să dea şi cu capul (îmborţosându-se cu tomuri). Nu ştiu cât are un nou mod de a scrie poezie, cred că el ne împinge spre un nou mod de a fi, acela de a înţelege şi trăi viaţa mai mult decât suntem obişnuiţi s-o facem.
Mugur Grosu şi-a tras biografie din aparentă vagabonţeală: bea bine crezând în instituţia chefului (fiindcă umanizează poeţii), a fugit de-acasă cu hainele de pe el şi s-a trezit c-a rămas p-aicea (în Bucureşti, adică), a stat aproape un an în stradă, apoi în nişte poduri denumite poetic mansarde, unde a făcut „cenaclul de poimarţi”, a vrut să dezerteze din armată… S-a rupt din cotidianul firescului spre o întoarcere la libertatea primară. Seamănă cumva cu Pablo Picasso, care era un curios, dar nu-l interesa ce–i spuneau profesorii. Şi-a zis: "Pot să scriu şi eu poezii, aşa că vreau să-mi însuşesc un teritoriu în care înoată poeţii, vreau să fiu parte din lumea poeziei!" La el nu a fost chemare magică, ci ambiţie.
Într-o lume în care literatura se scrie de la închis în celulă întunecoasă până la a levita deasupra lucrurilor ridicându-te şi căzând, dar totdeauna absorbind viaţa prin toţi porii (chiar ai perilor propriei bărbi), vine Mugurel cu experimentu’ şi ne spune să nu ratăm trăiri iar el personal identifică, prin puterinţă cerebrală, zone cu potenţial poetic. Când era mai uşor de aflat: unde nu este poezia?
Apoi... învaţă (sic!) poeţii să le lase deoparte pe toate celelalte ale
vieţii pentru a deveni scriitori (nu spune dacă şi mari). Aşa cum el şi-a luat tot timpul din lume pentru a se afirma. Cu toate acestea se cam plânge că... n-are timp! (Să nu fie suficient să laşi totul întrucât nu ajunge timpul?) N-are timp, întrucât are tot timpul planuri. Unele, povestite de el, sunt mai importante decât realizarea lor (cum ar fi să mergi la un spital unde un confrate se luptă cu moartea), altele, odată începute, sunt lăsate baltă (cum ar fi desenarea contururilor pe asfalt şi obligativitatea de a le vizita din când în când). Dincolo de reinventarea dadaismului, cam astea sunt experimentalismele sale... poetice: nişte chestii razna, să le ducă mai departe cine-o vrea! Dar are o grijă ciudată pentru om: nu-i poate vorbi despre moarte, despre propria moarte sau beteşuguri, deoarece e o chestiune personală! Când Călinescu (parcă! de verificat) zicea: „dacă nu mă înveţi ce e viaţa şi moartea, nu dau doi bani pe creaţiile tale”! Experimentalistul, cică, trezeşte, într-un plan metafizic, un organ mort. De ce nu-şi exercită, periculos, poetul libertatea? Dacă tot se ridică deasupra sentimentelor - supraom ce e, se crede sau îşi închipuie - , de ce nu e atras de filozofiile existenţiale? Cumva de frică? Ok, îi e frică, dar, dacă nu descrie frica, nu e demonstraţia că, în fond, poetul nu e supraom, ci subom? N-ar face bine să-i mai tacă draculi gura şi să scrie cu umilinţă asumându-şi târâtul şi să nu mai vorbească, cel putin, despre zbor? Da, are dreptul, ca oricare altul, să viseze, dar poezia ieşită din astfel de malaxor este un obiect de tarabă, cum ceapa, merele sau chibriturile. Mă întreb de ce nu atacă experimentaliştii din născare zone existenţiale care reclamă curaj, sacrificiu, efort? Dar Poezia trebuie lăsată la cuvântul ei - orice înzorzonare o alterează. Adăugând, în numele experimentului, muzică sau imagine, se dă valoare cuvântului ca parte a întregului făcându-l solist solitar, iar poezia, astfel, se superficializează căpătând valoare prin formă şi nu prin substanţă asemuind-o cu fata bătrână ajutată de babe la măritiş. M.G. sacrifică poezia pentru a ajunge el în om forţând limitele şi libertatea. El comunică un răspuns, fără să fi existat o întrebare. Numai şi numai fiindcă vrea să pună în funcţiune organul care pune întrebarea şi să creeze, apoi, disponibilitatea de a şti.
Am fost impresionat când a mărturisit că nu a vrut să fie învăţat să ucidă omul şi m-am întrebat dacă s-a lăsat învăţat să-l lase, pe acelaşi om, să sufere prin săracire şi exploatare? Dar m-a întristat să aflu că, pentru el, manifestaţiile de stradă recente împotriva întregii clase politice i s-au părut mai şic (a se citi sănătate mintală) atunci când au fost exercitate de un singur om. Ceea ce înseamnă că, sigur, Mugur Grosu este un ins rupt de viaţa organică a comunităţii; e, aşa cum şi zice, un... razna!
Paradoxal, deoarece îl vezi, până la împiedicare, la tot pasul din cauza marii sale libertăţi. Să ne schimbe, adică să fim altfel decât înţelegem să fim, adică să-i semănăm. Ne împinge, cum Milka din publicitate, să fim... mondeni.
Mă întreb dacă adevărul este dinsus sau dinjos de poet? Dacă nu ne face un rău împingându-ne înainte şi izolându-ne unul pe câte unul acolo. E drept că el aşteaptă să fim sau să devenim vii şi să facem ceva, dar el ştie că suntem nişte mămăligi. Ne împinge doar să apară printre noi cu sentimentul distanţei şi uşor-cinismul pe care-l oferă puterea. Spune singur că încearcă razna, dar ştie că nu e razna întrucât îşi sprijină îşi demersul literar cu filozofii subtile. Il puteam citi exact dacă îi vedeam ochii. Am certitudinea că vrea deocamdată să impresioneze viii. Că libertatea proprie vrea să se întoarcă, violent sau nu, împotriva libertăţilor noastre. Ne dă lecţii de trăire, cu o abureală aparentă având doar spaima falsei celebrităţi. Bine-bine, amabile, şi după aceea ce facem? Trăim când mâncăm, trăim când iubim, trăim când dormim... Nu! Poetul vine elegant (cum altfel?) - are dreptul s-o facă-, şi spune să trăim toată clipa, dar ne face să ne simţim vinovaţi că precis am ratat şi ratăm încontinuu niscaiva senzaţii, cevaştilea profunzimi.

In realitate Mugur Grosu este un copil care se joacă de-a poezia, după ce s-a jucat cu pianul, caricatura, armata, cenaclul ş.a.; şi se va juca toată viaţa, cu o inocenţă debordantă şi acaparatoare.
Dar ce ne facem când el ajunge să înflăcăreze şi suntem nevoiţi să tolerăm o generaţie vinovată de clownism infantil, chiar dacă ştim că mâine îşi va reveni miraculos? Când planeta are lacrimi şi urlete de disperare în case, micii, elitiştii de azi şi conducătorii de mâine - educaţi cu stoicism de sistem să nu facă nimic fără preludiu - merg la concerte simfonice şi, din cauza plictiselii, concurează violoniştii jucând bambilici? Când poetul profund este concentrat total pe simţire, MG face din sentiment o tocmeală poetică, vitezism de copil teribilist ce se vrea neapărat a fi doi oameni într-unul singur. A fi eminamente cerebral, pentru a atinge o performanţă a simţirii, înseamnă a ieşi din găoacea inimii, a o părăsi. A-ţi jongla propria simţire, înseamnă, întâi de toate, a o trăda (presupunând că ai avut-o!) De când lumea este ştiut că vei fi cu atât mai nefericit cu cât eşti mai lucid în iubire, fiindcă descoperi imperfecţiuni care o fac incompatibilă. MG, în laboratorul său, prelucrează ideile în multe variante, iar la final păstrează una şi dă foc celorlalte (gest extraordinar dacă ar arde tot). Cu cât ţesătura minţii se compune din firele adevărurilor unice, cu atât adevărul poetic devine unul singur. Un geniu nu poate scrie decât o singură variantă. Dacă nu se întâmplă aşa cu Mugur Grosu, fie este înaintea timpului nostru ca geniu neînţeles, fie este normalitate.
Se pare că-i place nespus să fie un răspândac de zvonuri: “Uite, colo e mişto, du-te şi vezi! Şi aleargă singur, du-te şi înoată! încolo, după ce treci de diguri, o să găseşti o oază, o insuliţă, vezi ce faci p-acolo!” Mă gândesc la „moartea căprioarei” (dacă ne trimite să împuşcăm căprioare) şi la drama literaturii: scriem, publicăm, dăruim creaţii, promitem să ne citim şi... n-o facem nici unul! Ce valoare mai pot avea creaţiile, dacă nuajung să fie integrate prin absorbire în viaţa Cetăţii? E ca şi cum stabilim o cărare într-un imaginar parc, dar toţi o luăm pe alături. Ce vis frumos are Mugur: să te introduci ca amprentă într-o lume ce se transformă văzând cu ochii, dar să treci zilnic şi să te vezi în ea! Poate cerebelii lumii ar trebui să planteze câte un copac şi să aibă Dumnezeu grijă de el!!
Poate ar trebui să ne legăm cu lanţuri în piaţa publică, la orice abuz cât de mic al autorităţilor care alterează frumuseţile lumii noastre reale, să facem un protest continuu, să fim siguri că gestul nu va fi şters de timp, iar lumea se va umple cu frumuseţi ratate prin neimplicare sau agresiuni voite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VIEŢUIREA ÎN TRUP SAU NEFIINŢA - OPŢIUNI EGALE?
Prin romanul iniţiatic “Chipul omului”, în numele dreptului de a afla, Spiridon Râmniceanu invită la desăvârşire, pe urcuşul fără sfârşit al înţelepciunii, pentru a putea contribui la “risipirea întunericului”. Acum, când Realul se umple cu “idioţi”, fiindcă “acordă cea mai mare importanţă sexului” - (“fără obligaţiile erotice faţă de femei, viaţa este, cu certitudine, mult mai simplă”) - şi alcătuim o lume de preagrăbiţi “prinşi în zbuciumul parşiv al vieţii” în care “ne înfruntăm şi duşmănim” “învăţând, de cele mai multe ori, numai ceea ce este rău”. Pământul a devenit, astfel, ’’materia vâscoasă a promiscuităţii, unde este imposibil să nu cedezi vulgului ori să n-ai ataşament pentru trăiri derizorii’’, un loc în care trebuie să uimeşti, dacă nu semenii, măcar persoana iubită - să devină extaziată de… “valoarea” ta!
“Fiţi ca mine” - sugerează personajul cărţii, cel cu “puţa mică”, deci “iertat de muieri” -, “trăirea este doar un mijloc de a lustrui oglinda sufletului”.
Nu trebuie decât:
1. “să te fereşti de bogăţie”
şi
1. “să ai puterea de a fi singur”.
2. Numai că trebuie să fii… “CEL BUN”.
3. “De viitor nu trebuie să te îngrijorezi” - evoluţia spirituală presupune multă-multă suferinţă, dar Dumnezeu te va ajuta să zbori, dacă suferinţa ta va fi pe nedrept provocată de om.
4. Nimeni nu trebuie judecat - răul a fost lăsat să-l poţi alege pentru a-l regreta cât mai curând; atunci când cineva se căieşte pentru viaţa dusă, înseamnă că şi-a dat singur pedeapsa.
5. Se poate trăi eliberat de toate cele muritoare, poţi fi fericit dormind sub cerul liber sau pe lespezi neşlefuite. A modifica forma lucrurilor, a scăpa de teroarea hranei, hrănindu-te cu lumină, a zbura fără aripi sau a te fragmenta, pentru a apărea în alt spaţiu, tinde să devină rutină.
6. Sufletele purificate de urâciuni şi luminate de razele darurilor spirituale - “prieteni văzuţi şi nevăzuţi” - au grijă ca “omul să umble pe drumul lui, să sară peste piedici şi, astfel, mai experimenat, să străbată Calea”.
7. Încearcă, poţi şi tu! Doreşte-ţi imposibilul cu ardoare şi-l vei dobândi prin voinţa încrâncenată a gândului.
8. Poţi înfrânge dorinţa de a avea trupul, cel care mai mult încurcă iţele lumii.
9. Devino prietenul celui care intră sub aşternutul nevestei tale. Odată împreunaţi, trebuie să avem fiecare libertatea proprie: să ne lege doar respectul şi grija pentru copii şi cuib, nicidecum obligaţia fidelităţii.
“Undeva, unde nu poţi ajunge nici cu mintea, se fac vieţile oamenilor şi se hotărăşte ce ajung să fie în trupuri şi ce vor învăţa cu acest prilej.”
Dar… “CINE DINTRE MURITORI CUNOAŞTE ALCĂTUIRILE ŞI HOTĂRÂRILE CARE SE IAU ACOLO… SUS?” Un aspect al trăirii este, totuşi, sigur: orice încercare ni se dă numai dacă o putem trece, iar dacă, prin liberul arbitru, alegem o alta, ni se trimit semne să înţelegem că acţionăm în zadar.
“Chipul omului” reaşează, cu infinită iubire, sfântul în icoană şi provoacă fiinţa umană la Iisus-ire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SEMN DE CARTE
Intâlneşti un om şi-l uiţi. Vezi un film, citeşti cărţi, dar puţine îţi aminteşti. Unii reţin nume, alţii culori sau sunete. Cei mai mulţi reţin cuvinte.
Eu reţin atitudini. Dumitru K. Negoiţă reţine locuri şi oameni.

Cartea sa, “Despre adâncuri şi present”, îmi aminteşte de Gelsomina din "La strada", cea care iubea un bărbat şi sărea în sus de bucurie când acesta a plecat să se culce cu o altă femeie. L-a aşteptat pe bordura străzii, să se întoarcă, până s-a întunecat.

Dumitru K. Negoita s-a bucurat tot la fel de bucuria preotului Milea. S-a bucurat şi se bucură de bucuria altuia. Eu uit, multe am mai uitat, dar această atitudine ştiu că-mi va rămâne întipărită în minte. Acest om m-a rugat să-i fotografiez un ziar şi a venit apoi cu bani (suficienţi să cumpăr 10 ziare), să-mi plătească pentru efort. Acest om s-a bucurat şi pentru mine când am publicat, când am avut ideea cu “a treia cale”, s-a bucurat că sunt sănătos, că scriu, că sunt moral. Acest om se bucură pentru noi, oameni buni! Acest om se bucură că respiră. Că are o cărare. Am convingerea că şi suferă pentru bucuriile sale, fiindcă trebuie să înfrunte apropiaţii sau
îndepărtaţii, când se restrânge cu necesităţile supravieţuirii şi, din pensioara sa, acordă premii pentru Iorgu Cozma. Din pensioara sa e hotărât să-i facă şi un pui de statuie "eroului naţional", cum îi place să-l drăgălească.
Scrierile sale ne fac atenţi la mărunţişurile cu care viaţa ne înconjoară, că e bine să nu călcăm în picioare ceea ce-i vrednic de păstrare. El şi-a căutat reperele şi le-a găsit: "Tata! - zice de multe ori - am obligaţia să–l întrec pe tata!" Medalia de război a tatălui său îi stă în existenţă, ca o cruce la care se închină, iar el o mută, prin atitudinile sale frumoase, undeva mai sus. Vibrează la o fotografie aproape degradă de vreme. "E istorie” - zice. Adică ceva sfânt, ceva cu care se poate face dreptate. Şi strânge în casa sa vechituri încărcate de istorie, că nu mai are loc de ele. Vrea să le dăruiască, dar maimarii vremii sunt indiferenţi, iar indiferenţa oamenilor îi produce o aşa durere încât, în a 11-a sa carte, vine şi ni-i pârăşte. Ne spune ce jalnici suntem noi, românii, şi ne arată cum trebuia sa fim. Ne relatează ce a făcut el, concret, în ziua de, ora şi minutul, iar trecerea sa confirmă împărţirea în cete, pe care ne-a făcut-o nu demult Eminescu, acelea de „smintiţi” şi de „mişei”, dar adaugă şi „oameni buni”. Se bucură când devine prieten cu cei buni, pe care îi şi provoacă: iată Calea, iată unde este nevoie; eu am ajuns acolo, ajungeţi şi voi şi faceţi mai mult decât am făcut eu!
Cuvântul a ajuns la omul simplu, vrând-nevrând, miere pe buze, iar omul cel simplu se răsfaţă cu el, într-un timp când cuvântul îşi pierde rostul sau  este folosit mârşav pentru foloase. Când ar trebui să slujească mai binele vieţii.
Cuvântul este ca fericirea, când îl auzi, vezi şi simţi, ştii că este. El intră în lumea ta, capătă forma ta şi te hrăneşte. Spune D.N.: ”Ne-am cunoscut în “Cenaclul din bar”. Nimic mai hilar pentru cineva din afară, pentru cineva de peste 100 sau 1000 de ani. Dar această întâlnire este crucială pentru autor.
Scria Marin Ifrim: Cuvântul este nimica, dacă nu ne face mai buni.
Si vine Dumitru K. Negoiţă şi ne spune, cu încântare sublimă: "NOI, Ifrime, Stane, Emile… ne-am cunoscut la Casa de Cultură din Buzău!” În goana după cuvânt, în goana prin lumea proprie, ajungem să devenim aproape transparenţi: ne vedem, ne strângem mâinile, scriem autografe, dar nu prea suntem! De aceea este nevoie de DN şi de un astfel şi altfel de scris, de scrisul lui, care să ne trezească: „Dragi prieteni, noi suntem/am fost în... Casa de Cultură! noi suntem... prieteni! noi... trăim! Priviţi cărţile voastre, ziarele în care aţi apărut, autografele…”
Odată treziţi, ar trebui să reevaluăm cuvântul, să-l aducem cu picioarele pe pământ, până devine viaţă.
Un artist străin a rugat populaţia să facă nişte figurine mici din lut care să semene cumva cu omul, dar să aibă doi ochi. Curios este că mai toţi au făcut ochii în vârful capului! Aşezate pe un platou, au oferit ochiului imaginea unei mulţimi care priveşte în sus. Şi a apărut întrebarea: spre ce privesc ei? Am senzaţia că şi cărţile contemporanilor mei, aşezate cuminţi pe un raft, au ochi interiori care privesc în sus, spre Dumnezeu sau lumea singurătăţii proprii, prin care orbecăim neputincioşi fiecare. Ei bine, Dumitru Negoiţă are un guguloi de om-carte ce are ochii îndreptaţi înspre în jos. Priveşte spre noi şi ne reaminteşte: pe data de am fost împreună la Casa de Cultură. Si este aici un fel de fericire, pentru că viaţa ajunge să nu se mai împartă în două, în trei, până la 20 de milioane de solitari indivizi, ci devine, astfel, în întregul ei, o preocupare umană pentru a fi, cât de puţin, dincolo de supravieţuire. Autorul trăieşte micile bucurii şi ar trebui să învăţăm de la el: se întâlneşte cu cineva, îi cunoaşte lumea şi îi este aproape, dacă strigă ori îi spune un cuvânt de încurajare. E nimic asta? Dacă este real şi sincer, este O LIMITA pe care un om (acest om) o ţine să nu cadă, pe care o împinge cu viaţa lui să nu decădem ca oameni.
Să recunoaştem: ne întâlnim nu pentru bucuria oferirii unui banal autograf, autograf pe care-l scriem în grabă, la indigo, plictisiţi, ca si cum am fi primii scârbiţi de propria scriere. Ce înseamnă “cu prietenie, autorul”? înseamnă nimica pentru cel care a scris, e o politeţe. Un autor mai modern a pus să fie scrise aceste 2 cuvinte direct de tiparniţă, n-a mai avut dragul să se aplece şi scrie aceste 2 simple cuvinte: "cu prietenie”, "cu stima" sau cu ce dracu o fi - că trebuie să avem un sentiment cât de mic pentru aproapele! Dar, pentru colecţionarul Dumitru K. Negoiţă, cel care trăieşte viaţa lucrurilor şi a locurilor în care se face cel mai frumos gest din lume – darul -, cuvântul "prietenie" capătă valenţe cosmice. A acorda un autograf este cea mai înaltă bucurie a creatorului, însă a venit timpul ca acela care l-a primit şi îl îngrijeşte să se întreacă în a trăi profunzimea aceluiaşi sentiment..
Ce învăţăm de aici? Că trebuie să fim atenţi cu noi înşine, la ce spunem şi scriem, fiindcă vine un colecţionar mândrindu-se cu ce are în biblioteca sa şi ne facem de râs, cei care nu am făcut bine, atunci când se cuvenea.
Da, scriitorul D.N. poate irita când nu are fineţea pe care o cere fragilitatea cuvântului nou, care se naşte. Poate enerva încât să strigi că este modelul cum nu trebuie să se scrie o carte; că o frază sau propoziţie este scena literelor care trebuie musai să ofere un spectacol, iar el nu oferă acest mare si unic spectacol îndelung aşteptat, ci inspectează proces-verbalistic o realitate, care este atât de oarecare, încât te întrebi dacă are dreptul să-i fie măcar personală! Citindu-l, ajungi, probabil, să nu-ţi mai placă gerunziul, poate nici autorul, fiindcă devine cam enervant când ne reaminteşte câte ceva certându-ne crunt!
Dar trebuie să vedem instinctul scrierii sale cu apostrof. Vorbirea cu
apostrof dezvăluie, în general, dincolo de un ritm interior, o grabă lăuntrică, provenită, în cazul scriitorului de faţă, din modestie şi teamă, ca rezultat al căutărilor şi disperărilor generate de refuzul autorităţilor de a-l asculta. De aceea şi acum, ajuns la această carte, când ar fi trebuit să-şi descarce sufletul pe îndelete, are teamă şi scoate în grabă, la lumină, literele, să fie sigur că a apucat să le trimită spre public.
Aparent calme, sunt strigate încă, strigate către ultima instanţă - cititorul. Mai pune o virgulă specială să împingă creaţia pe făgaşul vechi al povestirilor un tâlc. Dar, cel mai bine (chiar dacă un pic obositor), Dumitru K. Negoiţă pune preţ pe viaţă şi pe locuri, în mijlocul cărora este un străin.

Merge înfuriat cu un autobuz pe DRUMURILE DIN VISE şi coboară acolo unde am mai coborât şi noi. Atunci. Coboară, să termine, dintr-un orgoliu, o povestire sau să înceapă alte poveşti mai mari decât iubirea, ce par a fi autentice. Ne spune tot ce a ştiut despre unii oameni - poartă povara asta.
Spune că este "un om de la ţară care a avut ceva de spus şi s-a mutat la oraş". Crede în turnuri grozave (vise). Acolo scriitorul - ofiţer de rond- stă de veghe cu încrederea că viaţa elementarelor dorinţe, în viitor, dincolo de povestire, va fi cu mult mai bună. Trăieşte cu teama absentului de prezent acumulând experienţe triste despre cei întâlniţi – nevinovaţi confundaţi cu sacii de box cu care se fac întotdeauna manevrele. Scrie poveşti despre o viaţă cu-mbrânceli şi reproşuri, cu fel de fel de umilinţe, o viaţă plină de aşteptări şi neîncântări a unei lumi simple, lume ce nu trebuie distrusă, ci acceptată ca pe cotcodăcitul găinii – de vrei să-i mănânci oul.
A poposi pe încâlcitele drumuri şi a dezgropa adevăruri, înseamnă a face o mulţime de muşuroaie ca de cârtiţă. Nu pare interesat de efectul muncii sale, simte doar o misiune de a dezvălui nedreptăţi umane, cu satisfacţia ascunsă că este cel care a avut această idee.
Văzut de la distanţă, în câmp deschis, înconjurat de singurătate, pare un punct de reper. Încearcă singur o cale din gânduri. Cu o probabilitate, aprinde o lumină spre cel aşteptat să vină (dacă va mai veni cineva!) Trezeşte mesaje pestriţe şi incomode.
Scriitorul Negoiţă-Chin, ca şi mine, visează pentru a înţelege. Câte
drumuri neumbroase, atâtea Vise-întrebări: Ce se întâmplă în viaţa ta? Unde crezi c-ai greşit? Când va vedea Dumnezeu plânsul nevinovaţilor? Vise dintr-un război neterminat, în care trăim "somaţi, culcaţi, cu mâinile-n sus şi faţa luminată"! Lumea-i plină de punţi, nimeni şi nimic nu pare întâmplător. Uită-te mai bine şi-o să ai ce sa vezi...
Scrisul său pare al unui hăituit fără speranţa unui adăpost. Încâlceala scrierii este întocmită cu gravitate; pare a un ochi cameleonic ce focalizează realităţi dureroase, apoi face o colecţie cu ele, pentru posteritate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TELECTUAL vs OM SIMPLU
Mihail Zoşcenko oferă o scriere care l-a stârnit pe iniţiatorul boerismului românesc, cât să o aducă în discuţie pentru a-şi susţine superioritatea. Ofer textul de la care s-a plecat, comentariul scriitorului respectiv şi, la final, contrareplica mea.
1. "GALOSUL" de Mihail Zoşcenko:
Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut. Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de-aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul, şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. [...] Aşa c-a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta – otravă curată! O ia şi capul la plimbare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onoratul public.” Deci cu idei de grandoare şi votcă-n cap, omul crede că poate orice (mai ales că „şi bunicu-său a fost văcar şi maică-sa a fost ţărancă”). Şi, zor-nevoie, îi turuie gura şi se făleşte... Iar dacă publicul îl mai şi contrazice, îl aţîţă şi-l necăjeşte, e pus pe fapte mari. Bunăoară, un cetăţean mai lucid şi mai hîtru îi zice: „- Atuncea, simpaticule, ia sparge geamul ăsta, să vedem te înhaţă sau nu păţeşti nimic? Sau, mai bine, lasă geamul şi opreşte trenul. Uite, trage de mînerul ăla... Ăsta e semnalul...” Unii din asistenţă s-au cam opus instigării susţinînd că „e destul de ruşinos să-i bagi în cap unui om băut idei din astea lucide”, dar Volodea s-a ridicat hotărît şi a tras cu putere de mîner... „Trenul însă nu s-a oprit dintr-odată.” Prilej pentru cei de faţă să se sperie, să se lamenteze, să facă evaluări şi să încerce să ia măsuri. Dar trenul şi-a văzut surprinzător de  drum. Şi, în valul de ipoteze contrariate ale pasagerilor, Volodea, care tăcuse stingherit o vreme, a triumfat: „- Nu ziceam eu că n-o să păţesc nimic? Ei, aţi văzut?”
2. Corneliu Traian Athanasiu: SEMNALUL DE ALARMA. Dacă nimeni nu trage un semnal de alarmă privind impostura atunci suntem definitivi pierduţi. A fost o vreme cînd literatura a democratizat panoplia personajelor. Atunci au intrat în scenă cei “umiliţi şi obidiţi”, omul simplu ca şi “omul subteranei”, mujicul şi proletarul. Realismul descoperea personaje demne să concureze regii şi împăraţii, cavalerii şi prinţesele, elitele de tot felul, recupera straturile neglijate ale societăţii şi le dădea cuvîntul. Asta pînă cînd “masele revoltate” au desfiinţat revoluţionar barierele şi au erupt nărăvaş în prim-plan. Călcînd totul în picioare sub îndemnul unei devize fără greş: “Nimic nu-i sfînt!” Galoşul este o sursă inepuizabilă de portrete pentru toţi ameţiţii care consumă spirtoase şi ideologii populiste de doi bani. O panoplie cu insecte vindicative, dornice să-şi afirme necontenit nimicnicia, prinse cu acul ironiei în momentele lor apoteotice, în delir flagrant de gramdomanie. Cînd se produc aceste accese de megalomanie? Cînd sînt puşi oamenii, insignifianţi altfel, în postura de a se umfla în pene de păun? Cînd ideile ameţitoare ale democraţiei fără frontiere s-au amestecat zdravăn cu tăria ingurgitată din belşug. Iată ce face un vajnic specimen al omului nou scos la lumină de idealurile socialismului victorios, aflat în tren: „Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut.Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de-aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul, şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. [...] Aşa c-a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta – otravă curată! O ia şi capul la plimbare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onoratul public.
”Deci cu idei de grandoare şi votcă-n cap, omul crede că poate orice (mai ales că „şi bunicu-său a fost văcar şi maică-sa a fost ţărancă”). Şi, zor-nevoie, îi turuie gura şi se făleşte... Iar dacă publicul îl mai şi contrazice, îl aţîţă şi-l necăjeşte, e pus pe fapte mari. Bunăoară, un cetăţean mai lucid şi mai hîtru îi zice: „- Atuncea, simpaticule, ia sparge geamul ăsta, să vedem te înhaţă sau nu păţeşti nimic? Sau, mai bine, lasă geamul şi opreşte trenul. Uite, trage de mînerul ăla... Ăsta e semnalul... ” Unii din asistenţă s-au cam opus instigării, susţinînd că „e destul de ruşinos să-i bagi în cap unui om băut idei din astea lucide”, dar Volodea s-a ridicat hotărît şi a tras cu putere de mîner... „Trenul însă nu s-a oprit dintr-o dată.” Prilej pentru cei de faţă să se sperie, să se lamenteze, să facă evaluări şi să încerce să ia măsuri. Dar trenul, şi-a văzut surprinzător de drum. Şi, în valul de ipoteze contrariate ale pasagerilor, Volodea, care tăcuse stingherit o vreme, a triumfat: „- Nu ziceam eu că n-o să păţesc nimic? Ei, aţi văzut?”
3. Nicolae Tudor: De la o vreme panoplia scriitorilor arată o neînţelegere a realităţilor generatoare de inspiraţie prozetică. Astfel, autori de la noi şi de aiurea, nu fac decât să adâncească prăpastia dintre oameni, prin separări care de care mai arbitrare. Pe fond, literatura este transformată într-un bun pentru consumul exclusiv al celor instruiţi să citească, pentru a putea emigra definitiv pe malul celălalt, în România lor, cea care stăpâneşte colonia simplilor. Astfel, cel care se instruieşte intens în bibliotecă, asemeni tuturor instruiţilor timpului, refuză înţelesul larg al noţiunii revoluţionare de schimbare, ba chiar se înrolează tacit şi instinctual într-o bătălie nevăzută şi nedeclarată ca nici o schimbare să nu se producă (Nicolai Tăicuţu observă că sunt chiar plătiţi să... tacă!), pentru că ar însemna să-şi piardă privilegiile de... stăpâni de proşti, statut de pe urma căruia primeşti de la a tăcea - până la a face mai nimic, dar a beneficia de un minim trai decent până la a avea totul.
Supranumiţii telectuali (sintagmă ironică - la care dumnealor se umflă în pene crezând aiurea că intelectual înseamnă om cu studii înalte şi multe-multe cărţi citite sau scrise, nicidecum cineva cu care poţi dialoga) răcnesc în toate urechile că „cititul este obligatoriu”, când, pentru omul simplu, care este obligat să facă, zilnic, obositoare munci fizice pentru a putea supravieţui, cititul a devenit o imposibilă povară. Ei bine, aceşti autori se manifestă şi sunt şi încurajaţi să aducă în atenţie scene credibile de viaţă, în care apare omul cel simplu, dar radiografiat astfel încât să producă batjocura şi dispreţul pentru prostia sa urmând, iminent, izgonirea cu pietre. In mintea îngustă a acestor aşa zişi oameni de cultură (mulţi, ca scriitorul nostru, pun virgula între subiect şi predicat, alţii înainte de etc. ori gerunziu) - care dovedesc de fiecare dată că nu sunt buni judecatori (aici, eseişti)-, noţiunea de om simplu înseamnă neapărat prost, nu omul care nu şi-a complicat existenţa cu feluri extravagante de-a fi (de exemplu: conversaţia doar în limbă străină la cină, obligatorie şi pentru invitaţi, când se serveşte cea mai scumpă mâncare din lume: limba de privighetoare!), în ton cu o modă sau alta a timpului, cu investiţii excesive în artă ori pasiuni creatoare. Stadiul de om mare îi este doar un aspirat orizont. Omului simplu îi ajunge, deocamdată, Biblia. Judecăţile sale sunt simple, dar universal-valabile. El a devenit, măcar simbolic, normalitatea, punctul de referinţă, cel din oglinda cu care trebuie să te confrunţi când îţi verifici adevărurile. Nichita evada deseori în universul provinciei pentru a se echilibra şi reîncărca spiritual cu înţelepciune. Se confundă omul simplu cu bolnavul psihic - obsedat sau dependent de mărunte eroisme (cele mai multe fiind hoţii), băutură sau femei. Numai că refuzăm să acceptăm că el este rezultatul muncii intelectualului. Văzându-l, ar trebui să plangă şi nu să se enerveze, întrucât intelectualul, în accepţiunea de om instruit, este totdeauna cel care dă ordinele, care ia deciziile sau ajută la luarea acestora, în numele celui care le execută. Aşadar... telectualul râde! Râde şi trage, cinic, semnale de alarmă (grozăvie!!) cum că omenirea este invadată de proşti.
Am adus pe tapet un fragment, sa revedeţi o scenă caragialescă a timpului. Acţiunea se petrece într-un compartiment de tren, adică într-o pătrăţică oarecare, ce, prin multiplicare, oferă imaginea ansamblului acestei lumi. Telectualul este descris cu prejudecăţi: nu înţelege că o cuşetă de tren are 6 locuri care pot fi ocupate, ca o normalitate, de oameni diferiţi de el. Ori… dumnealui se arată vădit deranjat când apare omul pe care, în esenţă, îl urăşte. Ce face telectualul nost'? Are pretenţia ca, acolo, în spaţiul public, să se facă linişte de bibliotecă, să nu se tulbure în nici un fel, ca şi cum spaţiul public i-ar aparţine cu acte. Se irită, dacă omul simplu consideră viaţa un rol iar spaţiul public o scenă, pe care, exercitându-şi libertatea, schimbă semeni cu adevărurle sale (măcar cu unul şi tot merită să încerci, nu?), în schimbul autosatisfacţiei trecătoare că ai fost un deosebit al clipei. Pentru început, omul simplu bea dintr-o sticlă. Telectualul vede şi se umple de revoltă: cum este posibil să se bea trotil de-ăsta: bere cu vodcă? Se miră cum de pot exista asemenea oameni, nu are mustrări de conştiinţă că amărâtul acela a fost adus în starea de a se îmbăta cu bani puţini, pentru a avea curajul minim de a-şi îndura trăirea, oferit de un confort psihic echilibrator. Omul simplu ştie că într-o zi va cădea. Probabil chiar acum, în acest tren. Şi... ce moarte mai frumoasă poţi să ai decât căzând pe o scenă, în faţa celor care te-au umilit încălecându-te dintotdeauna? Chiar te poţi amuza, făcându-i-le-o!
Moartea îţi conferă dreptul de a obliga semenii să te vadă cum mori: poate vor gândi că miliarde de făpturi asemenea mor permanent în spaţii strâmte şi întunecoase: de foame, boală, îngenunchiere sau disperare şi vor intreprinde ceva în apărarea acestora. Dar... nu! Domnul telectual este enervat! Şi… (atentie la marşăvie!) începe sfidarea periculoasă (în fond, jocul său): nu ascultă cuvintele (mă întreb ce caută el printre cuvinte?), ci-l provoacă să tragă semnalul de alarmă! Se face, astfel, vinovat, de un fel de instigare la tulburare publică, echivalenta chiar cu instigarea la crima, cum se face şi Ben Laden pentru ordinul de a se ataca turnurile gemene. Face exact ce nu accepta, ca etica morală, să facă prostul! In realitate, îi ridică mingea la fileu oferind ocazia manifestării literaturii sale vii, care este, într-un spectacol ad-hoc interactiv, să demonstreze că este mai deştept. Le spune, calm şi sigur pe sine, că "nu se întâmplă nimic" şi… trage de semnal! Publicul este îngrozit, aproape leşinat. Dar, uimire… nu se întâmplă nimic! De ce? Pentru că el ştie bine cum funcţionează un semnal de alarmă, chiar dacă nu a fost mecanic de tren. Ştie că este un sistem de pârghii, că este nefolosit (doar nu se trage de semnal toată ziua-bună ziua!), ştie că pe dedesubt este numai rugină, înţepenire şi... trebuie să tragi zdrăvan de mâner, să tragi cu disperare, pentru a pune în funcţiune un robinet ce deschide nişte aer. Ştie că nu se opreşte trenul decât dacă-l tragi complet, că există din fabricaţie un joc, ca la volanul maşinilor-şcoală, altfel s-ar opri la o zguduitură produsă de frânarea bruscă, la o îmbrânceală a pasagerilor ori cu ocazia vreunui bagaj mai voluminos… Omul simplu ştie toate acestea, telectualul nostru nu!
Pentru că n-a coborât în viaţă, ca Nichita Stănescu, să afle, ci s-a hrănit cu o ură de clasă nepierzând nici un prilej de a aţâţa şi pe alţii să procedeze la fel.

 

 

 

 

 

INCIZIE PE BURTA COMUNISMULUI
Nuvela scriitorului Gheorghe Oncioiu, "Extracţii fără anestezie", focalizează extazul pentru putere al unei lumi apusă demultişor, despre care se va consuma încă multă cerneală, însă cu foarte puţin conflict/ dramatism, ceea ce îi conferă o valoare mai mult istorică. Autorul inventează personaje şi scene de viaţă pentru a dezvălui practicile accederii la putere, dar crează şi cadrul propice cunoaşterii lumii în halate albe, cartea devenind, astfel, în plan secund, un abecedar stomatologic. Scrierea este îndrăznită târzior, după aproape un sfert de veac, probabil fiindcă au trebuit ani să se limpezească trecutul, pentru înţelegere. A văzut lumina tiparului când naţia românească reîncepe imperios să „aştepte chiar şi o lovitură de trăsnet, ceva care să-i zguduie pe toţi, să-i mişte”, după ce a tot "aşteptat să se vindece locul” sângerat al revoltei din 1989. Dumnezeu îşi face datoria zguduind din când în când cu milă, însă revoluţiile aparţin omului. Dacă manuscrisul era în sertar la începutul perioadei post-decembriste, avea, cu siguranţă, un impact semnificativ asupra mentalităţii elitei proaspăt desprinse din vechiul regim politic. O axiomă spune că artistul trebuie să coboare din zona perfecţiunii - care blochează creaţia- şi să se desacralizeze, pentru a arăta că s-a desprins de omul cavernelor. Aici nu avem o zonă a perfecţiunii; o demonstrează uniformitatea limbajului personajelor care nu s-au îmbibat cu substanţe de vorbire încât să aibă amprente unice - cum personajele lui Caragiale-, acestea sunt împărţite simplist şi discriminant în două cete - proştii cu vorbire apostrofică şi “academicii”- şi activează pe scena policlinicii, unde autorul dă instrucţiuni de gestică sau trage cortina şi ni se adresează profesoral pentru a nu şti „dacă trebuie să râdem sau dimpotrivă”. După ce a făcut îndelung de permanenţă, ca doctor, pentru a radiografia vremurile, însă fără a avea curajul să se opună năravurilor politice, surprinde comod-descriptiv mediul profesional, miza fiind mai degrabă o recunoaştere a lui „da, aşa a fost”.
Capitolele sunt paşi pe vârful picioarelor, într-un areal aflat într-o armonie grotescă şi-n care nu se întâmplă nimic, nimic serios; lehamitea cuprinde rapid cititorul, încât te întrebi: de ce face numai atât, îi este şi acum frică? Una este să te complaci în jocul sistemului - „să-ţi fie moale”-, alta e să suferi în tăcere, dar să te opui cu gândurile, însă ideal este să înfrunţi cu toate puterile bestiile care fac răul. Intre a-ţi conserva viaţa personală (acceptând distrugerea vieţilor semenilor, pe care nu te poti stăpâni să nu le iubeşti, dacă eşti fiinţă superioară) şi a renunţa la ea, prin nefrică de suferinţă şi moarte (aşa cum îndeamnă Iisus), se află limitele existenţei, de care se apropie cu sete de dreptate şi libertate, cu un pas înaintea tuturor, doar liderul, de care poporul român n-a avut încă parte. Cuvintele sunt deseori punţi care despart sau apropie adevărurile individuale. În războiul dintre lumi, cea care rămâne veşnic în urmă este lumea săracilor; ea se agaţă disperant de partea evoluată şi o face cu un limbaj „de neînţeles” pentru mulţi, simplificat, dar plin de savoare pentru cei care îl cultivă. Oamenii de jos, reprezentaţi în nuvelă de femeile de serviciu de la policlinică, au interesul de a şti, nu sunt nemultumiţi (ceea ce înseamnă că „proştii” acceptă scara de valori a societăţii), sunt supusi şi-i imită pe “cei mari” (exemplul luptei pentru şefie este preluat cu râvnă încât s-a ajuns ca, acolo unde-s doi la un loc, unul să fie şef!) Autorul se joacă, însă, cuaceste personaje şi face o plusare literară la cacialma punându-le în situaţii aşa zis umoristice (larg folosite în scheciuri televizate): când vor să fie şi ei „diştepţi”, se dau în stambă, fără să aibă simţul ridicolului, vorbesc în limbi (rostind cuvinte în engleză, după ureche şi de-a-ndoaselea când, se ştie, şcolile româneşti predau în şcoli rusa!), în condiţiile în care cei şcoliţi recunosc că „nu vorbesc în limbi” - în afară de filfizonul Próptea care mondenizează într-o franceză nerespectuoasă („bonjour monssieur, bonjour madmoiselle”), pe care n-o înţelege. Dar femeile de serviciu surprind prin filozofie! „E unii mai aşa, care, de la distanţă ţi se pare tâmpiţi, da’, când te-apropii, te convingi.” Cum ar veni: toţi pe care-i bănuieşti tâmpiţi, tâmpiţi sunt. Există chiar o teorie matematică în acest sens: dacă un obiect ţi se pare că e un rahat şi chiar arată ca un rahat, este foarte probabil să fie un rahat. Iar Julien Green, într-un interviu, dă un verdict foarte aspru oamenilor, când, întrebat fiind „dacă ar apărea iar Iisus pe pământ, ce ar face oamenii, s-ar îngrămădi să-i ceară autograf?”, răspunde: ”Da, că oamenii sînt proşti!” Totuşi, nu putem fi toţi tâmpiţi, între a fi şi a nu fi nu există decât o liniuţa subţire de separare, un fleac. Autorul exagerează, aşadar, cinic, separând atât de violent clasa de jos de cea de sus migălind limbajul din popor cu apostroafe, chiar dacă gestul pare nobil - un fel de plombare a cuvintelor, pentru a le arăta strălucirea. Toate sufletele au ajuns împreună, pe nesimţite, la degradare, unii mai mult, alţii mai puţin, şi numai intrând forţat în jocul parşiv al firii omeneşti - singura înzestrată cu spirit-, inventat de şefi (fire care are ca trăsătură definitorie lăcomia fără margini de a avea totul fără muncă şi puteri asupra celorlalţi, încât să ajungi să te bucuri de permanenta fericire de a sta, iar ceilalţi să sufere de umilinţa de a fi slugi), spre deosebire de lumea sălbatică, unde învinge doar cel fioros. În jocul puterii din societate, secretele accederii la funcţie devin tradiţii tabu.Lupta elitelor începe cu „a pune la punct” pe oricine, apoi ajunşii se protejează între ei - nepunându-se unul pe altul de gardă duminica („duminica omul se odihneşte, nu?”)-, iar atunci când e musai să promoveze pe cineva care „migăleşte, titireşte, piguleşte” se crează o funcţie nouă prin care cel înlăturat devine superior celui promovat. Cântăreţu vrea în frunte, Profesorul vrea în frunte, Próptea vrea nu doar în fruntea policlinicii de provincie, ţinteşte postul de ministru. Reuşeşte să fie constant în frunte doar femeia de serviciu care, înainte de a ieşi la pensie, sigur are în subordine un ucenic şi va ieşi victorioasă din câmpul muncii, pe uşa din faţă. Cei care se ridică sunt doborâţi câte unul de forţa din umbră. Dacă nu minţi şi nu intri în joc alături de ei, eşti împotriva lor. Ioana o pune la punct pe Mariana, şefa Direcţiei Sanitare pune la punct şefii de policlinici, Bucureştiul o pune la punct pe ea, iar pe Bucureşti cine mai ştie? Spaima vieţii oricui pare a fi „să nu rămâi nimenea”. Cu cât urci pe scările interioare ale policlinicii, urci pe scara socială, însă, imediat cum devii şef, începi să trăieşti cu spaima a ce s-o întâmpla peste câteva ore, zile... ședințe.... Curios este că cei mici chiar cred că avansările pe scara socială sunt pe merit! („pentru a ajunge şef trebuie să munceşti în mijlocul colectivului, acesta să te cunoască, să te stimeze, să te aprecieze şi, în final, să te susţină” -spun ei-, acela care ajunge şef „munceşte mult şi este numa şi numa suflet”, „iar, dacă va munci şi acolo la fel, avansează mai departe”). Şi nu că trebuie să-ţi turuie gura să nu mai poţi fi oprit şi „să ai în spate pe cineva, o pilă, dar nu oricare, ci una la un nivel cât mai înalt”! Poţi să zici: aşa era, (aşa şi este, de ce nu?), să ne blazăm, cum mulţii participanţi de la şedinţele vremii, fiindcă schimbările ritmice din ierarhie sunt produse de agenţii de influenţă din umbră care ies amical, te pupă sau îţi taie elanul, te marginalizează nevăzut. Ei fac primii răul, deoarece n-au fost şi nu sunt educaţi să nu-l facă. În schimb sunt buni profesori când predau prostimii ziceri creştineşti. Ca popii.
Avem o lume în care înlocuitorii au luat locul naturalului. Victimele
sunt „arse” cu fotografii compromiţătoare, despre care nu se ştie cum au pus mâna adversarii, dar merg la tăiere cu zâmbetul pe buze, apoi devin uluite în cădere, „se ridică şi... gata”! Pentru că viaţa raţională s-a degradat până la a fi ambivalentă cu animalicia, încât şi arta, ca plan de suprapunere cu realul imediat şi arhipredictibil, a devenit grotescă, fiindcă ne asumăm grotescul şi-l receptăm familiar - pentru a-l recrea identic, fără crispare.
Se percepe uşor o constantă a pacienţilor: aceştia accesează cabinetele stomatologice până la ultimul dinte, ca şi cum ar păşi într-o lume salvatoare, similară cu acel loc biblic cu verdeaţă care ia „toată durerea şi întristarea şi suspinul”. Pacienţii merg să scoată dinţii şi nu să-i pună la loc (Mimi asistenta aruncă zilnic găleţi cu dinţi)- vedem cu ochii liberi că de la un nivel social în jos poporul român este ştirb, în masă.
Citeam recent un poem în care poetul exclamă iritat, la o trecere de
pietoni, după ce ramarcase mulţimea de oameni: ce de muște! În „extracţii fără anesteze” avem mulţi ţânţari! Întrebând: ”de unde ne pricopsim cu atâţia ţânţari?” colegul mai tânăr primeşte de la Profesor un fel de metaforă subtilă, ce face trimitere la viaţa oamenilor: „după ultimele teorii, viaţa a luat naştere din apă”. Ceea ce sugerează că vietăţile prădătoare luptă să supravieţuiască justificat, că victimele şi învingătorii din jocurile supravieţuirii sau puterii sunt un dat ce nu poate fi schimbat, iar singura soluţie, când nu poţi să-i ataci pe cei de sus (şi nu poţi!), rămâne să te aperi de cei care te atacă, „să te aperi de... muscă”. Ciudăţenii de nuanţă se petrec în Policlinică, demne de Hercule Poirot! Astfel, doctoriţa Cântăreţu vede tot timpul prin fanta uşii întredeschise („ochii i se mişcă în diferite direcţii urmărind, selectând, memorând”), dar ochi bulbucaţi, de broască (observaţi tuşa picturală) îi are Mimi asistenta, care nu e securistă! Probabil, uluirea sa continuă a condus, în timp, la transformarea ochilor. Securiştii sunt oameni normali, joviali, prietenoşi, sfătoşi... ei nu belesc ochii să vadă, pentru a raporta, au aparate ascunse în locuri ştiute numai de ei, care fac „clic” la 30 de secunde, sau îţi ating pielea, prietenos, cu o substanţă (vedeam ieri într-un film) şi te urmăresc, apoi, prin satelit, dacă ajungi să intri în vizorul care supraveghează tot ce mişcă esenţial pe faţa pământului. Din umbră, ei bagă zâzanie şi încurajează divergenţele, dau sfaturi anacronice, atrag amical atenţia... „Cei din umbră” cred, probabil, că au ei o filozofie, altfel nu-mi explic - se cred în posesia căii celei drepte şi-i aduc pe toţi pe ea arzând pe rug sau folosind patul lui Procust. Motive sunt destule, trebuie doar să te legi de unul. Întâi se marginalizează cel capabil (se vor găsi destui care să-l întreacă), dacă nu se împiedică singur. Neexistând filozofic un adevăr universal (sensul vieţii este încă sub lupă nedescâlcit de filozofi), se procedează la însuşirea acestuia de cel care-l susţine cu argumente cât de cât inteligente sau este vehement, dacă nu-l impune, simplu, prin forţa fizică sau a puterii cu care este investit. Sensul vieţii nu poate fi descoperit decât printr-o preocupare, iar munca pentru supravieţuire, pentru că ocupă tot timpul, a confiscat toate sensurile nelăsând altă cale de a te împlini creator decât prin aceasta. Viaţa, când o laşi să-ţi devină şef, face o rană permanentă, trântind prin esec şi îndârjind. Din păcate, oamenii se ascund după cel din faţa lor când vine momentul să ia atitudine. Din păcate, covârşitor de mulţi credem că după ce cazi, „te ridici, te scuturi şi... gata”. E “gata”, numai pentru că în jurul nostru aproape toţi au păţit la fel. Cineva sau ceva ne tot dă şuturi în c şi două puncte, de am ajuns să le dorim cu speranţa că sunt „un pas înainte”. Înainte spre ce? Înainte spre unde? Tot din categoria ciudăţeniei este deplângerea doctorilor ca săraci ai sistemului, cu „leafă de sacagiu”, care muncesc prea mult „făcând în fiecare zi şi urgenţe şi programaţi” („greu al dracului, muncă nu jucărie”, se plânge unul dintre ei; dar altcineva îl contrazice: „unde vezi tu muncă?”) Recent, sora regizorului Sergiu Nicolaescu se lăuda la tv că era măritată cu un doctor şi acesta „câştiga 1000 lei/zi ciubuc, când salariul era de 700 lei/lună”. După comunism, se pare că primii beneficiari imorali, în afara politicienilor, sunt doctorii; ei au avut oportunitatea de a ieşi din egalitatea socială de care erau legaţi cu lanţuri ideologice. Se vede cu ochiul liber în ce case stau, cât muncesc, cât primesc în buzunare, şmecheriile pe care le fac cu medicamentele, analizele medicale, cabinetele private ş.a.m.d. „Tv campus” a arătat exact ce spunea mucalitul de la şedinţă despre cabinetele stomatologice din şcoli: „în cabinetul ăla toată ziua se stă degeaba!” Adevărul este că nu munca în sine era marea problemă a oamenilor şcoliţi, ci alergăturile, stresul şi ordinelor şefilor care umbreau existenţa, prin predominanţă.

Ce lipseşte ca totul să fie bine? Lipseşte iubirea de semeni, una simplă de tot, care nici măcar nu costă, dar care răsplăteşte cu binefacerile nepreţuite ale echilibrului interior. Ioana, cea de la munca de jos, o înțelege bine şi o spune: ”dar dacă, după fiecare urcat şi coborât scările, te pupa un bărbat, mai oboseai?” Şi ştim bine că nu. Autorul dezvăluie „dedesubturile vieţii” „haitei de la policlinică” - „poate ne interesează”, vorba lu’ Uluitu! O lume ciudată care se petrece în metrii pătraţi ai cabinetului medical personal (când se-ntâlnesc, se întreabă ce mai fac, ca şi cum ideile vecinului, de care te despart un perete, ar putea salva de la plictiseală, înrobire, lipsa de sens); o lume despre care crezi că cineva din umbră a sugrumat-o nevăzut şi pe doctori i-a transformat în mâmâiţi. Evoluţia este încremenită la stadiul de uluire. Trecutul este străbătut de un incandescent fir roşu, de care se agaţă disperaţi cei din urmă şi pe care ţopăie ghiftuiţi cei dintâi. Fărăscăparea învăluie şi sugrumă continuu, fără anestezie. Vinovat e cineva dintre noi, desigur, om se numeşte, şi face asta numai pentru că vrea el neapărat „să fie în faţă” - joc mârşav pentru care-şi vinde cu zel conştiinţa, cum târfele trupul. Oricâte idei nobile ar oferi alternative de paradis lumii, acestea vor fi deturnate subtil din faşă, pentru folosul câtorva. Şi n-ar fi că se întâmplă aceasta, exista şi posibilitatea greşelii, dar nu facem nimic s-o îndreptăm, dimpotrivă, visăm să fim chemaţi în “cercul strâmt”, să trădăm, să furăm, să rănim, poate chiar să ucidem vietăţi create splendid de Dumnezeu. Aşa arată Pământul populat şi stăpânit de om şi aşa fi-va în veci. Din păcate.

 

CUM SE SPALĂ CREIERUL
Moto: «De câte ori te pot ucide? În cartea lui Bradbury cărţile erau arse, în lumea ta oamenii sunt ucişi. Gândul e ars. Iar scrumul e prizat confortabil de o societate cretină şi satisfăcută de propria imbecilizare. Nici nu îi deranjează atât de mult că ştii semnele, că poţi scrie şi că scrii. Că poţi citi. Cică te încăpăţânezi, că te-ai încăpăţânat să fii altfel. Că ai refuzat să devii ca ei.”(Daniel Octavian) Răfoiesc povestirea "Piciorul de lemn" (autor Spiridon Râmniceanu) în care un preot "a fost îndrumat” să stea de vorbă o oră cu un schilodit de război care avea nişte nelămuriri:  

”- Dacă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă oare că răutatea noastră o avem... ?
- Opreşte-te. Gândurile şi cuvintele au în ele, odată formulate, puteri deosebit de mari!”
Aşadar, de teama judecării sau înfăptuirii, Îndrumaţii ne îngrădesc
libertatea cu dogme, ca nici să nu mai îndrăznim a gândi. Doar americanul nu-şi înjură guvernul, ci salută respectuos... steagul, nu? Preotul explică simplului şi cutezantului om: „Răutatea şi fărădelegile sunt ferestrele prin care oamenii vor să fie ceea ce sunt de fapt." Dar omul nu tot astfel gândea? Tocmai începuse să spună: «Dacă suntem făcuţii... » Răutatea i se părea a fi un element dumnezleev, că, dacă nu exista, nici nu se pomenea! Dar popa observă tăios: «Omul actual este imaginea adevăratei condiţii în care am ajuns.». Deci şi Înaltpreasfinţia ta! Şi care este soluţia? «Omul ar trebui să fie mult mai bun şi mai îngăduitor». Care om, de pe oricare treaptă socială sau numai... cel de jos? Şi ce se-ntâmplă când cel puternic se înfierbântă, când, de milioane de ani, fierb dracii-n el? Care poate fi cadrul funcţional, astfel ca, a fi „bun şi îngăduitor", să devină o sfântă normalitate; şi ce ar trebui întreprins ca acest lucru să se întâmple de mâine ţinând cont că pământul are miliarde de oameni? «Ar trebui» zice popa. De milioane de ani acest ar trebui devine tot mai îndepărtat. Suferinţa groaznică îndurată pe timpul vieţii, culminată cu moartea, pare a fi calea de salvare a sufletului. Înseamnă că cel care omoară prin înfometare sau te aduce în stare să-ţi curmi zilele, dacă nu–ţi pune între timp arcanul de gât, se numeşte... salvator? Halal! O scutire, în fapt, a suferinţei ar fi accesarea condiţiei de sfânt, ceea ce este imposibil. Rămân celelalte trepte ale podiumului înălţării, posibilele accesări datorate relativului acestora: Destuldesfânt sau Aproximativ sfânt. Suferinţa este şi calea prin care tot omul se poate gândi la Creator şi poate înţelege profunzimea faptelor Acestuia, cum să excluzi gândirea? Într-o lume în care fierberea este creată de marile spirite, cei blânzi şi paşnici - veşnicii suferinzi – sunt de două ori victime. Odată prin îngenunchiere liberă, apoi supunându-se celui înfierbântat - conducătorului viu, imediat, care te obligă să trăieşti ca supus lui şi care-ţi vrea sacrificat şi sufletul şi trupul, la un loc. Omul fără picior încearcă să înţeleagă: înseamnă că războiul a fost (şi este!) voinţa Lui! Iar preotul îi explică: «Voinţa Lui este împletită cu voinţa noastră!» Iată biciul împletit în trei: o șuviță de voinţă divină, cealaltă a celui puternic şi ultima a bietului trăitor. „Ca un Tată al nostru, primeşte de la noi semnele şi ne trimite acele răspunsuri pe care le merităm.» Ce fel de răspunsuri, cumva tot... semne? Iar cel care le înţelege (ori pretinde) nu cumva devine a patra funie împletitoare în jurul simplului om, un fel de şarpe uriaş care sugrumă de gat Laocoonii de noi, de-a valma? În aceste timpuri care se vor de înălţare spirituală, prin primirea şi transmiterea de energii purificatoare, preotul îşi face simţită prezenţa. Spune că a fost îndrumat să intre şi să stea, o oră, de vorbă cu un om. Chiar să fie cel îndrumat? Să ne dumirim citind mai departe: «Neînţelegând legile cele mai importante ale desfăşurării faptelor...” Aşadar, este obligatoriu să înţelegi (şi cum altfel decât... gândind?), dacă vrei să fii un bun şi îngăduitor! A fi astfel, înseamnă, în fond, a deveni un fel de călugăr. Dar călugării au voinţele înfrânte şi trăiesc în voia domnului. După ce ţi-ai înfrânt voinţele, este absurd să pretinzi altcuiva să-ţi semene. Este chiar absurd să mai înţelegi lumea pământească! A face exerciţiul de înţelegere presupune să ieşi din starea de îngenunchiere şi să ai o reacţie practică. Dacă omul a fost înzestrat cu gândire, normal este să se şi înfierbânte prin ea! „...oamenii folosesc libertatea dată de Creator în scopul urcării spre bine tocmai invers, alergând spre rău. Atunci când relele se strâng (şi sunt multe), când atârnă greu şi apasă pământul, ele sunt azvârlite în neant. Această eliberare este grea şi dureroasă. Când ţi s-a retezat piciorul, odată cu el s-a pierdut şi o mică parte din urgia acumulată prin păcatele oamenilor.» Deci răul se strânge şi apasă pământul şi, când nu se mai poate, se produce suferinţa în masă, moartea în masă. Comandată de sus. Iar pământul se uşurează. Adică se-nvârte mai departe fără probleme. Până la urmă problema universului se rezumă la învârtirea cât mai liberă a astrelor, indiferent de ce simt şi gândesc oamenii. Iar dacă aceştia nu gândesc şi suferă cu toţii, în numele bunătăţii şi toleranţei, lui Dumnezeu îi este cel mai bine? Deci Dumnezeu tinde să lenevească! Atunci când nu mai are ce împleti, toatele sunt acolo, ca o piatră gânditoare, cu formă de om, cu tâmplele sprijinite în pumni.
Dumnezeu vrea supunere universală? Înseamnă că este un dictator frustrat că nu are destulă putere să controleze fiinţa care produce fierbere cu sine şi cu ceilalţi! Deci omul trebuie să stea în pătrăţica lui de gresie, în genunchi să stea şi să devină sfânt, cât mai repede, un sfânt bun si tolerant. Sfânt pentru sine însuşi şi tolerant cu cei din jur. Dar ce ne facem când, din cauza toleranţei, se ajunge la clocot şi te trezeşti vânat cu arcanul de hingherii sistemului şi îmbrâncit în tranşee? Cu arma în mână? Când, în numele unui ideal de apăsare al unui om/idee/ pătrăţică de ţară, eşti pus în situaţia limită: dacă nu ucizi, eşti ucis? Când, astfel, viaţa devine una cu ideea de viaţă. Omul se apără de om în numele omului, iar aici se ajunge când alesul conducător a decis, iar Dumnezeu şi-a împletit voinţa cu a lui. Împletirea, aşa zisă sfântă, a fost şi rămâne, prin voinţa îndrumaţilor, un ştreang pentru a pierde omul; rămâne ideea că sufletul acestuia se va salva, urcându-se undeva, probabil pentru o altă pierdere. În numele unui suflet, se sacrifică trupuri. Aşa cum aceleaşi trupuri sunt sacrificate în numele unor idei. Adică ale unor gânduri. Care gânduri, odată formulate, au în ele puteri deosebit de mari. Dacă ai folosit cuvântul, ajungi la pierzanie. Preotul care a fost îndrumat să intre şi să stea de vorbă spune cuvinte care distrug, deoarece, am aflat: cuvântul nu este bun.Totuşi preotul, om şi el, gândeşte: «Ar fi fost simplu, dar neconvingător să-i spună: „aşa a fost să fie” sau « cine poate dezlega şi înţelege faptele sau lucrarea domnului?» Opaa??! Cum «cine poate înţelege?» Oameni buni, suntem îndrumaţi să înţelegem că este un folos să suferi cât timp trăieşti, fiindcă, astfel, îţi salvezi sufletul, că doar moartea este importantă, respectiv câştigul căpătat în acel moment, dacă mori iubind şi nu hulind pe Dumnezeu... Dar suferinţa provocată de sărăcie nu ajută cu nimic, ba chiar este un păcat! Chiar dacă tot timpul ai fost bun şi îngăduitor.
În războaie au murit zeci de milioane de oameni şi fiecare a avut un
criminal care l-a ucis. Deci avem acum pe pământ milioane de ucigaşi. Cum de ne ţine El pe toţi, pe toţi aceştia care am ucis încălcând porunca Lui? Ne spune popa: „El aşteaptă să se ivească remuşcarea fiecăruia. Dumneata ai linişte, zici că ţi-ai făcut datoria. Dar păcatele se fac cu voie sau fără voie, ştiute sau neştiute. Şi nu se iartă uşor. De ce judeci dumneata pe cei mari, pe cei așezați acolo sus de Cel care este Stăpânul nostru? De câte ori ţi-ai cerut iertare sufletelor celor ucişi? În faţa judecătorului vei da socoteală de ura nutrită pentru cei ucişi... Tu sufletul să ţi-l cureţi, să arunci de deasupra ta vina şi păcatul care te apasă. Suflet şi spirit, atât rămâi după moarte. Felul în care ele sunt luminate, asta contează.” "De ce a lăsat Dumnezeu războiul?» întreabă cel şchiop. «A fost alegerea oamenilor. Oferta cea mai generoasă, pacea, nu a convins spiritele înfierbântate, s-a ales războiul... »
Deci: *SUNTEM VINOVAŢI CĂ NE-AM SUPUS executând ordinul de ucidere al aproapelui, *VINOVAŢI CĂ AM PERMIS SĂ SE ÎNFIERBÎNTE SPIRITELE APROAPELUI, de a ales războiul, dar * VINOVAŢI ŞI DACĂ-I JUDECĂM PE CEI „AŞEZAŢI SUS de Cel care este Stăpânul nostru»!
Miroase a spălare de creier. Cred că omul trebuie să fie bun şi îngăduitor cu aproapele, dacă greşeala acestuia merită iertată. Şi merită iertată, dacă a greşit prima oară şi recunoaşte şi se căieşte şi face ceva pentru a o îndrepta. Dar să se ridice din îngenunchiere şi să stârpească din rădăcină pe cel care greşeşte repetat şi cu voie. Dacă nu poate să facă nimic, răul trebuie măcar izolat.

URME CARE NU SE ŞTERG
David R. Hawkins, autorulcărţii „ Putere versus Forţă” împarte oamenii în cei care cred în tot ce este afirmat cu bună-credinţă şi cei temători, pentru care  totul este fals până se dovedeşte a fi adevărat.  Totuşi, de la miază-zi până la noapte, se aud strigăte de ajutor şi  îndemnuri la libertate, într-o lume în care majoritatea sufletelor,  având un nivel ridicat de nefericire, se abandonează unor viziuni  pesimiste şi se roagă pentru o viaţă trăită în dreptate „dincolo”. Apar întrebările: Este, oare, societatea, din cauza subsistemelor haotice de organizare, condamnată inerent? Azi, când omul obişnuit a evoluat în timp înspre lipsa discernământului în neînţelegerea diferenţei dintre libertate şi Libertate? Când principiile au fost distorsionate pentru finalităţi de genul puterii intolerante, banilor şi altor lucruri lumeşti, centrate pe obţinerea hranei şi înjghebarea unor adăposturi favorabile vieţii, situate numai cu puţin peste existenţa animalică?
Ocupaţiile sunt rudimentare şi necalificate, mulţi trăiesc în teamă şi
violenţă, într-o stare a lipsei de speranţă şi resemnare în sărăcie, se
risipeşte tot timpul necesar înţelegerii naturii vieţii ca preţ alsupravieţuirii, când aceasta trebuia obţinută fără pic de efort. Omul nici nu deduce că  toate problemele sale provin din dificultatea de a cunoaşte îndeajuns şi verificabil, că trăieşte instinctual, în virtutea forţelor pe care le poate controla, când este guvernat de surse nedezvăluite de putere asupra cărora nu are nici un control. Omul de rând acceptă pasiv să fie victimă a hazardului, durerea şi sărăcia devenind parte a stilului său de viaţă. Lipsit de putere, crede că sursa fericirii se află în afara acestei lumi şi se simte bine doar prin contrast cu nivelele inferioare lui.
Cei care depăşesc imperativul supravieţuirii devin şi ei victimele dorinţelor proprii şi îşi exercită disperaţi puterea - printr-un joc antisocial mortal, muncind cât mai inuman societatea, privând-o de starea euforică a înaltei energii a plăcerii oferind zâmbitor şi cinic iluzia: cu cât este mai grea viaţa cuiva, cu atât mai mare îi va fi răsplata în ceruri, iluzie argumentată filozofic prin necesitatea existenţei suferinţei pentru evoluţie, dar ajunşii au mare grijă ca aceasta să nu se adune cât omul să se revolte, ci o menţine la cote suportabile, cât mulţimea să accepte tăcută să fie vită de povară. Dorinţei de a avea şi de a fi a omului, grupat ocult în casta elitei, i se adaugă mândria (eternul călcâi al lui Ahile), care disturbă puterea de motivare a iubirii, onoarei sau dăruirii vreunui principiu universal.
Aşa se face că masele s-au obişnuit cu o atmosferă în care se pot justifica promisiunile neonorate şi crima, iar cei care par a-şi fi depăşit slăbiciunea fricii îi atrag pe cei limitaţi intelectual sau care percep eronat realitatea, prin strălucire şi siguranţă de sine, ademenesc orbind cu noutatea şi moda, superficialul sau poleiala. Pe scara evoluţiei, intelectualizarea pare a fi capătul de linie, şi nu iluminarea. Prin exerciţiile inteligenţei se obţin rapid seducerea de către concepte şi teorii, profesionalismul şi eficienţa în problemele logice, lejeritate chiar de a mânui elemente din abstract, numai că raţiunea rămâne limitată domeniului particular nesesizând esenţa şi punctul său critic, ceea ce contribuie la adâncirea confuziei creată între lumile obiective şi subiective (bunăoară, oamenii deştepţi caută soluţii cum să întărească puterea statului ignorând cu inconştienţă fenomenul sărăciei creat de acesta!) Cheremul banului a creat o ambiguitate etică ce a depăşit stadiul unei convenţii şi a fost ridicată la rang de artă - scenă de manifestare a demagogilor cu coatele tocite în biblioteci, care uzează ştiinţific de retorica plăcută urechii deformând subtil adevărul, prin context fals, şi suspendând, în acest fel, omul într-o stare a involuţiei permanente. Divizându-l, i se împiedică revolta - stare de furie controlată de energiile active ale forţei, dar necontrolată de energiile puterii, fiindcă, acestea din urmă, se situează, conceptual, neutru-iubitor în faţa răului, iar lumea productivităţii, consumului şi pragmatismului se metamorfozează în ochii lor drept „frumuseţe a formei”, inspiratoare de „compasiune” pentru stăpâniţii de „un conflict interior”. Conştiinţele avansate au devenit oameni noi, altfel, schimbaţi pentru totdeauna, evoluaţi care au depăşit de tot lumea materială, căutători permanenţi, de acuma, ai bucuriei pure şi adevărului cosmic. Ei doar sfătuiesc, în treacăt, să avem... cumpătare... bunăvoinţă pentru cel de lângă noi şi compasiune pentru propria condiţie... să stimulăm doar ce este pozitiv....
să creştem optimismul şi să renunţăm la speranţă... să nu ne ataşăm decât inimii, fiindcă inima este singura care recunoaşte cele eterne, să... să... să.
Kinesiologia a descoperit că mintea umană individuală este asemenea unui computer conectat la o gigantică bază de date, la care suntem legaţi prin rădăcini şi la care avem acces deplin. Propriile noastre gânduri şi motivaţii lasă o urmă de neşters în corpul uman, iar aceasta se adaugă conştiinţei universale. Se merge până acolo încât se afirmă că nu suntem posesorii nici propriilor gânduri, întrucât creierul acţionează ca un mecanism de recepţie a modelelor energetice exprimate, în timp, de modele (genii). Mintea gândeşte, aşadar, cu însăşi corpul, pe care, dacă îl testăm muscular printr-un interogatoriu încrucişat, devine detector de minciuni şi putem discerne, la un grad foarte fin, între factorii ce aduc prinos vieţii sau nu o sprijină, deoarece tonusul muscular se întăreşte şi slăbeşte automat sincronizând/ desincronizând emisferele cerebrale, independent de înţelegerea conştientă a subiecţilor. Astfel, se poate şti totul despre absolut orice din prezent şi trecut, nimic nu mai poate rămâne ascuns cunoaşterii. Putem distinge omul de stat dintre politicieni, lupul ascuns în blana de oaie, valoarea de nonvaloare, credinţa de noncredinţă, fezabilitatea unui produs pe piaţă, adevărul de fals etc. Chestionând cea mai bună alternativă a momentului, am putea anula suferinţele, durerea şi eşecul înlocuind falsul cu esenţa; am putea creşte nivelul conştiinţei până la punctul critic al bucuriei vindecând, astfel, toate cele vizibile şi invizibile. Sistemul pare autoeducativ şi autodirector, întrucât toate strădaniile omului au ca obiectiv comun înţelegerea, pentru a prevedea direcţia în care se îndreaptă umanitatea şi a influenţa experienţa umană prin recontextualizare/subliniere a valorii oferind soluţii în ajutorul dezvoltării şi maturizării spirituale. Sistemul cheamă viitorul prin intermediul unui câmp de atracţie ascuns, oferindu-ne şansa să îl modelăm aducând, de exemplu, în lumină ceea ce este vătămător, pentru a-şi pierde capacitatea de a răni.
Salvarea omenirii, privită din acest unghi, are o singură soluţie: evoluţia înspre nobleţe prin urcarea, individual, a trei trepte: ceea ce fac, ceea ce am realizat, ceea ce am devenit. Ideile mari, cum au fost cele din apelul la umanism şi idealism, făcut de comunişti, au eşuat (când nimic nu ar fi trebuit să le clintească), fiindcă, în numele lor, a fost instaurată dictatura poliţiei secrete, comunismul devenind foarte repede refugiul politicienilor meschini şi mărunţi. Din păcate, omul trebuie să se lovească nu o dată, ci de mii de ori cu capul de pragul de sus pentru a-şi însuşi prima lecţie. După care „înţelegerea” ca nivel al conştiinţei, devine sursă de neînlăturat a frustrării. Numai atitudinea faţă de oameni şi lucruri, urmă înregistrată de corp, este factorul determinant pe scara evolutivă - pe unii îi trimite în faţă, pe alţii îi lasă la urmă. Toţi vrem să trăim cu onoare, iubire, compasiune, valori, dar, pentru a le merita, trebuie să provocăm o bătălie între natura noastră superioară (existentă latent, ca geniu, în orice om) şi cea inferioară. Nimeni nu este exclus din univers, fiindcă suntem membri ai acestuia. Viaţa fiecăruia este responsabilă înaintea universului.
Ajuns aici cu prezentarea cărţii, ar trebui să plecăm acasă şi să dăm din umeri fiindcă... „am rezolvat, nu se poate”! Soluţiile propuse: educaţia, conştiinţa şi exemplul personal sunt vehiculate în zadar de când mă ştiu!
Kinesiologia, ca instrument ştiinţific, poate ajuta doar un om sau o echipă de bună credinţă, aflaţi în cumpăna alegerii, dar nu un popor hăituit şi controlat prin flamânzire, aflat sub nivelul 500 conştiinţional. Drumul mi se pare înfundat iar tehnica manipulatorie, dacă oferă timp nelimitat actualilor actori politici să îşi continuie spectacolul şi nu îi trimite acasă, dacă nu invocă reluarea mersului lumii altfel, de la zero! Valorile umanităţii, cele mari (iubirea, pacea), sunt înscrise în „constituţii”, „modele de moralitate şi generozitate” avem tot timpul în mass media, „credinţă” în tot mai multe biserici... artiştii promovează exact, după „carte”, partea pozitivă din om; ia auziţi-i: „Buzăule, să trăieşti, la noi oameni buni găseşti, gospodarii ştiu să muncească, să cânte, să chefuiască!” Deci, dacă ar fi să calibrăm direcţia, înteligibil, suntem pe drumul... perfect. Atunci cine dracu tulbură liniştea asta cosmică strigând/ deranjând ca îi e foame, aruncându-se de la etaj sau de la balconul parlamentului, cerşind, plângând de îngenunchiere, cerând „judecată de apoi”? Sunt inerente cazuri izolate, veţi zice, avem legi,
mai... facem!!! mai dăm şi ceva săracilor,” dacă vom avea bani în
buget”!.... şi... gata, neregulile să le rezolve justiţia. Aşa cum a rezolvat şi cu hoţii care ne-au prădat ţara? Aşa cum a rezolvat întotdeauna cu vitejii care au îndrăznit să se răscoale? (i-au omorât, aveţi grijă!)
Schimbarea sistemului actual prin măsurători ale trupurilor este o utopie prin faptul că se vrea ca poporul să devină o maşinărie perfectă care să împingă ştiinţific civilizaţia înainte, dar fiecare rotiţă (om) actionează în opoziţie cu toate celelalte. Forţa (care nu vrea decât bani, bani, bani) ademeneşte şi convinge să se stea pe loc (în involuţie), cel mult permite să urce un subprag, cu condiţia ca întreg sistemul să urce un subprag (doar între două puncte exista o infinitate de puncte!), să se păstreze ierarhia, beneficiari să rămână câţiva inşi, apoi unul singur... Atunci, brusc, acesta îşi va seama că esteun iluminat şi nu mai vrea nimic (dacă ai obţinut tot ce aveau ceilalţi, ce să mai vrei?) Fiind doar unul nici nu putem şti (că nu se lasă chestionat la... muşchi!) dacă nu cumva vrea să îi ia locul lui Dumnezeu!? Sunt îndreptăţit să îl bănuiesc, întrucât mi-e clar că înţelepciunea/puterea dobândită nu o foloseşte pentru armonizarea întregului, unde există multă animalicie şi prin care a trecut (doar a cerşit şi el cândva, a furat, lovit, violat, înşelat...) Cică ne iubeste (milosul, dragul de el!) şi iartă/ graţiază... tot! Deci şi pe sine, iar, prin aceasta, acceptă normalitatea existenţei răului planetar (făcut de om, nu de divinitate) considerându-l... „frumuseţe”! Dar ascultaţi-i muzica de care este atras, aceea de „înaltă vibraţie” - nu este precis maneaua sau cântecele de haiducie, sărăcie ori de puşcărie, pe care le preferă involuaţii. Iar asta înseamnă clar, atenţie! la cel mai înalt nivel al conştiinţei, că definirea valorii, cu ajutorul trupului, nu este acumularea bucuriilor instinctuale provocate de trăirea intensă a unei creaţii (muzică liniştitoare), bucurii, care, logic, alcătuiesc frumosul universal. Aflăm că, brusc, corpului îi place altceva, deci se neagă pe sine, îşi neagă istoria (bucuriile trăite), iar, astfel, se compromite ca sistem veridic de măsurare a adevărului. Logic, atâta timp cât trăim la un loc 1000 de nivele ale constiinţei - interacţionând fizic prin dependenţă vitală unul cu celălalt-, şi nu în universuri paralele, a instaura muzica elitistă ca fiind cea mai vibraţională, mi se pare un act ilogic, subiectiv, dictatorial, oricât de ştiinţific ar fi susţinut de zvâcnirile muşchilor sau de „evoluaţii cu ansa”, care ştiu, cică, totul, fiindcă se conectează ei cu o sârmă direct la baza de date cerească. (La nelămurirea mea: ”dar... omul cutare.... fură!”, un astfel de evoluat mi-a răspuns: „Foarte bine!! Fură şi dumneata!” Şi în gândul lui: „dacă... poţi!”). Demonstraţia aceasta lasă loc interpretării că Iluminatul este foarte probabil să fie un escroc inteligent, ca atâţia alţii, fiindcă el, care a atins nivelul iubirii, nu iubeşte omul aflat în structurile inferioare - a iubi un om înseamnă a iubi şi tot ce iubeşte acesta şi a face ceva să nu mai sufere. Iar muzica, atâta timp cât este creaţia punerii aceloraşi note muzicale pe acelaşi portativ, este o frumuseţe. A nega o formă de frumuseţe, înseamnă a nega ideea de creaţie şi frumuseţe, atitudine diametral opusă structurii căutătorului adevărului pur, potrivită mai curând filfizonului căutător de altceva. Atitudine ce se distinge şi din aceea că Iluminatul preferă să alunece, comod şi indiferent, nevăzut, printre oameni şi lucruri, în loc să îşi sacrifice nisipul din clepsidră, cu riscul suferinţei şi morţii, pentru ca semenii să nu mai ajungă la a se ierta! Altfel, la ce e bună evoluţia, să ajungi din mijlocul semenilor într-o singurătate, nu împreună?
Citesc sonetistul Vasile V. Voiculescu şi sunt surprins că un om atât de profund în credinţă ajunge sonat - se desconsideră recunoscându-şi „viţiile” şi face dumnezeire dintr-o curvă amăgitoare, numai pentru că îl chinuie pe el, devenit sclavul ei, cu neprezenţa sau îi arată din hăul singurătăţii (pure şi ea) o mână, rotundul, intrândul, ceva. Idealul de om (Omul iluminat), dacă nu se prosteşte (ca în fericitul caz), îmi apare, imagistic, o caricatură călare (cum Baba Cloanţa pe mătură), pe o săgeată liberală, în căutarea altui şi altui adevăr, mai pur, mai... el ştie cum.
Asemeni vânătorului aflat în căutarea mistreţului cu colţii de argint. Ori, aceasta este literatură (poveste) şi nu viaţă, o poveste necredibilă căreea îi scapă esenţa.
„Dar... Iisus?” mă veţi întreba. Il iubesc pentru că a trait simplu şi
neinteresat de acumulările lumeşti, că a avut atitudini de iubire şi
înţelegere pentru aproapele şi a acceptat să moară pentru o idee... Mi se par atât de uşoare acestea, încât, iertaţi-mă, semăn cu El, şi fără să fiu cu o gradaţie micronică mai presus de omul normal. Se pare că Iisus a avut şi nişte puteri, chiar dacă spunea că oamenii pe care îi vindeca, nu El îi salva, ci puterea propriei credinţe - a putut să înfrângă legile chimiei şi fizicii mergând pe ape, făcând ca pâinea să crească la loc sau să învie un om aflat în descompunere (dacă venea din altă lume, nu cred că avea voie săle folosească). Am avut o experienţă de acest gen, când eram îngrijitorul soţiei mele în spital: citeam Biblia şi o femeie (era profesoară), văzându-mă, m-a rugat, tulburată, să pun mâna pe copila dânsei, grav accidentată. Am avut emoţii rugându-L pe Dumnezeu să salveze acel copil, datorate ineditului situaţiei şi fiindcă nu obişnuiesc să Il rog (când sunt la limită, mă predau voiei Sale având încredere că mă va ajuta, dacă merit) - mă consider creaţia Sa şi sper ca El să îmi observe atitudinile (mărunte, de altfel), eventual să îşi zică: „Aha, p-ăsta l-am nimerit, să pun deoparte reţeta...”
Binele pur universal cred că este suma binelui pur individual - doar nu poţi să obţii ceai dulce, dacă pui sare în el! Şi nu trebuie decât recreate condiţiile ca binele pur să se dezvolte, respectiv, ca orice fiinţă care se naşte să nu mai vadă-audă-simtă ceea ce îl dezvoltă ca animal. Am cunoştinţă de cazuri când un copil smuls din familia sa săracă şi crescut în conditii superioare, s-a dezvoltat superior. Sistemul de organizare al lumii este o putreziciune colosală (prin mărimea planetară), în fond o inginerie care face, la nivel declarativ, ca doar intenţia să fie îngăduită. Oamenii superiori mimează servirea unor principii cu rol echilibratoare în societate, dar, în practică acționează pentru interesele proprii - nealegând acţiuni care nu aduc un folos ori, mai mult, pierdere; în felul acesta punând toate pierderile umanității pe umerii celor care nu pot sa aleagă şi nici nu se pot uni ,întrucât, aflându-se sub control strict, ar avea de pierdut, individual, şi mai mult, chiar viaţa.
Eliberarea (exprimată în strigătul anonim de libertate şi starea de spirit - statistic, ne îndreptăm într-o direcţie greşită!) nu poate veni decât din respingerea ideii de civilizaţie, care este o oarecare ordine estetică într-un haos deja ordonat, şi instituirea libertăţii pure. Doar ea face posibilă, ca sămânţă, evoluţia planetei înspre conştiinţa pură. Asta înseamnă, concret, desfiinţarea Statului, ca gestionar al taxelor/ binelui comunităţii, şi luarea de la capăt prin partaj (împărţirea pământului fără ca acesta să mai poată fi înstrăinat vreodată, pentru ca bogăţiile lumii să nu mai poată fi acumulate de câţiva inşi) urmând ca posibilele structuri organizatorice să (re)apară din nevoi reale, consimţite liber de noile conştiinte aflate într-un proces firesc şi nu concurenţial al evoluţiei.

 

O LUME LIBERĂ
Autorul Mircea Digulescu, în “Reflecţii despre societate”, adresează un apel celor care fac parte din elitele sistemului actual: „Încetaţi această nebunie! Puterea de dragul puterii, fără vreun scop sau deziderat, naşte Suferinţă, nu Fericire!”
Fiind “nebunie”, am încercat să o înţeleg.
1. Cum este normal să fie o societate?
Societatea nu este responsabilă de fericirea individului. Nimeni nu poate decide pentru altul ce îl face fericit, cum să îşi caute fericirea sau dacă să caute asta. Societatea oferă doar un cadru moral în care individul să aibă puterea să facă tot ce îşi poate imagina, care nu contravine acestui cadru. Sistemul de reguli trebuie să permită să se obţină cât mai mult din ce vor cetăţenii, fără a prejudicia pe cineva, fără a sacrifica „strălucirea unora” pentru mediocritatea altora sau chiar foarte-binele tuturor. Individul trebuie să gândească şi să acţioneze conform propriei sale esenţe. Fiecare individ are dreptul să fie „lăsat în pace”, dar poate să fie cooptat, însă fără a fi ţinut sclav propriilor scopuri. Fericirea individului este determinată de fericirea celorlalţi, deci poate fi relativă, deoarece nemultumiţi vor exista mereu, oricât de bine ar fi.
Dincolo de Fericire este Iubirea şi desăvârşirea de sine. Periculos este când cineva se concentrează exclusiv asupra puterii, fiindcă va căuta să şi-o sporească şi să o exercite din nou şi din nou, chiar abuziv. Autoritatea arbitrară încalcă esenţa libertăţii fizice, dar, astfel, se anulează orice drept al agresorului, inclusiv dreptul la existenţă. Întreaga societate liberă are dreptul şi obligaţia de a înlătura efectele unui astfel de atac pedepsind agresorul. Toleranţa faţă de Rău este meritorie şi virtuoasă până în punctul în care lezează binele. Răzbunarea este legitimă şi morală. Mai mult, ea creează valoarea societală.
2. Cum este societatea noastră… “nebună”? Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa reprezintă o bătălie pentru plăcere. Pământul are resurse (1 om/2 ha. suprafaţă uscată, când 1 casă cu mai mulţi indivizi rar depăşeşte 500 mp) şi capacităţi de producţie (posibilitatea fermelor verticale, creşterea în laborator a ţesuturilor comestibile etc.) pentru ca nevoile materiale ale oamenilor să fie satisfăcute (sărăcia să dispară), fără necesitatea unei implicări active însemnate, prin muncă. Totuşi… 12,5% din populaţia globului suferă de foame cronică, deoarece voinţa politică a întemeiat lumea pe un bazin de persoane aflate în nevoie, asupra cărora un stăpân – mai mic sau mai mare- îşi exercită puterea luând indivizii “sub aripă”, asupra cărora îşi exercită puterea (cumpărând timpul şi energia necesare obţinerii vieţii sale plăcute), încât săracul are permanent frustarea nevoilor fiziologice, întreţinută de teama pentru locul de muncă şi perspectiva viitorului. Elita îl chinuie suficient cât să renunţe la trebuinţele mai sofisticate, chiar dacă acesta fermentează de nemulţumire şi nelinişti, îl supune cu abilităţi perfecţionate făcându-l dependent şi îi limitează agresiv oportunitatea ieşirii din sărăcie. Elita îşi manifestă dominanţa (pentru a-şi spori şansele la supravieţuire în detrimentul celorlalţi, chiar îşi propagă abilităţile „din tată în fiu”) şi imoralitatea, întrucât nu acceptă să devină dominanţi şi alţii, care au trăsături (tărie fizică, intelect, abilităţi politice etc.). A dobândi puterea deplină asupra altora şi a-i priva pe alţii de aceasta a devenit cea mai mare provocare şi piedică în calea evoluţiei calitative a umanităţii.
Puterea, în Sistemul actual (sistemul rău, din perspectiva fericirii), este modelată sub forma unei ierarhii a puterii (un arbore): cei din nivelurile superioare- elitele, care au puterea alegerii a ce să facă - au putere asupra celor de sub ei. Unora le dă privilegiile puterii (făcându-i fericiţi: cu cât ai mai mulţi supuşi, cu atât îţi poţi exercita puterea), altora le-o ia riscând ocazionarea unor momente de reflecţie, resentimente faţă de sistem (vezi mişcări de genul Occupy Wallstreet, care au fost înăbuşite în forţă) sau confruntare. Succesul li-l asigură ”teoria ciclicităţii”, adică alternanţa criză / creştere economică, fericire / depresie.
In prezent sunt tentative experimentale ale celor din vârful ierarhiei
puterii de a „tăia o ramură” consistentă a unora din categoriile inferioare (vezi condamnările milionăraşilor din fotbal) sau cel puţin a-i determina să îşi reducă voluntar gradul de putere sau să mai facă loc şi pentru alţii.
3. Care este modelul unei societăţi libere?
In loc de a încerca să găsim răspunsurile privitoare la Binele Absolut, prin investigaţie teoretică, autorul propune să avansăm făcând presiune asupra elitei ca aceasta să nu mai fie avidă după putere asupra altora, ci după libertate, şi de a-i vedea (şi face) fericiţi pe cei din jurul lor.
Concomitent cu exercitarea unei educaţii noi, care să pună emfază pe meritele morale şi beneficiile personale şi societale ale valorii realizate prin recunoaştere şi nu prin consum sau dominaţie. Acţionând ca şi cum ar fi deja liberi, oamenii să încerce un „nou început curat”- fiecare să îşi satisfacă singur nevoile fiziologice (în genere, cele materiale) sau să creeze o infrastructură paralelă cu cea existentă reorganizându-se în grupuri/ subgrupuri cu un cadru moral - mai presus de propria bunăstare -, care să sporească oamenilor capacitatea de a fi fericiţi, folosindu-se oportunităţile informaţionale şi exploatării mediului (pentru a se obţine nivelul minimal al supravieţuirii/ viaţa plăcută), apoi accederea neconcurenţială spre Viaţa plină de Insemnătate şi Viaţa Antrenantă. Schimbarea calitativă a stilului de viaţă intervine când individul are suficiente mijloace materiale încât să îşi permită să nu mai muncească, fără a i se prejudicia libertatea sau nivelul de trai. Astăzi maşinile lucrează pentru om, munca este robotizată, omul trebuie folosit doar pentru creativitate, în relaţiile interumane şi stabilirea scopurilor. Societatea liberă presupune respect pentru toţi oamenii – deştepţi şi proşti-, individul este liber de sâcâielile, întreruperile şi interferenţele altora, nu există o ameninţare fizică şi nu este nevoie să se comită acte grosiere împotriva personalităţii individului – cadrul societal prevede norme pentru rezoluţia conflictelor de interese între membri (dacă atingerea fericirii de către un membru intră în conflict cu procesul de atingere a fericirii de către altul), ba chiar oferă pârghii de putere pentru anumite situaţii, fiindcă scopul sistemului juridic oferă satisfacţie victimelor, îi protejează pe cei nevinovaţi şi ia măsuri corectiv-punitive adecvate faţă de cei vinovaţi.
Intr-un asemenea sistem nu există Dreptate din Putere (alimentarea
fericirii pentru a cărei satisfacere sunt necesari alţi indivizi), Puterea
izvorăşte din Dreptate şi Adevăr, din Iubire, Gratitudine, Respect şi
Apreciere, din nevoia de a face pe plac unul-altuia, chiar dincolo de
motivaţia echităţii. Si mult mai puţin din Teamă şi Suferinţă. Noul model poate favoriza virtuţile, realizările care creează fericire şi
comportamentele proprii individului, simţămintele morale ale echităţii şi justeţei. Astfel, siguranţa vieţii (fiziologică, a locului de muncă, a resurselor, a moralităţii, a familiei şi proprietăţii) devine materializată prin împlinirea nevoilor raportate la reperele prezentului. Autorul face un apel şi către promotorii societăţii libere: „Faceți absolut tot ce este omeneşte posibil pentru a trăi aşa cum doriţi! Dacă ceva nu vă convine, aveţi dreptul şi obligaţia de a recurge la orice mijloace, de a lua orice măsuri pentru a obţine schimbarea! Aveţi încredere în capacitatea voastră de a schimba lumea, chiar dacă la început sunteţi singuri!” Dacă nu se poate cu cei Răi, se va putea fără ei!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FERICIRILE DUPĂ DUMITRU
Ani şi ani Dumitru Istrate Ruşeţeanu L-a căutat pe Dumnezeu în biserici. El, chiar dacă s-a retras după un timp lângă noi, negăsind ce căuta în ultimul tranşeu de rezistenţa împotriva ispitei şi răului - mănăstirea-, tot acolo este - un pustnic-frate de literă cu Dumnezeu-, devenit specialist în dumnezeire, care ne spune poeme-rugăciuni. Chiar după o viaţă petrecută în lenevire, ca formă supremă de fericire (sau cale spre ea), concluzia lui este că fericirea nu este pe acest pământ, ci în moarte.

De tristeţile omului pare a fi vinovată patria, cu oamenii care se împing necontenit unii pe alţii spre alte spaţii. De nefericirea poetului e vinovată, cred eu, prin absenţă, femeia capabilă de o iubire pe măsura unui mare spirit.

Dacă Dumitru ar fi simţit că fericirea este să trăieşti şi nu să mori, noi toţi am fi fost mai fireşti, întrucât laboratorul său poetic, care se impresionează de toate nimicurile vieţii, ne-ar fi povestit cât de minunat este să trăieşti. Dar… se pare că, dincolo de toate, există un Dumnezeu care îl vrea doar al Lui pe poetul cel bun, îi vrea dedicate toate frământările şi cuvintele de iubire. Dacă floarea soarelui a dat lumii un Van Gogh, tot ea face din poetul din Ruşeţu unul nemuritor.

Nici să nu îndrăznim a gândi că nu este astfel, priviţi-l numai cum poate să tulbure când scrie despre păpădie, furnică sau floarea ofilită!: "floarea soarelui nu mi se uită în ochi./ vede în ei numai laţul/şi mâinile,/ca pe nişte seceri./şi cuvântul pe buze,/ca un semn de dispreţ/faţă de nemişcarea celorlalţi.//eu o privesc pătimaş,/caut în ea simţuri, dorinţe/ şi flăcăruia ei de suflet/ în care/ să suflu…"
Cartea "Fericirile după Dumitru" este o ofrandă. Se cuvine să ne bucurăm.

 

 

 

 

 

 

ŞAH LA PREOŢIME: “Măi, ce faceţi voi acolo?”
Am avut puterea, în Ziua aceasta, să citesc până la capăt CATEDRA SFÂNTULUI MARE MUCENIC SAVA şi am gândit că Dumnezeu este cu autorul ei, Ioan Nicolae Muşat.

Abordarea cărţii nu este a omului suferinţei care caută să nu supere, ci “dincolo de om, de căderea şi păcatele lui”. Iniţial am fost refractar la a scrie despre o temă religioasă, întrucât am crezut că autorul este un angajat al sistemului clerical şi a îndeplinit o misiune religioasă. După ce am aflat că autorul, un “om obişnuit”, studiază 30 de ani cărţile sfinte şi scrie o carte, fără binecuvântarea unui preot, apoi, din conţinut, am constatat că el critică pertinent tagma preoţească având un sentiment pur de credinţă şi dorinţă de mai bine a omenirii, chiar o împingere a civilizaţiei spre absolut, respectiv a încetăţenirii raiului pe Pământ, nu am putut decât să admir şi să mă încrâncenez a desluşi muntele de idei şi cuvinte puse în faţă. Eu sunt un credincios, dar am împotriva bisericii un dinte, iar autorul, constat cu plăcere, are împotriva slujitorilor bisericii doi dinţi. Sper ca aceste rânduri să se concretizeze în trei dinţi contra unor preoţi care manipulează omul şi pe Dumnezeu în folos strict personal.
Ioan Nicolae Muşat a invocat dreptul la opinie şi a venit, revoluţionar, nu în numele adevărului pământean, ci al celui aflat la dreapta Tatălui, pentru a da şah la preoţime: “Mai, ce faceti voi acolo? Întoarceţi-vă puternic la adevărata şi integrala credinţă ortodoxă, încât cetăţenia creştină să se extindă asupra cetăţilor, ţinuturilor şi neamurilor!”
Cartea, asemănătoare albumelor de artă, are pe ultima copertă steagul cu gaură al României, gest premonitoriu revoluţionar. Întrebare: revoluţie în biserică? Răspunsul îl sugerează prefaţistul Gheorghe Bucur: “Da, să putem cunoaşte ce trebuie făcut, pentru a ieşi din acest cataclism energetic global.” Aşadar, suntem în plin cataclism iar autorul, om cu frica lui Dumnezeu, ne dăruieşte din preaplinul său sufletesc dragoste duhovnicească.
Primul său cuvânt este o “pledoarie pentru încreştinarea ortodoxă a lumii.
”Ne vrea pe toţi ortodocşi, tocmai când papa Francisc, tot revoluţionar, cere “unirea fără condiţii” a ortodoxiei cu catolicismul. Iată-mă-s, fără voia mea, la mijloc! Pe de o parte, preotul paroh îmi zice că “ortodox” înseamnă cel adevărat, pe de alta, noul Papă uimeşte lumea cu filozofiile sale, prin care se opune economiei mondiale certând-o că “aceasta nu slujeşte omul!”; se mai opune şi construirii cu entuziasm a bisericilor considerând că “un credincios nu trebuie să meargă neapărat la biserică pentru a se ruga”! Călugării strigă şi ei că “legile lumii îl apără şi dau putere celui necurat”, iar o înaltă faţă bisericească ortodoxă a confirmat că “Biblia este o făcătură, fiindcă a introdus intenționat teama de iad (“iadul nu există!”), pentru a supune şi controla populaţia prin teroare religioasă”.
Ioan Nicolae Muşat cere eliberarea bisericii/poporului lui Dumnezeu din robia lumii, aşezarea bisericii întru aducerea dreptei slujiri în Duh şi Adevăr, să intre în legea dragostei lui Dumnezeu, pentru rodirea înDumnezeu a puterilor omului, după ce îşi recuperează identitatea şi viaţa. Se roaga el, “netrebnicul, neştiutorul şi neputinciosul”, de preoţii şi arhiereii lui Dumnezeu “să facă cele ce s-au obligat să facă”! Atinge buba prin care un întreg sistem finanţat din banii publici şcoleşte şi plăteşte armate de oameni să facă ceea ce trebuie să facă, iar aceştia (doctori, profesori, preoţi etc.), pe lângă că fac totul, cu bună ştiinţă, de mântuială, purced la a obţine personal, prin orice mijloace, foloase necuvenite, altele decât retribuirea.
Cartea - apărută fără binecuvântarea vreunui monah, preot sau arhiereu - este un strigăt, izvorât din sentimentul datoriei, dar am teama că un strigăt va rămâne - un strigăt pentru îndreptare, cum cel al lui Ioan către Irod.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

@ GIREL BARBU
Este un poet pe timpul vieţii noastre. Are momente când strigă în gura mare că nu e poet. Ce este ori ce vrea să fie, “noi nu vom şti-o, poate, niciodată”! Sigur, printre noi, este o “încălzire sufletească”, pentru că,
în aceste ”vremuri câineşti”, vorbeşte cu inima. Este poetul de care are nevoie piciorul de plai al Ţării Luanei, acel spirit care vede şi simte, înaintea celorlalţi, sacrul şi pericolul, apoi constată, firesc şi, fără odăjdii de poet, se “înalţă în vârful gândurilor” (în lipsa tribunelor publice care, în condiţii ideale, ar trebui instalate în pieţe, cum coşurile de gunoi) şi cheamă să ne poezim. Din Poiana lui Girel, din care ”începe drumul care duce către rai”, transmite cântece de revoltă. El nu fuge din viaţă, pe el ÎL DOARE, fiindcă “lumea a luat-o razna de tot” – ”prea tare e întinsă coarda”. Pe fond, cântecele sale sunt cuminţi apeluri la normalitate – ”lăsați-mă să traversez istoria pe bicicletă/ să lupt pentru-o izbândă cu breton”.
Criticii de baltă ai vremii cred ca spusele sale sunt “năzbâtii”. Să fie
adevărat? Să-l citim: “Trăim în case înalte, dar suntem pitici la suflet!/ Avem bani, dar ne lipseşte credinţa./ Suntem tot mai mulţi, dar puţin înţelepţi!/ Avem spitale, nu şi sănătate./ Alergăm din dumnezeu în dumnezeu şi nu avem niciunul./ Ne rugăm fără să ştim ce să cerem./ Dormim, visăm, dar visul este singura realitate pe care o recunoaştem./ Ne bucurăm pentru orice, dar nu ştim să fim fericiţi./ Suntem orice, numai noi înşine, nu.” (vorbe… la ceas de seară); ”Omule,-ți repet mereu: În lumea asta pământească, nu-L poți urî pe Dumnezeu, cât poate El să te iubească!// Omule, nebun ce ești, te întreci cu dumneata - n-ai tu timp ca să greșești, cât te poate El ierta!// Omule de ieri, de azi (cu cel viclean complice): Nu poți tu prea jos să cazi, cât poate El să te ridice! » (Ia aminte, omule!)
În Girel Barbu se pare că plânge Dumnezeu.
Girel Barbu este un „Călător în calea Domnului” „pierdut în timp şi spaţiu”, care, atunci când nu ”i se face de poezie” – „poezia este ca diareea - o faci acolo unde îți vine!”-, ori ”triluieşte” ”poeme pe boabede grâu”, ori pliveşte, cu puterile sale, buruieni ce răsar înainte-ne, în timp ce se roagă de Tatăl nostru: ”nu ne ierta greşelile noastre până când nu iertăm şi noi greşiţilor nostri!”
Girel Barbu - „Mărul de la drum”, singur şi pieziş”, care înveleşte, iertător, cu haina cuvintelor sale, chiar dacă se simte ”pustiu şi destrămat, pe partea unde se nasc visele”;
Girel Barbu - OMUL care învaţă pentru ce moare;
Girel Barbu - «o linie frântă, plină de nervi, /care desparte-n două ziua de seară» ;
Girel Barbu - un pinean aflat ”în subsolul întâmplării”, ”veşnic între ciocan şi nicovală”, care, ”cu o glumă, își curăță viața de pete”
Girel Barbu - sunt ”singurul român pe care îl cheamă, zi și noapte: Girel Barbu”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

STEFAN DIMA
(referat după "Restituiri şi referinţe critice: eseistul şi poetul buzoian
Ştefan Dima", autor D.I.Ruşeţeanu)
Ştefan Dima este unic şi nu fiindcă poate fi găsit doar la secţia de
documente rare a Bibliotecii din Ploieşti. El a înfruntat 2 războaie şi nu a fost contaminat cu iluzii avangardiste, epoca de negură a comunismului nu se simte în creaţia sa, apoi... femeia nu a făcut parte dintre trebuinţele sale.

 Este încă şi "un mare necunoscut, poate din pricina caracterului modern al inspiraţiei sale, după cum remarca Pompiliu Constantinescu, inspiraţie tributară unei filozofii străine de concepţia despre viaţă a poporului nostru. "Ştefan Dima a încercat să depăşească prin scris obişnuitul vieţii, când viaţa înseamnă un drum fără noimă, de la naştere până la moarte ("copil tăcut al lumii sunt, ea m-a născut punând oamenii să se joace/ să se roage/ şi să se omoare").  A avut o mare suferinţă pricinuită de tragedia limitării şi sentimentul zădărniciei. A sfidat constrângerea limitelor refuzând să lenevească în forma materială şi a acţionat pentru a scăpa din capcana timpului. Pentru a avea cât de cât linişte şi echilibru şi să-şi suporte condiţia umană, i-a opus universului concret - universul său interior. Conştient că nu poate îndepărta moartea cu un bobârnac, a acceptat-o minţindu-se că trebuie să existe o cale de-a o ocoli sau cel puţin de a se prelungi spiritual dincolo de ea - ("fără de sfârşit e spaţiul pe care îl caută zborul".)

 A crezut că forţele cosmice potrivnice pot fi înfruntate cu lumina din interior. A avut frământarea lăuntrică, lăcomia intelectuală, cutezanţa şi truda de a înfrânge viaţa şi de a ucide moartea. Orice inspiraţie umană spre realitatea superioară i-a fost o încleştare, dar spiritul nu poate fi creator fără deziluzii. Şi-a permis o participare intim la forme în care cuvântul răsare organic din real şi se transformă în miracol, poezia împiedicându-i, astfel, viaţa să cadă în afara ei.  Meditaţiile asupra sensului existenţei se pare că nu luminează, ci produc răni psiho-somatice sedimentând în fiinţă depozite de negativitate. Ştefan Dima a avut certitudinea că este în labirintul fiinţei - ("sunt singur în propriul meu creier şi universul fuge"). Şi-a extins puterea mentală, prin mirare, pentru a avea revelaţia prin intermediul poeziei.

"Faţă de moarte nu avem decât o posibilitate, zicea, să facem arta înaintea ei". "Dezvoltarea fiinţei vii şi exprimarea ei pe pământ nu poate avea loc decât cu consimţământul forţelor cosmice, dar şi printr-un schimb de impulsuri". "Tot ce se va pierde prin moarte revine în viaţă prin miracolul poeziei."  "Se poate construi prin viziune poetică un univers în care să pătrundă ideile omului, iar în om să pătrundă tainele universului." "Fiinţa poetică este un nod între eu şi non eu." "Prin poezie poţi descoperi un nou sens, dar şi o mistică a interiorului celui ce a conceput-o." "Omul în care a pătruns poezia va face din viaţa sa naturală o spiritualizare, o iluminare a sa, aşa cum, în faţa soarelui, toate substanţele înfloresc şi parcă se exprimă." Atitudinea faţă de Divinitate nu fost generată de o reală efervescenţă lăuntrică, n-a fost un eroism de conştiinţă sau un îndemn demonic de a deschide cititorului o portiţă spre neant. Ci tendinţa de transfigurare prin metaforă a unor aspecte din sistemul de referinţă mitică a umanului.N-a încercat o apropiere de ea prin metaforă, parea mai curând un tolerant, a uzat de dreptul fiecărui om de "a-şi face în sine însuşi mica lui religie."

 De aceea, o întâlnire în infinit între Poet şi Creator nu ar fi posibilă, doar între cuvintele sale şi Sfântul Duh. ("Doamne, eu singur din lume am spus. Dacă îngerii trimişi să-mi deschidă mormântul vor zăbovi să-mi afle cuvântul, le voi zice: eu nu-s fratele vostru, frumoşilor îngeri, avut-am şi eu aripi şi mi s-au frânt în avânt; plutind mereu în senin am avut cuvinte, mi-au încremenit. Lăsaţi-mă la uşa mormântului s-o încui, lăsaţi-mă să ascult pământul ce-mi încearcă oasele cu ciocanele lui.")

 Ştefan Dima a dorit să fie ceva şi nu cineva. El a descoperit că fiinţa conştientă concentrează în ea toate valenţele absolutului şi infinitului, cât şi substanţa care se înfioară în ele.

 Că existenţa este un infinit, durerea constând în faptul că pe acest drum se pierd luminile şi doar poezia le caută, pentru că este un spaţiu de salvare şi nu în ultimul rând ea apără viaţa de un sfârşit absolut.

A ajuns la concluzia că e necesar să prinzi cu dinţii de capătul luminii interioare şi s-o tragi afară. Ceea ce este etern nu poate fi strivit cu călcâiul.

 

Alexandru Petria – „UN DILIMAN CU TALENT”?!
Numele său are iniţialele celui pe care-l numeşte „porc” de câte ori are ocazia (Adrian Păunescu) şi face aceeaşi greşeală gramaticală (să „aibe”) cu personajul care, după părerea lui, „trebuie stârpit grabnic” (Traian Băsescu). Povesteşte despre sine „chestii searbăde, scrise să fie scrise, de-a trânta, plicticoşenii”: „recunosc că mai fac cu plăcere pipi contra vântului”, „o să-ţi ţin capul când îţi vomiţi bila/ dacă ştergi când mai fac pipi câteodată pe colacul de la wc”, „nu mi-e ruşine să fac scandal”, „am înjurat (şi pe Dumnezeu, obs. mea) şi am dat din mâini revoltat”, „e drept că mai mint, însă numai când trebuie să-mi scap pielea”, „nu mi-am futut mama”…
A avut norocul să fie „sprijinit de Alex Ştefănescu, Romul Munteanu, Daniel Cristea-Enache” ş.a., dar aceştia nu l-au îndemnat spre o corectitudine lingvistică, mai întâi. Cum poţi avea încredere în gândirea unuia care pune virgula între subiect şi predicat (”îngeri tereştri, privesc magnoliile fără să le miroasă”), înainte de gerunziu, de „şi”, de „ori” sau când i-ul îl pune când prea mult, când prea puţin („când o să întârzi pe toaletă”, „urechiile îi ardeau”)? Când se prezintă cu o întreagă paletă de cuvinte folosite greşit? descusându-l în loc de descosându-l, driblură în loc de criblură, hranul în loc de hramul? El, fumătorul înrăit, nu ştie că pluralul chibritului nu este chibrite, iar la tabacheră îi spune tabachieră (dacă spune intenţionat varianta italiană, este un globalist lingvist,ceea ce contrastează neplăcut cu manifestantul împotriva corectitudinii politice)! Când, de la un capăt la celălalt, nu scrie „voiam”, ci „vroiam” (cuvânt nerecomandat de DEX, dar… aşa este cu nonconformiştii, să îi acceptăm!), împroaşcă scrierile cu mizeria „şi că” ori batjocoreşte propoziţiile fireşti, fără noimă, fărâmiţându-le în două sau trei? Când nu ştie să facă acordul genitival („Două bănci imense de beton erau de-o parte şi de alta a celor două morminte apropiate”) şi face
cacofonii de te scarpini în urechi, uneori chiar în cascadă: „din cărţile de fizică, cuşca câinelui cum să se bucure”? şi mai sunt, o-ho… câte mai sunt! Unde eşti, bunicule Andrei, să-i subliniezi scrierile cu creionulroşu?
Îi place libertatea cuvântului şi nu ne-a ferit Sfântul să o exercite pe
noi. Surprind laudele care îi sunt adresate, pe modelul: „scriitorul poate să încerce orice, nu există tabu-uri, dacă are talent”! Oameni buni, acest individ a scris: „Ăstora care vorbesc iresponsabil de lovitură de stat sau puci chiar ar merita să le pui pistolul la tâmplă. Să vezi cum se cacă pe ei de frică și încep să se umilească. Apoi să apeși pe trăgaci și din țeavă să iasă apă…”, „am și ucis cu premeditare- speranțele în mine, cinci pisoi negri lângă un pârâiaş la ţară”, „SINGURA FAPTĂ ONORABILĂ E CRIMA” (subl.
mea)!
Acest „poet extraordinar”, cum este definit de Liviu Ioan Stoiciu, crede că „a fost primul scriitor, dintre cei care contează, care a publicat literatură pe Facebook”. Poate un scriitor care „contează” la… „aşa, nu!”, pentru că aspectele sale particulare de viaţă nu impresionează pozitiv umanitatea. Dacă este primul undeva, chiar singurul! este când se crede egalul lui Dumnezeu şi chiar mai presus, întrucât Îl… ameninţă („lasă duma despre cuviinţă, atenţie că te judeci pe tine”)!
Dacă s-a bazat că este suficient să ai o experienţă de trăire şi
capacitatea de a lua de colo, de colo pentru a scorni nişte poveşti
„neparalele cu viaţa”, adică poveşti veridice, dar fără să fie reale, cu
pretextul că înfăţişează realitatea acestui timp şi fără să încerce a
demonstra ceva cu ele - („Intenţionez să prezint cititorilor mei o lume, o realitate, nu un mesaj”), îşi risipeşte inutil nisipul din clepsidră scriind. Vrea ca cititorul să simtă această realitate, numai că, pentru a accesa compartimentul simţirii, îţi trebuie multă subtilitate, măiestrie şi multă, multă, multă muncă, nicidecum să răstorni pe pagină cuvinte cu roaba, chiar dacă este aceea „uitată în ploaie de zidari”, ori să le înşiri, ca la poliţie, când se dă cu subsemnatul. Între „declaraţia” la poliţie a unui personaj şi celelalte scrieri, poetice chiar, nu există diferenţe semnificative, ca rostogolire artistică a cuvintelor, care, de multe ori, dau senzaţia că aparţin dicţionarului tehnic! Ceea ce demonstrează un evident paralelism cu literatura. De altfel, personajele sale „scornite” parcă sunt fiii aceleiaşi mame, fapt respins, din cauza monotoniei, de scriitorul care produce capodopere – pe fond, se ratează ocazia de a oferi un spectacol al diversităţii limbii formatoare de oameni unicat. Dacă am vizualiza urma lăsată pe hârtie de şirul lui de cuvinte, am avea linia lăsată de un bou comunal, pe drum, care se întoarce agale de la grajdul cu felinar. Şi asta întrucât cel „care scrie inteligent”, după Alex Ştefănescu, scrie dintr-un unghi fals, scrie vorbe-pişate, neinteligente, când avea ocazia, aprofundându-şi trăirile, să înţeleagă şi să reliefeze o taină a lumii.
Tolstoi a zis că, iubind o femeie, iubeşti 1000 de femei. „Fenomenul
Alexandru Petria” (după Ştefan Doru Dăncus) trebuie să se culce cu 1000 de femei, pentru a se sătura de iubirea pe care o femeie o poate oferi. Am convingerea că dacă ar strânge în braţe toate femeile pământului, tot nu ar fi fericit - („Până acum n-am reuşit să-mi dau seama ce este fericirea. Am avut doar mulţumiri momentane”). Aşadar, „geniul (nostru) mediu” (sic!) scrie despre dragoste, dar nu ştie să ne înveţe ce este fericirea. În condiţiile în care afirmă că, făcând sex, îi iese „poezia, gen”! Da, poezia are nevoie şi de „genul” acesta de explorare, dar să aibă o învăţătură majoră. Comoditatea, suprapusă pe lipsa talentului, prizonierează creatorul în stratul superficial al creaţiei, strat care, aici, abundă de poveşti cu multe femei răsturnate pe patul unui apartament situat la etajul 3, în orele când rămâne liber, povestiri ce pun accentul pe grozăvia facerii sexului, sugerându-se, parcă, superioritatea masculului respectiv numai pentru că a dat, precum câinii, limbi unor babe sau că i s-a făcut felaţie, când, omul superior, după ce primea semnale că femeia îl părăseşte („te am în coada ochiului cred că încerci să mă părăseşti”), era cazul să ne descrie măcar mediu-genial cum trăieşte suferinţa părăsirii stând pe un fotoliu fumând lucky strike şi ce înseamnă dragostea abordată strict animalic. Dar nu o face şi pentru acest motiv îl las corigent la literatură.
Este strigător la cer să constaţi că un om care se laudă că are (biiip!) nu dovedeşte decât să atragă femei până la pat, pentru a-l părăsi cât mai repede cu putinţă („nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi”). Femeile au nevoie de altceva de la un bărbat, iar A.P., dacă se confundă cu personajele sale în real, nu a citit cartea care să îl îndrume, a răsfoit (încă de la grădiniţă!) reviste porno. Pentru a ne convinge dacă el scrie poezie sau nu, „să vedem diferenţa”, (după cum ne îndeamnă Daniel Cristea-Enache să facem cu „excelenta proză a lui Alexandru Petria”) şi să înţelegem de ce părăsesc femeile bărbaţii citind „o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii” (Menut Maximinian) şi un fragment din alt poet, cu tematică asemănătoare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”, Alexandru Petria );

„Ce-adânc rimează ochii-ţi cu cerul vast de vară, / Şi buzele
sunt rima suavei aurori,/ Iar duhul, panoplie de foc, fără povară, / Stă-n carne, cu lumina, aşijderea surori.../Cum se mlădie versul grumazului, răsare/ Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii/ Nemuritoare strofă a pieptului, din care/ Ies braţe-ngemănate, ca două melodii:/ Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi iei,/Cu glorioase coapse, sonetul când închei” (CCXVIII- Vasile Voiculescu).
„Marele poet Alexandru Petria”, după Raoul Weiss, mărturiseşte că o singură persoană i-a marcat existenţa: Maica Tereza - („Citind despre viaţa ei, l-am găsit pe Dumnezeu. Înainte eram sceptic) -, că el crede în Dumnezeu, „dar nu în Dumnezeul constipat descris de popime.” Mă întreb cum poţi să crezi în El şi să îţi placă apa din acvariul preacurviei? Dumnezeul lui nici nu este din sfera creştinătăţii. Biblia îi este somnifer si posedează femeile sub privirile lui Iisus! Această lucidă-inconştienţă depăşeşte în grozăvie legenda erecţiei în biserică! Iubirea este un ritual sacru, prin iubire se poate ajunge la Dumnezeu, dar prin iubirea pură dăruită de cea pe care o iubeşti. Poezia ieşită dintre picioarele unei femei uşoare nu poate fi decât o poezie-prostituată. O scriere cu bulină galbenă nu poate ascunde capodopera pe care o caut, iar cel care se coboară atât de jos, scriind-o, nu poate fi în acelaşi timp şi pe marile înălţimi. Poezia acestui diliman poate fi un virus în criză de natalitate, merge la golani, să se excite şi să călărească, apoi, femeile - poate se lasă cu copii! Astfel de poezii erau bune pe timpul lui Alexandru Macedon, să fie citite în jurul focului, după ce mercenarii săi obţineau victorii şi urma prădarea de bunuri a învinsului şi violurile de rigoare.
Petria este încredinţat că „în poezia de dragoste acum nu se face dragoste” şi s-a gândit să ne prezinte el ipostaze ale sexului, cu versuri prozaice şi descrieri filmice licenţioase. Curios este că s-a analizat, a constatat că „nu poate să-şi vadă viaţa nici de departe” şi, totuşi, a scris! Când, din cauza acestei neputinţe, nu poate avea o imagine de ansamblu asupra vieţii, ceea ce înseamnă că, scriind, a riscat să trimită în lume nişte nimicuri ştiind sau neştiind că actul artistic nu înseamnă fotografie ori… înainte–înapoi, de unul singur sau în doi!
Mă îngrijorează că Literatura îşi încarcă până la refuz rafturile cu
ştifturi. Deja s-a scris mai mult decât poate citi un om pe timpul vieţii.
Criticii literari ar trebui să ofere cititorilor o triere valorică a literaturii, cu explicaţia elementară „de ce”, pentru a se purcede la o triere şi în rândul acestora, când recomandările se dovedesc neprofesioniste.
Dacă autorul analizat aici este puştiul din scrierea cu bunicul Andrei,
căruia i s-a spus: “eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul”- (în urma unei analize chimice, eu am această certitudine) -,
Alexandru Petria este un veleitar.

====

Nota: această cronică a fost trimisă criticului Alex Stefănescu și răspunsul său a fost: ”Iată un text foarte bine scris!”

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Istrate – „ŢARUL IERBILOR FIERBINŢI”
Moartea acestui mare poet de sub dealul Istriţei mă trimite cu gândul la Vasile Voiculescu, cel care căuta şase prieteni să-l poarte pe umeri acasă.
Acasă s-a întors şi el, umblătorul, nu ştiu cine l-a purtat pe umeri şi
câţi. Scriitori buzoieni (scriitori de toată mâna, „spărgători de seminţe literare” cum i-ar descrie cineva, de la care nu ai ce să aştepţi, de ale căror laude n-ai de ce să fii încântat) i-au fost alături pe ultimul drum; pentru câteva clipe, de foarte departe, a venit să îşi ia rămas bun de la ŢARUL IERBILOR FIERBINŢI poetul Dinescu, cel care “îl trata ca pe un egal al lui, dacă nu cumva, în sinea sa, simţea că el e mult mai poet decât el” (M.I.) şi-n grupul căruia a participat direct la TVR, în zilele de 22-23 dec. 1989, la înfăptuirea Revoluţiei, ulterior refuzând titlul de „Erou al Revoluţiei”.
Volubilul Gheorghe Istrate nu mai putea vorbi din cauza unei operaţii în urma căreia i s-a extirpat organul vorbirii. „Până în zori trebuie totuşi să mai rezist” - s-a luptat ani de zile. Nu a fost „purtat pe-un eşafod de crini”, cum visa, ci pe unul de crizanteme.
Gheorghe Istrate, prin prestaţia sa lirică excepţională (afirmă cunoscătorii) s-a aflat în centrul atenţiei marilor critici - el nu lipseşte din nici un dicţionar, din Istorii, din Antologii, colecţii etc., este tradus, selectiv, în peste 20 de limbi. I-a cunoscut pe toţi marii scriitori contemporani, le-a luat interviuri, le-a publicat colaborările, a fost în corespondenţă cu ei. Criticii spun că este „poate, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi, necontrafăcuţi, punând în pagină, cu o smerenie de tot neobişnuită, un crez liric liber de imperativele vremelniciei”. Cei care l-au cunoscut pe „clasicul în viaţă” afirmă că n-a greşit niciodată şi nimănui, pentru că sufletul său era „mare cât o catedrală”. Nu se ştie precis în ce zi a anului 1941 s-a născut, se ştie precis că i-a fost „dunuită” cariera („să pot răbda oceanul ce-mi depune/ sub tălpi întunecatele lui dune”) crezându-se, eronat, că tatăl său a fost legionar; se mai ştie că, militar fiind, i-a fost prezentat lui Tudor Arghezi ca pe o surpriză a literaturii române. Criticul buzoian Tudor Cicu îi admiră 2 versuri: „auzi cum noaptea calcă sub grăunţa casei/ trosnindu-ne pereţii în spinări”.
Eu supun atenţiei poezia
RITUAL
„eu văd pământ numai pământ
În ochii mei e un mormânt
în care de vecii durează
o sabie ce scânteiază
eu dacă mişc trudit din pleoape
aud trosnind în ceruri ape
şi-un înger rătăcit şi gol
pierzându-şi haina de nămol
lumina mea-i cu glasul mic
un clopot strâns peste nimic
un lan cu nopţile în spic –
aşa cum umblu şi mă-nsfânt
sunt doar pământ numai pământ”
O poezie remarcabilă în care efemeritatea umblătorului-om trebuie să fie încununată, ca o normalitate, cu însfinţirea acestuia, însfinţire prin aplecare asupra durerii umane - „de azi voi fi împăratul tuturor infirmilor”, „azi mă voi refugia în pâine”. El, avidul de cunoaştere, el, „regele ars de vini” „a învăţat să tacă” şi să aibă „glasul mic” evoluând între sălbăticire şi bunătate strigând stelelor: ”albastru albastru albastru”! Întrucât a înţeles că „păcatele nu mor”, s-a definit ca „ochi aşteptând pre sine să se vadă”. Trist că i s-a dat „să lumineze la fel”, a aşteptat "minunea care trebuie să ni se-ntâmple” stând tâmplă lângă tâmplă cu Dumnezeu. În tot timpul Cuvântul fiindu-i, „pe gura sa mută, asemenea tălpilor lui Hristos”.
Acest ”timid şi pur” ne-a lăsat nişte „ode triste”, „cu vorbe de sânge”, dar cu câte-o mică ghilotină în batiste. Şi-a zbătut „neputinţa de a nu fi şi muritor”, într-un timp când „n-ai timp să-nveţi să mai regreţi”. Când „s-or trage liniile sumii acestor evi”,
cineva va şti!

 

 

 

Adam şi Ca/trenul
Cred că unicitatea lui Girel Barbu constă în faptul că este singurul
pământean care, după ce „a dat vieţii un pumn în nas”, a alergat cu „limba română scoasă”, depășind cu mult realul, „pe lîngă spinii fără soț”, până în Rai, probabil mânat de dorinţa de a „învăţa ce-i mîntuirea” sau de a vedea dacă i-a fost lui Dumnezeu pe plac, ori să-I spună: „e neiubire, Doamne, pe pămînt”, „criză acută de copilărie”, „doare viața în partea ei de jos”. Să-L roage „să dea cerul mai pe-albastru”. Ajuns acolo, a fost „dezrăstignit” în real, „să se dea de-a dura printre întîmplări” şi să „trăiască amestecat cu teii de pe deal”, poate fiindcă nu era timpul sau nu îndeplinise încă ce trebuie să acceseze nivelul acesta evolutiv.
Dacă urmărim filozofia poetului, aflăm că poezia sa este o trăire în
„văzduhul” realului, o esenţă a vieţii. Astfel, descrierea prin care turla mănăstirii este o ţărancă nu este o platitudine, ci o treaptă între noi şi cer, o femeie spre care ridicăm privirea şi rar o atingem. Dacă radiografiem raiul, ca grădină în care pământenii trudesc pentru reciclarea naturii din care îşi culeg roadele pentru supravieţuire, înţelegem că femeia-ţărancă este cea reprezentativă pentru om, nicidecum spoitoarea cu cârmâzuri, care se ţine numai de eleganţuri şi distracţii. Femeia, în peisajul poetic contemporan, capătă o importanţă nouă pentru Adam. Astfel, dacă, iniţial, ea era înaintemergătoarea depărtării de Rai, acum este suitoare spre cer, treaptă de întoarcere. Iar bărbatul, oricâtă importanţă şi-ar acorda (punând-o să–i arunce vreascuri pe foc sau să se culce „pe miros de mere dulci”, în livada sa, în care mărul este un centru existenţial), rămâne un gâgă care spune că el în iad nu va merge, dar dacă ea vrea… o va însoţi („Du-te! Dar merg cu tine împreună”), conștient fiind că drama sa existenţială se petrece doar pe coordonatele raiului la al cărui capăt de început se află o luminiţă şi o… colivă! În alt registru, poezia lui Girel Barbu, care este o spusă cu mijloace aproape nepoetice, este şocantă, prin aparenţa sa. Versul „tu fii apă, eu sunt foc” contrariază, întrucât, în plan filozofic, ştim că apa omoară focul şi nu pot fi o pereche. În planul vieţii, însă, focul însemnă poezia, ardoarea, entuziasmul, visul… iar apa este mângâierea şi cea care face echilibrul trăirii ameliorând patima şi aducând trăirea în planul echilibrului şi continuităţii vieţii culminand cu jelirea cu ultimele-i picături, atunci când cel adorat sfârşeşte răpus de destin.
În plan poetic, poeţii contemporani chiţibuiesc atitudinea faţă de păcatul originar: Evele şi-l asumă, ’l regretă şi sfârşesc prin a se întoarce cu faţa către punctul izgonirii, pentru a purcede pe drumul invers; adamii rămân aceiaşi căzători în păcat care o văd doar pe cea care minte „rotund, triunghiular, pătrat” şi se poezesc parcurgând „drumul lor predestinat, de la uşă pân la pat” (cum scria Nichita) spre braţele ei, drum cu „gropi cu vise pline” de care se alege praful (de 1 cm!), iar când greşesc dau vina fie pe vinul îndoielii, fie pe „acelaşi şarpe încolăcit /pe cuvîntul nerostit.” În timp ce „plouă înapoi - unde e prapad - si plouă înainte, unde e urgie”, Girel-Adam se chinuieşte, ca/trenul (”şi te tac, te tac”), când încă ”mai sunt multe de rostit”, fără să-i sară nimeni în ajutor, prin tăcerea sa cu litere de mână sau de tipar, să rămână ţăran, să rămână român!
O fi bine, o fi rău?
Nu-ntreb, în ”criminala înserare”
Ştiind că mi se va cere:
„Altă întrebare?”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BALADĂ PENTRU VASILICA
Vasilica Ilie nu mai e pe pagina de literatură. A fost doar o inocenţă roşie care şi-a făcut, pentru un timp, culcuş în lanul cu maci. Macii sunt roşii, dar nu din pricina ei. Sau a mea... Ea n-a ştiut că macii ard, i-a confundat cu inima. Fugind oarecum de lume a poposit printre cuvinte. Cu ale ei, atâtea câte a avut, în special cu *vă iubesc* pe buze. Ne-a mângâiat cu sufletul, dar a primit biciuirile cuvintelor.
Oamenii sunt sătui de iubire, au evoluat călcând tocmai iubirea-n picioare!
Poezia a devenit o poveste şi un joc. O poveste în care apari tu aşa cum ai vrea să fii.
Povestea Vasilicăi a fost strivită între munţii ce se bat cap în cap. N-a putut să treacă să ia apă vie pentru sufletele moarte. Iubirea i-a fost tăbărâtă de non-iubire, adică de ceva mincinos, care arată lumii nu cât defrumoasă e, ci cât de frumoasă ar fi putut fi.
 Vasilica nu mai e. Şi-aşa se scrie prea mult. Ne-ndreptăm aşadar spre profunzimi nemuritoare şi reci. De unde vom urla după Vasilica, după ce ea va deveni... Cătălina cea muritoare şi vie. Astfel am forţat, noi, poeţii, literatura să părăsească viaţa. Noroc cu lampagiul de serviciu care aprinde stelele de zor, să se facă lumină.
Vasilica a plecat. Prea devreme, însă. Eu, copilul mare al acestui spatiuvirtual, “ştiam că va muri/ Şi c-o s-o doară”. N-am apucat măcar să aflăm cât de frumos ar fi putut gândi şi până unde ar fi putut ajunge cu gândul.
Oricum ajungea să simtă că este imposibil să parcurgi distanţa până la valoare. Am fi putut s-o învăţăm măcar să gândească.
Urmează altcineva la rând. Probabil eu. Se va întâmpla sub privirile
virtuale ale lui Dumnezeu.
Chiar! De ce să scriu şi eu, mai bine să citesc ce scriu altţi! Din
fericire, nu tot poporul absolvă facultatea şi are cine mătura străzile.
Înainte vreme era nevoie de sclavi, se cumpărau chiar.
Eu am vrut să schimb lumea aceasta, astfel ca, într-o bună dimineaţă, să te trezeşti că a nins peste tot răul, ori că au înflorit caişii.
Totuşi, Vasilica a plecat la timp, astăzi ar fi fost vai de ea: este tăierea capului. În urma ei au rămas râsetele.
Scriitorii sunt cinici. Când a murit Paler, imediat s-au ridicat voci care l-au făcut de nimic. El, care i-a luat interviu lui Dumnezeu.
De ce mă încăpăţânez să vreau împreună şi nu văd că fiinţa umană nu-i una?
Vasilica se-ndepărtează ca o lebădă moartă pe albastrul virtual. Nu,
izgonirea ei nu e semnul că ne-ndreptăm spre o normalitate, am asistat doar la o bătaie de joc. Ca atâtea altele care se petrec în jur.
Sunt sigur că va mai trece din când în când pe la noi, dar nu cu apă rece, precum Rodica lui Alecsandri, ci să ne spună "Vă iubesc!" Poate va aduce şi salată de Boef, să i se oprească mazărea-n gât ştiu eu cui!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

STRADA BUCURIEI
În “Dansând cu fulgerul” Ştefan Dima Zărneşti, strigându-şi încontinuu mama, susţine absolvirea “Şcolii de plâns” în vederea înscrierii la “Şcoala stelelor căzătoare”.
Anii trăiţi în “Şcoala de îngeri” l-au marcat încât toate metaforele îi sunt înfofolite cu oftaturi despre “orfani care-şi strâng visu-n braţe” în “străinătatea gurilor de canal”.
- “Spune, lumină, spune”?
- Realitatea este o lume în care se” zboară târâş” şi singura formă a
bucuriei este “să te-ntorci cu faţa la perete”.
- Mai spune Poetule-lumină!
- “Viaţa este o tarabă” cu “flori ale dezamăgirii”, iar oameni fel de fel “vând bilete pentru rai” minţind: ”Aşteaptă, aşteaptă!”
- Şi?
- Să ne căutăm altarul “învăţând alfabetul tăcerii pentru a înţelege/
cuprinderea,/ mersul,/ zborul şi desprinderea.”
Dima's, ajuns “cerşetor de cuvinte”, dar neputincios de a “zbura în alt timp”, ne “scrie… ceva”, după ce “a săpat în adâncul realului” căutând “bomboana vieţii”: “Strada Bucuriei” nu există, chiar dacă “se-ntunecă a lumină”!
Împreună cu el, cei care “sângerăm a libertate”, “să ştergem praful
minciunii de pe obrazul lumii”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VÂNĂTORUL RAŢIUNII DE-A FI
Ion Podosu este primul născut, din cei 3 copii, ai Stanei şi Ştefan Podosu, coborâţi din zona muntoasă a Buzăului pentru a se statornici ca ţărani ai câmpiei. S-a născut orb „drept în inima zodiei Racului”, la răspântia drumurilor albe, acolo unde „se-ntâlneşte somnul teluric cu somnul stelar”, în Movila Banului – „o margine fără margini”. Părinţii au făcut tot ce le-a stat în puteri să-i redea lumina ochilor lui Neluţu şi chiar au reuşit până la un punct, dar, în preajma vârstei de 7 ani, şi-a pierdut total vederea.
A trebuit să fie dus la o şcoală pentru nevăzători. Astfel, a ajuns la Cluj, acolo unde trăieşte şi în prezent. A fost atras de citit şi scris, atitudini imprimate de părinţi ca valori fundamentale ale vieţii.
Biblioteca l-a modelat astfel încât a ajuns profesor chiar la şcoala unde a învăţat, apoi directorul şcolii şi membru al Uniunii Scriitorilor, pentru meritele scrisului.
Despre poetul Ion Podosu s-a scris că este „un rafinat rătăcitor, un duios incurabil, dar şi un suav visător” pe un „tărâm” „al împăcării cu sine”, că „se lasă sedus cu bună ştiinţă de limita care separă viaţa de moarte, dar cu neputinţă, dezamăgire şi neacceptare în faţa finitudinii”.
Criticii au găsit la el ceea ce era previzibil: Poetul care „vede ceea ce
văzătorii nu văd (sau nu doresc să vadă), care aude ceea ce noi nu vrem sau nu suntem capabili să auzim”. Care gândeşte în felul său viaţa. Îi sunt remarcate observaţile: „tot ceea ce a creat spiritul uman „este distrus de gura flecară, de ochiul întunecat, de îndoielnica părere”, „omul se simte strivit de potrivnicia unei ordini universale implacabile” (ca o „fiară hărţuită îşi caută rostul în viforul solar, în suflul eolian, dar toate energiile se înverşunează să-i macine nesfârşita înmugurire”). Astfel, existenţa devine o noapte în care viaţa îşi pierde strălucirea în lupta permanentă cu „bezna” şi, în acelaşi timp, cu permanenta aşteptare.
Singurul gest salvator fiind „al cântăreţului, al poetului care, prin versul lui, poate umple vidul existenţei”. În fond, nişte „exerciţii de aducere-aminte/ sau de uitare totală.”
Eu am căutat umanul lui Ion Podosu. Şi am descoperit asemănarea lui cu Gheorghe Istrate, în ce priveşte gestul de iubire revărsat asupra tatălui. George îşi vede tatăl „un stâlp al câmpiei din Valea Plângerii”, tatăl lui Ion este văzut „ţăranul care încearcă să ridice în cer tot pământul cu mâinile lui”. Iar atunci „când Cerul îl trage în sus, de mâinile lui obosite, neputincioase, nu se lasă urcat, decât odată cu pământul pe care îl tot azvârle spre înaltul infinit”. Iată, aşadar, ce sublim este descris autenticul lucrător al gliei! Acestuia i se alătură, ca o prelungire firească, speranţa celui demult plecat: ”ultimul salcâm al câmpiei nu va fi fost tăiat”!
Poetul îşi strigă tatăl prin câmpuri şi suferă cumplit că nu-i aude răspunsul. Suferă tăcut că este prea departe, că simte cum numai în sine „crescu un gol - atât de-nalt şi de bogat” –„ vidul eului său mult trecător”, încât are teama că este receptat „drept Marele Strigoi cu sângele mai negru decât orice cărbune”! Suferă genial şi modest când „urma îi este tot mai greu sesizabilă”, în condiţiile în care i se pare că a scris deja „prea mult despre sine”. Simte singurătatea ca nimeni altul: imaginar („singur trec pe surpatele poduri de ceaţă”, rătăcitor părăsit, „între dinţi cu stamine şi pistiluri” amăgindu-se că singurii lumii, exact pe vremea aceasta, „mai caută/ zvonul de orgă al frunzelor moarte”) şi ludic, în real - „Înstrăinat şi trist sunt/ printre aceşti oameni./ Şi printre cuvintele lor,/ cuvântul meu rămâne nenăscut,/ stingher într-o margine a gândului/ încolţind alături de/ firul de iarbă al singurătăţii”.
Dar… are sufletul înalt, bărbătos, de vânător cu dorul câmpiei – întâiul vânător de fiare rare, „pe care le-a văzut/ pe movile dobrogene/ bântuite de vânturi solare”. Dacă ar prinde una, ar da „fuga departe, tot mai departe,/ tocmai în colţul universului/ şi-acolo –/ ferit de lumină şi de sunet – /să-si savureze pe îndelete/ cea mai aleasă pradă.”

Ion Podosu - un „vânător iscusit al raţiunii de a fi”, care ştie că „linia vieţii se sfârşeşte tot în vârful conului de brad”. Un vânător disperat care chiar îşi doreşte moartea, cu foame, care îşi doreşte „adăpostul de fiară hăituită”, pentru „a fi aproape de miezul unor pietre în care tribul său şi-a adunat cenuşa”!
”Îngropat până la genunchi,/ până la brâu,/ până la inimă/ într-o adâncă singurătate”, se întreabă :„Unde şi când te-ai ivit în lumină?” „Unde sunt eu, cel încercuit/ de o inexpugnabilă singurătate?”, „Cine iubeşte singurătatea mea?” Apoi se tânguie: „Vino, femeie din neunde/ şi din nimic zămislită”, „să vii cu baraje de camelii,/ cu toate fântânile ţâşnitoare/ şi-n mâini/ cu o uriaşă carte deschisă”!
Când nu întreabă, când nu-şi strigă perechea, îşi imaginează „cum ar fi fost să fii şofer în cotidian, / în satul tău natal/ ori mecanic de
locomotivă, ducând trenul/ de la Buzău la Braşov/ şi înapoi”, pentru a înţelege, în sfârşit, ce este viaţa: „E-o oboseală în toate,/ orice clipă de odihnă/ nu-i decât o prelungire a sfârşitului.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DINCOACE ŞI DINCOLO DE RAI
Cartea DINCOACE DE RAI, scrisă de CONSTANTIN BUCUR, începe cu „trebuie să fii poet” şi se încheie cu „Dumnezeu”. Iată o aspiraţie, poate chiar dumnezeire.
Cartea este girată de Primărie şi o Asociaţie care promovează renaşterea culturală, deci transformată într-o carte recomandată Raftului Casei Literaturii Române, nicidecum podului ori subsolului acesteia. (Pe mine nu m-a ajutat nimeni să public, am fost repezit, minţit mai precis, de Frîncu Viorel că nu există fonduri pentru aşa ceva.)
Citesc: „La capătul verii,/ aproape stinse lumânări”/ rândunelele...”/ În mijlocul lor,”/ ca de toiag”/ mă sprijin./ „de amintirea verii”/ şi ling căldura”/ de pe cuvinte...”
Mi-e teamă de izolarea discursului - prin cuvinte specifice evoluării,
care, cu cât te introduc în abstract, te fac să abandonezi treptat ce te leagă de lume (abstractul te vrea al lui, întreg, aşa cum fiecare vrem să cucerim înafara noastră). Poetul, prin faptul ca îşi creează un refugiu, cât este viu, trebuie să facă naveta între real şi vis şi să contribuie la transformarea realului în vis. Faptul că acest Constantin Bucur rămâne de-al realului (de-al nostru) îl oferă cuvântul neabstractizat. Aici, cuvântul „ling”, aproape animalic, îl apropie de real, şi-l face mai curând despărţit de exreal. Nu poţi decât să simţi nevoia să îl urmezi, că poate ştie el ceva, poate a descoperit... Sper să ne reîntoarcem împreună de unde vom ajunge, altfel poezia lui nu va însemna nimic. Pentru mine. Poetul s-a statornicit la o „răscruce de lumină” şi seamănă cumva cu lupii, decât că nu latră, ci dă „ bună ziua” la lună. Probabil noaptea este poet, pe curat, iar ziua trăieşte pe maculator, dincoace de rai, ca toţi oamenii. Eugen Ionescu spunea că „noaptea îţi aminteşti, ziua e făcută să uiţi”. La răscrucea acestei lumini, ţinut viu de un evantai făcut din ea, poţi medita nestingherit la ale vieţii, la moarte, la timp şi lut, la poet şi cuvânt, la fericire şi durere, la îngeri şi Dumnezeu, la ce sunt toate acestea (la un loc sau fiecare, pe rand), la sensul lor şi al tău. „Sunt dator vândut, ni se mărturiseşte, am luat cu-mprumut toate şoaptele lumii acesteia.” Să vedem, aşadar, ce a făcut cu ele! „Cuvântul,/ o mobilă/ în care eu nu sunt/ decât un scârţâit/ de pe lumea cealaltă.”
Este ştiut, poeţii au două spaţii de vieţuire: aici şi dincolo. Sunt mai mult acolo şi meşteresc încontinuu ceva pentru aici. Cumva... invers?! Dacă nu se simt deranjaţi că pierd timpul pe drum fâţâindu-se, e ok. Acest fel de a fi îi face trăitori în ambele universuri şi mă întreb dacă mai rămân oameni, să îi poţi întârzia cu un bună ziua, să îi pipăi cu privirea, să afli dacă suferă că nu au ce mânca... De suferit e clar că suferă, este tot ştiut că cine nu trăieşte viaţa scrie despre ea. Poeţii sunt şi prea singuri... Apăi, zău, au devenit o povară, trebuie să le ducem grija, că pleacă aşa, brusc, cu gândul, fără să lase o vorbă la un vecin, măcar să ştii de unde să îi iei. Că unii au şi multă sămânţă de veşnicie în ei! Ca Bucurel!
Poetul acesta fuge într-o oglindă/lume paralelă, din care se întoarce, asemeni albinelor la stup, încărcat cu o cerneală pe care o curge-n timp. Poezia sa este, aşadar, o curgere a cernelii, care laudă actul poetic, este o mirare cu pregnant iz filozofic (atât de multe fire de nisip încât mă mir pe unde trece timpul), o radiografiere a vieţii prin flash-uri poetice rezumate la îndemnuri la meditaţie şi prin dezvăluirea unor realităţi imortalizate dintr-un unghi care lasă să bănuim ce se petrece dincolo de dincoace. Un ochi aspru ar gândi că avem în faţă mai degrabă o ciorbă de perişoare fără perişoare, întrucât predominant este dute-vino-ul, înţeles ca aprovizionare cu cele trebuitoare în vederea construirii, nicidecum facerea ceva-ului.
Din când în când poetul trage o linie de cuvinte şi arată evoluţia omului.
În loc să ne bucurăm de trăirea vieţii cât să rostim, când mergem la
culcare, „Ce sublim a fost!”, am ales evoluţia înspre cineva şi nu înspre ceva. Am ales nu cu firesc, ci cu orice preţ să pierdem nisipul din clepsidră nejucându-ne frumos. Iar atunci când ajungem să plângem, timpul râde de noi. Dacă nu ajungi să plângi, nu înţelegi, (alt poet scria deunăzi: „fără minte eşti doar un nebun!” Timpul râde, iar Dumnezeu ne lasă să ne transformăm în ce vrem. Din dorinţa de a ne înălța, am „evoluat” de la fiinţa inocentă la animalul carnivor amestecându-ne, astfel, în trebile Divinităţii, prin limitarea cu propria-ne putere a timpului de joacă al celorlalte vietăţi. („În clepsidră,/ timpul curge pe maculator.../ Pe curat,/ timpul râde-n lacrimă./ Cândva,/ carnivorul de azi a fost/ un erbivor rămas la urmă.”) De la râsul cuiva să ni se tragă toate? Mi-aduc aminte de Becali, cum râdea la tilivizor, de oameni, hohotind, hihiind, hâhâind... Este posibil ca râsul să fie chiar limita dintre viaţă şi moarte. Cu el, încremenit pe buze, ne ducem foarte mulţi în lumea de dincolo. Râsul, în funcţie de vocala cu care izbucneşte, poate fi fericire, batjocură sau taină, aşa cum şi lacrima nu totdeauna este durere. Dar râsul este moştenit dedemult.
Provine din nimic tăcerea transformată în surâs. Blaga a făcut şi el un grafic al vieţii: “femeia ascunde sub pleoape o taină şi-şi mişcă geana parcă-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.”
- Ha!
Timpul nesfârşit, fără cusur, trece fără să ne spună şi până unde va
ajunge. Poetul priveşte în sinele cel fără fund şi înţelege că trăirea fără sens este trăirea degeaba. („Clepsidra ca un sac/ Fără cusur,/ Fără fund,/ Fără cuvânt.// Ca în pământ/ Mă uit în amintire./ Mai repede trece/ Lutul prin urechea clepsidrei,/ Decât calea fără timp/ Prin praful amintirii.”)
Poetul-om se agaţă de sens, de sensul lui, sens care răzbate de la
începuturi, ca Timpul, prin pulberea a ce se ţine minte. Românii nu au amintiri. Ei nu ştiu că au fost primii pe acest pământ, că nemţii nu ne-au mai dat nişte bani.... uităm repede. Mi-e să nu ajungem să semănăm cu cel care uită de ce s-a urcat pe gâscă! Pe poet îl reprezintă cuvântul râcâit în praful realităţii, cel aşternut, ca o icoană, pe dincoace de rai. Nu este de ajuns să fii, să vezi, să simţi, să gândeşti - mai trebuie să creezi ceva unic, pe care să-l laşi celorlalţi, ca amintire, dincolo de om.
Ca fineţe a tehnicii scrisului observ aici cum, mai întâi, se sugerează
întâmplător cuvântul, printr-o comparaţie („ca în pământ”); el vine de undeva, din aerul neştiut, din iluzie/neclar, pentru a se concretiza la vale: Lutul. Iată-l: „mai repede trece LUTUL”. Cuvântul care nu este periculos nici nu are dreptul să existe - trăieşte degeaba. Poezia aceasta seamănă cu mine.
„Nu vreau să aflu/ cât e ceasul - / îmi bate/ acel clopot...// Această
clipă,/ lamă,/ ca pe o barbă-mi dă/ oglinda jos/ din privire.” Timpul este lamă. A trăi mai mult sau intens înseamnă a te răni, dacă eşti neatent sau neîndemânatic. Trebuie pricepere să îţi trăieşti viaţa. Poetul nu vrea să ştie explicit despre timp, fiindcă el este timp, prin creaţia sa cu valoare veşnică, el are clopotul timp în interior - inima. Timpul e „jos din privire”, oglinda. Timpului îi este ruşine de ce vede acolo, de cum se vede? Iată cum poetul, prin muncă asiduă, încrâncenare, suportă suferinţa, dar, înaintând în timp, învinge timpul, îl obligă să se corecteze. Intr-o zi timpul va păstra imaginile-amintiri ca pe obiecte de preţ, cu ele îşi va justifica timpul trăit.
Cine se formează la şcoala cuvântului şi cine o absolvă trebuie descoperit şi preţuit. Fiindcă este un mare curaj să vii din urmă tăcut, cum tot poporul român, să te apleci, cu gândul artei, asupra a ceva pe care toată lumea îl are pe limbă. Când arta ta se petrece în interiorul cuvântului, în cotloanele unde ard steluţe şi te topesc... balanţa trebuie să măsoare valoarea nuanţelor, intensitatea strălucirii sau a consistenţei lor. Mă schimbă cu ceva 16 cuvintele-stelele acestea dezvelite pe patru versuri?: „Biata mea limbă de mut!/ Cum se topea ea/ Arătând stelele prin cotloanele/ cuvântului de început...” Stele nu, dar descrierea momentului creaţiei, da.
Întrucât nu despre stele este vorba aici, ci despre poet, despre „limba lui de mut” - sintagmă nouă în literatură, definitorie unui stil de a înţelege lumea şi aparţinătoare unui preocupat de frumos. Limba de mut devine o sintagmă care doar seamănă cu un monstru cu multe capete, dar nu e. Cuvântul se rotunjeşte, încât zici că vezi nişte bibelouri aşezate, cu iubire, pe raftul silabelor, ca al bibliotecii... Mai se scapă câte o virgulă poznaşă, care se înfățișează, nepotrivit, ochiului, dar poeziile sunt încheiate cum trebuie. Doar una este lipsită de punct, probabil e o scăpare din bucuria de a ni se înfăţişa degrabă să ne minunăm, să ne punem pe gânduri, să facem la un fel... „Vine o vreme/ când copacul/ izbucneşte în frunze;/ când cerul/ îzbucneşte în stele;/ şi când în lacrimile mele/ izbucneşte lacul.”
Atitudine de a-l comenta este şi ea o izbucnire. La semnul înşelător al câtorva raze de soare, ghiocelul izbucneşte din zăpadă (moaca ce e!); din senin, poetul izbucneşte în scris (atunci este benefic), la o chemare auzită doar de el, credinciosul izbucneşte în biserică. Izbucnesc fetele de opşpe ani spre baluri, apoi spre maternităţi... Numai săracul nu izbucneşte să scape de îngenunchiere. Izbucneşte numa spre cimitire,-n cosciuge de rumeguş, cu pantofi de hârtie având înainte un stegar totdeauna grăbit să prindă rând la pomana cu lumânări limitate.
Poetul Constantin Bucur îmi oferă bucurii subtile, le simt ca o pisiceală moale şi iubitoare. Îi ţin cartea sub pernă şi-l sorb dimineaţa, câte puţin. Mi s-a băgat în suflet până nu am mai avut scăpare şi a devenit al meu, aşa cum şi cersetorii au devenit, când au pus ochii pe mine. Ce-mi spune el azi? „te uită cum poetul/ ţi se împarte în două”. O parte al meu, o parte al tău; o parte dincoace, o parte dincolo. Partea aceasta-i a mea. Azi mă invită la un spectacol cu giumbuşlucuri, să văd cum rătăceşte el de frumos printre ele!

 „Muntele venit la gând./ Te uită cum poetul/ ţi se împarte în două:/ în pământ şi-n cuvânt,/ rătăcind universul/ la răscruce de rouă...”

 Prin împărţirea poetului în cuvânt, am primit în dar jumătate din el. Jumătatea destinată ţărânii i-a rămas lui. Dar... ce e darul? Cuvântul-rouă, cel condensat, aflat la răscrucea, care împarte şi ea universul în două. Cuvântul este măreţia „muntelui venit la gând”, al harului trimis şi primit. M-aş împărţi şi eu, dar al meu cuvânt aparţine altui... anotimp!
„Obosit de zbor,/ Pământul se aşează/ pe o lacrimă de salcie./ Obosit de dor,/ cuvântul se aşează / pe o urmă de poezie./ Obosită de cale,/ Lumina/ se odihneşte pe lumânare.”
Este nevoie de singurătatea cea odihnitoare care reface echilibrul. Din ritmul încetinit, cel opus fugii, consistenţa trăirii nu se diluează, chiar se amplifică invers proporţional. Lumina devine cu atât mai mult lumină în cea mai palidă manifestare a ei - lumânarea. Nu degeaba se spune că «a sta» este suprema fericire.
„În aer, greierii stingeau tăcerea./ În aer, ţambrele din stea/ îngânau triluri de păpădii./ Departe, orizontul/ se recompunea din/ zbor de ciocârlii.”
Frumosul lumii este preluat fără de pierdere de îndepărtarea neatinsă şi se recompune acolo, în linişte anonimă. Şi nu-l doar arhivează în memoria universală, ci, viu fiind, orizontul (viitorul, speranţa, Dumnezeu) ni-l înfăţişează în lumina zilei, mai atrăgător, mai îndepărtat. Descriindu-ne ce vede, ne îndeamnă să facem la fel. Un supărat pe viaţă ar striga: „facem, dar ne-au furat ciocârliile, păpădiile, greierii... nu avem decât... tăcerea!” El n-ar şti că şi îngânarea aceasta de anonim, şi plânsul, şi gândul, se adaugă liniştite în zid. Numai că... în funcţie de cât nu crede, nu vede, n-aude, orizontul se va îndepărta şi mai şi. În aer, chiar acum, simţiţi? în aer... se întâmplă ceva!
„Ca pe o lacrimă-n plus/ lacul îmi dă „la” ./ ca salcia plâng/ pe aleea de crâng...// Ca o regină, / în plus, / luna îmi dă un „la” - / Zbor de licurici, / să-mi aprind cuvântul.// Ca pe o gură în plus/ lumea îmi dă un „la”-/ cu văruitele lumini/ să mă spăl pe mâini.”
Poetul este ocupat cu meşteşugirea prelungă şi migăloasă a poeziei iar eu îl cercetez cu sfială să aflu ce mă învaţă.
Aflu că este trist, că are o lacrimă-n plus, că astrele scânteiază şi el îşi aprinde cuvântul de la ele, că lumea îi dă tonul, îl ajută cu gura, îi oferă „lumini văruite”, să aibă mâinile şi sufletul curate. Îl îndeamnă la sinceritate. Asta înseamnă că are încredere în cel ce scrie, altfel nu ar merita sacrificiul acestuia.
„Sunt omul/ cu doua tăceri. Între ele,/ cuvântul îşi caută/ lebăda-n seri de vară pe lacul/ literelor de ceară.”
Poetul nu este orişice om, chiar dacă orişice om el este. Accesând poeticul sau tăcerile, devine zi şi devine noapte, iar printre ele tunelul de-a fi.
Tăcerile sunt realul şi imaginarul, între ele este tăcerea neclarului, de unde poţi veni ori dispărea. Acest „între” pare a fi punctul critic al devenirii. Literele de ceară (creaţiile) sunt arderea stării de înainte de a deveni definitivă tăcere. Lebăda moare pe apă plutind ca şi cum moartea nu ar exista. Cuvântul îşi caută calea de a trăi veşnic. Totul este transformat în litere răstignite pe foaia de scris, devenită lac sau ţară. Într-o nu ştiu care vară.... stă pitită-o lebădică, e cât litera de mică... stă pitită între ele – Tăcerile. Cele trele.
„Când bate miezul nucii/ pe lună nouă/ auzi cum regina nopţii / îl taie–n două./ Când bate infinitul în stele/ auzi cum trage/ cu urechea greierele./ Până-n vazduh,/ când bate o poezie/ auzi carul cu duh/ la poale de păpădie.”
Viul este prezent. Când nu speculează artisticul din juru-i, poetul caută suferinţa. Ritmul este atât de bine calculat, încât lipseşte cu desăvârşire: nu este cel care să creeze o tulburare muzical-adormitoare, nu, poetul acesta nu ne tulbură, ci ne trezeşte, prin zguduială. Din punctul zero al realului nu ne duce înspre cevaul poveştii, ci... vine înspre noi! Scopul este să remarcăm că poezia lui bate până-n... văzduh. Virgula nu e virgulă, e un ciot de care să te apuci de văzduh. Intre versurile-garduri, care ţin o direcţie, poetul a întins nişte trăgători de atenţie. Când ajungi la rima corectă, stai jos, îţi tragi respiraţia şi-ţi zici: „Opa! ce bine-i! Credeam că nu mai e şi bine în acest poem1” Dacă nu ai antrenament, nici nu ştiu cum urci dealul poetic! Să recapitulăm: ce am văzut noi pe această pagină? Pe această pagină am văzut că Regina nopţii taie-n două. Bine că face şi regina câte ceva!
„Eu cred / că Raiul a coborât din copac/ şi scriu poezie,/ să am unde să intru/ (de ruşine)./ În coroana fiecărui copac/ urma de rai./ Oglinda, ca strat de piele,/ îmi acoperă zona ruşinoasă/ a timpului.”
Scriitorii de valoare rostogolesc cuvântul de 2-3 ori, fac un fel de
piruetă artistică. Această tehnica este o absorbire a poetului de către cuvânt, pentru a-i ajunge la esenţă. Poetului îi place şi fiindcă încurcă deslegătorii. Este ca o invitaţie: haideţi după mine spre abstract, săMvedem dacă puteţi să mă înţelegeţi! Marcel Duchamp a devenit mare de abia când criticii nu l-au mai înţeles, i-a obligat, prin incifrare, să îl recunoască. Tabloul „Femeie coborând o scară” de abia în zilele noastre a fost descifrat, cu... calculatorul... Constantin are vână de Duchamp. Raiul, cică, a coborât din copac, să am unde să intru. Te întrebi unde-i raiul, că realul nu-i! Raiul este ascuns în ceea ce vedem, este aşadar aici. Nu îl vedem, dar e! E invers ca „la steaua” lui Eminescu („o vedem şi nu e). Numai că nu e nici aici, ci dincolo, în eternitate. Rescrisă, cartea aceasta poate oferi un regal.
„Intru în casă cu melcul. / Din praful de pe tobă,/ cine-mparte, stea îşi face./ În praful de pe tobă,/ poezia calcă din suflet în suflet,/ să nu se stropească / de întuneric.”
A aduce melcul în universul propriu, înseamnă a aduce trăirea cu
încetinitorul, migala, stropul de poezie. Până la firul de praf mai e o
lentilă. Praful de pe tobă, nimicul adică, este strădania poetului de a
face ceva din nimic. Ne împarte cuvinte, versuri, cărţi şi e sigur că ele îi vor fi steaua, asemeni copacilor pe marginea Căii Lactee. Curios este să descoperi suflete în întunericul nimicului, suflete care se lasă călcate de poezie. Urmele ei pot aduce lumină şi pot salva universul. Nu întâmplător se spune că poeţii sunt deasupra lumii. Vasile Voiculescu îi numeşte eroi („Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!”). Eroii sunt printre noi în „ne-lume”, în „epoca vană” (tot Voiculescu). Deci... „alţii sunt regii”! (Asta cine a spus-o?)
„In gura mea/ însăşi inima n-are loc/ de cuvânt.../ Pe fruntea mea/ nici o stea n-are loc/ de curba cuvântului...”
Poezia aceasta este de privit. Aici putem privi curba.
„Poezia-mi, ca o pleoapă/ ce-mi închide cuvântul…/ Aşa-mi vine câte-odată/ să-ncalec începutul/ când mă lasă în urmă/ viaţa toată.”
Poetul este sensibilul fragil care cade jos numai, dacă te prefaci înspre el. Trăieşte veşnic în singurătate şi contemplaţie. Ca dat, el doar radiografiază viaţa, scrie despre ea, nu o trăieşte, cel mult îi îmbărbătează pe alţii, le compune cântece, scrisori sau vise. Apărându-i gândul încălicarii (o scânteie a raţiunii apărută nu ca efect al înţelegerii filozofice a lumii, ci realitate dură, după ce suferinţa devine de nesuportat, fiindcă viaţa te înlătură fizic pe tine, omul curat, dar modest prin măreţie interioară), salut germenele care ar putea transforma noptaticul visător şi fugar în imaginaţie, în încălicatul pe cal din Cetate, pregătit s-o apere, pe el, pe noi şi lumea întreagă, cu pixul devenit suliţă de moarte. Păcat că gândul apare doar „câte-odată” – atunci când cuvântul, de pleoapă, este neînchis. Păcat ca izbucnirea este doar la nivelul cuvântului care sălăşuieşte în om şi nu-n cel care-l naşte. Păcat că ni se oferă doar un cuminte joc de cuvinte, o amăgire cât o speranţă. Rămânem, aşadar, în ceaţă, să ne vedem, fiecare, de suferinţa/ moartea proprie...
„DINCOACE DE RAI/ Aprinsă bolta cerului cu taine,/ goală cutia cu castane…/De câte ori cad stele,/ Ca stins sar în icoane./ Mă culc odată cu poeziile:/ Doamne, ce vis frumos îmi dai/ să-l petrec dincoace de rai!/ Poetul rămâne în floare/ până la adânci castane…”
Defectul poeţilor de azi este că poeziile lor sunt continuarea uneia dintre ele, ba chiar continuarea poeziilor altor poeţi. Poemele lui Constantin Bucur sunt mici bijuterii în sine, dar tehnica şi repetitivitatea cuvintelor dezvăluie un autor cu limbaj extrem de limitat, când tema i-a fost generoasă. Pentru comparaţie: Liiceanu scrie pe sute de pagini despre Dumnezeu, dar cuvântul „Dumnezeu” apare o singură dată. Păcat de înzestrarea artistică. Îi lipsesc un prieten şi un cenaclu serios.
„XXX/ Nu eu am ghiocei la tâmple,/ ci oglinda-n care/ se priveşte/ viaţa.”
Iarăşi „oglinda”, iarăşi „xxx”! Criză de inspiraţie pentru titlu? O.k., este modern. Mă înverigi, aşadar, prin modernitate, dar mă şi înveţi, poetule, încât să-ţi păstrez îndrumarul sub pernă, mă înveţi ce e viaţa, dragostea şi moartea? Spui că tu eşti viu, că eşti viaţa. Şi? Aha, mi te mărturiseşti, că poezia este o mărturisire. Leonardo da Vinci ne-a mărturisit cât a cheltuit la piaţă pe de-ale mâncării. Spui că... îmbătrâneşti. Se întâmplă şi altora! Fii fericit că ai atins vârsta părului alb...
Aceste patru versuri mi se par un bâzdâc poetic, au o valoare doar dacă, sub ele se înscriu şi cotele apelor Dunării. Scriu şi eu acum: „Nu apa dunării curge, ci viaţa din oglinda ei.” E... poezie aceasta? Dacă da, astfel de versuri sunt nişte zvâcuri uşoare, aruncate la plesneală, să încânte fraieri ca mine, dacă mai sunt!
Constantine, ai mortar de calitate, cărămizi de lux, mistrie de aur...
sfoară, oglindă, soare, înţelepciunea părului alb... Lipseşte construcţia. Fă, omule, un zid!
Aici abandonez lectura acestei cărţi.

 

 

 

 

 

 

PUNCTUL CARE SE MIȘCĂ

Mulți nu pot discene valoarea dintre punctul care stă, visează și se admiră, și punctul care se mișcă, mai presus de desăvârșirea proprie, luptând vizibil pentru semeni. Să-l urmărim!

EL- Adrian Păunescu:

”Eu sunt eu-Adrian Păunescu” - Poetul liric atlant, cu trupul în iad și cu sufletul pe cruce, care a ales să moară cu Atlantida, deși putea zbura, dacă voia. Un atlant biciuit de fiece nerv ce voia să vorbească și urla.

”Eu sunt eu-Adrian Păunescu” - un pod pe nimic sprijinit, către durerea tuturor, căreea i-a fost servitor și pe care a crezut că, descompunând concerte, o va vindeca cu un zgomot ce era aproape cântec.

”Eu sunt eu-Adrian Păunescu” - un fel de-accelerat, cu mari lumini şi fluierat, ce și-a îndemnat neamul să uite că este aproape idiot, nimeni şi nimic.:

”Eu sunt eu-Adrian Păunescu” - un socialist-liberal condamnat să îndure fel de fel, alături de poporul cel mai trist din Est, cel mai nerentabil, întrucât, oricât muncește, pierde mereu. Popor care s-a pierdut și pe sine, care nu mai are nici mâini să se-nchine.

”Eu sunt eu-Adrian Păunescu” - tristul Cavaler de umbră, care a devenit, încet-încet, poveste; care s-a îmbolnăvit de Țara sa și a murit când Țara nu i-a fost leac, așa cum totdeauna crezuse.

Călătorul Desculț:

”sunt un pod/ ce-a încurcat planeta, lumea” ; ”Eu, eu sunt o clipă...”; ”derbedeu fără alei”; ”un cerșetor de cer"; ”un bufon romantic/ ce trăiește-n poezie."; ”un saltimbanc al vieții”; ”bântuit de o ispită”; ”vând iluzii”; ”atârn sforile de zmei...”; ”Sunt omul care a înnebunit/ de atât frumos ce a iubit." ”Sunt un poet în Gara de Nord/ mai iubesc o răscoală/ mă mai doare un cord/ trenurile trec spre unde/ nu ştiu/ eu sunt şi gara/ şi trenul pustiu." ”Sunt zborul frânt de amăgire”, ”închiriez spre alții gânduri/ Iar ei îmi spun că sunt perdant.”

”Sunt atât de singur că îmi pare/ Singurătatea o salvare” ; ”din viața mea mereu dispar/ dar mă întorc ca poezie.” ”Sunt un absent mereu prezent/ Sunt un nimic din tot ce este/ Prin viața mea un repetent/ Ce se destramă-ntr-o poveste.” ”Sunt poetul nimănui" ; ”uneori lipsesc la apel/ uneori lipsesc din propria-mi viaţă/ sunt un nimic în lumea mare”. ”Visez închis în libertate”; ”imi fac drum din mine însumi” ; ”mă găseşti prin cafenele” ; ”bântuit de o ispită” ; ”Sunt un vagabond fără orgoliu, cu sufletul în sfere" . ”Nu sunt./ Dacă mă găsiți/ Redați-mă mie.../ Nu sunt.. Exist” . ”Rătăcesc ca un hoinar printre lacrimi şi cuvinte” ; ”am fost și, uite, încă sunt/ aceeași mână de pământ/ ce merg desculț, pe jos, spre paradis..."

Adi Dogaru - un poet care se mândrește că este valoros pentru că i se cumpără cărțile, ca un cititor i-a scris: "Când vă citesc poeziile uit de timp, sunteți un al doilea Eminescu, sunteți un geniu!"

”Nu sunt fire omenească” ; ”lumea toată mă iubește.”

”Eu mă încumet să visez” ;

”Eu sunt lacrimă și vrere” ; 

”Eu sunt anticorp în România” ;

”Je suis terorist”;

”Je suis Colțescu”;

”Je suis Simona”;

”Je suis Șoșoacă”;

”Eu sunt Adi Dogaru!” ; ”un om de rând, dar să nu mă luați de prost” ; ”nu-s mai mult decât țărână, ce se speră praf de stele!” dar, ”fără să fug de fricile mele, voi sta în picioare până la final.”

”EU VOI ISCA SCÂNTEIA CE ȚARA O RIDICĂ!”

Costel Stancu - poetul momentului.

Cine eşti tu?

”Am fost ocnașul ce a scos dragostea din pămînt,/ cu prețul uitării de sine./ Uneori și de Dumnezeu” ; ”un don quijote ce caută zadarnic/ punctul de sprijin al vîntului” . ”Sînt gropar într-un oraș unde,/ aparent, nu moare nimeni./ Sap gropi ce rămîn mereu nefolosite./ Dimineața, vin unii cu schițe perfecte:/ lungime, lățime, adîncime./ Insistă să respect măsurătorile,/ plătesc, pleacă și/ nu îi revăd niciodată// Seara, apar alții și îmi cer să pun pămîntul înapoi,/ în gropi./ Insistă să nu rămînă/ nici un bulgăre pe dinafară./ Plătesc, pleacă și/ nu îi revăd niciodată./ A doua zi, o luăm de la capăt./ Aș înnebuni/ dacă nu aș juca zaruri/ cu paznicul cimitirului!”

”Eu - pasărea ce și-a uitat aripile în ou” ; ”Eu... trag semnalul de alarmă al altei lumi" ; ”bat un cui acolo unde nu e nimic” ; ”eu nu sînt eu/ ci un lung şir de vieţi pierdute.”

”Eu - un condamnat la moarte care se teme/ mai mult de inocenţa călăului său/ decît de tăişul securii.” 

”Eu - linie împrejurul căreia se înfăşoară/ din ce în ce mai strîns păianjenul cărnii.”

”Eu - acelaşi fruct ce mi se usucă în palmă.”

”Eu - viu și mort în egală măsură.”

”Eu - tot şi nimic, deopotrivă!"

”Eu - ceea ce rămîne după ce a fost uitat totul.”

”Eu? cine sînt eu!? Un copil îmi aduce jucăriile sale. „Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa îţi vei aminti... cine eşti!”

Mihaela Borzea:

Este o bolnavă de cerneală, de iubire și de viață! Medicament îi este ”ea și numai ea” – Poezia.

Dacă o asculți, îți zici: Eh, ”doar o femeie trebăluind prin Univers”! Dar afli repede că trebăluirea aceasta nu este pentru fiecine, întrucât nu este chiar simplu ”să fii câte puțin din toate și toate laolaltă”, plus că Miha ”vorbește, uneori, cu... zeii”!

Mărturisește că ”tremură sub săruturi ca o sălcioară,” și se comportă... ”la masculin”, când își încântă iubitul cu versuri. A scris una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din toate timpurile. Ia să o vedem, să credem: ”Ce n-aș da să-ți fiu pe pâine untul îndulcit cu sare,/ Să-ți gust foamea de pe buze într-un ultim mic dejun,/ Iar când oboseala lumii te trimite la culcare,/ Să-ți fiu albul din cămașa celui mai frumos nebun!// Ce n-aș da să-ți fiu căldura unei primăveri pe ducă,/ Să-ți cuprind în adorare trupul gelozit de zei,/ Iar când insomnia-n tine bântuie ca o nălucă,/Să-ți fiu mângâierea tâmplei, să te-nchid în ochii mei!// Ce n-aș da să-ți fiu cerneala hotărâtă să se-mbete,/ Să-ți sorb gândurile toate ca pe cel mai aspru vin,/ Iar când veșnicia-și scrie ultimele epitete,/ Să-ți fiu semnul exclamării ce-ți coboară în destin!”

Chestia cu zeii o știe direct de la sursă: )))

Dar nu dragostea în sine este ”boala” Mihaelei, ci înfiorarea, care este prima materie esențială, alături  de lumină și tăcere, care o ajută să-și duca la bun sfârșit Lucrarea. Lui, iubitului, îi spune că dorește ”atâtea-nfiorări târzii, să... simtă că-i întreagă”! Relația lor este una specială. El este ”marea ce o strigă din meduze,” Ea - ”fluviul pedepsit să-l intâlnescă”. Acuma e acum, să fim atenți: întâlnirea nu este în real, ci în Poezia care are obiceiul să se întoarcă în muze, poezie care ”plânge în ochii lui să se nască”!

Bine-bine, și ce face Mihaela cu Poezia, că poezie scriem mai toți și le trimitem să le-acopere colbul în biblioteci?

Cu Mihaela este altfel. Poezia îi este necesară, lacrimă de lumină cu lacrimă de lumină, să obțină o strălucire incandescentă.

Așa, și?

Ca femeie, este un ”spirit plutitor prin ere”, care duce în mâini furtună, umbră și lumină, țipăt, urlet și tăcere... brâncușiană. Ce face cu ele? ”Strânge strigătele Evei, risipite-n ceață, smulge din întuneric a luminii genă și cerșeste morții dreptul la viață!”

Și?!

Lucrarea pare a fi lupta cu Moartea. Când se va simți pregătită, o să invite Moartea ”să-i mistuie clipa (gena sau ce o fi fost, aia care dă viața) gonită din întuneric” și... în timp ce Moartea se va ocupa cu mistuitul, Moartea... ”se... va... stinge, de atâta lumină”!

Mihaela are destulă lumină și va omorî sigur Moartea. Să se termine odată cu muritul”

Dacă iei de bun ce zice că plănuiește să facă, probabil îți spui: eh, un ”biet artist indragostit de viață"! Dar... greșești. Poeții se simt mai bine în singurătate, chiar vânează durerea pentru a putea scrie, însă Mihaela este altfel: trăiește intens bucuria pe care o descoperă în orice o înconjoară... colecționează senzații, trăiri, sentimente, vânează uimirea... Numai că, uneori, este dispusă să le dea la schimb cu tot ce n-a trăit. Atunci, probabil, suferă de sindromul nemuririi - are teama de a nu ajunge la capăt, fiindcă se simte doar ”un melc, grăbit spre infinit”.

Ca trăitor, se mai simte și ”o străină aruncată-n jungla vieţii”; dar viața obișnuiește prea des să rupă foaia, ciuntind visuri. Și devine anevoios să mergi înainte, cu atât mai mult când ești și ”prea sărac să poti plăti și prea bogat să cerșesti.” Noroc cu Eliza...

Ar fi o soluție să primească Premiul Nobel pentru literatură. Îl merită pentru versul genial "Respir, mă-mbăt cu verde și aș mânca pământ", vers care defineste stadiul în care a ajuns evoluția umană. Dacă o Eva, cândva, s-a împotrivit regulilor divinității, comițând păcatul, și a fost izgonită în vremelnicie, dacă Evele lumii, cele contemporane, încep să regrete păcatul și chiar fac gestul întoarcerii (Loredana Cristea îi promite iubitului: “Te voi întoarce la porţile Raiului”), Miha-Eva oprește gestul îndepărtarii, alege colțul de rai românesc (coborând pe poteca dintre cer și stuf) și creează un nou rai, pe care îl dumnezeește cu metafore și trăiri poetice, să nu fie nimeni, ci prezență pentru totdeauna pe pamantul din care ar mușca, de drag ce i-a devenit.

Se pare că menirea îi este cerută de străbuni: să fie ”umbră pe sârma dintre lumi”, ”... ”pe vecie, în sine să se-ntoarcă”... să ”bântuie prin iarna eternelor Ane”... Au decis ei ca Mih-Ana-Eva este verbul la suspin. Pardon: supin. Mi se par cam obraznici strămoșii ăștia. Credeți altfel?

Valoarea poetului este definită de cum și cât a prefăcut lumea cu fiecare cuvânt pe care l-a adăugat.

Mihaela Borzea se încăpățânează să ne ofere înțelesuri de unde, aparent, nimic nu e.

 

 

 

 

 

 

 

POETUL FĂRĂ FÂNTÂNĂ

Gi-eM spune despre Nicolae Căruntu (Kolea, pentru colegii de școală) că e "un om care a pierdut totul, în afară de suflet !" Ca și Eminescu și Balzac, crede că toată esență lumii încape într -un ceas de trăire . " La naștere a protestat și a plâns o veșnicie ", până "s-a hotărât ", în " libertatea aia a mamei", acolo, în lumea aceea, " să-i fie botezați... ochii cu soarele și iarbă ." În Arborea, pe Axa marilor scriitori, era vremea cireșelor . A voit să ne dăruiască o fântână, suferă că nu a putut, în schimb a creat un izvor poetic contemporan cu noi și cu viitorul. A debutat când Labiș murea (1971). A scris 6 cărți , a avut familie și ambiție - a creat un poem despre cireș, mai lung decât "Luceafărul" Luceafărului. Odată a descris un incendiu devastator într-un caiet, caietul a luat foc, dar scrisul a rămas intact. De atunci își scrie pasul în aer - cuvintele -i nu se pierd - sunt cuvintele vieții. Același Gică Manole îl descrie ca pe un "om curat, zdrobit de o lume rea, urâtă și rece", om care "este posibil să nu mai poată susține o luptă ", dar " merită un loc larg în sufletul nostru." "Este... posibil"?  Acest poet "Cerul, Pământul și Marea, toate, la aceeași înălțime le simte"! Priviți-i înflăcărările ochilor! Este oprit doar de "absența tuturor care au fost", a... străvechilor, care-i trimit "zgomote nedefinite dinspre bibliotecă "! Plus de asta...  pe lângă casă, "totdeauna mai este ceva de făcut - de aranjat viața cotidiană pe alte coordonate,/ de trecut un râu/ de bătut un ultim cui..." În căsuța albă, numai a lui, în care își petrece bătrânețile, "captiv în propriu-i trup", ca -ntr-un "labirint imposibil de ieșit ", desenează prin aer, să simtă că "începe să trăiască... ce trebuia să fie" și... simte! Singur, face semne cu degetul, cum Dumnezeu, tot singur, cu ochii, desenează semne pe "drumul spre soare - răsare" și de la groapa de doi metri: mai departe, tot mai departe... Poetul acesta, cireș neroditor și fără fântână, dacă ar vrea, "ar face să ne tremure inima", dar știe că "noi tot liniștiți și cuminți rămânem". Ca și noi, este unul dintre "cei fără vină și fără scăpare", "hrăniți cu iluzii și-amăgiți cu himere". Precum izvorul, a venit singur pe lume și va trece, fericit, spre apă, piatră sau stea. Ce va fi noi nu vom ști. Poetul acesta este Floarea ce-nflorește la 1000 de ani. Păcat că trăiește-ntre spini și nu se poate face cu el nicicând primăvară. Nu condamnă pe nimeni și nimic, doar observă cu ochii săi botezați și-ncărunțește de ce vede. Și vede unde e libertate și unde se sting luminile. Poetul acesta, cu "legături strânse între a fi și a nu mai fi", sătul de ce se-ntâmplă la noi și cu noi, s-a retras tăcut într -un colț de adânc. N-a strâns comori, dar nici nu este cel mai fericit dintre pământeni. Și cât de mult și-a dorit ca, "măcar o dată în viață, să fie și el fericit"! "Veritabil moșneag" nebăgat în seamă, nu cere nimic, fiindcă de nimic nu are nevoie. Iar "a nu avea nevoie de nimic este un lucru divin." (Xenophon). Stă prea mult pe gânduri și "face cu mâna că-i vremea aproape", că "mult nu mai e." Dacă are o rugă, e dorința să știe exact cu 3 zile înainte când va muri. Să ajungi la el nu este ușor. Ne desparte Drumul. Plus că este tare departe, cu o viață de om înainte, se avântă spre veșnicie, mai încărunțit decât toți, "cu picioarele goale și fără straie, încins doar cu brâul infinitului..." Paradoxal, în poezia-i nemaipomenită, în care viață nu prea e, viață-i pulsează puternic prin verb - doar "poezia-i ca viața , niciodată înfrântă "! Poetul acesta-i un corifeu îndelung biciuit peste inimă. Corifeu nedescoperit, pentru că nu s-a ridicat, ca alții, să strige umanității: "Dreptate!", "Libertate!", "Fraternitate!", ci a scris umil și singur în aer: Veniți după mine pentru a fi, pășiți pe acest Drum pentru-a ajunge! Altfel, în zadar vrei să te simți liber, în zadar te bucuri de lumina cea mare, în zadar este totul... dacă nu vezi și nu ești ce este Dincolo de dincolo... Poetul acesta, încărunțitu, este un frate refugiat în haosul începutului de lume, într-o grotă cu flori de gheață pe pereți. Este acolo că lumea a refuzat să-i dea ce era al lui. Este acolo nu să-l vedem, ci să ne vedem. Chiar acum hrănește niște guguștiuci, "să le fie zborul întreg și... rotund"!

În lumea aceasta, totdeauna alții sunt regii.

 

 

 

 

 

PĂRERI DE LUT.

Tatăl poetului Paul Purea s-a dus la război când nişte unii i-au mânjit ţara şi a murit având nevoie de o simplă perfuzie în spitalul din împrejurimi, spital care a fost închis fără nici un motiv. Copilul care era atunci - mărturiseşte într-un poem - «a alergat cu tricicleta prin sat» şi a văzut că «toate erau la locul lor; gardurile, găinile...» Adică au fost repuse la locul lor, după luptă.
În România de azi, au dispărut toate ale ţării, iar oamenii, cei ajunşi la disperare din cauza sărăciei, au ajuns să-şi ducă până şi tricicletele la fier vechi, cu amintiri cu tot. Timpul, cei mulţi ani pierduţi de la revoluţie, nu mai poate fi întors, crede domnia sa, dar «putem întoarce sacralitatea». Adică ce am avut mai bun în noi, «fiindcă, intelectual vorbind, nu suntem mai prejos decât alţii», nu ne trebuie decât «hotărârea că putem”! «In România nu a avut loc o revoluţie, în sensul bun al cuvântului, ci una „De tub digestiv“, după care «alegerile electorale au distrus ţara». Dar, «pentru însănătoşire, ar fi necesară o transfuzie de sânge necontaminat“.
Vine o vreme când «cetăţeanul carpatin» se «îngândă şi dezgândă», până înţelege că trebuie «să coboare pe cruce» şi «să facă ceva util, la scară naţională». Paul Purea a înţeles că este rândul fiului «să măture de dejectele umane ograda noastră românească». Măcar să încerce să-şi ajute ţara şi poporul. Stă nescris: avem obligaţia de a încerca să facem binele!
A ieşit din «labirintul matriceal» pentru a se crede şi pentru «a deveni timp, când timpul se caută pe sine». Vine «spiritul de vreme» când fiecare născut (urmaş al tatălui) are obligaţia să se creadă Dumnezeu şi să lupte din singurătatea punctului «devenirii întru devenire». Cu atât mai mult când timpul în care trăim este cu totul bolnav. El, doctorul de inimă, a pus diagnosticul: În loc să fie bolnav de divinitate, omul este «bolnav de autocontemplare»! Şi mă cutremură acest adevăr. Când nu ai o fărâmă de divinitate, esti iraţional, o târâtoare cu ochi!
În fapt, având disponibilităţi umane fără limite, Paul Purea încearcă să ducă cel putin două lupte: una pentru a instaura firescul dreptului. Aflaţi ce spune: «Şi pietrele au dreptul la zbor şi la verbe!» Dar noi - întreb eu, retoric -, săracii, nedreptăţiţii? Acest OM înţelege la un nivel normal drepturile, altfel decât jigodiile inumane postdecembriste. Visează, aşadar, să dea drepturi până şi pietrei să vorbească, iar, prin vorbă, aceasta să poată crea şi visa (iubi). A doua provocare o duce pentru specia umană înzestrată cu raţiune. Ce să facă ea? Să meargă «înspre fuziunea realităţii cu visul », dar «nu înspre una simulată, ci reală». De ce vrea aceasta? Fiindcă, atenţie! îl «dezamăgeşte zborul ca neajungere»! Iată cât de profund poate să ajungă cu gândul, cât este de evoluat înspre taină. Şi nu ne spune acestea acum, şi le-a spus sieşi, demult. Acum cuvintele le spune cu ochii, dar suntem noi în stare să-l vedem, să le desluşim?
Paul Purea este un original, aşa cum unici avem şansa, dacă nu obligativitatea, cu toţii să devenim. După ce a avut ideea nemuririi sale prin cuvânt («cea mai din reîncarnări»), acum vrea o nemurire prin încercarea de a da făpturilor umane un temei existenţial. «Arătaţi-mi mormântul şi mă voi dezgropa» - a strigat. Şi s-a ridicat! Iar atunci când se ridică poetul (când se naşte)/ «un zeu trebuie să moară»!
Observ cât de radical este jocul! De aceea nu pot privi insensibil şi sper că Paul Purea poate destructura absurdul, iar realitatea se va infini odată pentru totdeauna nemaifiind viciată şi incomodă pentru om. Il sprijin în acest punct fierbinte, de la scara pătrăţicii mele, individuale şi strâmte. Iar dacă mă va striga vreodată, nu voi ezita să-i răspund. Il sprijin chiar dacă, aflat în punctul singurătăţii ştreangului, mă lasă să cred că îi place doar lupta, să trăiască «durerea facerii », să-şi dovedească sieşi că este puternic. Știu că urmează rândul meu şi al tău (cititorule!), şi al tău (omule!), să încercăm să facem binele universal.
Paul Purea se ridică pentru o ajungere, dar nu a lui, ci a zborului. Adică a noastră, a celor care ne târâm de astăzi până mâine. Dacă va reuşi, victoria va fi a Românului.

Viorel Boldiș: "Au câştigat cei care nu vor ţară,/ Nu vor familii, cum le ştim, normale,/ Nu vor bătrâni şi nu vor catedrale, /Ei vor atâta: toate ca afară!/ Au câştigat cei ce urăsc eroii,/ Boia şi Patapievici, Cărtărescu,/ Cei ce dau muie şi lui Eminescu, /Au câştigat vitejii fii ai ploii./ Au câştigat cei care nu vor state,/ Cei ce aruncă la gunoi popoare/ În numele Unirii-universale,/ Dând naţiuni pe falsă libertate./ Oh, naţie ce încă eşti română,/ Deschide ochii... uită-te cu teamă/ Să-l vezi mergând spăşit şi trist spre vamă/ Pe Dumnezeu, c-un paşaport în mână."

Nicolae Tudor: Bieții poeți! Suferă și plâng cu litere de anormalitatea lumii. Ei, gânditorii cu inima, au zburdat printre biblioteci și librării și au cultivat în cărțile lor cele mai însemnate frumuseți. Efortul poeților este pentru metaforizarea realității, de aceea ei explorează ideea până găsesc metaforele, apoi ne oferă un spectacol cu ele. Nu au răbdarea să cerceteze pe îndelete cauza răului și să își dezvolte ideile pe ea, ci identifică răul și îl arată cu degetul. Poetul seamănă, astfel, cu câinele care latră din lanț sau de după gard și știm bine că nu deturnează ursul de la drumul său. După acest poem nu mai avem nimic de făcut, am pierdut normalitatea, gata. Dar ce este normalitatea, oare? Este o libertate sau o îngrădire a libertății? Dacă unii oameni au acționat în spiritul libertății, cum de îi acuzi? Libertatea este și dreptul de a trage cu pușca. Dacă normalitate înseamnă tradiție și morală, avem o normalitate impusă, care încalcă libertatea celor care nu vor tradiție și morală. Iar acum și aici se plânge că au câștigat ăilalți. Dar, dacă binele este de partea majoritarilor, întrucât avem decalog biblic și multe tomuri cu coduri penale și civile, nu ne împiedică nimeni să facem o lege nouă care să apere normalitatea. Întoarcerea până la locul unde am greșit este un gest corect. Ne putem întoarce până la organizarea tribală, dacă este cazul, deci nu suntem pierduți. Atâta timp cât stăpânii lumii au nevoie și de sclavi, sclavii pot face jocul lumii. Asta înseamnă că deschiderea ochilor nu trebuie pentru a vedea răul, ci pentru a purcede la o nouă facere.

 

Tei George: "Când nopțile îmi sunt la începuturi/Mă tot gândesc la tine, nu adorm,/Iar versurile-mi dau numai rebuturi/Și amăgirea curge... uniform./Dar ziua mea stă trează înc-o clipă/Și, la beție, o întreb mereu:/De ce atâta ură se-nfiripă/În glasul tău și chiar în eul meu?/În câtă viață vom cuprinde iară/Acea iubire ce ne-a dat visări?/Și rănile ni se preschimbă-n fiară,/Ne înecăm imaginare zări.../Să fie doar iubirea vinovată?/Acum, nu mă rănești, dar nici nu-mi ceri/Să ne privim, sălbatici, înc-o dată/‘Nainte să ne pierdem în tăceri.../De ce nu am lăsat încă un flutur/Să zboare între noi ca ultim dor?/Din calea ta nu fug și nu mă scutur –/În viața ta rămân să te mai dor..."

Nicolae Tudor: Interesantă abordare a iubirii: el și ea se găsesc, se rănesc și aleg să se rănească mai departe, în loc să se despartă. El și ea se găsesc, dar... chiar s-au găsit? Din milioane de lumi și miliarde de ființe, cei doi sunt jumătățile identice? Să presupunem că da. Totuși, fiecare este unic, fiecare a văzut, auzit, visat și urât altceva, iar acest altceva a făcut ca, în străfunduri, jumătățile să difere. Deci nu există jumătăți identice. El și ea se rănesc și este firesc să o facă, dacă fiecare se dăruiește cu totul. Numai că, prin ceea ce se diferă se va produce o reacție chimică de nepotrivire, concretizată în atitudini contrarii, ceea ce va conduce, firesc, la ură. Pentru că acela care dăruiește totul așteaptă să fie primit în întregime și să primească înapoi tot ce deține ”jumătatea sa". Ori... în funcție de așezarea gândurilor, limpezimea apelor și cerului, de cât e ora, de vinul de pe masă și de multe-multe altele este posibil ca "totul" oferit să nu fie receptat și asimilat pe deplin și cu repeziciunea cu care a fost oferit. Este posibil ca jumătatea găsită să nu fie convinsă că se află chiar în fața jumătății căutate, să aibă îndoieli. Poate vrea să verifice dacă este chiar ea. Și cum poți face aceasta? Rănind! Când iubești, atingerea este mângâiere. Când ești rănit în iubire nu răspunzi provocând rană, ci te întrebi unde ai greșit și te corectezi. Dacă afli că rănirea nu a fost a unui dușman, guști plăcerea durerii și intri în jocul personajului rănit, dar o faci astfel încât cel care a rănit se va simți rănit. Astfel îi dovedești că a greșit îndoindu-se că perfecțiunea ta este posibila asemănare a perfecțiunii ei. Și jocul poate continua sau poate sfârși în îmbrățișare definitivă. Autorul greșește când propune, ca o normalitate, să fie lăsat nestrivit un fluture între ei. Adică o frumusețe sau un spațiu prin care te poți răzgândi sau accepta conștient imperfecțiunea. Bătrânii sfătuiesc să se dea telefon când se vine acasă pe neașteptate, pentru că este mai fericit în neiubirea iubirii decât în iubirea singurătății. A lăsa spațiu/ușă deschisă fluturelui înseamnă a face ca totul să devină aproximativ, nicidecum exact. În acest caz nu există iubire și nici nu se merită a se scrie despre ea, ca temă majoră a existenței. În acest caz iubirea este o experiență personală. Dusă ideea la absurd, putem accepta iubirea absolută doar ca pe o luptă pentru perfecțiune, dusă pe tărâmul absurdului, ceea ce face din iubire o lucrare nedesăvârșită și lumească, un rebut (cum spune chiar autorul), iar acest fapt neagă dumnezeirea. A alege să rănești toată viața pe cineva care te-a rănit înseamnă nu doar a-ți rata sensul existențial, dar a și împiedica împlinirea sensului celuilalt.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Stela Ember: "Nu mai am părul verde, ci argintiu/dar cuvintele tale sunt la egală distanță/între albastrul cerului și roșul iadului/lumea e în reculegere, așteptă Învierea/nu știu de ce eu caut în lada cu amintiri/ acolo unde găsesc smaraldul rochiei/purtate de mătușa mea în țara ta/ slujise la stăpân frumoasa mea mătușă/ dar pitise cu mare grijă/ în casa ei de chirpici de aici,/ în lada pe care nu aveai voie să o atingi//acest talisman tăinuit/pus alături de un tablou/al nobilului maghiar Ferencs Rákócsi/ o istorie de speranțe și lupte am deslușit/răscolind în lada cu amintiri/legendă devenind în timp/ descopăr că tu te-ai născut în aceeași zi/cu nobilul maghiar/mă întreb dacă știi despre această coincidență/deoarece în casa copilăriei mele avea ecou/ acest mare erou/absolut tulburată răsfoiesc în istoria noastră comună/ tăinuită,/ ispită/ doar eruditul devenit haiduc în Transilvania austriacă/ Pintea Viteazul e alături de eroul istoriografiei maghiare/românul ucis bănuit de trădare/pe când eroul maghiar e exilat/peste hotare/„Așa cum se-ntâmpla pe vremea Imperiului Austro-Ungar” Bohumil Hrabal/ poate nu știi că în satul meu, copil fiind,/ străbăteam pe jos hotarul ca să îmbrățișe z/trunchiul imens al gorunului celui ce a fost/ principe al Ungariei și Transilvaniei,/nobilul maghiar/ prieten cu eruditul Pintea Viteazul/devenit haiduc pentru a-și izbăvi poporul asuprit/după trei secole/evoluție,/civilizație/rație/acum când zilele ni se dau/ la noi și la voi/„Stai acasă!”/ „Maragyon othon!”/eu te rog să -mi dai un sms, pe telefonul meu,/să te am alături dacă mai pot ieși din casă/ ”Nem tudlak. Nem hazználok telefont. Tőrőlni tudlak csak végleg”/vai mie/istoria rămâne ...cronică/smaraldul mătușii mele/e doar în inima mea/dar de Paști, 2020,/voi purta cămașa mea verde/nu mai am părul verde, ci argintiu."

Nicolae Tudor: Un poem ciudat și nu doar pentru că are 10 distribuiri și doar 2 aprecieri, ci pentru că, în acest poem, poetul, aflat la centrul lucrurilor, devine om, îmbracă nu o cămașă violet (a centrului dintre albastru și rosu), ci una a unui popor. Omul care scrie înalță un strigăt poetic, cerșește un SMS și protestează realității cronice identificându-se cu o istorie și mai cronică. În fond, ne lasă să înțelegem că viața înseamnă nu doar oameni diferiți, ci și trăiri comune, trăiri de iubire. Omul-poet vine la centru, însă venirea aceasta cu o liniuță de unire face ca punctul centrului să ia locul mâinii care unea și să despartă poetul de om. În dreptul punctului, ca printr-o spărtură, intră istoria, care spune că exact în acel punct erau, pe timpul imperiului austro-ungar, 2 prieteni, unul a fost omorât, celălalt exilat. Despărțirea de atunci a făcut rana care nu se poate vindeca. Prietenii au fost despărțiți pentru totdeauna, se pare că împăcarea nu se poate nici măcar de complezență, prin SMS. Nu ne rămâne decât, de o parte a punctului, să fluturăm verdele, să îl văruim peste argintiu, peste alb, peste negru, peste orice, iar de cealaltă, probabil, un decolorat galben de steag. Până și culorile din steaguri au ajuns nefirești, ne sunt împotrivă.  Deseară va învia Isus. Pintea... niciodată!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mihail Neamțu

Am urmărit aseară o prezentare de carte și am fost atât de buimăcit încât doar azi dimineață mi-am revenit. Și am realizat la rece dacă prezentarea merită sau nu aplauze. Mihail Neamțu a făcut ce nu se face: a vorbit despre autorul cărții mai mult decât despre carte. Mihail Neamțu a țopăit tot timpul pe niște cărți citite și demonstrația lui a fost să arate ce erudit este speculând momentul apariției unei cărți ce aparține unui filozof contemporan în vogă. Politician fiind, a fost un critic de ocazie și a făcut un show lovind autorul cărții din orice poziție, fără ca acesta să se poată apăra. La final a cerșit spectatorilor virtuali donații, să-și cumpere 5 cafele! Greșeala de fond a judecății sale critice este neînțelegerea titlului cărții, "Isus al meu". Timp de 2 ore l-a descris pe un Isus al său, făcând scandal de ce Gabriel Liiceanu nu l-a prezentat la fel. "De-aia", zic eu, pentru că Isus este al fiecăruia și este văzut și înțeles unic. Fă bine și scrie despre Isusul tău, să scrie fiecare despre Isusul lui. Liiceanu a scris despre Isusul său, nu a făcut un portret istoriografic al acestui personaj religios, să fie obligat moral să ia în seamă toate sursele istorice. Gabriel Liiceanu este judecat pentru că judecă aspru oamenii, mergând până la Iisus, iar Mihail Neamțu, cel care a îmbrăcat odăjdiile clericale și a oficiat în biserică (ceea ce doar aleșii unși în taină au dreptul să o facă), Mihail Neamțu-politicianul, cel mai credincios din lume, dacă este să îl ascultăm cum înțelege Evanghelia, ei bine, judecă cel puțin la fel de aspru aproapele, se întrece chiar cu autorul cărții în judecată: unul judecă oamenii și societatea, altul pe cel care judecă oamenii și societatea. Îi cere acestuia să nu fie milionar, ci sărac cum Diogene, nu cum Iisus. Când Liiceanu acuză ierarhii bisericii că s-au înveșmântat în aur, Mihail Neamțu îi cere lui Liiceanu să meargă pe măgar, precum Isus, nu în mașină luxoasă, să trăiască precum anahoreții și nu în cartierul Primăverii. Aici mergea spectaculos comparația cu Diogene: Liiceanu să își târască zilele într-un butoi, în Piața Universității, în zona aia liberă de neocomunism! Îi analizează viața și observă că Liiceanu a reușit întotdeauna în acțiunile de câștigat bani și a eșuat în cele de voluntariat (vezi GDS). 
În fond, acțiunea de a întâmpina critic o carte bănuiesc că a fost răzbunarea că nu este încă recunoscut ca elită de vârf a societății contemporane și sapă sub soclul consacraților. Mihail Neamțu se află în faza a doua a evoluției spirituale, când excelează în afirmarea cunoștințelor acumulate, când caută nod în papură zeilor vremii și se ia la trântă din nimic. Elita autentică este extrem de modestă, filozofia i se simplifică într-atât încât micșorează distanța dintre ea și ceilalți, chiar devine egală cu oamenii de rând, rămânând elită prin sentimentul distanței. Mihail Neamțu a evoluat în ochii noștri în anii din urmă, dintr-un țânc zâmbind ridicol de la gemulețul unui veceu de apartament, când Băsescu a scăpat de demitere printr-o inginerie neconstituțională, într-un orator credibil, sobru și plăcut urechilor. Cronica literară de aseară a fost făcută dintr-un unghi absolut fals.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Apetroae:"Din locuri sfinte, neştiute până ieri,/sub cerul în lazur- de obârşie-n tăceri,/lungi nouri andaluzi, ce-ți plouă amintiri,/te poartă-n nord pe-angelice cărări.../Iar locuri, ale tale dragi, mirificul senin/cu straja ce-ai lăsat-o la propria zidire-/izvod de cântec slobod și de flăcări vii-/curg în magnetic ritm și-ți înfloresc destinul.../Dar, cum poți a scăpa de-a ta copilărie,/de care te-a însângerat cu-nhăruit cuvânt,/în ea, cu retrăiri, obsesii și-amintiri/cu care te colindă fantasma despărțirii...?!/Că tu, copil, ştiut de toţi un răsfățat, de-atunci/cu dor mărturisit, efebul libertăţii,/în rang de zeu, îți sorbi duhul din lunci/și din lazur destinul, urci scările vieţii.../Azi, adoptat al umbrei unui timp vărsat,/decis de-a luneca pe cercul firii,/mai înţelegi ușor ecoul neliniștii din zi/din glasul sfânt al Bucovinei!/Și, cum poţi ca să uiți de unde lesne vii/cu stela ta din galaxia locului aprinsă/pe urma unui cer, de patimi mari cuprins,/tu, magul Crist vestind neînceputuri...?!/Da! Ai fost sortit să fii robit de locuri/cu dor aprins de ele și cuprins de graţii/să pleci din locul tău dintru-nceput, acum/între visări şi triste contemplaţii!/ Aici, tu simţi că ți-ai găsit și-un rost/din stânci crescut, îți porți aici destinul,/un adoptat de-Ardeal, aprins de gânduri:substanță din străbune fluorine câmpuri!../Azi, rege-al serii tale și orbit de griji/duh al luminii, răzvrătit cu-apusul,te-mbălsămezi cu trecerea prin sine,/la grele întrebări, a le găsi răspunsuri.../În agățări glicine cu sufletu-n trezii,/chemărilor în ieri, le mai colinzi adâncul...!(Sibiu, 1983)"

Nicolae Tudor: O poezie de acum 37 de ani. Atunci, în comunism adică, în cel care a luptat și chiar a făcut ca sclavia să dispară, s-a evidențiat sclavia. Ea pare să lege oamenii de locuri, când de alți oameni nu mai poate. Aflu că atunci când religia era liber-interzisă poetul îl aducea pe Crist, nu ca entitate unic-divină, ci în fiecare om-dumnezeu care vine din același cer și vestește neînceputurile, respectiv ceea ce nu este programat de conducători. Asta făcea ca viitorul să devină nesigur, întrucât milioane de oameni vestesc și fac câte ceva unic, iar aceasta este, în fapt, libertatea în stare pură. Mai mult decât atât, în comunism, poetul spune că fiecare este rege, pronunță "rege" ca un firesc al trăirii și îi relevă adevărul: omul se răzvrătește împotriva morții căutând cu disperare răspunsuri. Așadar, viața este o carte cu infinite întrebări și cu din ce în ce mai puține răspunsuri. Da, nimeni nu te ajută. Acesta este barometrul civilizației la care am ajuns. Și mai este unul: faptul că orice loc de pe Planetă nu este "acasă", fiecare are în instinct un loc unde să moară (elefanții), unde să depună icrele (crabii). Românii au Carpații. Planeta însăși pare în agonie, în zborul ei trece ba prin frig, ba prin noroaie... Să respirăm adânc - primăvara aceasta, ca niciodată - tuturor florilor le-a explodat parfumul. Nici eu nu înțeleg de ce. Și nu înțeleg nu doar de când cu tusea ori cu febra, nu am înțeles niciodată de ce. Și nu am avut pe nimeni alături să mă ajute măcar să... înțeleg. Aveam dreptul să fac un rău - cunoașterea presupune să greșești! -, dar nu am dreptul să produc suferință. Trebuie să ne împăcăm cu cei cărora le-am greșit și, apoi, să privim și să ne minunăm de binele/frumosul făcut, pentru a pune în balanță dacă amintirile de bine sunt câte trebuiau să fie, câte se ambiționa tânărul de 20 de ani să le creeze. Mi-e rușine să mă privesc în oglindă, pentru că nereușitele îmi sunt atât de multe și de mari, încât mă îndoiesc că am meritat viața. Puteam să creez o lume nouă, puteam să distrug nenumărate lumi grotești... Constat că lumea mileniului III se micșorează și se autolimitează benevol la spațiul unei grădini, al unei camere, al unui loc de mormânt. Puteam mai mult și nu înțeleg unde am greșit de nu am putut mai nimic. Este posibil ca un om pur să nu aibă viață proprie într-o lume mizerabilă.  Aveți dreptate dacă ne propunem un orizont uman posibil de atins. Când îți propui să trăiești fără limite, când îți propui să fii tot ce poate fi și să faci tot ce se poate face - o trăire fără orizont -, nu poți fi mulțumit cu ce ești. Și nu doar pentru că un om nu poate fi totul, dar un om trebuie să fie totul din ce poate fi. A face copii, o casă, sunt nimicuri. Valoarea înseamnă ceva mai mult. Cum mă pot împăca sufletește, când știu că puteam face tot și am reușit atât de puțin încât nu atârnă nimic pe cântar? Mulțumesc pentru încurajare!

 

Dan Cășuneanu: „Live. Tata îmi spune că sunt bun./Îl ascult până la capăt/îl cred întru totul/îmi conferă curaj să mă schimb./Tata spune că pot face orice/vreau/numai să citesc printre rânduri/mă concentrez și în /cerc/încerc până reușesc. /Tata spune că am toate motivele /să mă înțeleg deplin/mă mângâie din cuvinte/mi se adresează pe numele mic/dintr-o parte în cealaltă/toți ai mei vor același lucru/din păcate sau din fericire/uneori nu îmi e de ajuns./Tata spunè că sunt foarte bun /când plec nu uit să mă vindec/port cu mine propriul antidot.

Nicolae Tudor: Aveți trăire poetică, dar sunteți prea lung în exprimare. încercați să sintetizati acest poem într-un singur vers. Unul singur, care să mă facă să înțeleg mai mult decât ați spus dv în 21 de versuri (101 cuvinte). Apoi renunțați la poezia care se confundă cu proza (poezia vorbită), fiindcă face confuzie între geniu și începător. Poezia înseamnă muncă. Este adevărat că trebuie mai întâi o ideie. Poezia nu este musai o mărturisire, ci o demonstrație. Mărturisirea aparține consacraților, fiindcă spusele lor ne arată modul de comportare al unui geniu, comportare care devine model de comportare, prin universalitate. Adică ce gândește, spune și face poetul, gândesc, spun și fac toți oamenii. Decât că poetul o spune cu alese cuvinte (frumos), într-un mod care nu a mai fost spus de nimeni până la el. De aceea un poet citește încontinuu pentru a nu spune ce și cum s-a spus deja, ca element substanțial pe care memoria umanității să-l rețină. Mi-a plăcut la dv lupta de a ajunge dincolo de deal, în nevăzut, în necunoscut. Și vă urmăresc să văd ce vi se întâmplă în această călătorie spre ideal. Am nevoie să știu ce pățiți dv, ca eu să nu aleg greșit în viață și să sufăr la fel. Este important să spunem lumii ce este dincolo de deal. Informațiile sunt dezamăgitoare (nu e nimic, e o simplă groapă), sau pline de speranța, că, acolo, la capătul drumului, este Dumnezeu. Mulți o spun p-asta cu Dumnezeu, dar a devenit plictisitor, neconvingător chiar, încât (să închei și eu poetic, că dv), nici nu-ți mai vine să mori.

Cristian Marieta

Profira Sadoveanu i-a arătat o scrisoare lui Tudor Vianu și a fost suficient ca acesta să îi spună "Aveți talent"! Scrisoarea dv, ajunsă la umilul de mine scriitor, este suficientă să afirm același lucru. Mulți oameni devin atrași de scris pentru că observă cât de ușor este și umplu foi cu litere, cu foile fac cărți care umplu rafturile... Numai că scrisul autentic este rar pentru că rari sunt oamenii responsabili. Scrisul autentic este o muncă făcută în joacă de sufletele care, ca ale unui copil, aduc printre cuvinte nevinovăția, cinstea, întrebările, zâmbetul și îmbrățișările fără motiv, într-un cuvânt trăirea. A fi copil se reduce la a scrie fără un motiv când nu poți să nu scrii, că, altfel, nu mai ești întreg. Bine, bine, dar cele ce scriu sunt necesare, oare? Ajuns la această întrebare începe calvarul. Adică munca. Necesarul îmbracă mai multe aspecte: sunt necesar mie, pentru că nu vreau să uit ce am gândit sau trăit și vreau să păstrez amintiri palpabile (scrierile nu sunt făcute publice); necesar lumii în care trăiesc, întrucât scrisul meu construiește civilizația, schimbând oamenii cu adevărul personal. Responsabilitatea obligă la autocenzură, încât autenticii aduc în spațiul public doar cuvintele concentrat alcătuite. Autenticitatea te obligă să cauți și să și găsești acele cuvinte pe care doar tu le poți spune. Munca presupune cunoașterea a tot ce au spus înaintașii, măcar pe subiectul care te atrage, de a fi la curent cu memoria umanității, pentru a nu repeta ce și cum au spus alții (Google este un bun sfătuitor) și de a ieși de sub influențe afișând un stil după care să devii recunoscut fără să te semnezi. Arta de a deveni cunoscut propune să emiți cuvinte cât mai periculos posibile - astfel vei fi racordat permanent la realitate. Cristian Marieta, dv aveți calitatea, decisivă în crearea valorii, de a despica ideea în multe șuvițe, ceea ce descurajează negaționiștii - scormonitori insistenți după ceva-ul care lipsește. Scrisul valoros se evidențiază când temei abordate nu i se poate reproșa că mai trebuia spus sau șters ceva, când nimeni nu putea spune mai frumos, când frumosul se manifestă inimitabil între granițele unicității. Bine ați venit în Cetate!

 

Aurel Anghel

Poezia este o ființă, o alta decât poetul. Un fel de Dumnezeu căruia Poetul îi este credincios mai mult decât sieși. Descoperirea Poeziei seamănă cu descoperirea bisericii, ajungi să trăiești purul doar intrând în ea. "Nicăieri nu este mai frumos ca-n biserică", am auzit mărturisindu-se bătrânii. Nicăieri nu este mai frumos ca-n brațele iubirii, exclamă îndrăgostiții. Nicăieri nu este mai frumos ca-n poezie, ne sugerează poetul Aurel Anghel. De aceea el își dedică viața descoperind frumosul și măreția, își consumă timpul din clepsidră trăind cel mai frumos posibil și are generozitatea și talentul să ne determine și pe noi să simțim tot astfel. Venind recele printre oameni, poetul se întristează cumplit că a pierdut întâlnirea cu Ea, Poezia mersului pe jos. Voia să îi piște obrazul o rima. Poetul este, iată-l, un vânător care vrea să simtă cum prada se zbate și îi pișcă dulce obrazul. În iarna aceasta va fi pescarul ce va vâna cu ochii, prin fereastră, bulgări de cuvinte, râsete de copii, săruturi furate. 

Poezia e când altă ființă, când aceeași ființă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Violetta Petre

Pentru a înțelege adevărul trebuie cunoscut tot adevărul. A-l spune mulțimii trebuie curaj, de aceea versul trebuie să fie doar periculos. Versul trebuie să schimbe oameni și realități, el trebuie să împingă viața cetății înspre orizontul lumii perfecte, întrucât poetul, dacă are preocuparea de a înțelege lumea cu inima, este singurul care o poate și schimba. Pe umerii poetului stă povara lumii, deoarece este singurul care a evoluat de la trăirea pentru a avea la aceea de a fi. Poetul este elita, înțeleptul Cetății. Dacă se întâmplă răul, cineva este vinovat: Conducătorii - pentru producerea răului -, poetul, pentru versul neschimbător de oameni și realități. Un om limitat este indisolubil legat de a avea si alege să conducă prin viziunea lui "a avea". De la a avea la a fi este un diferența dintre ființa care trăiește pentru a mânca și a se reproduce și ființa înzestrată să discearnă binele de rău și să creeze ori să lupte pentru niște idei, sacrificându-și chiar viața, fără a primi ceva în schimb. Poetul este cel evoluat, care are menirea de a contribui la normalizarea vieții și împingerea ei pe treptele evoluției. Cum se achită poetul de aceasta? Prin vers. Care este criteriul lui de performanță? Evoluția Cetății.  Este mângâietor sufletului când, din când în când, câte un poet se ridică la înălțimea menirii sale, când lasă naibii în urmă descrierea iubirii sau a nevoii de iubire, abandonează să meșterească idei abstracte (o lume greu de accesat public) și privește omul, imposibilitatea lui de trăi, firescul și afirmarea de sine. Pentru puținul oferit în sensul descris, mulțumesc Violetta Petre!

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Depărățeanu a scris secolul trecut poezia "Viața la țară", parodiată cu succes de Topârceanu și cântată de rapsozi în spectacole, spre deliciul tuturor. Talentul parodistului încântă urechile prin sonoritatea șocantă a rimelor și caricatura făcută satului, sat simplificat la praful drumurilor și lipsa confortului occidental. Pe fond, avem viziuni diferite esențial despre viață. Alexandru pledează pentru liniștea naturii în care-ți pierzi orice gând negru, Topârceanu vrea zgomotul orașului în care gândurile negre sunt în veșnic război, ale tuturor cu ale tuturor. Citeam ieri un carton în care cineva decreta că oamenii preferă egalitatea în sclavie și refuză inegalitatea din libertate. Topârceanu și Alexandru spun invers - La țară oamenii sunt liberi și egali, la oraș oamenii sunt inegali, dar sclavi. Topârceanu preferă inegalitatea creatoare de sclavie și refuza egalitatea supraviețuirii în libertatea satului, creatoare de frumuseți de alt soi - poezia lină și dulce a culorilor, iubirii și dansului. Prefera parodia poeziei orașului, una a contrastelor: stăpân vs sclav, femei încălțate vs fete desculțe, ceva vs altceva. Acest altceva este magnetul modernității, care a determinat, odată cu era industrializării, ieșirea din armonia cosmica și de sub binecuvântarea divinității, pentru a intra cu totul într-un stil de viață în care trăirea se rezumă la a viețui carnal. 
”în aceste zile de răscruce, /văd unii oameni ce au pierdut fugind de la țară, /îndemnați de Topârceanu și Baniciu, la chitară. /Trăirii carnale i s-a pus mască./"E altceva!" ar versifica încă, parodistul, cu sfială, /dar... păstrând distanța socială!”

I-aș răspunde, în același ton: La sat, ulițe-s cu praf ce-ajunge sub fuste. /ele nu-s pavate, măcar... nu-s înguste!

 

 

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu

În anul 1850 a murit admiratorul femeii de 30 de ani, scriitorul Honore de Balzac, cel care a emis filozofia: "un singur ceas de dragoste poate face cât o viață întreagă." Mihai Eminescu a subliniat, cu siguranță, aceste cuvinte, pe cartea care l-a marcat atât de mult, încât "o oră de iubire" a devenit un fir roșu care i-a străbătut creația poetică. În 1873, cu 4 ani înainte de a avea ultima aventură a vieții, cu Cleopatra, a început scrierea poemului "Luceafărul". În "Pe lângă plopii fără soț", dedicat ei, scria: "O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră şi să mor", după ce, "se zice, a stat o noapte întreagă ascuns într-o dependință, pentru a se bucura de priveliștea suavă a iubitei“ (George Călinescu) și i-a trimis un bilețel: "fii a mea... nu o noapte întreagă... ceea ce n-aş fi cerut... ci o oră, o singură oră..." În 1889, în noaptea în care termina "Luceafărul", a trimis spre lume celebrul vers: "Și pentru toate dă-mi în schimb/ o oară de iubire". Cuvântul "oară" nu se regăsește în reproducerile literare de azi, dar exista precis în cartea mea de citire, de la școală, îmi amintesc precis când profesoara a explicat că "oară" înseamnă "oră", că așa se vorbea pe atunci. După foarte mulți ani mi-am amintit acest aspect și am căutat, febril, definiția cuvântului "oară" și una din explicații ar fi că înseamnă timpul de meditație prin care cineva oferă sau primește ceva. În cazul nostru: lecția de iubire. Curios este că în 1877, în "Pe lângă plopii fără soț", adică mai demult, scrie "oră", iar în 1889, mai încoace, "oară", ceea ce mă face să cred că esența iubirii unei întregi vieți încape în vasul unei singure ore, iar Eminescu a alintat acest cuvânt, prin licență poetică. Dacă este așa, elita culturală a timpului a făcut o crimă adaptând acest detaliu al limbajului eminescian. 

 

 

 

 

 

Octavian Soviany 

și Anastasia Gavrilovici scriu două poeme care formează, parcă un întreg. Un el și o ea, două trupuri ce se unesc vreme de-o noapte, prin iubire, devin conștiințe ce se despart în lumina zorilor, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Iată-l pe El: "N-au mai rămas prea multe de privit./Un pat abandonat. O casă goală./În camera în care ne-am iubit/Vor da buluc păianjenii năvală./Îţi pare că fereastra a crăpat./Neantul tocmai a intrat pe uşă./A scârţâit podeaua. Peste pat/Parcă ar ninge molcom cu cen uşă./În camera în care ne-am iubit/Vor locui funinginea şi zgura./Te uiţi la un cearşaf mototolit/Ce mi-a păstrat mirosul şi căldura./Şi-n timp ce-ncerci acum să te dezveţi/De tot ce gura-mi vru să te înveţeVezi barba mea cum creşte pe pereţi/Precum o iarbă neagră de tristeţe./Şi chipul tău a devenit livid./E noaptea cea din urmă, trista, sumbra,/Când mergi îngândurată la un zid/ Şi-mi răstigneşti pe zidu-acela umbra."(O.S.) Aceasta a fost ultima noapte de iubire, întâia noapte de lumină. El folosește iubirea pentru a învăța ceva femeia, ceva ce poate nici Dumnezeu nu știe. Dar... femeia se luptă să uite, fiindcă "știe ceva ce nimeni nu știe, nici Dumnezeu chiar" (Lucian Blaga). În locul de iubire, sub "cearșafuri", rămân semne ale arderii. Femeia nu rămâne cu trupul bărbatului, ci cu amintirea acestuia. Femeia și bărbatul, după oricâte credințe, filozofii și poeme, după oricâte eforturi de lipire a jumătăților, nu ajung un întreg. Au plecat, cândva, din rai, împreună, dar, se pare, fiecare pentru altceva. Femeia i-a zis "hai" pentru ca bărbatul să o abandoneze în noapte, să îi miroasă cearceaful, nici măcar nu îi zice "stai, așteaptă-mă!" O părăsește după ce i-a respins toate șoaptele. O lasă în căldura zgurii trupului care a ars în întregime, iubind-o până a devenit el lumină. Bărbatul merge alături de femeie, prin iubire, cât timp drumul său este înspre sens, sens care este dumnezeirea. Bărbatul reușește profitând de femeie. Ea sfârșește rămânând dincoace de zidul de la capătul drumului. Rămâne îngândurată, poate și fericită, că l-a petrecut cu trupu-i până la capăt. În gânduri stă toată puterea lumii. Ce va face ea, își va aminti ce i-a tot vorbit el în ureche? Se va întoarce acasă disprețuind de moarte bărbatul, cum procedează eroina din poemul câștigător de la Botoșani? Privitor sunt al acestei întâmplări poetice și nu pot să aplaud, atâta timp cât nu știu ce gura-i vru să o învețe și de ce cuvintele nu i-au ajuns, pe unde se-ajunge, în inima ei? De ce este atât de sigur că i se va agăța umbra pe un zid și nu i se va da foc în aceeași cenușă? Poetul acesta a devenit lumină fără să ne spună ceva. Pur și simplu a dispărut din iubire și a devenit, crede el, lumină. Mă întreb dacă poezia nu este și ea o umbră pe un zid de hârtie. Acesta este zidul lui Soviany. Pe zidul meu nu-s atârnate poezii și nici femeie îngândurată la poale-i nu e. Pe el se întrec doar niște fluturi pe motociclete. Și nu se ciocnesc și nu cade niciunul! Eu am căzut, dac-aș avea motocicletă.

Iat-o pe ea: "cât de bine poți cunoaște un om cât de periculoasă e partea/subacvatică a unui aisberg cât de mult ai vrea/acum să nu știi nimic despre asta să poți căsca/liniștit în taxiul care te duce acasă după o noapte etilică și singura/tristețe să fie că nu ești melc și casa ta e departe iar frigul deja își începe/acupunctura dacă ești femeie/la 5 dimineața când treci prin fața covrigăriilor bărbații/de dincolo de vitrine îți zâmbesc apoi rup cu tandrețe/intestinele de aluat la 5 dimineața singurătatea lor/e la fel de apăsătoare ca a criminalilor/dar a cui nu e/te gândești aiurea de câte secole de știință e nevoie pentru a putea/măsura amplitudinea dorinței cu un microfon în dreptul pizdei/s-ar vorbi mai ușor despre asta scuipatul dimineții se prelinge pe cer/ai vrea ca berea aia răsuflată care țâșnește din soare să rămână/în spatele geamurilor cândva un șervețel îmbibat în urină ți-a întors/lumea pe dos și a împrăștiat-o pe gresia băii din club A/algele sfâșiate pe o plajă sau sinapsele astea tâmpite/acum e totuna poate pur și simplu la 5 dimineața peisajul/emoțional de-aici provoacă greață/la semafor/șoferul dă drumul la muzică/și începe să-și scarpine membrul fantomă/ cât de biiine" (Anastasia Gavrilovici ). O  radiografie trăită a aisbergului (uman) aflat sub apă - în partea de jos a vieții. Autorul pare un transgender (bărbat, până anunță că poate fi femeie), care trăiește în sferele înalte ale Clubului A, din care, probabil, este gonit; dar nu este o problemă, mai sunt litere, mai sunt mirosuri de urină! Un aisberg, văzut de la distanță, seamănă cu un falus. Poetul pare un luceafăr "coborât în jos", la 5 dimineața, în fața unei covrigării. Simțindu-se "singur" (versul solist îl dă de gol) vede lumea ca pe o prelungire a lumii lui/ei interioare - filozofie veche, deci nimic nou până aici. Vrea să ajungă acasă cât mai repede, la casa de dincolo de semafor, dincolo și de vitrine și de întrebări. Avem în fond un bețiv care umblă năuc prin iad, umblă că vrea să știe, că vrea să trăiască, dar mai mult vrea să doarmă, să nu mai știe nimic. Ar putea fi lumea noastră de azi, condiția elitei ori a indivizilor care, din nevoia de romantism, nu își găsesc locul nici în statul paralel, nici în statul pe jos, indivizi grăbiți care nu mai pot sta nici în picioare. Indivizi care-și caută cel mai sigur echilibrul. Era mai bun un birjar de epocă, dar și ăla se scarpină! Dacă birja are cal și i se vede vârful aisbergului atârnând? Dacă emană miros de urină? Nu... vomit! Opriți istoria, vreau să cobor. Noapte bună, copii! Dacă facem abstracție de realitatea pe care o cunoaștem cu toții, putem înțelege poemul într-o cheie pozitivă: Cel care face exercițiul cunoașterii este Creatorul, care vine să afle ce se întâmplă cu creația sa. Pentru aceasta, intră în pielea ei și sfârșește prin a dori să se întoarcă acasă. A aflat că este obsedată de sex și alcool, iar în timpul rămas este preocupată de obținerea hranei. Poemul are destinații  esențiale : acasa și locul de muncă unde, cu tristețe, se rupe, cu tandrețe, intestine de aluat. Ca preocupare de căpătâi, creația divină rupe intestine pentru a hrăni intestine. În acest timp, Dumnezeu s-a deghizat în femeie pentru a cunoaște. Altădată a fost piatră, lumină, întuneric sau simplă materie. Mâine cine știe ce va fi. Oricum, nu e bine, Făptură divină Om, nu e biiine! Într-o altă cheie de citire, putem înțelege că poeta face un atac la înțelegătorii săi, așa cum a făcut nu demult Eminescu, acuzând că oamenii sunt atenți la "micile scandale" din viața unui om și nu la ce gândește acesta. Poeta are certitudinea că judecătorii săi vor reține doar ce se întâmplă în partea de mijloc a trupului si nu ce vede, simte și se revoltă spiritual. Dacă poeta nu trecea egal prin realitățile descrise și accentua, cu o tușă artistică, fuga de lume, întoarcerea într-un loc ferit de amestecul cu lumea, era refugierea în rai, locul de unde a plecat în călătoria cunoașterii, era o atitudine de răscruce: Femeia se întoarce. Ea, care a fost călăuza. Ușor previzibil, obsedații sex o vor urma. Dacă poeta se revolta la vederea smulgerii măruntaielor de către covrigari, aveam o meditație asupra condiției animalice a trăirii în contemporaneitate, punea un semn de întrebare iar cititorii aveau obligația să ofere măcar un răspuns. 

Concluzie: Poetul contemporan pare trezit, curajos și deschizător de drumuri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toni Chira

"Mă îmbrac de parcă aș trăi în anii 70, vorbesc de parcă aș fi în interbelic și, se pare, fumez ca în anii 50, îmi place să cred că pot să aduc acel „ceva nou" în scris, nu în viața personală." (Toni Chira) Sadoveanu se închidea într-o cameră și se înconjura cu lucruri vechi și miroazne, pentru a simți realitatea anilor în care trăia, gândea și acționa Ștefan cel Mare, pentru a putea scrie despre el. La fel, pentru a-l sculpta pe Balzac, Rodin i-a citit toate cărțile, i-a colindat toate locurile, a dormit în patul lui, a privit cu ochelarii lui, până a devenit el însuși Balzac. Este interesant că se vrea ceva nou, probabil din dorința de a uimi lumea, de a da o lovitură de gratie poeților contemporani. Noul este permanent adus în literatură, prin poziționarea unui cuvânt într-un vers, prin crearea unor cuvinte, prin stiluri și teme abordate. Noul absolut poate fi adus prin manifestarea geniului. Un geniu, când alătură două cuvinte, acele două cuvinte devin capodoperă. Mie îmi vine greu să găsesc primul... cuvânt! Probabil pentru că nu am fumat niciodată, nu am purtat părul mare... am încercat doar să imit perfecțiunea atitudinilor lui Iisus. Dar nu mi-a reușit, că nu am curajul nici azi să mor înainte de a apuca să trăiesc tot.  Sunt un observator al fenomenului poetic și m-am simțit obligat moral să semnalez "Toni Chira", talent cu o uimitoare creștere a substanței poetice. Uimirea este cu atât mai mare cu cât creatorul are o vârstă fragedă și trăiește poezia ca pe un joc real, iar noi suntem chiar participanți la poemul său. Importantă este scena pe care creatorul-actor tratează totul cu o detașare vecină cu disprețul, importantă devenind doar victoria sa personală. Noutatea acestei ipostaze creative este o invitație la întrecere, dar în visul lui și acolo nu ai nici o putere, este nevoie să ai și tu un vis în care să îl aduci prizonier pe el și să îi pui piciorul pe piept, mâna pe gură, pe ochi, măcar să îi arunci creionul pe fereastră... Oricum nu poți, dacă ai limite de înțelegere și acțiune, iar acest imberb poet depășește limitele, după care cheamă înspre unde el zburdă liber și victorios că a ajuns acolo. Procedându-se astfel, la nivel planetar (fiecare individ se luptă să îi atragă pe toți ceilalți în visul personal, unde să îi înhame, ca sclavi, în jugul carului său monarhic, în care el plesnește victorios în aer cu biciul) se creează o lume a elitei, profund evoluată, în care viața depășește frumusețile blânde ale trăirii si creatorul devine un războinic spiritual de top, o lume care are spulberate limitele moralei și legilor, dar menține deschisă calea spre dumnezeire. Fenomenul literar, prin Toni Chira, a intrat în porumbul genialității, în care puțini au îndrăzneala și inteligența să pășească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Costel Stancu

"ne scoatem inimile/din piept pregătiți/să aruncăm cu ele unul în celălalt/să înceapă cel care nu a greșit/niciodată îmi spui/eu te privesc fascinat/cum un filatelist timbrul scrisorii/ce a rătăcit prin lume/o sută de ani/și dintr-odată îmi amintesc/că în vreme de război/copiii furau bicicleta poștașului/închipuindu-și că astfel/veștile rele vor ajunge/mai tîrziu"

Nicolae Tudor: Cel care este fără de păcat aruncă în ceilalți cu piatra inimii sale. Aproapele ripostează: "Ești fără de păcat, de arunci?" Iată cum viața oului se desprinde de posibila perfecțiune, trăibilă doar în locul din care am fost izgoniți. Suntem păcătoși, purtăm această povară. Unii se luptă să șteargă păcatul urcând evoluția proprie pe cea mai înaltă treaptă. Cei mulți îi trag înapoi pentru că păcatul nu poate fi nicicum șters și se adâncesc în comiterea altor și altor păcate. Acesti "unii" se departează de Dumnezeu, dar propovăduiesc de zor credința. Cei care se luptă cu ei înșiși pentru a redeveni fără prihană sunt putini, iar cei care aruncă în ceilalți cu perfectiunea inimilor proprii, pentru a-i întoarce din cadere, și mai puțini. Căderea nu mai poate fi oprită, doar întârzierea ei. Iată drama, iată strigătul!
     "Cînd copiii se joacă, între ei, de-a războiul,/furnicile sînt liniștite, spune Celălalt./Eu scriu, doar astfel îmi voi aminti ceea ce/nu am trăit niciodată. Ca întotdeauna, noi doi./Al treilea e Dumnezeu. El tace progresiv. Oare/și lui i se face dor, din cînd în cînd, de laptele/ mamei sale? îl întreb pe Celălalt. Acesta rîde./Știe ceva ce eu nu știu. Între frații de duh/nu ar trebui să fie secrete. Dar nici moarte în aerul/încă nerespirat. Nu înțeleg. Cer armistițiu./Celălalt mi-l semnează în palmă./Prea multe nedumeriri, sîntem doar niște copii./Hai mai bine să turnăm apă într-un mușuroi de furnici!" (Costel Stancu).

Modificarea de la "prea multe întrebări" la "prea multe nedumeriri" bagatelizează trăirea. Copilul este nedumerit de ce vede în jurul său și vrea să afle. Procesul cunoașterii nu se termină niciodată, se spune că oricât am ști, tot proști murim. A păstra nedumerirea, ca o constantă a vieții, înseamnă să avem și lupta deschisă pentru a pastra și neprihănirea copilăriei, poezia ei. Din păcate, omul evoluează și află că, după ce cunoaște destule, devine inutil să mai cerceteze, fiindcă știe că înainte este la fel, ba chiar unii mărturisesc că la capăt nu se afla nimic, doar vis sau deșertăciune. Omul evoluat, prin deformarea caracterului său, obținută de repetitivul "de ce", continuă să pună întrebări și de aici figura de stil că totdeauna rămâne copil. Numai că întrebarile nu mai sunt nevinovate, ca nedumeririle, ci acuzatoare. De ce-ul, de-acum, trage la răspundere: de ce lumea este așa de ”eronată” (Bacovia) sau ”hâdă” (un preot)? ”de ce omul este numai atât” (Gib I. Mihăescu)? de ce nu ai rămas pur? de ce nu înțelegi? de ce există atâta nedreptate? șamd. Întrebările omului evoluat au în ele instinctul de a repara ce este prost făcut sau se destramă, de a reconstrui întregul, ceea ce este mai mult decât o firească nedumerire, specifică doar copiillor și poetului. Poetului, da, întrucât el se plimbă nu printre oameni și lucruri, ci printre metafore și cuvinte cu tâlc, printre sentimente și atitudini... Întrebările lui devin strigăte ("de ce nici măcar cînd mori bucuria nu e întreagă?"; " de ce mă pedepseşti și pentru greşelile celuilalt?") ori încercare de dumnezeire ("În vreme ce eu strigam să se facă lumină// Tu dansai, dansai"). Nedumerirea nu are universalitate, nu este o filozofie de viață. Întrebarea - da.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ion Podosu

”Poezia, după părerea mea și a unor critici literari, nu trebuie neapărat să reflecte realitatea imediată, ci ea trebuie să creeze o imagine proprie a celui care scrie asupra realității.” (Ion Podosu).

Nicolae Tudor: Curioși criticii noștri literari și curioase opiniile despre poezie! Poezia este o exprimare frumoasă în cât mai puține cuvinte. Exprimarea poate să fie cu rimă, pentru a arăta munca poetului și a adăuga prin ea mai multă frumusețe. Poezia trebuie, obligatoriu, să aibă ritm. Poetii contemporani scriu liber, prozaic, dar depășesc granița poeziei, când o lălăie cu aspectele inutile ale vieții personale. Poezia mea are ritm și rimă întîmplătoare, menită să accentueze anumite stări emoționale. Realitatea imediată nu există în viata mea (acel polițist care amendează săracul, femeia care spune copilului că nu-i e frig), eu aduc o realitate a lumii în lumea mea poetic, pentru a-i demonstra urâciunea. Am scris mai înainte un volum de proză scurtă, "Duminicalii", și impresia multora a fost că acea carte este o carte de pură poezie. Versurile contemporane excelează în metafore, acestea au devenit o grilă eliminatorie chiar. De la poezia cu rimă am evoluat la poezia metaforică, în care ceea ce e nu e. De exemplu, a devenit în vogă o poezie cu un vers în care poetul plimbă un cățel și se pișă pe un gard. Câștigătoarea concursului de poezie de anul trecut al USR are un vers în care acuză juriul ca membrii sunt atenți nu la ce spune ea, ci la modul cum ține microfonul aproape de pizdă. Bineînțeles că acestea sunt și nu sunt realități, ci idei care folosesc realitatea ca pe o caramidă într-un zid filozofic. Cel care s-a pișat pe gard a vrut să spună că supraomul nu ține cont de om și toți trebuie să evoluăm ca el! Femeia cu microfonul acuză partea masculină, oricât de evoluată ar fi, că are gândul doar la sex, deci omul a rămas ancorat fără scăpare în animalicie... Poezia este in toate felurile. Un cititor trebuie să observe doar jocul cuvintelor, spectacolul pe care acestea îl oferă, vizual, ca înțelesuri sau mișcare scenică. Inainte vreme pictorii se întreceau să aducă în spațiul public imagini cât mai reale, dar care să pună privitorul pe gânduri. Pictura a evoluat rapid după descoperirea aparatului de fotografiat și arta a adevenit o realitate exprimată în toate felurile posibile numai real nu. Metaforizarea accentuată a poeziei pare să se rupă de cititori, de înțelesul lor, ea tinde să devină accesaă doar de o elită, autointitulată "regi peste viscolele fierbinți".  Dar și această poezie va fi ajutată de calculator să devină înțeleasă peste sute de ani. Eu nu agreez acest stil de a scrie, îl consider o modă trecătoare. Pictura clasică nu este decăzută din noblețe pentru că relevă imagini reale, ea rămîne pictură, ba chiar redevine modă. Consider că scriitorul este un ales cu inima și el are obligația să schimbe oamenii din realitatea imediată, cu ajutorul cuvintelor. Un celebru critic chiar a decretat: dacă un act artistic nu mă învață ce este viața, dragostea și moartea, nu mă interesează. Poezia incifrată metaforic este la extrema înțelegerii, de aceea o consider neprietenoasă omului, pentru că nu reușește să îl pună ganduri, ci îi oferă o imagine șocantă, greu inteligibilă, de cele mai multe ori sterilă. Este nevoia poetului de a evada din cotidianul plictisitor, cotidian în care toți plâng după iubire, părinți, locurile natale șamd. Poetul greșeste pentru că harul primit nu este conștientizat astfel încât, cu viața proprie, poetul să ajute să dispară plânsul, nicidecum să fugă pe insula metaforei și să-și construiască acolo doar el știe ce bazaconii. Poezia se simplifică, iată, la a lupta sau a fugi; la a te implica în viața Cetății, constructiv, sau a-i sprijini pe decidenții hoți doar pentru a primi un serviciu ușor sau a mânca la masa lor. Nicolae Tudor a ales să lupte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mihaela Roxana Boboc
„… silabe orfane se desprind de mine/şi mama e frumoasă aşa cum ai lăsat-o/cu buzele pline de pământ/doar eu mă îndoiesc de cer, iubire şi de suburbii/cândva o să revin, copilă, într-un anotimp/ purtând în braţe snopi de zăpadă…”

Nicolae Tudor: Interesantă sintagma "SILABE ORFANE" din acest timp în care părinții și bunicii mor de covid. Rămâne literatura orfană, alfabetul orfan. Adică al nimănui. Deja este al celor care l-au înhățat cu forța și pus să cerșească. Cel care scrie, creatorul, începe să se îndoiască de Dumnezeu, de iubire, de suburbii. Este firesc să te îndoiești. Dar nici să crezi că mahalalele din suburbii vor salva lumea -  ele sunt acolo să permanentizeze săracia și urâtul acestei lumi, și să apere Centrul de atacul din exterior. Să te îndoiești de cer, nu este ceva nou, dar, să poți face aceasta, îți trebuie multă cunoastere și profunzime până îl simți chimic pe Dumnezeu. Nu înțeleg ce are poetul cu Iubirea, ca iubirea începe cu tine, cuprinde cu brațele ei o lume întreagă și se întoarce tot în tine. A te indoi de iubire înseamnă a te îndoi de tine însuți. Da, este război. Dacă este posibil să murim toți, în tine trebuie să crezi, să crezi că te poti salva. Ai chiar obligația să te salvezi. Salvându-te, salvezi lumea întreagă prin posibilitatea unui nou început. Si o poți salva doar prin iubire. Așadar, ”Silabele iubirii” nu trebuie nicicând să rămână orfane.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Casian Balabasciuc

"În fiecare casă veche/ Stă încrustată o poveste/ Despre un om sau o pereche/ Ce singuri și-au făcut o zestre./ Și-au drămuit agoniseala,/ Au pus deoparte, să ajungă,/ Au dat uitării oboseala/ Să-adune un bănuț în pungă./ Au adunat tot ce se poate/ Și au răbdat cu vrednicie,/ Au dat din vieți și sănătate/ În truda din gospodărie./ Au lăcrimat câteodată,/ Așa-i când grijile apasă,/ Și cu ce-au strâns, în timp, din plată/ Au înălțat, cu greu, o casă./ Un adăpost cum se cuvine,/ Nu un palat, nicicum o vilă,/ Dar cum și l-ar dori oricine/ A dus o viață dificilă./ În piatra de la temelie/ Li s-a prelins sudoarea muncii./ Părinți fiind au vrut să știe/ Că au o moștenire pruncii./ Nu mai sunt să o mai vadă/ Cum stă pe-o rână, gârbovită./ E putred gardul la ogradă/ Și prispa zace risipită./ N-ar crede marea grozăvie,/ Că munca lor e de ocară,/ Pe unde-s pruncii, Domnul știe/ Și că s-a risipit o țară!"

Nicolae Tudor: Acest poem, în plan existențial, arată cum pâmantenii eșuează, chiar dacă se sacrifică mult. Pentru a înțelege bine ideea poetică trebuie să definim normalitatea, în acest timp al socotelilor istorice, când, a avea o casă și a fi nedependent de civilizație, înseamnă a-ți salva nu doar viața, ci și specia. Normalitatea, după părerea mea, este ca fiecare să dețină o bucată de pământ, egală cu a celorlalți, care să nu poată fi înstrăinată niciodată. Părinții trebuie să strângă ban cu ban și să cumpere acest pământ (cam 5 ha, compact). Acolo să înceapă, generație cu generație, să se construiască raiul și să fie lăsat urmașilor mai bogat decât a fost preluat. Copiii trebuie învățați să meșterească totul cu mâinile proprii, de la lucrul grădinii, la îmbunătățirile funcțional-estetice, educație, sănătate, apărare... Părinții trebuie să fie preocupați să-și educe copiii să nu plece peste mări și țări pentru un câștig oarecare, că acasă pot avea tot ce-și doresc. Aceasta este normalitatea și ratarea ei aparține exclusiv părinților. De aceea nu mă înduioșez când citesc despre ei că sunt bătrâni, că-și așteaptă la porți plecații departe, că a putrezit totul, că mor singuri și altele. Odată cu ei moare și raiul care putea fi. În multe poeme contemporane este descrisă povestea reală a unor oameni, nu se fac obligatoriile demonstrații dramatice folosind lupta dintre bine și rău și primul învinge. Binele bate obrazul, în loc să ofere lecții, încât răul să se rușineze și să se corecteze. Abundă virtualul cu plânsete de bătrâni care își strigă neputința. În spatele cortinei avem o disfuncționalitate educațională. Părintele a muncit, are mâinile bătucite și crăpate, dar a muncit ca prostu', dacă odrasla a plecat de acasă să se supună altora. O astfel de abordare poetică alimentează ura părinților abandonați împotriva copiilor, care s-au lăsat amăgiți de o libertate superficial-înrobitoare, dar excitantă, în schimbul trăirii complexe în simplitate, în care Dumnezeu i-a trimis. Pământul este cel care întreține viata, dar pământ nu avem toți. De ce există argați? Pentru că ei nu au pământ și sunt nevoiți să muncească altora, pe pământul lor. PărințiI s-au chinuit să ridice o casă copiilor lor, care nu pot rezista instinctului de a deveni sclavi, dar, în timp, dramatic toate devin înghițite de natură, prin pustiire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

George Adrian Popescu

"Oroare cu poștalionul de seară/văd aerul pe care îl respir/ca și cum mi-aș îndesa ochii în cămașa luminii/și aș deștepta-o/ca și cum ar fi petecul meu de viață și l-aș împarte la drumeți/ca și cum mi-aș sărăci noaptea privindu-te/soldatule rus/văd lucrurile acestea peste care calci/încălțat în sânge/cum ai încăleca moartea pe un cal alb/îmi plimb privirea peste mâinile acestea legate la spate/ne surâdem/amândoi soldatule rus/tu pentru că ești fericit/eu pentru că nu pot mișca de oroare/vad chipul fecioarei crispat de durere/îi aud glasul strigând implorând/veniți zei să mă luați din înaintea rușinii/văd copii mutilați/și deodată strămoșii tăi toți îmi apar în față/soldatule rus/asemeni ție târâiți prin mizerie mocirlă și infama bucurie/a neumanului"

Nicolae Tudor: "ne surâdem amândoi soldatule rus/ tu pentru că ești fericit/ eu pentru că nu pot mișca de oroare." Și eu surâd lumii întregi pentru "neumanul" pe care îl manifestă clipă de clipă. Și nu am "mâinile legate la spate", nici chipul crispat de durere". Și nu pentru că nu pot să spun adevărul, ci pentru că partea mea din planeta aceasta, dăruită și mie de Creator, aparține cuiva; pentru că, între toate pătrățicile planetei acesteia este o luptă atroce pentru a fi stăpânite, ca stăpânitorii să trăiască-n huzur. Surâd că visurile trebuie cumpărate, dacă vrei să fii ceea ce ai dreptul să devii. Oroarea începe de la gândul că ești altfel și se termină cu măcelul celor care sunt sau vor să fie diferiți de tine. Surâsul fericitului și surâsul nefericitului, puse în aceeași fotografie, nu spun nimic, dacă nu știm și povestea lor. Poate soldatul rus are dreptul să fie fericit, pentru că el se află la capătul drumului personal, pornit în căutarea adevărului și sensului ființării sale, poate surasul învinsului este o revelație a zădărniciei luptei dintre semeni, că, dacă nu ești nemuritor, este inutil să ai mai mult decât poți mânca și privi pe îndestulate în pătrățica cea egală. Oroarea, din păcate, face parte din viață, cum aerul, cum lumina. Cu cat ești mai evoluat, cu atât o înțelegi mai profund și o vezi, o conștientizezi ca fiind peste tot. Din punct de vedere al universaliții, poema este abordată dintr-un unghi incomplet exploatat.

 

NICOLAE TUDOR DESPRE NICOLAE TUDOR

Duminicalii vieţuiesc într-o pătrăţică a începutului evoluţiei umane, pe prima treaptă. Aici îi traiu’, aici îi raiu’ îşi zic, aşa că li se pare inutilă aventura să urce. Pentru ei, a ajunge înseamnă a sacrifica trăirea vieţii şi nu înţeleg ajungerea dacă nu te înalţi aşa cum eşti, iar, dacă ţi se cere cumva să încalci conştiinţa, înfrângerea să nu presupună o azvârlire sau cădere de sus. Şi-s fericiţi că se-nvârt cu pământul odată visând sânul raiului atârnând în aţa aia de... speranţă. Unii adoptă poziţia ghiocelului şi vorbesc două cuvinte, restu’ tac, alţii recunosc că sunt participanţi cu vorbe goale - asemeni porcului cu dovleacul, dau vorbele de-a dura. De prea multe ori ,unul se luptă să vorbească şi altul să-l întrerupă, dar au caracterul de a nu se feri de adevăr şi le place să fie Om - ideal neatins, întrucât nu a întârziat trenul pentru vreunul. Duminicalii sunt ăia de pe poale, din urma timpului, cărora li se rupe de viaţă şi trăiesc mai... aşa. Ani şi ani îşi tot zic: Hai, că mai am oleacă de necaz şi scap, hai că mai am oleacă de opinteală!, dar apar mereu altele şi altele. Dintr-un deosebit, am ajuns văzut ca un câine, se plânge câte un bătut de cea care a avut în cine să dea - viaţa. Banii lor, mai întotdeauna, sunt banii de pâine, cu care adorm sub pernă şi, toată noaptea, pun mâna să vadă dacă mai sunt. Nu-şi zăpăcesc copiii ţinându-i cu cartea-n mână ( pentru a se lăuda într-o zi: "N-ai tu ce-am io!"), fără să ştie să se joace cu mingea. Ei n-au, nici nu le trebuie şi se fac că nu le lipseşte. Se privesc în oglindă doar când se duc undeva şi vor să fie „giugiuc”, dar ştiu ca atunci nu sunt suferiţi - li se reproşează că s-au îmbrăcat de moarte. Duminicalii au lipsit la lecţia "Eu sunt, eu fac, io pot" aşa că-s repetenţi toată viaţa în clasa... socială. „Doamne, unde e de mine?” se-ntreabă câte unul şi... nu e nicăieri. Dar sunt cei mai indicaţi la muncile la unghie: baros, târnăcop, sapă, targă, omorât bolovani, la... hăi-rup. Acolo li se face totdeauna batjocura de către cel care plăteşte reproşându-li-se că nu sunt în stare nu să-ndrepte un fier, măcar să-l strâmbe! Tot strigându-li-se, au ajuns să creadă ca nu mai au scăpare, aşa că recunosc singuri: Sunt de nici o ispravă! Cel mai sfânt bun pe care-l au e... Crucea. Atunci când dau de pomană, şi-şi dau zilnic, sunt în stare să o dăruiască, numai să nu fie cerută de la obraz. Ei cred că poţi să fii cât ai fi, dacă n-ai gramu-ala de noroc de la El, nu faci nimic. Îşi strigă adevărurile spre cer şi se lasă în voia lui Dumnezeu, pe care-l păcălesc de zile visând „să-L mai păcălească.” Dar viaţa nu înseamnă nimic pentru ei: De-oi fi ori de n-oi fi, tot un drac! Duminicalii supravieţuiesc într-o lume scălâmbată, parcă ţinută într-un ciudat pantof chinezesc şi-a răbufnit ici colo, (acum prin paginile unei acestei cărţi), o lume strâmbă pe care n-o mai îndreaptă nimeni, şi-n care „nu trăim pe literă omenească" - oriunde ciocăneşti şi intri, ţi se strigă: „Ieşi afară!” O lume pregătită pentru o sfârşală ("Ce mai, sînt anii de pe urmă”- trebuie să fii prea om, ca să rezişti!); o lume fără frâie, în care unii, din cauza clocelilor din cap, îi înţeapă şi au ajuns hoti-cinstiţi, în timp ce se răstesc la ei că nu sunt destul de civilizaţi. Numai că fibra duminicalilor şi-a găsit echilibrul pe o treaptă a întunericului. Treapta următoare nu este a lor, cineva are nevoie de ei acolo. Ar putea să o urce doar dacă ar apărea conştiinţa că e uman să li se pună mai puţin pe umeri, încât munca să ofere bucurie, nicidecum să fie„scârbici”. „Viaţa-i frumoasă dacă râzi, altfel nu e nimica”, spune, cu ultimele-i puteri, Omul cu barosul. Şcoala vieţii i-a învaţat pe cei care-l plătesc să aibă grijă să nu râdă şi să-i transforme viaţa în nimica. Maşinile, casele înalte din piatră şi cu muţuglui, apoi câte şi mai câte, lasă în urmă, cu fiecare rotaţie a pământului, "adunătura desculţă a lu' nimănui", cea care merge cel mult cu bicicleta şi aşteaptă la infinit o milă. Să ne mirăm că între oameni se ridică Zidul lui Marghiloman cu o spărtură prin care doar se satisfac interese? Într-un timp când Constituţia-i căzută jos, fiindcă s-a lăsat mână liberă lătrăreţilor care au împins omenirea într-un impas făcând legea să se-nvârtă ca şurubul, şi-aşa şi-aşa („dreptatea nu-i pe pământ, dacă n-ai putere, până şi cu-Adevăru’ trebuie s-o laşi moartă. Legea face din om-neom, chinuie mai abitir ca pe Hristos”), un timp când oricine caută să te înşele cu ceva. Duminicalii stau încremeniţi şi-aşteaptă în zadar, de la Sistem, să fie şi Dumnezeu băgat în calcule, iar de la Dumnezeu să nu mai greşească cu mila, încât cel rău să nu mai sfârşească bine. Numai că Sistemul a divizat oamenii până la unul, încât Iubirea să fie dăruită doar celui puternic. Acesta este şi momentul vinovăţiei mondiale: Învingătorul (care este un om şi nu un concept) şi ai lui fac legea, iar tu va trebui să te supui. Nu mai contează daru’ tău, gata, s-a băut, s-a mâncat. Aşadar, viaţa depinde de un învingător, dacă acela a fost mângâiat de femelă, dacă vinul a fost oţeţit ori fasolea afumată. Fiindcă va ridica mâna şi va face un gest fulgerător. Şi fulgerător se vor schimba toate: calitatea apei, a gazului, adânciturile din asfalt, taxele anuale, toate, toate, toate. Duminicalii fac haz de necaz: ”Taci din gură, când o muri… jucăm!” Intrebarea de milioane de ani este dacă se poate altfel, dar răspunsul a fost dintotdeauna o tăcere interesată, motivată ridicol, care a lăsat să se lucreze nestingherit pe dedesubt imprimând vieţii (paralel cu modul de supravietuire „din rău în mai rău”) un mod de trăire, încât libertatea şi democraţia au devenit „şvaiţăr cu găuri” iar politica „Ia-ţi-o ţie” - „ Dă-mi-o mie”. Fiind ultimii, Duminicalii sunt şi fi-vor mereu de sacrificiu. După ce li s-au umplut buletinele cu ştampile şi nu s-a schimbat nimic, şi-au zis: "Ducă-se draculi toţi, n-are cin' să ne apere, n-avem cum işi din balacină!” şi-au aţintit privirile în sus, chiar dacă ştiau că Oamenii lu' Dumnezeu ar trebui să-i tăvălească pe oamenii lu' dracu. Duminicalii se roagă... de câte ori se roagă. Unii se întrec în aprinsul lumânărilor la biserică („am aprins două lumânări, sunt mai tare ca tine!”), altii, fix la 12 noaptea, când se deschid cerurile, aprind o lumânare în casele lor: „S-a înmulţit lumea cu dobitoace şi au chipul Tău, Doamne. Dă-mi puterea ca, făcând un semn, un singur semn, să dispară niscaiva lighioi.” Alţii sunt nedumeriţi: „Doamne, de ce nu schimbi lumea, de ce fugi?” Sunt şi câţiva Faţă-ntoarsă de la Dumnezeu care şi-au pierdut încrederea în tot şi nu mai vor să ştie de nimic. Rugăciunea n-o ştiu toţi, chiar Nicolae o încurcă. Un duminical scrie „Tatăl nostru” pe o hârtie, să aibă în buzunar la o nevoie: „- Mă, ai pus titlu? Da' ai pus "Amin" cu a mare?” îl ţine din scurt Desculţu. „Nu, că mi-a venit lapsusu'. Las’ c-o-ntreb acasă p-aia bătrână şi mai scriu pe ormă. Stai să scriu "ispită", că asta-i periculoasă tare! "Să iert ăm gre şi ţilor" (adică tot p-ai noştri, săracii!) "că a ta e pu te rea. Şefule!" Aici am pus de la mine!” Duminicalii sunt credincioşi, chiar de intră-n cârciumă, au crucea la gât şi încearcă să şi-o facă pe trup, Crucea devine o prezenţă care obligă la adevăr („Nu mă pune să mint, c-am făcut cruce”; „Dacă mint, să mă bată Crucea pe care, iată, o fac în faţa voastră”). De multe ori, însă, mâna nu reuşeşte s-o încheie, din cauza repeziciunii la care le este supusă trăirea, a oboselii sau realului care bate lăuntrul („Începe crucea, dar, pe la jumătatea ei, mâna uită şi…-mi arată soarele”) - probabil de-aceea şi rămân cu sufletele greu încărcate. „Biserica-i numa aşa, să-nmoaie inima la criminali”, „păcăleşte cu vorbele” şi stârneşte omul chiar împotriva omului („M-am dus cu pachete pentru-mpărţit, să le slujesc - povesteşte Tan Georgescu. Şi-un drac de om a băgat mâna şi-a luat din coş. N-am mai ţinut cont de biserică, de nimic, şi l-am luat la-njurături: «Biserica mă-tii, dacă te prind…» Am lăsat coşu’ jos, şi-aleargă după el! Am făcut v’o două ture pân-a lăsat alea din mână şi s-a făcut nevăzut.”) Biserica-i locul care oferă apa sfinţită în care oamenii cred cel mai mult, numai că obligă mulţimea oferind agheazmă în schimbul ascultării slujbei. Împărtășania sau înmormântarea se fac doar dacă ai fost văzut de popă, dar duminicalii se răzbună nechemându-l la pomeni, „că nu sîntem obligaţi!” (Ce, io nu ştiu să pun niţică tămâie şi s-afum cu ea? E primită, că-l dă la o parte pe ghiavol). Duminicalii cred ca o parte din relele lumii s-au întâmplat numa’ de la popă! Aşa că îl consideră sperietoare („Postiţi că, altfel, vă duceţi toţi în... iad”), funcţionar lacom („Popii şi parlamentarii! Ăia dorm şi ăştia cântă: Aleluiaa..."; „Banii–s ochiu dracului şi-i place-n primul rând popii”), un neobrăzat care aruncă la porci copanele şi coliva, iar „când vrea să facă bani, ia găleata aia şi ciocăneşte-n poartă. Îţi spune de la obraz să-i pui şi-n traistă. Şi-i pui ce-i mai bun, de!”) Nu cred în puritatea interioară a acestuia (Nici nu s-a sculat preotu’. Pân-o târăşte pe preoteasă la marginea patului… mai e! Săptămâna trecută am plimbat-o pe mama ce-am plimbat-o şi-am zis s-o mai plimbăm oleacă, da’ n-a vrut. M-a chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ţine! Nu i-a convenit cât i-am dat, cică să mai aduc) şi-i interpretează prestaţia ca pe o bagatelă („Şi ce-a zis, mă, popa acolu? întreabă Al lu' Puştiu. - A zis că-i… bine!”) sau un rău care compromite grav ideea de credinţă („cică nici El nu le ştie pe toate!”). Aşa că se bucură când o păţeşte („A intrat şi la Ţicnitu – o belea de om. Stătea şi bea de pe scăunel. Şi-l lasă pe popă, îl lasă să stropească p-acolo şi-i zice: “Acu, părinte, fă-mi şi mie o... cântare. Să moară viaţa mea, dacă nu mi-o faci p-aia: „Dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine!” Stai oleacă pe pat, ia de bea un păhărel…” Popa dă să iasă, da’ Ţicnitu-i blochează uşa cu cuţitu’. Şi... i-a cântat popa, să scape de nebun!”) Biserica este un bine paracliserului care merge cu registrul după contribuţie („Ieri ţaica Anica-l certa-n fundu' grădinii: "Nu fi prost, trage şi tu din bani, că doar nu i-oi duce pă toţi!") iar oamenii înjură pe preot că «de ce nu taie chitanţă când vine cu cerşitu’?» Astfel se face că preotul se îndepărtează de oameni. Dar duminicalii îlsimt organic pe Dumnezeu: miruiesc pomii, ţin candela aprinsă, tămâiază împărţeala şi, prin casă, la nevoie, îngână bisericeşte nişte cuvinte. „Cine nu crede-n Dumnezeu, nu crede-n nimic” le este înţelepciunea. „A crede” este încercarea de a fi ceva şi nu cineva ( „Mulţi, cică, nu există Dumnezeu. Îl caută cu lupele să-L vadă pân cer, nici unu nu-L vede, da’ El e-acolo, sus! Cum să nu existe Dumnezeu?!” „Dumnezeu este al meu!»- spune nebunul - Şi al fiecăruia. Dacă ţine la El” „Ce-L tot strigaţi atâta? Lăsaţi-L să să odihnească! Faceţi bătături la genunchi, vă poleiţi cu rugăciuni, să nu vă atace cel rău. Există un singur păcat: acela când faci rău cu bună ştiinţă.”) Duminicalii nu-şi însuşesc ce nu le aparține, „să le meargă bine”. Nicolae este cel care are nevoie de o Puritate si o Perfecţiune, dar are spaima că Dumnezeu nu este Perfecţiunea, că va trebui să se lupte şi cu El în nefiinţă (Doamne, Te voi căuta dorind să nu te găsesc având în suflet spaima nedesăvârşirii Tale.) Inconştientul îi spune că Dumnezeu stă ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi, că dă în fiecare dimineaţă lumină („I.E.Lî împarte ziua, precum o mamă, mulţilor copii, pâinea”), însă o folosim în contra aproapelui, ca şi cum ne-ar fi dat-o personal („Acumulăm, cu mâna-ntinsă şi cu forţa şi îngrămădim unele peste altele, umplem podurile, chiar dacă ştim că le mănâncă rugina, microbii şi moliile. Într-o zi, noi sau altcineva, le ducem cu căricioru’ la «fier vechi». Numai că rănile produse de efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neştiute, nebănuite chiar, acoperă nişte biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum scrâşnetul dinţilor şi crucile către însus, şi dau împreună un geamăt planetar.”) Altădată crede că Dumnezeu „e un creier încins, o… Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins, care scoate gemete şi hi-hi-ituri - Îi ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne-n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe numai de El înţelese.” Şi se întreabă de ce nu se mai întâlnesc oameni ca Iisus? Dumnezeu este, câteodată, ceva atât de simplu: „gândul care se face vis şi pâine, şi apă... care vindecă şi linişteşte cu somnul. Un copil se opreşte în dreptul gemuleţului sau: «Vreţi cireşe? Dumnezeu este, câteodată, ceva atât de simplu, precum copilul acesta care îmbie cu cireşe.” Lupta Duminicalilor se duce cu gâlciovarii – aceia care “nu-s clociţi bine” (de familiile care au speriat cartierul) şi au „inimă de rău”, cu care bagă frica-n oameni amăgind cu cuţitul sau băgându-l în trupuri, cu firescul tăierii unei felii de pâine . “Omul cu cutitul”, “Cioroiu-Boala Copiilor din “Umbra nopții”, “Tili”, “Alba-neagra” sunt incursiuni în psihologia unor astfel de personaje. Dar se dă o luptă şi cu femeile care amăgesc şi ele, cu trupul, îi fentează şi li se alătură ca animalele, doar pentru procreare, când ei vor în fiecare seară să-şi echilibreze osteneala din timpul zilei. ("Femeia se urcă undeva sus, sus de tot, cu nişte probleme ale ei şi... nu mai are nevoie de noi - zice unul. N-are puterea să-nţeleagă nevoile bărbatului, nu e suficient de lucidă. În schimb vrea să ia ea toate hotărârile. Bărbații îi trec cu vederea multe de tot, da’ ea nuiartă nimic.”) Bărbaţii se bagă pe sub pielea ei şi creează iluzia că fac ce vor femeile, doar ca acestea "să se simtă bine că, dacă se simt rău, e mai rău şi pentru ei”. În fapt, execută ce trebuie făcut. Lupta aceasta le ocupă tot timpul, îi obosesc într-atât că nu le mai este aminte să se implice în social, de unde s-ar salva cu toţii. Numai astfel fiecare familie de duminical a rămas şi rămâne în urma societăţii, într-o frumoasă şi continuă încăierare, dusă într-un fel de lichid amniotic din care ies la suprafaţă, cu rândul, pentru gura de aer, învingătoare fiind căsnicia care sfârşeşte cu bocetele pentru cel iubit, bătătorirea unei cărări spre cimitir sau singurătatea şi regretul că au „sinucis”. Chiar dacă n-au prea mers undeva în viaţă pe acelaşi trotuar sau la braţetă ori de mână, dar au ajuns întotdeauna acasă, unde au camere şi paturi proprii, flori, emisiuni tv şi copii personali, unde fiecare are cărări proprii, convieţuirea rezumându-se la a trăi sub acelaşi acoperiş, dar separat. Se produce această paradoxală nenorocire când femeia este cel mai frumos lucru care poate să ţi se întâmple, iar ,fără femeie, eşti pierdut în viaţă, te distrugi, n-ai nici un Dumnezeu! Se produce numai pentru că ea, femeia, obligă la... ploconeala de pe lume - un joc necesar evoluţiei, dar regulamentul jocului este împins brutal peste condiţia preocupării exclusive de a supravieţui a lumii lor. Rezultatul? Bărbatul, după ce aşteaptă să se inventeze ceva să nu mai fie nevoie să mâncăm, vrea imperios să existe şi ceva să nu mai vrem femeie. „Dacă femeia n-ar avea petecu-ăla, ar fi cel mai aruncat animal”, spun unii duminicali, e necesară la-nceput, doar câteva minute, cât o iei în braţe, Femeia-i „o… bipedă care deranjează tot, de la bubica aia a ei se trag toate nenorocirile pământului! „Ne-arată trupu’, ca pe o prăjitură, iar nouă, mai rău ca la copii, ni se scurg ochii după el, ne bagă-n boale! Curând „te-aduce-n stare să bei sau să dormi, să n-o mai auzi. E o tăună! Când îşi lungeşte coada, să te ţii, ne dă numai ciorbă de limbă!” Alţii îi iau apărarea: După ce-o iau în braţe, nu ştiu ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica. Ti-a murit femeia - ţi-a muritmintea. Câteodată este tot ce-ţi trebuie. E rău tare să nu te aştepte acasă, ca pe fiecare. Merg să mă berbelesc, nu mai e lamă! Vreau să fac mâncare, nu mai e ulei! Vreau să schimb chiloţii, stai că nu mai e nici unu… Dacă n-ar fi fost femeia, n-aş fi avut nici pantaloni pe mine… Cine iubeşte este un prost. Da’ cine nu iubeşte e şi mai prost. Femeia e… fericirea!” Atunci când nu-i refuză, duminicalii trăiesc o ameţeală mai mare decât le-o oferă băutura. Dar femeia le cere răspicat să nu mai bea, iar ei mai aldraculi beau („Beau favorită ei”), chiar dacă mulţi recunosc că „băutura nu ne trebuie”, că e cimitiroză. Mulţi beau de supărare, „să-şi tulbure crei’ru’-o juma de oră”, să se aprecieze ori să ajungă la Adevăr. Cei care ducnişte „lucruri grele”, le atacă şi le doboară cu băutura.
Duminicalii vieţuiesc cu cărţile pe faţă, într-un spaţiu al egalităţii, asemănător cu al mănăstirii („Mai beau una şi-mi bag în viaţă. Şi-n troaşele lu moşu-ăsta. Dacă te-ncap şoşonii mei, ţi-i dau şi mă duc acasă desculţ: hai-hai, hai-hai…”) Băutura e cea care dă rezistenţa, măcar „un impuls”, ori face tot binele chiar. Unii nu pot să se culce limpezi ca picătura de ploaie, să nu vorbească cu morţii. Pentru mulţi, băutul e un drept („adică n-am voie să beau şi io un pahar, după câte am tras azi? Spune-mi şi mie ce am voie în viaţă, dom’le?”), şi mai mulţi, dacă nu beau, nu trăiesc. Când li se spune: „cred că... te-ai îmbătat”, răspund încântaţi: „Norocu’ meu!” “Omule, trăieşte şi tu!” i se strigă lui Nicolae, cel care este în sufletul lor, căruia-i dăruiesc flori, apă de izvor, vrăbii gata făcute, chitoaşcă de babic - să-l usture şi pe el -, fasole acrită cu gutui, funii de ceapă. Dăruirea mărului a devenit un ceremonial: ”Vine Săndel. Scoate uşurel un măr din buzunar şi mi-l pune pe furiş sub priviri. Da’-ntâi se uită dacă nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, să aibă altcineva sufletul s-aducă… măru'! Ştiu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede toată suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, ţanţoş, ca un boier, se-opreşte la mijlocul distanţei şi face ochii roată. Aştept căutătura privirilor… indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte: "Săr'mâna!" şi-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum să-i zic io, lui, săru-mâna, doar nu-i aşa bătrân? Mărul a fost văzut de toată piaţa. Că Săndel merge special la piaţă după el. A verificat toţi negustorii; când trece, i se face loc. Atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe plac: "Măru' lu'... Niculaie?" "Nu se ştie?!" Îl ia-n mână şi-l roteşte-n soare. "Oare, nu-i prea roşu? Vreau altu' mai verzişor, dulcegele au panarame de-alea care fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-aşa se mănâcă-n ziua de azi, după... cântar!") Iar Nicolae dăruieşte la rându-i punând în pahar altceva - băutura cea mai faină pe care-o are -, ştie că beneficiarul nu-şi dă seama, dar vrea să-i rămână sufletul că... i-a dat, i-a dat de la el. Dacă unui obosit îi cade jos pâinea şi nu aude, i-o ridică, să n-o calce cu piciorul. Un copil mic l-a întrebat dacă dă „fălă bani” şi i-a umplut pumnişorul cu bomboane chokottof, de ziua lui Eminescu a dăruit pahare pline celor care au rostit ”E-mi-nes-cu!” Nicolae ascultă spovedanii şi mângâie nemângâiaţii („Vine la bar şi-ntinde obrajii spre mâinile mele: "Mângâie-mă, mângâie-mă şi pe mine!" îmi cere copilăros. Şi-l ating uşor, în treacăt, cum aş trece printre nişte frunze.”), se gândeşte la duminicali, îi e dor încontinuu de ei, de el cu ei. Cineva îi cere: „Omule, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea!” Altcineva îl ceartă: ”Nicolae, trăieşte şi tu!” Dar Nicolae e atent la vorbe, să nu se piardă şi creionează stampe cu o viaţă ce nu interesează pe nimeni. Când îi lipsesc firimiturile din felul de a fi al unui component al lumii sale, se simte jefuit. Nicolae este un idealist incurabil care a crezut că „naşterea este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniştit, pregătindu-te şi muncind încontinuu, poţi ajunge. Iar, dacă ai obosit, poţi lenevi în voie, oriunde te afli. Doar ai o viaţă de străbătut, adică ani cu infinite clipiri, nu te zoreşte nimeni. Fiindcă drumul este al tău şi nu trebuie să dai socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la capăt, unde, probabil, eşti invitat să explici de ce ai ajuns doar atât.” El observă că Strâmbătatea lumii este începută demult, c-a ajuns la mare adâncime şi-şi dă seama de grotescul pe care-i nevoit să-l respire. Şopteşte: ”Vreau să ies din tunelul întunecos ca un maţ grotesc, îndesat cu tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărşălui spre Absolut. Frumuseţile de orice fel mi se par hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii”; întreabă: ”Prin câte visuri va trebui să mai trec? Şi-n câte va trebui să mor?” şi strigă: "Nemernicilor, ce-aţi făcut din gândire - darul cel mai de preţ pe care ni l-a dăruitDumnezeu? În loc s-aveţi grijă ca omul, cea mai frumoasă creaţie, să nu decadă sub condiţia animalului, o folosiţi împotriva acesteia dominând? De ce n-aţi folosit gândirea s-o salvaţi? Vi s-a dat în stăpânire toată creaţia şi… voi ce faceţi?" Chiar duce o luptă cu Biblia punând vorbe grele în gura unui nebun, pentru a trezi, să nu se mai aştepte dreptatea din cer. Spune tuturor că sensul vieţii este să trăim creând! Spre asta duce cartea „Duminicalii”, acesta-i undeva-ul.
Duminicile, Nicolae s-a apropiat mult de cei care mai au un pic şi mor.Acest segmenţel de interferenţă umană l-a perceput ca pe o zvâcnire a trăirii, dublată de o iubire ieşită din comun. Înţelepciunea muribunzilor atinge vârful de boltă, când îndeamnă tinerii să nu tacă, deoarece „nu este lege care să te oblige să suferi!”, iar cei în putere se arată contrariaţi: ”Până mai ieri mă trimiteai să tac! Ce vrei? Pot să zbier de-aicea pân' laPalat şi tot degeaba!” De-abia moartea oferă şansă săracului de a trăi cu adevărat, există certitudinea că „Dincolo va fi numai fericire” şi cer să fie duşi cât mai repede, „să termine cu lumea asta”. De-abia atunci, murind, au valoare hainele curate. Şi Nicolae să creadă că Pământul este un loc minunat în univers, să mulţumească el conducătorilor pentru cum aucondus făpturile atât de fragile şi dragi lui? Să spună acum cineva de ce este omul ţinut cu gâtul lipit de ţăruşul supravieţuirii? Chiar să-şi fiînchis singur cărările alegând întotdeauna greşit? Duminicalii se luptă să nu ajungă cel mai de jos. Dar tot mai multe suflete se-mbată pân-ajung să cadă spre limita degradării în animal, când devii zdreanţă şi pierzi respectul tuturor. Pe Nicolae-l doare să-i întâlnească acolo, încearcă să-i ridice şi, să se ridice, ei nu mai vor. Sunt deja leşurile supravieţuirii. De-abia rostesc: „toate poţi să le laşi, mâncarea nu; mâncarea nu te iartă; şi furnica, o vezi cât e de mică, şi… tot mănâncă; tot ce suflă pe faţa pământului, mănâncă.” Apoi spun un adevăr cutremurător: „Mama m-a născut în pielea goală. Cu ce-i pe mine cred ca sunt în câştig.”Unii reuşesc s-ajungă prin ţări străine şi-arată poze în care se pot desluşi un palmier, o piramidă sau ţărmul unei ape, căreia i se zice mare: "Crezi c-am fost în stare să ajung io pân-acolu?" A ajunge cât mai departe a devenit un ideal. Mulţi nici nu se mai întorc, se ataşează de oameni, lucruri sau locuri. Cine eşti tu? îl întreabă Nicolae pe unu. „Un… ordinar, i se răspunde. Şi sunt nevoit să trăiesc pe lângă domni. Când nu voi mai fi ordinar, o să mă-mbrac în alt caracter şi-o să ies pe stradă.” Unii duminicali cred că ne naştem, creştem şi-ajungem, că le apucăm pe rând, ca semaforul, pe toate, dar „toate se termină cu falimentul de la doi metri”. Alţi duminicali cred că suntem nişte trecători prin strâmtoarea femeii, a cuvântului sau a înţelepciunii, prin strâmtoarea maţului, a harului chiar, în definitiv, prin cele ale lui Dumnezeu strâmtori. Aceştia îl ceartă pe Nicolae când fotografiază pietre sau copaci: dacă se supară? Şi-l învaţă să-i iubească pe cei care ştie că-s ai săi şi să facă în aşa fel ca fiecare să se simtă important, iar el să fie mulţumit cu firimiturile din iubirea sau respectul acestora, dacă sunt sincere. Si-i spun marele secret: comunicarea. Prin cartierul „Trei Păduchi” circulă multe înţelepciuni. Una spune că „Prostul la prost trage, omu’ la om şi colorado la frunza de vânătă”. „Colorado” este săracul, iar „frunza de vânătă” cel care are nevoie de prost. Pe foamete îl mulţumea cu ce mânca - nu ducea familiei nimica, atunci i-a luat şi casa pe o dublă de porumb. Săracul zice: „Ţin cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu ţine cu mine.” Iată o declaraţie de iubire demnă de marile antologii, iubire fără cuvântul iubire - întoarcerea absolută a obrazului mai presus de toţi care lovesc, în faţa Celui care a emis legea întoarcerii obrazului celălalt. Aşadar săracul primeşte palme de la Dumnezeu, după ce, nevinovat fiind, le primeşte de la oricine are chef să dea în el (unii-l aşteaptă ca pe-un cireş copt) e nevinovata ciucă a bătăilor hăinii statului în beciurile sistemului sau direct pe stradă, în văzul tuturor.(„Ieri m-au bătut şi gardienii, dar... am stat întocmai ca Domnul nostru care-a suferit de la lume…”) E-nvăţat cu loviturile, îi sunt mângâiere, în comparaţie cu şutul, şi are „neobrăzarea” să-i curgă curgă sângele pe trup, precum lui Iisus care-i sus, poate prea sus uneori, chiar se vrea un fiu neînsemnat, scris cu literă mică şi fără prea mulţi i! I-ii îi pune doar când vinde „struguriiiiiiiiii”, să se înţeleagă că are mulţi. Şi are doar când vrea Ăl de sus, nu vânăta frunză. Strugurii au salvat omul pe ”foamete”, boabele lor, după atâtea poroambe, au îndulcit pâinea, care este sărată când e mestecată cu sudoare îngânată-n bărbie, şi tare amară, când este culeasă din praf, unde-i aruncată drept minimă răsplată. Aşadar (ecoliterar vorbind) lumea se împarte în cei care bat şi cei care bătuţi sunt. Unul pe care-l cheamă Cristos se plânge: „Sînt sătul de durere, mă răscolesc în pat şi pe partea aia, şi pe parte-ailaltă, cu nervii pe moaţe!” Durerea îi este provocată nu doar de lucrul cu focul, pe o vreme de foc, ci de gândul că nu este „66” (drac întruchipat de om ), dar duce o „viaţă de cai ”(ştiind ce-nseamnă viaţă şi ce înseamnă cai) şi este comandat de „unii care caută răcorica şi n-o găsesc; căutând-o, se sperie unii de alţii”. Ajuns la „decălire”, nu mai poate, dar... trebuie să poată! Şi pentru ce acest chin? Pentru a avea, „de bine, de rău, un... fum pe horn”. Din munca lui se alege cu ... fumul pe horn sau cu „luna din fundul puţului”, fiindcă ăsta este mersu’ lumii de-acuma.

„Munca sălbăticeşte omul – observă alt duminical -, mi-e teamă că, dacă mă întrebi ceva, nici nu mai ştiu să rostesc”. Cu cât este muncit mai mult omul, cu atât este sălbăticit. Munca „Amărâţilor-Câmpului" este recunoscută larg ca „sălbăticie curată”. Şi este oarecum de înţeles fuga de sălbăticie a celor care aleg calea învăţăturii spre domnie, dar a dus la încrâncenare şi întoarcere cu dispreţ către cei care au ales să nu le semene - probabil pentru a se apăra de răul fizic al muncii cu braţele, ce culminează, iată, cu boala de a nu mai şti să rosteşti ce ştiai. „Toţi, observă duminicalul, îs numa pe ros!” Oricât de sisific a muncit, au fost unii călare pe el şi i-au pus în adins înainte şi hăţişuri, să-l ţină pe loc. „Ăiacuvorba m-au învins, zice, ăia înving totdeauna!” Săracul are vechimea în palme şi astfel de palme sărută Nicolae, doar astfel de palme vrea să-l şi mângâie, după ce lumea s-a împărţit iar, de data asta cu bătături în palme şi fără. Pot fi iubiţi Ăia care duc cu vorba, când îi vedem ce atitudini au faţă de cei rămaşi mai la urmă, când îi vedem cum trăiesc, încât, „dacă munceşti toată viaţa fără să cheltuieşti pe nimica, nu vei putea să ai ce-au ei în baie”? Cartea învăţată nu este cumva o forma superioară, deci şi mai cruntă sălbăticire, dacă determină la apărare pe grupuri ori apartenenţe la sisteme oculte care „bagă-n cap” să se elimine oricine se opune cât de puţin? Cum poţi fi de acord cu un Sistem când, deunăzi, Poliţia a arestat in faţa camerelor de filmat un om fiindcă striga pe stradă că nu este drept ce i întâmplă? Pentru numele lui Dumnezeu: ce înseamnă ordinea şi cine o tulbură? Nu e că se petrece o dată, de două sau 100 de ori, grav e că s-a întâmplat dintotdeauna şi am spaima că se va întâmpla la infinit! De aceea am scris „Duminicalii” ca tu, cititorule, să înţelegi şi să te radicalizezi. Dacă taci, ştiu de ce taci, dar află că, oricât s-ar întinde tentaculele, rămâne întotdeauna un loc de unde poţi să strigi. Nicolae Tudor nu poate fi oprit decât mâncându-i se mintea, cum nu demult, lui Eminescu.
Literatura-Vie a ajuns în lume ca parte semnifiantă de viaţă având înscrise nume şi fapte, verificabile pe abscisa timpului actual. Iată un caz: ”Lucrează cu ziua la Hai-dăi. La cel căruia, dacă-i mai ceri apă, nu-ţi dă, cică… “Prea multă apă bei!” La câmpu’ lui trebuie să te duci cu mâncarea de-acasă da’, după ce te-ntorci cu spatele, ţi-o haleşte.” Altul: „Am cărat ieri nisip cu targa pe nişte brazde cât toate zilele. Fi-miu a picat în genunchi! ”Hai, mă! Scoală, mă, îndreaptă-te, că e uşor greu’!” Şi acum grozăvia: „Mâine-l dăm afară pe Oleacă. Ne-a băgat azi şefu’-n cap: „Haideţi să-l dăm afară, că are gura mare. M-a prins c-am făcut o jmecherie şi-a-nceput să ţipe!” Mă, da’ ăla-i şef de secţie, în faţa lui nu trebuie să sufle nici acu' de jos! Şi-l dăm, dă-l în mă-sa. Ca om, i-o cârtiţă. Stă-n mlaştină, da’ se laudă că stă-n... euro-mlaştină! Al draculi, e hotărât să-şi ia maşină... „Trabant”! Să vedem ce-o băga pe foc la iarnă, că nu mai e nici goază la fabrica de cânepă! Ştii cum e să te contrazică unu ca ăla? Face rău c-“a avut drept de casă şi i-a luat-o altu”. Şi ce dacă? Aşteaptă, o să–ţi vină şi ţie rându’... L-am luat cu frumosu’: Stai cuminte pe şipca ta şi nu te pune rău…, lasă omu-n pace. Sor’ta unde stă? Cumnac-ta unde stă? Eşti nebun la cap de te pui cu treburi de-astea? Mă, n-ai, te-nţeleg, da’-nţelege şi tu că-i mai bine să n-ai!” Iată cu ce oameni mergem înainte, cu cinici care ne aruncă în faţă: „Cel mai bine este să n-ai!” Şi n-ar fi nimic, dacă n-am avea pretenţia că suntem organizaţi, dar marele organizator îşi atrage în buzunar, prin tva, un sfert din orice cumpărăm; băutura, tutunul, benzina, gazul, curentul electric, până şi apa încorporează dări uriaşe care merg într-un aşa zis sac comun. Plus impozitele obligatorii pe proprietate, încât nu poţi construi un gard sau WC fără un proiect aprobat, precedat de o taxă. Că oferă învăţământ, apărare şi sănătate? Ce mă înveţi, cum mă aperi şi ce sănătate îmi asiguri, dacă sunt prostul tău îmbolnăvit de opinteală şi mă sfâşie oricine are pumnul greu sau mâna lungă, încât am ajuns să pipăi toată noaptea banii de pâine sub pernă, să văd dacă mai sunt? Nu-mi spuneţi: „Dacă nu-ţi convine, pleacă în pustie sau pe altă planetă!” Dumnezeu a ales ca aici să mă nasc şi tot de-aici să mă-ntorc pentru-a da seamă ce am gândit şi făcut printre oameni. Plecaţi voi, cei care aţi nenorocit făptura umană, mergeţi pe câmp şi spuneţi de-acolo ce gust are pâinea! Dar... degeaba strigi cu literă scrisă: „În ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le unora… nici atât”! Şi Literatura vie-i o vorbă ce se pierde în carul cu fân al spiritualităţii, de nu va fi aruncată într-un pod de bibliotecă sau în tomberonul pentru topit. Dacă tragi de roata vieţii, ce-ai avea de câştigat, o... dreptate? Pentru cine, pentru nişte... statui? „L-am visat pe Iisus, zicea unu. Era mare. Casa asta-i mică! Şi m-am agăţat de straiele lui albe: ”Eşti în stare să mă consideri şi pe mine om, eşti?” S-a dus spre o lumină,-n partea dreaptă, nu mi-a răspuns”; „Am visat ce n-am visat în viaţa mea: dintr-un nor a coborât un bărbat tânăr, aproape-aproape ca Iisus. “Doamne, Tu eşti? - am strigat. Stai de vorbă şi cu mine!” Da’ El a tăcut şi şi-a luat zboru’” Iată ce vise au statuile, iată cum li se arată Iisus! Dar există Desculţu, pumnul care trezeşte din adormire: „Degeaba ne chinuim cu Crucea spre Rai. N-am fost în stare când eram doar doi inşi, cum să fim acuma, când sîntem o groază de credincioşi p-acolu? Cred că Dumnezeu dă zilnic afară pe câte unu’!” Iar Nicolae ştie că nu Dumnezeu a dat oamenilor sărăcia, si crede că ar trebui făcut ceva înspre cosmica armonie. Când o întâlneşte o admiră şi-i face loc în cărticica sa: „joacă locul de sub el cu picioarele, călcare de stăpânire. Dac-ar fi acasă ar lua-o la rând şi-ar bătători tot locul cu însemnele tălpilor. Dacă mai zice odată, e în stare, este chiar pregătit să faca asta. Cu bucurie, nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra pământului reavăn şi-nsetat de-nflorire. Cucerire grea, cu preţul sudorii şi bolilor de tot felu’, cu sacrificarea vieţii de la tinereţe pân la bătrâneţe. “Aici m-a făcut mama, mă!” (Şi talpa apasă iar, cu plici, crusta aridă a curţii de un maro coşciugiu.) „Aici! aici !! aici!!!” Dar nu poate decât să aprindă o flacără pentru cei ce cu târâşu’ trăiesc, cei atât de umiliţi încât, dacă îndrăznesc să ridice privirea din pământ, o îndreaptă doar spre cer. Lupta dintre lumi nu este conştientizată, pentru că Duminicalii resping instinctual existenţa mai multor lumi, cu atât mai mult confruntarea. O luptă, când rar se manifestă, e haiducească - se înţeapă, de exemplu, prezervativele cucoanelor (“Na, uite-aşa, să rămâniţi gravidi, fire-aţi ali draculi! Na, na, na!”) - şi neameninţătoare: duminicalii se bucura de păţaniile ajunsilor, joacă de bucurie când aceştia mor sau le urinează pe furiş mormintele, crucile ori porţile, ceea ce duce la acumulări de tensiuni sufleteşti, care răbufnesc vulcanic şi se eliberează prin revolte sau revoluţii totdeauna, momente când o iau de la capăt cu alţi protagonişti ce au aceleaşi metehne, iar ei devind aceiaşi învinşi. Numitorul comun este pâinea devenită, prin grija bisericii, cea înspre fiinţă. Când au pâine, duminicalii au bucuria strigătului: „Avem carne!” întrucât este victoria a 135 lovituri cu barosul sau reuşita ducerii cu cârca a 35 de saci. Paradoxal, nu sunt mofturoşi, chiar dacă trăiesc pentru a mânca şi era de aşteptat ca ritualul înfulecării să capete valenţele artistice ale emancipării, bunăoară să fie precedat de incantaţii în care este slăvit bobul de grâu. Nicolae a fost martor la drama omului care ţinea „în mână o fărâmiţă de pâine. Simplă. Şi o mânca nu cu ceva”, a avut bucuria trăirii artei gesturilor neprefăcute ale supravieţuitorului şi a simţit că are obligația de a retransmite mareţia acestei suferinţe, pentru ca un cititor să pice pe gânduri. La solicitarea aceluiaşi Nicolae, Desculţu, renumit pentru sărăcia sa lucie, a pus nişte pietre într-un ceaun, în vazul lumii, să-l verifice pe Vasile V. Voiculescu, cel care, în „Ciorba de bolovani”, afirmă că săracii se ajută între ei. Şi nu a fost aşa! Duminicalii nu se sperie de Moarte, sunt familiarizaţi cu ea, întrucât o văd de multe ori cu ochii. Se distrează de-a mortul - un ritual păgân în care cel mai pe ducă este întins pe o masă, i se pune între degetele mâinii o lumânare aprinsă, apoi se stinge lumina şi prietenii beau, bocesc şi fac glume la căpătâiul „defunctului”. Într-un alt ritual lui Babu i se aprinde o lumânare şi i se trece prin faţa ochilor, iar acesta începe să danseze în faţa ei şi soarbe fericit din lichidul otrăvitor al paharului.” Dacă Moartea nu li se arată, îşi iau la târşogeală pantofii de moarte şi se bucură că Dumnezeu nu le-a mâncat mintea. Dacă, însă, capătă o boală incurabilă, nu se mai încearcă salvarea prin doctori, fiindcă ştiu că „vor fi mâncaţi de bani.” Să observăm cum verbul „a mânca” este omniprezent şi capătă însuşiri cosmice: doctorii, exponentul evoluţiei spirituale, mănâncă banii, dar Dumnezeu (spiritualitatea absolută) nu mănâncă mintea. Dacă văd că nu mai pot şi nu mai pot, duminicalii lasă cu gura: «Tu iei atât, tu... atât”, nu merg la notar, ca şi ăla te mănâncă de bani, fiind în cârdăşie cu supremul mâncător - Statul. Duminicalii se salvează prin comunicare. Când sunt prinşi între gânduri fără ieşire, le aduc celui poreclit de ei Ile (de la I.L. Caragiale) - („muşcă-le, plimbă-le, vezi ce faci cu ele, mie nu-mi mai trebuie.) Dacă gândim că ei nu suferă „gargaria” (iubesc scurta (vorbă!)), dar vorbitul îi salvează, devenim obligaţi să fim atenţi la fenomen întrucât s-ar putea să avem de-a face cu o formă de artă, ca înveliş brut al abstractului, cu atât mai mult după ce aflăm că se consideră „de-ai lu' Caragiale”. Au şi filozofie în acest sens: ”Spun 2 cuvinte şi-apoi tac”. Primul lor cuvânt este invariabilul „da”. Il spun în biserică şi pe urmă glumesc că-l evită, să nu... greşească iar, îl spun şi lu ăla, şi lu ăla - să nu supere-, spun „da” celor puternici, ştiind că nu au putere să schimbe ei lumea, şi nu se pun nici contra cuvântului Dumnezeului. Al doilea cuvânt e o metaforă, ceva, o încercare, un orizont al înţelepciunii sau ciudatul care strălucește într-o frază. Să vedem: ”Săracu’, Bunu’ meu, s-a dus ptru!”; ”In ultimul timp am cam pauzat”; „Am fost la fi-miu-n America. E babăsiter - adică vede de-o babă”; „Viu p-acia, că se râde şi mă fac şi honorist.” In ultimul exemplu a zis cel care şi-a botezat sticluţa turtită din buzunarul de la inimă „Honore de Balzac”. I-a plăcut cuvântul (nu Balzac!) deoarece l-a asociat sonor cu „onoare”. Mă fac onorist, adică scriitor cu onoare. Rosteşte honorist doar în mediile elevate, să ajute descifratorii lingvistici încotro bate şi are gândul ascuns de a obţine noblețea de „om cult” – eroism personal în faţa maimarilor. Dacă o obţine, cere să-i fie înlocuită cu o ţuică. „Brava ţie, îl apreciază pe Nicolae, culegi de la fiecare şi treci în cărticica ta! Vezi, să fie uşor de înţeles, că nu-miplace să gândesc prea mult, să nu mă lovesc la crei’r!” Apoi îşi anunţă colegul pe pahar: „Vezi că te-a scris! N-auzi că şi pe mine m-a scris?!! Cuvântu’ meu e scris acolu,-n carte...” Dar ei nu sunt ahtiaţi să fie scrişi (”Îţi spui matale, da' nu scrie, nu mai scrie... lasă-le-aşa... moarte”), chiar au o modestie înălţătoare: ”Să nu mă treci în catastivă, citeşte nevasta şi… ce zice? Trece-l p-ăla cu căţelu’, pe guralivu’, că lui îi place să fie primu’! Eventual bagă-mă şi pe mine mai… la urmă!” Numai că Nicolae „nu poate s-adoarmă ca şi când nimic n-a văzut, Cuvântul îl găseşte mereu.” Ochii pietrelor îl strigă: "Nicolae, scrie! Acuma!" "Să scriu un gând, să nu se piardă!?" "Gândul tău contează. Scrie-l!" „ Dar nu de scris duce lumea lipsă, ci de Iisuşi! De incapabili să gândească răul, de oameni care să se mulţumească doar cu puţin. Pe care să-l dăruiască şi pe acela…” Nicolae
alunecă obositor înspre poezie, pentru a da disperant frumuseţe unei lumi ignorate. Prin limbaj (“Ochişorii îi sunt coloraţi rău cu un albastru speriat, bătut şi-nfometat, un albastru fără părinţi.”; „Fulgeră, zici că sudează nea Gică! Norii se-ndepărtează cu tunet, ca nişte colindători zgomotoşi, la alte case. Melci de spumă curg odată cu apa, doar câteva clipe şi sar în aer, explodând, parcă împuşcaţi de un internetist dibace într-un joc aiurea pe calculator”, „Privesc cerul gol. S-a decolorat de tot şi nu se gândeşte nimeni să restaureze albastrul. Pământul, însă, respiră liniştit, doar, dacă-l asculţi cu urechea, îi poţi desluşi strigătul. Stăteau toţi nemişcaţi, parc-ar fi prins rădăcini şi-aşteptau răsăritul să-şi perpelească frunzele pe o parte şi pe alta, până se vor arunca, precum cenuşa, în vânt”), trimiteri culturale: “Îi privesc şi umflă fălcile spre mine - semn să tac. Ameţitor cuvânt, ce trist răsuni în noapte!” („ameţitoare apă, ce limpede te clatini”, “moartea căprioarei”, Labiş”); ”Und’ ne ducem noi, Niculae?" („ Spre ce ne-ndreptăm noi, Niculaie?” – „Moromeţii”, Marin Preda); ”Râsu’ nu-i ca plânsu’!” („Iarna nu-i ca vara”- Traian Băsescu); „De caiet nu e, nimic nu e!” („Biblie,); „Tu bei ori tu nu bei?” („To be or no to be?”„Hamlet”- Shakespeare) sau tehnici din arta poeziei: contrastul (numelor, al situaţiilor dramatice cu valenţe umoristice ajungându-se până la subtilităţi fonice): „Respiră greu. Când dă aerul afară scoate un “Ahh!” sfâşietor… Curând camera se umple de ah-urile lui. Până şi ceasul merge şchiopătând: tic-t(ah), tic-t(ah)… Brusc, cerşetorul îi smulge gheaţa din mâini şi-şi umple lacom gura care aştepta ca puiul de rândunică. «Ahh»-urile lui sună altfel”; personificarea: “Ete c-a işit iar (soarele)! Bate dinspre Bucureşti”; jocul de cuvinte: „e cuţulel, că are cuţulică” ş.a. Fraza duminicalilor pare ilogică, dar e un limbaj simplificat organic din cauza repezirii, consecinţă a „vieţuirii de porunceală” la care sunt supuşi: „A intrat un cerşetor c-o icoană şi ne-am repezit s-o pupăm. Numa’ Cireşaru, nu. Că el e sătul de pupat - merge la peşte, îi pupă şi-i aruncă-n apă.” Pe cine pupă? Lipseşte cuvântul „peşte”. Duminicalii înţeleg că peştele-l pupă şi-l aruncă-n apă, că doar despre pescuit era vorba. Nevoia lor de a reduce litere, cu atât mai mult cuvinte inutile din procesul comunicării conduce la o formă oarecum abstractă a vorbirii, ce lasă în urmă mediul academic care impune vorbirea „cu subiect şi predicat”- inginerie tacticoasă de semne lingvistice care conduce, de data asta, la gargarie, deci plictiseală. Simplificarea vorbirii duminicalilor a făcut ca exprimarea să capete un specific, cu riscul de a crea confuzii grave prin asocierea cuvintelor cu cele preluate după ureche şi neacceptate, dar, după ani de folosinţă, se vor impune, cum s-au impus limbile străine, decât că rădăcina-mamă va fi însuşi cuvântul originar al limbii române. Particulara rostire este recunoscută ca „vorbirea cu apostrof” (respinsă de mediile cultivate care nu iubesc profund literatura), folosită iresponsabil de scriitori cu pretenţii atunci când este pusă nu doar în gura personajelor mărginaşe, o folosesc inconştient ei însişi nu ca o nevoie scuzabilă de ritm, îmbracă haina lor lingvistică, dar iau foc dacă le atragi cumva atenţia. Frumuseţea limbii duminicalilor apare când cuvântului i se anulează mai mult de o literă sau se leagă muzical de al doilea şi al treilea cuvânt, rostindu-se dintr-o suflare. Exemplul îl oferă cuvântul „fiindcă”: „Lumea avea respect pentru cuvântu’ lui, fi’n’că a ştiut să... ”Anumite cuvinte surprind prin evoluţie - îşi revendică forma fără apostrof din cauza largei circulaţii sau sunt propuse ca experiment. Astfel „dar” devine „da”, („da nu pot s-o bea de unii singuri”), circula deja în virtual întrebarea „da di ce?”), dracului – draculi („a fost la viaţa lui un om al draculi”); ieșit-ișit („Ete c-a işit”), lui-lu („A lu cui e cuţulica?/A lu mea!” - aici, ca semn, apostroful ar strica frumusețea).
„Duminicalii” nu este o carte bună, sau dacă da, e doar pe jumătate. Putea fi, dacă cititorului cu un altfel de-a fi, cel evoluat, nu-i producea repulsie spectacolul cu marginea societăţii, considerându-l, probabil, partea ascunsă a aisbergului care nu e bine să se vadă, cu atât mai mult dacă se arată şi ameninţător, iar Nicolae Tudor se adâncea cu explorările şi transmitea nu doar din stratul superficial al acestei lumi, de la tangenţa cu miezul. Este mare lucru să ai dragul de a râcâi după cuvinte, atitudini şi stări într-o construcţie fără epic, atunci când spectacolul ţine de valenţele pe care le capătă verbul. Când epicul este o linie care şerpuieşte de la o nuanţă la alta diluându-se spre alb punând viaţa sub lupă, cât e întinsul ei, şerpuire încordată de teama de a nu fi bătut cu pietre şi a cărei şansă de spectacol o oferă cuvântul înflorit, al doilea dintre cele două cuvinte care preced tăcerea celor mai simpli dintre pământeni. Şerpuire numită înşirare de vorbe care au respiraţii prelungi doar când autorul îşi asumă sinele, cel de care este sigur, cu riscul ieşirii din universalitate sau ascunderii în anonimizare, ceea ce, în fond, înseamnă o luare la palme, deci tot lovire cu pietre. Aducerea atâtor portrete şi dăruirea acestora lumii este o disperare copleşitoare a strigătului după adevăr. Aproape au fost aduşi cu toţii în această carte, ca la un mare sfat, priviţi triştii diluaţi până la alb cum stau la hotare, cum aşteaptă să vadă dacă a convins cuvântul lor, ales ca o lamă.
„Duminicalii” e un album cu trecerea clipelor, bolte peste lăuntruri, zboruri spre niciunde, aripi frânte, alunecări, alcătuiri, sublinieri, paşi, fum, mult fum, frământări, surprinderea acestora între două coperte, iar la intrare răstingnirea unei cruci pe care ei rareori reuşesc s-o încheie. Dumnezeu a creat omul să se înconjoare cu splendoare. Prin cartea aceasta, Nicolae, la alt nivel, slăbeşte făptura umană, cum omul cel rău fierul, din menghina în care a intrat de nevoie cu capul şi din care „muşcă şi rupe”, mai abitir ca vulturii, cel cocoţat deasupra. „Duminicalii” e un protest făcut celor care au împins omenirea spre grozăvia pe care o trăim şi se vrea o flacără ce-i lasă, pe cei care–o văd, să muşte din ea. În lipsa unei poveşti coerente sau a dramatismului ieşit din comun, i se poate reproşa lui Nicolae că scrisul îi este mai mult un gest stufos de documentare, dar literatura vie refuză cosmetizarea prin imaginaţie, ea nu poate aluneca în fantatic decât având cordonul ombilical înfipt în trupul
realului. Iar realul a arătat că nu a venit nimeni cu un cartof când Desculţu făcea ciorba de pietre.

 

 

 

 

 

 

NICOLAE SIRIUS - POETUL FĂRĂ ŢARĂ

Gelsomina din “La strada” trăia cu bucurie viaţa ce i se desfăşura ca un spectacol pe dinaintea ochilor. Am descoperit la Nicolae Sirius aceeaşi delicateţe, gravitate şi bucurie de a trăi. Parc-ar fi o Instituţie a trăirii... Învăţătura lui este că oamenii şi-au cam pierdut din simţuri şi nu trăiesc clipa hiperîncărcată cu unicitatea ei, ca şi cum mâine ar urma să ne confruntăm cu finitul. Meditaţia sa ţine de stirpea geniului, ascultă de conceptul unic al minţii creatoare, este un fel de ancoră de care ar trebui să ne ţinem spre-a nu cădea în banal. Este o aplecare prin reculegere pentru descifrarea vieţii «din coasta raiului» pe care o despică-n patru şi buchiseşte-acolo pătrunzător, dincolo de aparenţe, preocupat de găsirea unor soluţii salvatoare. Poeziile sale sunt una-refluxul celorlalte.
Maestre, câte dealuri aţi străbătut şi câte a trebuit să înjunghiaţi în
drumul după înger fiindcă altundeva n-aveaţi unde? Nu ştiu cât v-«a luat cerul», vă dăruiesc aceste gânduri să vi se joace supuse, seara, la picioare…

Iată două dintre poemele sale:

PLÂNSUL ULMULUI
Încercam să ne oprim…
Priveam în jur uimiţi...
Şi mult ne-a luat până am înţeles
că ulmul pe lângă care treceam
încerca cu greu
dar nu putea
să-şi stăpâneacă plânsul.
"Ceva parcă ar vrea să ne spună"
şopteam
« în timp ce tâmpla-mi rezemam
de trunchiul lui bătrân.» -
Şi ulmii plâng?
m-a întrebat iubita mirată.
Şi! i-am răspuns...
dar numai în ei… şi-atât de încet
încât ar vrea
nimeni niciodată să nu-i audă...
dar ulmul acesta plânge atât de tare
încât din mers ne-a oprit...
şi nici nu ştiu
de ce tocmai pe noi ne-a ales.

Şi ulmii plâng? Toate plâng. Şi-ar vrea ca nimeni niciodată să nu le audă. Ulmul acesta plânge "atât de tare"! Natura îşi alege creatorii. Iar poetul, cică, nu ştie de ce a fost ales! Pentru că înţelegeţi plânsul, dragă poet, înţelegeţi «spusa» şi... vă rezemaţi siriusian tâmpla. Iată o lecţie în care încrederea în celălalt este dusă la extrem, tocmai în zona interzisă a intimităţii. Avem atâta nevoie unii de alţii iar Nicolae Sirius- întotdeauna sosind!

 

 

ÎNŞELĂTOARE NOAPTE
Într-o deplină tăcere în miez de noapte
un trup zeiesc
şi eu
de parcă umbră i-aş fi fost
colindam
de la o casă la alta
de pe un drum pe altul
de pe fiece ţărm în largul de ape
fără să mai putem
să ne oprim.
Si...?
Unde suntem? îl întrebam.
Unde ne ducem?
E desigur, vorbea îngerul, fără
să mă privească direct în faţă,
un loc în care niciodată n-ai putut să ajungi.
Îl văd cum apare şi cum ia forma de trup
ca după o vreme iar să-l văd cum dispare.
Şi...? iarăşi am întrebat: acum
unde mergem?
Desigur că spre acel loc, mi-a răspuns îngerul
aratându-mi
un loc ce creştea şi se micşora
de parcă ar fi fost
retina unui ochi
privindu-se într-un luciu de apă. Mi
se părea că-mi fuge
pământul de sub picioare.
Să ne întoarcem, am strigat,
că acel loc pare acum o inimă
fără trup
aruncând din când în când
fructe
aruncând toate lăncile lumilor trecute
spre mine.
Aşa e, mi-a răspuns îngerul:
când vezi dincolo de trupul lui
inima-i
ţi-arată imaginea gândului cu care-l atingi.
Şi? De ce mai mergem spre el
dacă el ne-ntoarce
şi gândurile cu care-l lovim?
Fiindcă nici n-am putea să mergem în altă parte,
mi-a mai răspuns îngerul
dispărând.

 

 

 

Unde suntem şi unde ne ducem? Iată întrebări existenţiale al căror răspuns nu-l află nimeni pe deplin.
Unde suntem? Aici, pe un drum sau altul, într-o casă sau alta, pe un ţărm sau altul, şi nu ne putem opri.
Unde ne ducem? Spre un loc al inimii, un fel de linie de orizont pe care nu o putem ajunge.
Şi?

Locul apare şi dispare, creşte şi se micşorează, ia când formă de trup, când formă de inimă - existenţa între trup şi suflet supusă propriilor legi. Deasupra întrebărilor, dincolo de ele - gândul care capătă formă şi pe care inima ni-l întoarce aşa cum l-am trimis. Peste toate, conştiinţa, responsabilitatea poetului vinovată pentru lumea reală nepotrivită viselor.Apoi imposibilitatea de a te întoarce, de a merge în altă parte.
Unde ne ducem? Înainte.

Şi?

Spre inimă.

Şi?

Spre Dumnezeu!

CAPODOPERĂ!

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Tudor

 

 

FILE

RUPTE

DIN

REALITATE

 

 

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

* În lume, unei femei i-a crescut piciorul la loc, după ce i-a fost amputat.

* Bogaţii lumii strigă: "Impozitaţi-mă cu mai mult!"

* Ungaria a introdus taxa pe produsele sărate şi dulci, cică vrea să schimbe obiceiurile nesănătoase. Sanchi, buzunăreşte cetăţenii!

* Un şef de gospodărire a apelor a dat drumul la apă mai rău decât ca la inundaţii şi s-a făcut prăpăd prin casele oamenilor.

* Unii au adus semințe de canabis din Spania, să le cultive prin păduri, balcoane şi-n fundul curţilor, convinşi că n-o să li se dea de urmă. Şi li se dă!
* O mamă şi fiica ei locuiesc în remorca unui autocamion. Fiica este absolventă de facultate iar mama a lucrat ca profesoară la o facultate.
* Un copil care învaţă la lumina lămpii cu gaz (este premiant la şcoală!) spune că ai lui colegi, majoritatea, "nu au nevoie să înveţe, fiindcă îi ajută părinţii". Această familie extrem de săracă este pe locul 1 pe lista de priorităţi la locuinţe sociale, are un braţ de hârtii care o legitimează; s-a dat ceva în primăvară, dar are răbdare că "nu s-a ajuns încă la locu'...1"!
* Sondajele spun că poliţiştii sunt cei mai sensibili la spagă şi devin complici la infracţiuni. Confundând o casă (a câta oară?), în căutarea unui infractor, aceştia au făcut dezastru dând-o peste cap cu picioarele; au tras cu armele înspre o femeie cu copilul de mână, o fată a leşinat.
* De la un timp mulţi se sinucid, negăsind un mod prin care să simţi că trăieşti; fiind atât de scârbiţi, nici nu lasă un bilet.
* Un reporter observă că n-avem instituţii să ne apere de abuzurile puterii.
* Elita constată că în ţară toţi cântăm aceeaşi melodie şi sunetul iese prost, invers simfoniei! Ne invită să învăţăm de la muzică, să înlăturăm sunetele false, stridenţele şi zgomotul.
* Olanda îşi construieşte un munte.

* Un român închis 4 luni pe nedrept de statul francez nu cere daune morale.
* Italia mută sărbătorile legale în zilele de duminică, pentru a se elimina din calendar zilele nelucrătoare.

* Franţa, pentru a ieşi din austeritate, munceşte o zi nelucrătoare din an.
* În SUA, cel care ajunge să fie condamnat a treia oară primeşte pedeapsa "închisoare pe viaţă".
* Doi poliţişti s-au legat de picioare cu lanţul şi au băut apă cu lingura din lemn protestând: "Suntem prizonierii incompetenţei!"
* "Regele" din palatul de aramă, este mulţumit de guvernare, nu-l deranjează că se taie din venituri: "Dacă vor să ne ia şi şunca din fasole, noi le dăm şi fasolea!"
* Oraşul Constanţa este considerat raiul evaziunii fiscale.
* Un primar este acuzat de sclavie. Statistica spune că toţi primarii au dosare penale. Doar unul este scăpat. De bucurie, acesta se joacă toată ziua la păcănele!
* Un anticomunist propune un circuit roşu prin care turiştii să vadă ce comunişti am fost. Pe când un circuit al sărăciei, să se vadă şi ce „frumoşi” suntem desculţi şi flămânzi?
* Unii filozofi trag concluzia că "suntem spirite care trăiesc din când în când o experienţă umană" (Deepack Chopra), alţii spun că "nu putem să atingem o floare, fără să atingem o stea". Numai simplii, pare-se, au obligaţia (pentru a se îndeplini "planul divin") să suporte, nu "atingerile", nu îngenuncherile, ci rănirile, sfâşierile, sfârtecările... Am văzut de la balcon o doamnă bine cum se uita-n toate părţile şi culegea grăbită chiştoacele aruncate pe jos.
* Săracii, la despărţire, îşi urează "Foame plăcută!"
* Într-un film, o gravidă rosteşte: "Nu vreau să nasc în civilizaţie, unde există rău!" Idealul de a trăi: să nu ai o responsabilitate socială (plata taxelor) şi să ai un gard înalt, să nu poată ajunge autorităţile la tine.

* S-a născut un copil fără mâini şi fără picioare.

” Credinţa!” - aşa m-a îndemnat Biserica, atunci când, disperat, i-am strigat: "Ce să fac?" Credeam că viaţa-mi parcursă m-a adus la un luminiş, după ce am trecut prin hăţişuri căutând un mare şi pur adevăr. Mi se cere haina s-arunc, să mă neg, să mă uit şi să-l urmez pe Iisus, pentru că doar aşa voi trăi şi doar aşa este bine. Să trăiesc de-adevăratelea, cu iubire, cu foaaarte multă iubire! Dar mi se tot spune că... mint: "Eşti trufaş, eşti mândru, eşti... eşti... Nu-i de ajuns să iubeşti, iubirea e doar când ceilalţi o simt de la tine!" Ar trebui să inventăm instrumente de măsurat iubirea. Şi pentru credinţă ar cam trebui. Până la urmă ce-nseamnă „să nu regreţi c-ai trăit”? Mulţi vor să lase în urmă copii, cărţi, obiecte de artă, averi; şi mai mulţi vor să fie ţinuţi minte pentru ceva cât de mic. Eu voi regreta c-am trăit doar dacă mi-am înfrânat din idei şi am trăit mai puţin din tot ce puteam să fac şi să simt. A-l urma pe Iisus (pe pământ şi în viaţa de-apoi) n-o poţi face decât având un cuget ce rău nu poate să facă, oricât de mult ai voi sau ai fi dus în ispită. Să fii atât de bun încât bunătatea să nu mai aibă loc unde încăpea. Dar cum se poate aceasta? Să respecţi 10 legi e de-ajuns sau nemaifiindu-ţi frică de singurătate? A muri fără nici un regret are cuprins şi răspunsul: moartea oferă savoarea picăturii ce paharul vieţii îl umple. Trăind cu intensitate moartea înseamnă, tot astfel, a iubi. Cu cât mai multe cunoşti, cu atât mai multe păcate vei săvârşi, întrucât roata cunoaşterii distruge, prin frecare, oricâte împotriviri - este ştiut că miliarde de sensibile vietăţi microscopice sălăşuiesc chiar pe trupul cel mai cu râvnă spălat. Nimeni nu-şi poate strânge în palmă şi să arate mulţimii, victorios ”iată, acesta e Absolutul, eu sunt!” Să-l urmez pe Iisus, chiar dacă-mi cere să mor, iar eu vreau să trăiesc? Să mă întorc la singurătatea credinţei, după ce de-abia din ea am ieşit? A aduce absolutul pe masă este, poate, cel mai gravnic păcat. Iar ispitirea nu-i doar îndemnul de-a face, ci şi acela de-a nu. Când totul arde în jur, când lacrimi ţâşnesc din orbite, a îngenunchea şi a mă privi astfel, şi a asculta "facă-se voia Sa", nu înseamnă, oare, a comite şi mai multe păcate, dacă nu-ncerc să îndrept ceea ce nu Dumnezeu a strâmbat? Am voie doar să strig de trei ori că nu-i bine! Dar... de am voie să strig pentru o îndreptare, de ce ar trebui, mai apoi, să asist cum focul se-ntinde spre trupuri şi nu pot o găleată cu apă peste foc să arunc? S-a stufărit credinţa întratât, că pierde omul prin ea şi îl rătăceşte, dar oferă răspunsuri cu tâlc pentru orişice fleac. Şi, la toate, un singur îndemn: îngenunchează! Dar voia mea unde e? Dumnezeu ne zoreşte spre moarte, nu ne obligă şi să trăim abia scurta de viaţă? Dacă da, apare întrebarea dintâi: ce să fac? Să-l las pe cel de deasupra să mă umilească mai abitir? Să mă ascund de el, ori să tot fug după ce-i strig de trei ori că nu-i bine? Nu pot închide singura uşă spre-afară, acolo-i tot ce iubesc şi o fac nici mai mult nici mai puţin cât pe El. Nu-mi cereţi să tac şi nu mă îngenuncheaţi - "a face ce trebuie" nu cuprinde în sine cuvântul "regret"!

Sunt liber, liber de tot şi mi-e foame. Nu, nu este un strigăt. Pentru strigăt îţi trebuie putere. Şi... pe cine să strig? Iată-mă-s ajuns la limită. Unii vor spune: suferă, suferă mai tare, numai așa vei evolua!
Privesc în urmă. Cândva eram o sută de suflete într-un ţarc de lume, cum sunt grădinile înconjurate de nuiele pe dealurile unor tablouri pictate şi care sunt denumite "colţuri de rai". Eram nişte suflete şi alergam după vânat, seara stam toţi împrejurul focului, după care ne hodineam pe câte-o stâncă-ncăldurită sau sub acoperiş din frunze ori piei de animale. Atunci erau câţiva forţoşi şi ştiam de frica lor, aveau întâietate la orice, dar nu sufeream nici unul de foame. Filmele exagerează că ne omoram între noi tăbărând asupra împărţelii - mâncarea era din belşug. După ce am învăţat să cultivăm pământul, după ce femeile au început să se implice mai mult în viaţa tribului, a început să fie din ce în ce mai frumos. Ele ne încântau simţurile cu goliciunea trupurilor, în ritmul unor sunete, ne aşteptau acasă cu bucurie... Şi ce ne mai minunam încercând să-nţelegem cum a fost posibil de făcut toate câte ne înconjurau, şi ce mirare era când vreunul dintre noi imita sunetele din natură… Dar a venit momentul în care am fost atacaţi, când am avut nevoie de un conducător şi de atunci s-a stricat armonia. Acela ne-a apărat de vrăjmași, dar a descoperit şi ce bine-i să ai putere. Mirajul puterii a făcut s-o vrea cât mai mulţi, cu atât mai mult cu cât ajungerea în structura puterii însemna privilegiul de a sta (de a nu mai merge la vânat) şi a avea, astfel, totul de-a gata. Astăzi, o conducătoare de ţară este cea mai bogată din lume, în fiecare aşezare mai mare sunt cel puţin 300 care au mari palate. Eu sunt mic şi nu înţeleg la ce sunt bune palatele, mă uit de curiozitate la ele să văd dacă au, ca şi casa mea, horn.
Un filfilozof contemporan îmi tot spune că Dumnezeu a vrut şi vrea să trăim astfel şi, să-nţeleg, mi-a desenat un triunghi în care baza este populată cu indivizi care muncesc cu braţele, la mijloc cei care muncesc cu capul, iar sus de tot cei care stau. Ăia de sus cică fac parte dintr-o arhistrategie divină şi sunt aleşi de însuşi Dumnezeu. Un timp chiar am crezut prostia asta!
Mă întreb de ce am ajuns eu aici, unde sunt liber într-o pătrăţică mai mică decât un mormânt, unde nu am de nici unele. Dacă Dumnezeu mă vrea aşa ori sunt singurul vinovat că am tot ales greşit. Mă întreb dacă nu cumva este chiar Dumnezeu vinovat? Întrebatul mi se trage de la prăpădita de libertate care-mi dă dreptul de a gândi.
Domnul acela diştept, filfilozofu', zicea că nu-i adevărat, că n-am dreptul de a gândi, eu trebuie doar să mă supun şi să sufăr! Mai că-mi vine să cred că Acela care-i cel mai tare, în vârful triunghiului, nu-i în toate apele.
Auziţi ce spune Isaia că va face Dumnezeu într-o zi "de apoi": îşi va lua aleșii şi va face o lume nouă, în care aceştia vor sădi vii, dar nu să mănânce altcineva strugurii. Păi… aşa eram cândva, El vrea să ne reîntoarcem la trib? Atunci va fi mai uşor fiindcă lumina va fi de la însuşi Dumnezeu şi ne vom urca în copacii Săi, dacă nu vor fi distruşi de nişte stricători înainte de a face primul rod. Că «nu se există» un om nestricător în lumea aceasta, dacă exista nu se ajungea să-mi fie foame şi să nu am pe ce pune mâna. Un poet zice că totdeauna cineva spurcă albul, iar spurcatului n-ai ce să-i faci. Măi să fie!
Omenirea s-a tot prefăcut că încearcă rezolvarea problemei supravieţuirii, şi, cum era de aşteptat, totdeauna a dat greș, că pământul se-nmulţeşte în fiecare zi cu noi săraci.
Cu nişte ani în urmă unii visau că fiecare va munci/face cât(ce) poate şi va consuma exact cât are nevoie. Păi... tot aşa făceam când eram în trib. Vânam cât aveam nevoie, nu omoram tot, lăsam vietăţile să se-nmulţească şi să se-ngraşe în voie.
Mulţi oameni se sperie de trecut, le place că azi suntem foc de civilizaţi. Cum se poate civilizaţie fără foc în mijloc şi cu noi toţi de-a roata lui, nu înţeleg. Ştiu sigur că mi-e tare foame şi va trebui fie să-ntind mâna să cer milă, fie să dau cu ea în capul cuiva. În trib mă ştia cineva şi nu mă lăsa să mor de foame, nici dacă eram grav bolnav. Astăzi nu este suficient să spui că ţi-e foame, trebuie să faci o cerere de ajutor pe care să ţi-o accepte nişte unii, dar după ce te pun la un aparat care vede că intestinele-ţi sunt chiar… goale. Şi-al dracului aparat vede numa cu un ochi, trebuie să stai şi foarte aplecat şi să fii şi foarte strâmb, iar eu nu poci, astfel, nici să mă tai.
Să pot face rost de-un ban ar trebui să ştiu face ceva, dar ceva ieşit din comun, şi să am şi nu ştiu câtă experienţă. M-am întrebat dacă ştiu să fac şi eu ceva pe lumea asta. Şi nu ştiu. Nu mai ştiu. Am uitat tot ce ştiam. Cred că aş putea face, dacă-mi arată cineva, da' să stea un timp lângă mine. Nu ştiu nici de ce am trăit atâţia ani. Nu ştiu nici ce era normal să fac sau să devin. Ştiu sigur că e tare plăcut când te prăbuşeşti şi leşini...

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Alexandru Alexe: ”Azi am fost tarat ca un câine prin Piață, agresat fizic, psihic și verbal, mi s-au inventat învinuri. Pentru democrație, pentru drepturile omului de a vorbi liber, de a critica, de a dezbate, de a trăi decent. Și... cui îi pasă?  De ce sunt singur sau aproape singur când trec prin asta? Își imaginează cineva că o fac pentru că-mi place să fiu scuipat în față? Sau că ador să fiu îmbrâncit, târât pe asfalt sau lovit de Jandarmerie? Amenințat pe Facebook sau la telefon, sau direct de către jandarmi cu repercursiuni, dacă nu tac din gură? Ăștia reduc România la tăcere de pe acum, pentru a-și asigura liniștea în anii ce vin. Cine crede că avem un răgaz pentru "acțiuni cuminți" se înșeală amarnic. Suntem pe marginea unei prăpăstii și, din teamă puerilă, nu recunoaștem asta, deși ne holbăm cu toții în hăul ce ne așteaptă. Cine ne va ajuta? Nimeni. Pentru că noi nu ne-am ajutat singuri când era timpul. Pentru că... ne era frică!”

R. C. Raclău: ”Nu sunt adeptul ”tăcerii de aur”, care te face să pari filozof şi prefer să arunc cu piatra în baltă, doar-doar ‘oi stropi pe careva care să se simtă obligat să-ncerce să se pună de acord cu alţi nouă şi să-ncerce să o scoată afară. Adevărul (meu) e că românul este oportunist - nu se riscă, da-i plac rezultatele - aşa că-i lasă pe “proşți” să sece balta aruncând cu pietre, ca, mai apoi, să treacă domnia sa, “intelectualul”, pe poteca astfel formată şi să o facă pe viteazul de după război, fără să se stropească şi fără să transpire… Singura certitudine e că avem o ţară. Din păcate (şi mă refer strict la zilele noastre), tot ceea ce se găseşte în interior e “pseudo”: un pseudo-popor, condus de pseudo-intelectuali, cu un pseudo-simț civic, care, în baza unor pseudo-doctrine, au format nişte pseudo-partide, care au trimis într-un pseudo-parlament pseudo-reprezentanți.”
Maria Cozma: ”Eu nu cred în traiul de huzur, ci în durata istoriei, când fecalele toate la un loc vor fertiliza pământul și nababul nu va mai avea loc să cultive propriul său pom, măcar pentru a-i ține umbră, darămite să mai fie și unul din care să-i culeagă fructele. Cine se pişă la urmă se pişă mai bine!”
”Marian Tudorel Lazăr: "Intelectualii au refuzat să fie lumina lumii, au refuzat să fie sarea pământului şi au ajuns să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare, iar, pe lângă ei, au fost călcaţi în picioare şi cei pe care trebuiau să-i lumineze, să-i săreze, să-i conducă. Credeţi că un miner ştie mai bine decât voi ce se întâmplă în ţară şi în lume? Credeţi că măturătorul de stradă, muncitorul din fabrică sau ţăranul de pe câmp sunt mai bine pregătiţi decât voi să dirijeze destinele ţării, să-şi exprime şi să-şi impună opinia politică? Nu credeţi că de-asta sunteţi creierele ţării, ca să-i îndrumaţi corect pe cei care sunt mâinile şi picioarele ei? Iar dacă nu credeţi aceasta, dacă voi consideraţi că minerii, agricultorii, muncitorii şi orice ţaţă trebuie să fie politicieni iar voi executanţi, atunci meritaţi şi voi să fiţi mineri, meritaţi şi voi să fiţi agricultori, meritaţi şi voi să fiţi muncitori în fabrici, meritaţi şi voi să fiţi măturători şi să fiţi trataţi ca nişte ţaţe! Ce credeţi voi că va naşte tăcerea raţiunii în aceste momente, când falşi doctori, falşi licenţiaţi şi infractori cu gură mare călăresc tot ce înseamnă mişcare politică? Pentru că voi tăceţi, pentru că voi nu vreţi să vă îndepliniţi menirea, pentru că voi spuneţi "suntem smochini, nu este vremea smochinelor şi nu putem da roade acum", pentru că sarea voastră refuză să săreze. Ei bine, Adevărului îi este foame de adevăr şi voi sunteţi cei care trebuie să îl hrăniţi. Ei bine, ţara are nevoie de sarea voastră, oricât de puţină ar fi.”
agonia-națiunii.info: ”De ce renunțarea la suveranitate, renunțarea la monedă, renunțarea la bogățiile țării reprezintă singurele variante spre un viitor mai bun? Este ca și cum i-ai spune unui om: donează-ți casa, renunță la serviciu și la agoniseală, mută-te în stradă și o să îți meargă mai bine. Ar face-o un om întreg la minte? Și dacă nu, de ce o facem noi ca și popor? De ce ne lăsăm manipulați de jocurile de lumini și umbre ale unui păpușar?”

Șișu Ploeșteanu Doria: ”Bucuria sufletului răspunde pentru ceea ce este omul în interiorul lui, pentru că sufletul nu se ridică niciodată deasupra altui suflet să arate că e geniu.”

Am o vecină care și-a cumpărat fluier, să gonească graurii de la struguri. Am observat că ea, când fluieră, nu... fluieră! Graurii o obligă totdeauna să culeagă necopți strugurii. Eu am vorbit frumos cu ei, ne cunoaștem doar, ne dăm binețe tot timpul. I-am rugat frumos să nu mă jefuiască, întrucât sunt sărac și strugurii mă ajută să astâmpăr foamea, cum i-a ajutat cândva pe români, pe Foamete - au mâncat boabe de struguri cu boabe de porumb fiert și nu au mai murit! Graurii au dat din cap că au înțeles. Cu vorba bună am rezolvat-o și cu muștele, și cu găinile, o rezolv frecvent cu vântul și ploaia, cu tot felul de lucruri, numai cu oamenii nu reușesc, oricât de om frumos le demonstrez că sunt. Apropo de struguri: a început să ruginească frunza din vii, semn ca încep să se coacă. Eminescu, pe timpul ăsta, își aștepta iubita, să culeagă împreună rodul muncii, dar ea... nu venea. Nu venise nici primăvara, nici vara... Iarna o înțeleg - aluneca pe zăpadă și se accidenta. Pe Bacovia l-a prins viscolul la ea. Doamne, ce vis: "mai pune s-aducă si ceaiul" - și ceaiul... se aducea! "Și vino și tu mai aproape!" - și ea... se apropia; "citește-mi ceva de la poluri!" - și ea... citea! Eeeh? Altă... viață! Eminescu bătea pas de defilare până amețea, prin fața casei care întruchipa iubirea perfectă, că ajunsese să-l cunoască toți vecinii și să râdă până și plopii de el...
Vecina mea este poreclită „doamna ingineră”, că-i pricepută la toate. Nu trebuie să o întrebi, vine ea în control și îți dă ordin: fă așa, drege-așa. Porumbul am refuzat și voi refuza până la moarte să îl cultiv exact după modelul ei: un fir/metru. Eu pun aproximativ după carte, cum spun oamenii de știință. Nu contează că văd cu ochii cum ea umple an de an carul și ea vede cu ochii că eu nu umplu nimic, nu mă las, sigur îmi scapă un secret și-l voi descoperi.
Ieri, trecea pe hat, în inspecție, să vadă dacă nu a intrat vreo jivină pe sub gard... Curios este că gard are doar de anul trecut, înainte era vraiște și nu intrau jivinele, dar acu’ intră! Doamna ingineră se prinde cu mâinile de gardul despărțitor, să nu amețească pe toropeala de-afară. Are în mâini bălării rupte pe cale - vârfuri cu semințe în faza de coacere: știr, bozie, urzici, ștevie... Zice:
- Taie costreiu' de la gârlă! (gârla e-n fundul grădinii) Se-nmulțește-n toată grădina și nu mai scapi de el. Și... vine și la mine!
Eu culegeam niște iarbă grasă pentru iarnă, că e bună că-i grasă. Are un nume plăcut – portulaca -, e nume de "portucală", cu silabe răsucite la sfârșit, dar merge și cu gust amar, că, dacă trece de limbă, stomacul nu se supără.
- Ce faci acolo? mă întreabă curioasă.
- Culeg iarba grasă, că e bună de mâncat!
- Da!? - se miră. În afară că-i bună de mâncat, mai are ceva?
Opa... am aflat un secret: inginerii nu mănâncă iarbă.
- ’Poi... e... grasă, nu e otrăvitoare și... are vitamine și minerale... determinate. Plus ca e soră cu floarea de piatră!
- Zi-mi o bălărie care nu are vitamine. Toate au vitamine...
Ce dracu să-i zic că, agronomic, nu prea am ce. Ia s-o iau... politic!
- Iarbă grasă mănâncă... patrioții!
Mă privește nedumerită.
- Știam că porcii!
Mă prefac că nu aud și încep să-i turui:
- Patrioții sunt oamenii cinstiți ai țării, așa să știi, adică ăia care muncesc și munca nu le este de ajuns să trăiască. Iarba grasă o dă Dumnezeu săracilor, iar patrioții au înțeles că pot să supraviețuiască fără să mai muncească la stăpâni. (Na! Să vedem ce zici acuma, gândesc!)
- Patrioții?! Asta-i o vorbă-n vânt!
- Patrioții sunt cei care vin cu linia roșie: de-aici-nu-se-mai-trece!
-Unde să nu se treacă? Mai lasă dracului internetu, că-ți ia mințile. Ieși la canapea, la air... Patrioții tăi nu au nici o putere. Așa să știi!
- O să iasă poporu-n stradă și o să-i dam jos...
-Da-da...!
Și-și vede de drum.
"Doamna ingineră" cred că este și academician, că știe prea exact psihologia maselor...
Poate îmi ajută Creatorul să fie într-o zi și după inima mea. Și... ah! să-i strig peste gard:
- Ziceai că... patrioții... că n-au putere, doamna... ingineră! Ia treci pe internet, să mai înveți câte ceva!

Am un corcoduș care, an de an, a fost încărcat cu fructe. Face niște corcodușe mari, aurii, extrem de dulci și plăcut parfumate. Mă bat întotdeauna cu soția pe el: ea să facă gem și compot, eu câteva picături de țuică. De când am observat că nu acceptă corcodușele căzute, cele care sunt cele mai bune, fără să mă vadă, scutur ușor tulpina, o las să se necăjească văzându-le și, sub privirile ei, le culeg cu lăcomie. Nu înțelege de ce cad corcodușele din chiar doamne, a început să mă privească un pic bănuitoare, fiind convinsă că eu am fir roșu de comunicare directă cu divinitatea și, când rog să fiu ajutat să obțin câțiva stropi de țuică, Dumnezeu ține cu bărbații și... mă ajută. Legătura mea cu El a constatat-o de când ridic mâna din dreptul inimii și spun să se facă aia, să se facă ailaltă. Mă invită chiar să aduc sau să gonesc norii, vântul, frigul... Crede că este posibil. Și eu cred, dar știu că nu pot să apar toată ziua-bună ziua în fața Lui și să tot vreau câte ceva. Și nici nu vreau să obțin fără să merit ori că am neapărată nevoie. Când chem ploaia, spun: „Doamne, m-am târât pe pământul pe care mi l-ai dat, l-am sărutat, am pus cu iubire fiecare sămânță în el... Merit să nu îmi moară plăntuțele, trebuie să mă ajuți, că nu m-am racordat la apă, de scumpă ce e! Nu mai vorbesc că este și dăunătoare!” Cerul cel limpede deodată se înnorează, vine un vânt să vadă la fața locului ce și cum și... plouă. Privind istoria lumii, observăm că marile realizări sunt obținute de luptele personale ale unor oameni cărora le-a fost ucis cineva apropiat, pentru că era sclav, și a luptat pentru eradicarea sclaviei; dacă era negru, s-a obținut eradicarea rasismului; dacă era nevinovat - necondamnarea la moarte ș.a.m.d. Ceaușescu, bunăoară, a fost înțepat la limbă deoarece nu dorea exploatarea muncitorilor și ajunsese, ca Președinte de țară, să planifice munca încât oamenii să ajungă, în ritmul dezvoltării industriei tehnologice, ca, după anii 1970, să se muncească doar câte 4 ore pe zi și să se primească salariul întreg. Numai că niște lupi în blană de oaie l-au convins să abandoneze crearea unei astfel de lumi „înapoiate” și să îmbrățișeze perspectiva progresului de țară în ritmul cincinalelor. În aceste zile Donald Trump se luptă singur împotriva bogaților lumii care vor să pună stăpânire pe întreaga planetă; el zice că viitorul este al patrioților, dacă oamenii nu se unesc, vor devenii sclavii ocultei. Este greu să urnești oameni în lupta pentru atingerea unui ideal, cu atât mai mult dacă idealul propus nu figurează printre prioritățile lor. Este imposibil dacă vrei o dreptate absolută, egală cu lumea perfectă, deci ceva străin nedrepților și imperfecților pe care îi chemi la luptă. În viața pe care o primim lupți să supraviețuiești, să ai, să fii. Și primești și durere, însă, atunci când este prea multă, prin odihnă, durerea trece și, cu timpul, ajungi să o uiți. De durere nimeni nu este scutit. Ca și fericirea, cu cât este mai înaltă, căderea de pe înălțimi este cu atât mai dureroasă. Oamenii mor și nu iau nimic cu ei, prin moarte, devin egali bogații cu săracii, fericiții cu nefericiții. Între a obține totul, fără să faci nimic, și a nu obține nimic făcând totul, sunt infinite posibilități de... facere. Iar dacă unii ajung să obțină puterea și gloria încălcând toate regulile nu sunt de condamnat, atâta timp cât ceilalți aleg să le respecte, importantă este doar libertatea, cea care îți oferă și posibilitatea facerii unei noi lumi, prin izolare de ceilalți. Dumnezeu este singur, nu este ajutat în facerea Sa de nimeni. El nu are reguli, probabil greșește, probabil lenevește, probabil doarme cu anii, probabil Îl doare, ca și pe noi, și... Îi trece. Schimbarea lumii cu o alta, în care durerea nu mai există, este o utopie. În suferință stă tot farmecul vieții. Dacă durere nu e, nici viață nu e! Pe toți ne doare, doar că nu toți arătăm durerea. Unii o ascund și alții o urlă. Cei care o ascund cât și cei care nu o pot suporta sunt din același aluat, dar, dacă le iei durerea, vor provoca semenilor suferințe și mai mari. Să privim sclavii ajunși patroni: după revoluție, sunt mai nemiloși cu angajații lor decât vechii stăpâni care aveau grijă de sclavi și le respectau demnitatea. Astăzi se fură și se umilește aproapele doar pentru că se poate. Iar atunci când toți fac la fel, înseamnă că e drept să fie astfel. În fiecare clipă se naște un prost, nu trebuie decât să fie descoperit de cineva și povara îi va fi mai ușoară. Minte-l frumos că îi dai, îmbată-l cât să nu geamă de cât îi pui pe umeri și va fi fericit. Viața înseamnă și asta. Pentru foarte mulți înseamnă chiar asta. S-au întrebat oamenii care ar fi singurul lucru pe care l-ar lua cu ei pe o insulă, dacă doar acest drept l-ar avea. Morfina, cea care amorțește durerea, a fost aproape unanim răspunsul. Trăim o perioadă de urgență care a îngrădit toate drepturile și mânia a început să clocotească. Dominatorul a oferit un drept, denumit parșiv "de relaxare" - dreptul de a intra în bodegă, numită elegant "terasă", pe șleau spus: să te relaxezi îmbătându-te. De ce? Să ți se astâmpere... clocotul! Așadar, de ce să tulburi oamenilor liniștea și fericirea cu strigăte de luptă, cu perspectiva aproape sigură de a fi schingiuiți și omorâți de puternicii zilei? Are cineva dreptul să le răpească fericirea, aia puțină și sigură, pe care o trăiesc cu firesc, așa cum neam de neamul lor au trăit-o? Să le oferi una mai mare, mai demnă? Fericirea, ca orice femeie, este frumoasă. Oricât de săracă și oricât de hâdă găsește un om care să se simtă împlinit trăind-o. Fericit este cel care își trăiește fericirea, iar fericirea este cu atât mai profundă cu cât este trăită mai intens. Fericirea o are tot omul, dar nu tot omul o conștientizează și nu se mulțumește să simtă ceea ce are. Vrea totdeauna mai mult, vrea o fericire ca a aproapelui și în loc să fii un bogat în fericire devii un sărac în nefericire. Oamenii care vor altceva și o vor prin revoluții, în fond, sunt căutătorii veșnici ai fericirii și niciodată găsitorii. Trăirea în izolare, prin fuga de societate, este creatoare de fericire nouă, care se adaugă fericirii inițiale și o face mai frumoasă. Obținută nu prin luptă cu semenii, ci cultivată și îngrijită, devine barometru autentic de măsurare a civilizației. Greșesc, oare? Oh, da. Textul face etalon al fericirii din omul cel mai animalic; face barometru din trăirea în izolare și nu din trăirea împreună; face egalitate între a respecta și a nu respecta legea; neagă ideea de om bun; blochează definitiv ideea de a evolua până la absolut. Soluția ieșirii din utopie este o simplă înțelegere între oameni pentru crearea unor reguli noi. De exemplu: Dacă suntem de acord că furtul este o infracționalitate generalizată, putem face o înțelegere să nu mai furăm niciunul și toți ne dezbarăm de această apucătură proastă. Dacă știm că toată lumea fură, putem bănui că aceeași lume va condamna unanim și oficial furtul. Este o înțelegere simplă, cum înțelegere este să îndiguim râurile, să sădim vii, să luăm aghiazmă de Bobotează... Problema apare când, regulă făcând, în realitate nu o va respecta nimeni. Rezolvarea o oferă legea, care ar trebui să pedepsească hoții. Dinte pentru dinte nu înseamnă că ai furat 1 leu și îl dai înapoi, cum propun hoții contemporani, ci îl dai înapoi și pierzi tu ceea ce ai vrut să ai prin înșelăciune. Asta înseamnă că la 1000 lei furați, vei da înapoi mia și vei plăti suplimentar altă mie. Cam așa sunt și legile noastre, numai că hoțul ajuns în instanță face ce face și nici banii înapoi nu îi dă, nici pedeapsă nu primește. Dar, dacă legea cea nouă ar spune: ai furat o sumă, primești pedeapsa de a plăti de 1.000.000 de ori suma furată? 1 miliard înseamnă 1 milion de miliarde. Opa! Dar cine are atâția bani în lumea aceasta? Câțiva, doar. Deci, nici un om normal nu poate plăti o asemenea sumă. Și dacă nu o poate plăti în întregime, judecat în piața publică fiind, este închis într-un spațiu cu teren cât să poată supraviețui și stă acolo până moare sau plătește diferența. Asta înseamnă că oamenii care fură din obișnuintă înțeleg că trebuie să se lase de furat pentru că riscă să piardă totul. Cine dintre nedrepții și imperfecții acestei lumi poate să refuze această lege, care nu face rău nici unui nevinovat? La judecata divină, comiterea păcatului o singură pedeapsă: iadul. Iată cum se simplifică lucrurile, iată cum putem evolua simplu, iată cum creem bazele lumii perfecte: dacă nimeni nu te fură, înseamnă că primești educație, apărare, sănătate, șanse de afirmare după toată puterea și dorința ta de a fi o creație demnă de divinitate. Oricine fură aceste drepturi va fi scos frumușel din Cetate. Nu va mai trebui să fugi tu că lumea este strâmb alcătuită, ci sunt goniți făcătorii de strâmbătate. Astfel, perfecțiunea devine posibilă. Crearea unei astfel de lumi declanșează în interiorul multora reacții ciudate: râd în hohote sau se încruntă, când ar trebui să plângă. Sunt întrebați de ce și tac. Sunt invitați să contribuie cu ceva și tac. Eu sunt altfel: dacă am un elev spre educare, îi explic în amănunt, să înțeleagă bine ce trebuie să facă. Dacă nu face, îi mai explic o dată considerându-mă vinovat că nu am explicat bine. Dacă tot nu înțelege, mă radicalizez un pic și îl ameninț cu... „dacă!”. În final îl bat și atunci va executa de frică. Mulți trec direct la bătaie. Ba chiar o aplică preventiv. Curios este că ei totdeauna au avut succes mai mereu și eu nu prea, chiar dacă acel elev al meu înțelege ce îi spun și se modifică. El îmi va crea altă și altă problemă cu care îmi va măcina timpul și nervii. Îi imprim un set de principii și constat că am format un om liber care își exercită libertatea, dar sfârșește curând în a se întoarce împotriva mea, de data aceasta cu argumente care mă depășesc sau o ia pe o cale ciudată, influențat de cutare sau cutare filfizof. Matur și liber fiind, eu nu mai pot sa îl ajut cu un sfat, iar bătaie nici nu mai poate fi vorba. O să îl bată viața sau Dumnezeu. Vreau să spun că este imposibil să unești oamenii pentru un ideal, cu atât mai mult dacă nu le aduce beneficii personale. Oculta a reușit, pentru că a unit banul, membrii ei au luptat și luptă știind că, în final, vor avea și mai mult. Idealul ce aduce? Luptătorului nimic - idealul împlinit este benefic viitorimii, care, și ea, nu se știe de ce va fi atrasă și dacă toată munca ta va deveni inutilă. Mă opresc aci, merg să privesc corcodușul. Anul acesta nu are nici măcar o corcodușă. A înflorit frumos, dar a venit un îngheț târziu. Nu am fost pe fază să-i cer să plece... mai încolo!

Uf, ce greu îmi este fără duminicalii mei! Pe cine strigă "Mi-e sete!"? O mai fi vreun nebun care să umple paharele până la refuz?

Oare nu gândeşte destul fiinţa umană, cea situată la vârful ierarhiei sociale? Cred că aceasta se face vinovată de decăderea materială şi spirituală a făpturii umane şi de blocarea evoluţiei de la animal la stadiul spiritual de om. Incapacitatea de a produce suferinţă fiinţelor vii este proba de verificare. Concluzia mea este că gândim, dar gândim „dijaba”, atâta timp cât cel care gândeşte nu înţelege să și schimbe structura sistemului în care vieţuieşte, astfel încât gânditorul să devină factorul decizional şi să subordoneze liderul. Conducătorii au forţă, bogăţie, relaţii, şarm. Inteligenţa nu se prea poate dezvolta într-un asemenea corp! Un om inteligent nu poate să fie niciodată lider, îl opreşte aceeaşi inteligenţă care, fiind stufos de explicativă, nu-l ajută să fie uşor înţeles de cei mulţi. Inteligenţa se dezvoltă în oameni oarecum schilozi, care nu pot deveni lideri din cauza handicapului pe care îl au. De aceea şi acceptă să fie supusul liderului. Nu de puţine ori, omul inteligent este dat cu tupeu la o parte sau renunţă singur la poziția de influentor decent al deciziei. Dacă liderul ar fi subordonat celui care gândeşte creator, ar exista posibilitatea evoluţiei spre calitatea de om, care presupune grijă pentru toți semenii şi nu exploatarea acestora pentru un interes sau altul. Liderul înseamnă forţă pentru un câştig imediat, al lui. Înţeleptul înseamnă echilibru, Dumnezeu. Aşadar, să începem tot mai mulţi să... gândim!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

*În spitale, copiii mici sunt spălaţi cu apă rece.
* Ion Ţiriac tună verdictul: "Pe voi cineva trebuie să vă organizeze!" Altcineva îl vrea pe Vlad Țepeș.

*Japonezii au avut candidat în alegeri Inteligența Artificială! Că... nu e coruptă!  

*Germania: o româncă a fost uitată 4 luni într-o închisoare.

*Evaziunea a devenit o luptă cu un Stat care nu mai este recunoscut.

*Pakistan a reintrodus pedeapsa cu moartea.

*Morgile din străinătate sunt pline cu morţi români care nu pot fi repatriaţi, că familiile nu au bani de transport.

*În România, din 5 produse alimentare, unul este aruncat fără să fi fost deschis vreodată.

*Unui bolnav i s-au furat toţi banii în "Reanimare", iar administraţia spitalului îl acuză: „De ce avea banii la el?”

*În Harghita a căzut bruma. Ne aşteaptă ispăşirea pedepsei: condamnarea la frig. Va fi mai rece decât în inima unei târfe.

*România stă să cadă, nu este nici socială, nici performantă. N-avem măcar toalete publice - au venit francezii la un meci şi nu aveau unde-şi face nevoile!
*SUA: Obama refuză să se fotografieze cu Nelson Mandela.
*Se spune că oamenii devin laşi, când vine vorba să apere pe cineva sau ceva. O copilă a căzut de la etajul 5, iar 5 bărbaţi, instinctual, au întins mâinile s-o prindă. Unul din ei a prins-o. Acesta şi-a rănit braţele. Copilul a fost salvat. Alt copil este găsit în comă alcoolică, dar nu de la ţuică de caise, băută direct de la ţuţuroi, de-aia beau străinii la Caracal, unde Dinescu a binecuvântat uriaşe cazane cu ciorbă şi borhot şi a crestat pielea unei dihănii, în care a înfipt usturoi şi coajă de portocale, înainte de a fi învârtită agale, de un muezin, la proţap.
*România este neguvernată şi-i condusă de Frică - "Frica de a nu pierde locul de muncă sau de a nu găsi unul. Frica de a nu putea plăti întreţinerea sau facturile ori datoriile. Frica de a nu avea bani pentru medicamente sau pentru „şpagă” la doctor. Frica de a merge pe stradă şi de a nu fi nevoit să te aperi singur. Frica de a nu găsi o grădiniţă pentru copil. Frica de a nu fi ascultat la telefon. Frica de a nu fi hărţuit de instituţiile statului etc."
*În acest an, averea bogaţilor lumii a crescut cu 10%.
*Cineva observă că e mai discretă corupţia de azi, fiind… mai bine unsă!
*Einstein a zis că “numai viaţa dăruită celorlalţi merită trăită”. Poetul îl confirmă: “Fără a te împotrivi răului, fără a fi alături de cei suferinzi, nu există poezie”.
*Se pare că încă avem probleme cu rasismul, clasicismul şi cerşetoria. Am căpătat un nou obicei: luăm bâta cu noi şi agresăm din nimic. Cine n-are bâtă, are în buzunare caramele. Oricum, toată lumea are câte un cui împotriva oricui. Un actor observă, în plus, că nu mai avem omenie, că, în loc de "Iubeşte-ţi aproapele", îndemnăm să-l lovim.

Sectorul privat nu se-nvârte, este blocat, trăieşte de la o zi la alta. Până şi profitul firmelor din „sectorul mâncare” este sub zero. Totuşi, se scoate petrol de 4 mld. E din pământul românesc şi poporul nu are niciun profit.
*Ministerul de finanţe vinde cu eroism o jumătate de loc de veci confiscat, în timp ce 100 chinezi vor să plece acasă, dar să li se dea banii pe ce au muncit. Spun că „s-au săturat să fie trataţi de români cu bătaie de joc şi umiliţi”.

* Opinia publică reclamă nereguli de tot felul, dar sistemul nu se deranjează, nimeni nu păţeşte nimic.

*Se strigă că nu se iau măsuri de siguranţă la locurile de muncă, pe motiv că acestea “costă bani”, că patronii preferă să dea şpagă, ca autorităţile să închidă cazurile.
*Parlamentul nu-şi poate exercita funcţia de controlor al guvernului fiindcă miniştrii chemaţi nu se prezintă!

Să presupunem că am fi un trib şi teritoriul nostru ar avea, prin grija lui Dumnezeu, foarte mulţi copaci roditori - să zicem portocali. Tribului nostru, după oricâte portocale ar mânca, tot i-ar rămâne să sature alt trib. Atunci am invita un trib să culeagă portocale, ca dar sau la schimb cu ce are el în plus, ori am permite unui întreprinzător autohton sau străin să îngrijească portocalii urmând ca acesta să ne dea jumătatea care ne era suficientă ca hrană, restul exportând-o celor care voiau să le cumpere. Noi am fi obţinut fructele fără să depunem eforturile de îngrijire şi recoltare, eventual unii dintre noi ar fi răsplătiţi, dacă ar ajuta să se ducă activitatea la bun sfârşit. În lume există popoare care, nu numai că nu muncesc, nu numai că nu dau un ban statului, ci primesc o rentă viagera lunară. Şi asta pentru că au avut norocul ca pământul lor să aibă resurse naturale.
De-a lungul timpului înţelepţii comunităţilor au găsit soluţii să uşureze munca omului înventând maşini şi roboţi. Ei bine, punându-le pe acelea la muncă, au avut comunităţile ceva de câştigat? Oamenii nu au muncit mai puţin, cu echivalentul preluării muncii de către tehnologia creată, au muncit şi muncesc ziua întreagă pentru mai puţini bani, când, firesc era, să stea acasă şi să primească o rentă viageră, deoarece membrii unor familii din comunitate s-au pregătit (brava lor!) şi au inventat ceva care să muncească în locul fiinţei umane. Dacă acest lucru se petrecea într-o familie, astfel procedau membrii acelei familii.
Pentru că i se exploatează bogăţiile naturale, familia numită popor român nu primeşte nimic. 

Am chemat şi au răspuns repede chemării noastre marile concerne internaţionale să ne gestioneze avuţiile, numai că actele lor contabile nu prea arată profit, când, înainte, noi, aşa centralizaţi
cum eram, îl obţineam!
La ce decizii suntem supuşi? La ce viaţă? Ce înseamnă Statul, acest sac fără fund şi totdeauna gol? Nu numai că nu ne dă nimic, dar ni se ia încontinuu şi... fără să fim măcar întrebaţi!
Dacă eram involuaţi, la stadiul de trib, sunt sigur că poporul român primea ceva, cât de puţin, dar primea. Aveam fiecare pătrăţica lui, lucra Dumnezeu pentru om înmulţind tot ce este viu şi în folosul vieţii, iar, din surplus, primeam o câtime. Dacă voiam şcoală, plăteam ceva şcolii, cum plătim dacă vrem biserică. Tot la fel vraciului. Aveam un singur mare şef şi un războinic care ne învăţa să tragem cu arcul. În caz de război, tăbăram, ca şi astăzi, cu toţii, "pe ei"!
Invenţia Statului a fost şmecheria de a ni se fura mare parte din muncă, prin întreţinerea a 16 oameni dintr-o sută, respectiv un sistem birocratic în care nişte ajunşi acolo îşi fac de lucru prin birouri învârtind inutile hârtii şi ştampile, plus colectarea netransparentă a unui sac cu bani.
Judecata de om simplu îmi spune că nu e în regulă. Maimuţa, când n-are ce face, se scarpină şi-şi face buba, apoi se chinuie două  săptămâni să se vindece. Statul e buba. Nouă... cât timp ne mai trebuie până ne vindecăm?

Dogaru Adi: ”Mă las adiere aleasă de vânt/ Să-ți fiu mângâiere șoptită în cuvânt,/ Mă las într-o ploaie ce curge izvor/ Să-ți fiu vâlvătaie și vână de dor !// Mă las ca o ceață născută în iubire/ Să-ți fiu dimineață, să-ți fiu amintire ,/ Mă las rază nouă, arzând aurie/ Să-ți fiu strop de rouă, să-ți fiu bucurie!”

Remix: De vânt, adiere mă las, aleasă de vânt,/Mângâiere șoptită să-ți fiu, șoptită-n cuvânt./ In ploaie ce curge-n izvor iar mă las,/ Să-ți fiu vâlvătaie de dor, bucuria de-acas'./ Dimineață să-ți fiu, să-ți deviu amintire -/ Rază nouă arzând - că-s făcut din iubire.

 

Am dorit să rezist somnului până la miezul nopții și să aștept la poartă un voluntar trimis cu lumina. Am adormit, dar, la un moment dat m-am trezit brusc auzind dinspre stradă „Hristos a înviaaat…”. Am luat lumânarea cumpărată de la biserică și am alergat la stradă să prind… alaiul. 

Nu știam de unde se aude, că nu vedeam nimic. Poate a dat drumul vecina-religioasă la „trinitas” și ascultă slujba de înviere… Deschid poarta și privesc la ea în curte: …liniște! Parcă se aude din partea cealaltă, poate alaiul este în curtea celuilalt vecin! Soția îmi aduce un hanorac, să nu mă prindă frigul. În lungul străzii, în depărtare zăresc un grup pe mijlocul străzii care se îndepărta încet.
    Merg spre ei să iau lumină, îmi zic. Și grăbesc pasul. Ei mă văd și parcă grăbesc și ei pasul. Alerg. Ei o iau pe un gang. Îi strig: „Aveți lumină? vreau și eu lumină!” Se dumiresc cine sunt, mă înconjoară joviali și îmi zic: „Noi venim de la un chef. Mergeți la biserică, prima la stânga, apoi la dreapta...”
    Știam unde este biserica, doar am fost de nenumărate ori la liturghie. Trecusem de jumătatea distanței, drumul până la lumină devenise mai scurt decât drumul spre casă. Atunci am realizat că de la biserică se auzea slujba, că puseseră pentru prima oară microfoane și boxe. Hai să merg la biserică, chiar dacă nu mai fusesem de ceva timp. Ajung acolo, privesc pe ușa larg deschisă, înăuntru nu părea să fie cineva.
Am pășit temător, când am făcut semnul crucii, la intrare, mi-a vibrat tot corpul și am început să plâng. Mi-am șters ochii, am respirat adânc și am înaintat ușurel, pas cu pas. Preotul era cu spatele, în altar, diaconul în dreapta, lângă el doi bărbați cu mască. Mai erau încă doi inși, tot cu mască, unul în dreapta și altul în stânga, bine făcuți, înalți…
    Am întins candela roșie cu lumânare în ea spre o lumină, dar nu puteam să aprind fitilul că era prea înăuntru. Mă recunoaște Diaconul, îmi aduce o lumânare și reușesc să iau lumină. Preotul se întoarce cu fața, vine pe ușile împărătești zicând de Hristos că a înviat și chipul i s-a împietrit o clipă văzându-mă. M-am întrebat de ce. Și atunci am realizat grozăvia: eram în izmene…!
    Am făcut repede trei cruci, m-am retras cu spatele și am plecat acasă având grijă să nu sting lumina.
După câteva minute am auzit la microfon încheierea slujbei, când preotul a strigat de trei ori „Hristos a înviat!” Strigătul lui era sfâșietor, era adresat oamenilor din casele cărora nu se vedea nici o lumină, era o disperare, dar și o mare nădejde către cei care au închis oamenii, că Iisus va face dreptatea cuvenită. Nu mai tremuram, doar plângeam fără voie. Am lăsat lacrimile să curgă cât vor, era noapte, nu le vedea nimeni. Când a zis a treia oară „Hristos a înviat” am răspuns cât am putut de tare: „Adevărat a înviat!”
Tinerii aceia, reîntâlniți, au amuțit pe banca unde se zbenguiau.

    Am făcut pașii înspre casă, lumina devenea tot mai fragilă. M-am oprit și i-am spus: „Știu că tu arzi doar cu lacrimi. Privește-mă, plâng! Te rog să nu te stingi. Nu mă pot întoarce acasă fără tine. Te rog…” Lumina și-a revenit oleacă. Am început să merg mai încet. După câțiva pași s-a... stins...
    Dacă se stinge lumina, cică o să mori curând. Asta e!

    Soția mă aștepta la poartă și plângea crezând că m-au arestat jandarii, aflase că sunt postați la toate bisericile. Nu i-a mai trebuit lumină, nimic. Mi-a zis că eu sunt lumina ei și i-a mulțumit cu glas tare lui Dumnezeu că i-a dăruit-o.

Mi-amintesc de ce mă certa mama: "Nu zi "zău", că-i juma de Dumnezeu!" Dumnezeu înseamnă domn și zeu. "Zău", după DEX, are conotație de... "păgân". Ce dreptate avea mama!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Lucian Avramescu: ”Românii sunt iar de două feluri, gata să se ia la bătaie.”

Gabi Gabriela: ”Ce dacă țara arde? Baba se piaptănă!”

Dan Puric: ”Poporul român se poate salva prin atitudine demnă, iar această atitudine vine de la nişte oameni care sunt conştienţi.”

Adrian Păunescu: ”Bătălia pentru om/ Nu iartă nicio dezertare.”

Bogdan Duca:” Nu am dorință mai mare decât să trăiesc mulțumit și prosper în România și să mor cu conștiința împăcată în România. Vreau să fiu mulțumit într-o Românie mulțumită.”

Martin Luther King: ”Nu am intenția de a mă adapta vreodată unei economii, care va lua necesitățile celor mulți pentru a da lux câtorva, lăsând milioane de copii ai lui Dumnezeu să se sufoce într-o etanșă cușcă a sărăciei, în mijlocul unei societăți prospere.”

Mircea Ivanof: ”Pentru omul nefericit, fericirea este o insultă și un vis. În același timp.”

Romeo Tarhon: ”Românii sunt neprietenii românilor, datorită înghețării sufletești, a dezbinării, parvenitismului, lichelismului, șacalismului, mimetismului. „Oamenii distrug pe oameni/ Ca pe muște, ca pe râme,/ Iar Tu, Doamne, îi exameni/ Și accepți a lor cruzime,/ Poate pentru că... le sameni...”

Victor Hagea: ”Nu poți servi la doi stăpâni în același timp: unui eu orb și dornic de parvenire și îmbogățire și unei cauze nobile care implică și unele sacrificii.”

Nicolae Labiș: ”O parte din noi ne-am învins/ Greșeala, minciuna și groaza,/ Dar e drum, mai e drum necuprins/ Până-n zarea ce-și leagănă oaza./ Generații secate se sting,/ Tinerii râd către stelele reci./ Cine-și va pierde credința-n izbândă/ Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?/ Cine din noi va muri/ Înainte ca trupu-i să moară?/ Cine-o să-și lepede inima-n colb/ Insuportabil de mare povară?”

Octavian Lupu: ”Nu este o ruşine să înveţi, chiar dacă vârsta este înaintată, dar este lipsită de scuze nepăsarea în faţa răului şi inerţia în a merge pe o cale ce se dovedeşte a fi greşită.”
Valentin Roman: ”România este doar un nume, nici măcar nu mai este un stat, este doar o grupare de oameni osândiţi să fie încarceraţi în aceeaşi închisoare. Trebuie schimbat sistemul acesta bolnav care duce România spre un dezastru. Să arătăm lumii întregi că încă mai trăim. Nu putem rămâne la nesfârșit martorii muţi ai propriului nostru destin, confiscat de negustorii de voturi şi conştiinţe. Cei care în ziua de azi se mulţumesc cu puţin, cu puţin vor rămâne. România are nevoie de fiecare dintre noi, de cunoştintele noastre, de ideile noastre, de eforturile noastre. Statul deoparte nu aduce decât guverne stupide. Să ne asumăm ideea că fără ei este mai bine.”

Ioan Roșca: ”Mă implic în arena doar într-o rețea crescătoare de persoane de bună calitate, care se respectă și se completează, colaborează creativ în baza unui proiect coerent, care impune logică organizării, astfel încît să existe soluții de schimb pentru orice defecțiune, inclusiv în cazul în care un co-lider e doborît, renunță sau trădează. Numai dacă aș vedea că sîntem suficient de mulți m-aș înhăma la a ridica bolovanul. Împreună cu colegi de cauză care să mă trateze ca frate. Nu simt nevoia nici de șefi care să mă lumineze, nici de subalterni care să mă asculte, ci de coechipieri cît mai valoroși posibili.”
Gilbert Dragoș Dumitru: ”Tot timpul vom avea ce vedea sau de ce ne văicări. Pentru că Ei acționează. Noi, însă, nu.”
anoniM2: ”Nici prin ogrăzile altora nu-i mai roz, ce-i drept acolo se joacă biliard în loc de tras la măsea, dar asta, probabil, ține de cultura locală.”
Zona de Foc: ”Devine cu adevărat puternic cel care nu are nimic de pierdut.”

Corina Băcanu: ”Mă întreb: ce dracu lăsăm fiecare? Eu, probabil, nimic. Până acum. Nu mă refer la copii, copac, casă. Mă refer la ceva semnificativ pentru umanitate.”

Cititorule, dacă ai fi Dumnezeu, cum ai schimba viaţa de pe Planeta Albastră, dacă-ai vedea şi-ai vedea că oamenii nu-şi leapădă pielea de fiară prădătoare şi, după oricâte experienţe trăiesc, nu se pot dezbăra de a face mult rău altor fiinţe, pentru-a avea, nesătui, cât mai mult? Întreb în ziua aceasta de marţi. Şi, de vei găsi răspuns potrivit, prea sfântă această zi va deveni.
Nu-mi spune că ai omorî cât mai mulţi, că ai veni cu zguduiri de pământ, mingi de foc, ape învolburate ori vijelii.
Ai înfometa muritorii? Ai trimite înţelepţi din alte lumi să-i îngenuncheze şi voiei legilor Lor să se predea într-un tot?
Un mare răspuns îl oferă Biblia, prin Cel ce îndeamnă oamenii să nu se sperie de suferinţă, ba chiar să ofere celălalt obraz agresorilor, pentru umilirea acestora, întrucât contează doar frumosul și binele pe care le gândeşti şi simţi.
Cine poate astfel urcă deodată multe trepte ale evoluţiei. Logic ar fi să urcăm cu toţii măcar o singură treaptă a realului, apoi, după posibilităţi, să urcăm spre abstract, până cu el să ne confundăm.
"Evoluaţii", care ne înconjoară şi ne şi stăpânesc, propovăduiesc necesitatea răului ca încercare individuală de salvare. De păcătuim, zice aceeaşi Biblie, este omeneşte, dar suntem iertaţi dacă învăţăm din păcat şi nu-l mai repetăm. Totuşi, sunt miliarde de feluri de păcate, încât nu ne ajunge o viaţă să le experimentăm! Ba, mai mult, există câteva care ne învaţă şi... tot nu învăţăm! Buddha ne cere să nu avem dorinţe, pentru a fi fericiţi. Cei care mă înconjoară spun că a fi fericit înseamnă deja o dorinţă, deci nici fericit nu e prea bine să fii. Totuşi, unii se retrag în pustie şi-şi chinuie trupul dezbrăcându-l de păcate şi sunt fericiţi, zic ei, în timp ce acei de pe margine râd acuzându-i că e uşor să nu păcătuieşti în izolare, că e mai greu în mulţime, să lupţi cu tine însuţi, înconjurat fiind de infinite tentaţii!
Dacă nu contează viaţa şi moartea, să conteze doar jocul sau cântecul?
Oamenii şi-au organizat viaţa, au trecut de la "eu" la "noi", conştiinţa eului şi-a extins graniţele cuprinzând aproapele şi a ajuns repede de la dimensiunea planetară la cea cosmică. Iar Dumnezeu rămâne tot timpul Centrul, un orizont imposibil de atins, dar model apropiat de iubire şi creaţie.
Între cele două margini interioare, viață-moarte (priviţi "liniuţa"!) este iubirea, care-i capabilă să despartă sau să unească. Probabil trebuie să iubim, dar nu ca pe o necesitate extremă, ci ca pe un firesc, aşa cum respirăm aerul.
Ar putea să nu-i pese lui Dumnezeu de Creatiile sale? Răspunsul poate fi în noi înşine: după ce le creem, ne abandonăm creaţiile? Bineînţeles că da, odată ce devin trecutul nostru, ne ocupăm de altele. Numai că Omul, probabil, nu este o creaţie oarecare, ci una care are puterea de a alege şi se mişcă încontinuu, chiar dacă, în albia viaţă-moarte, nu poţi s-o uiţi şi nici să nu-ţi pese, fiindcă eşti măcar curios să vezi ce năzbâtii mai face, te-ntorci la ea după orele de muncă şi te relaxezi privind-o!
Îmi închipui ce vede Dumnezeu la noi şi dacă El poate sta impasibil.
Este ştiut că zgomotul planetar este un plâns. Aşadar, Dumnezeu aude şi vede miliarde de oameni plângând şi asta se-ntâmplă de cel puţin 9000 de ani. Şi-şi spune, probabil: ce le mai place micuţilor să plângă!
Unii cred că Maestrul este un prost pentru că nu înţelege plânsul/suferinţa. Dumnezeu ne conduce prin moarte şi ne dă şansa să conjugăm verbul "a face" în preascurtul timp cât inima bate, ne încearcă dându-ne şansa să devenim ca El. Numai că spiritului omului, fiind doar un germene crud, i-ar trebui existenţă de baobab sau de piatră, pentru a și arăta ceva. Se pare că Tatăl vrea o permanentă împrospătare a sevei creatoare a vieţii, este grăbit, ne citeşte neputinţa şi acordă şansa unor noi născuţi (să-l fi dezamăgit... bătrânii?!) să contribuie cu altfelul personal la spectacolul devenirii. Avem şansa moştenirilor genetice şi de posibilităţi, dar oamenii au restrâns la un inel pe deget ciclul rostogolirilor, din cauza împerecherilor nepotrivite prin liber-alegeri, încât mai mereu apare un moştenitor care distruge, iresponsabil, tot ce a primit obligându-i, astfel, pe următorii să o reia de la zero!
Primul semn al raţiunii este că omul alege să se organizeze. Machedon, Hitler şi oricâţi înscrişi în cărţile de istorie au înţeles să ducă războaie (transformând omul-viu în om-mort/manipulabil) pentru atingerea unor obiective care satisfăceau interesele lor meschine. Numai astfel este explicabil cum de se extinde plânsul planetar. În numele libertăţii s-a înţeles greşit că este drept să se îngenuncheze aproapele pentru atingerea unui scop (”Nu contează câte furnici striveşti sub picioare pentru a câştiga un război”- citat dintr-o carte.) Cei care au ridicat la lupte popoarele au făcut-o înfierbântându-se cu idei prin care-şi satisfăceau orgolii rănite.
Eu cred că Plânsul Lumii poate fi oprit doar de cineva ridicat de foarte de jos, cineva care să iubească tot ce este viu, să gândească o armonie cosmică şi să reorganizeze viața printr-o revoluţie paşnică a desculţilor. 

În grădină am găsit un pui de barză tare slăbit. Nu pot acuza frigul și nici suratele că a fost abandonat morții. Cum nici Justiția nu poate fi acuzată că a trimis în libertate mai devreme niște infractori care au recidivat. Indienii judecă în jurul focului și dau pedeapsa "iertare". Este suficient ca răufăcătorul să fie adus în fața semenilor și judecat, pentru a se corecta. Este suficient să stai o noapte în arest preventiv pentru a abandona calea fărădelegii. Este suficient să fii închis o singură zi, încât să nu mai ajungi vreodată după gratii. Dacă sunt infractori care recidivează, vina trebuie căutată mai la rădăcini și acolo nu îl vom găsi doar pe ministrul justiției, ci și pe mine și pe mulți alții. Trebuie să recunoaștem că sistemul de justiție nu corectează oameni și nici nu conduce la eradicarea răului. Trebuie să facem ceva cu justiția, orice, numai să nu continuăm să o lăsăm "independentă", așa cum îi și place.
Un criminal eliberat condiționat tot ar fi ucis, așa că nu contează când sau pe cine. De ce suntem toți vinovați, vă mirați? Pentru că mulți ne irităm când Statul acordă unuia fără nici o sursă de venit un mic ajutor. Statul, cel la care nu avem curajul să ridicăm privirea sau să îl înfruntăm, ar fi trebuit să acorde tuturor cetățenilor un venit necondiționat de supraviețuire. Dacă ieșitul din pușcărie ar fi avut cu ce supraviețui, probabil nu ar fi atacat să supraviețuiască. Dacă nu atacă, va semăna cu puiul de barză care își dădea sufletul, dacă nu mă întâlnea pe mine.
Ați înțeles, măi, ăștia care vreți argați să vă muncească pe degeaba?

Democraţia şi libertatea nu sunt nişte plăcinte aromitoare, ci idealuri la care aderi. Pentru ca acestea să apară trebuie educație, pace, climat concurenţial. Oricum, viaţa a fost, este şi va fi ceva simplu: muncă, somn, mâncare, făcutul şi crescutul plozilor, cultivarea unor prietenii, distracţie. Rar pasiuni. Iar oamenii, în ansamblul lor, rămân în acelaşi tipar.
După mulţi ani, mulţi români nu pot uita comunismul, au rămas cramponaţi în trecut, cu amintiri de care nu se pot despărţi refuzând ceea ce au primit. Militanţi şi oameni plăţiti şi amăgiţi de bunăstarea capitalismului l-au abandonat imediat cum au putut face o schimbare. Nostalgicii pun mereu în balanţă şi doresc cu ardoare să trăiască măcar ca atunci.
Nu are dreptul nimeni să impună normalitatea, în noua etapă istorică păşeşti liber şi numai după ce au intrat toţi se închide uşa, să nu intre cumva vântul.
Noii capitalişti aduc în discuţii idealul visului - să progresăm, să fim mai buni, mai curaţi, mai, mai, mai… Frumos! Numai că, pentru a fi mâine altceva, trebuie să fiu astăzi ceva, nu înainte de a avea un echilibru existenţial. Iar poporul român este nimic astăzi, deci este utopic să devină mâine un vis.
Poporul este înfrânt de o forţă care se pregăteşte totdeauna, în umbră, să strălucească doar ea pe scena politică. O ştiu, o urmăresc de mult timp. Da, e ea, oculta.
Am studiat cu lupa feţe de oameni, cuvinte şi atitudini pentru o conexiune chimică. Cineva striga după apă, i-am pus pe buze apă, n-a simţit-o, dar striga mai abitir. Am îmbiat s-o soarbă pe săturate, dar a intrat în muţenie şi-a dispărut într-un lăstăriş. Orice revoluţie va avea "victoria" de a fi condusă exact de cei împotriva cărora s-a revoltat.
Mărginimea va înfuleca la infinit firimiturile, cât să fie vite de povară.

C itesc încă și mă minunez de poet - cred că, dacă gândește cu inima, este singurul care poate salva umanitatea de la prăbușirea ei în inumanitate. Cu niște ani în urmă îmi concentram atenția doar asupra bulei care se rostogolea de colo-colo și-n care acesta viețuia. Iată-l pe poet în litera sa, îmi ziceam, cum se transformă, treptat, până devine pe de-a-ntregul cuvânt, cum vânează emoții în aerul mare, cum strigă, cum se roagă și își trece mângâietor mâna peste văzutele și nevăzutele universului... Atunci, un poet trecut demultișor de nebuneala poetică m-a zguduit: "Mai lasă-l dracului de poet, că nu e nimic. E un... încurcă lume!" Nu l-am crezut. Am continuat să-l citesc, pentru că am încă nevoie de confirmarea că gândesc bine.

- Bagabontule tu din ce gaurăneagră a timpului ai mai coborât măăăăh??
- Ce adânc ai grăit, ce adânc!... Tu, dumnezeule, în ce gaurăneagră-ai rămas? Bine te-am găsit, Omule. Întinde mâna, să te salvez. Unde te doare? Pup și o să simți imediat că ți-a trecut! 

     "Bagabontule!" - ce cuvânt frromos! Cred că toți oamenii suntem niște vagabonzi prin viețile proprii -- cerșim clipe de răsfăț și primim șuturi, mergem de colo-colo, fără sens, doar pentru a ne sătura de privit și știut. Și... sfârșim la 2 metri sub pământ, bagabonți și regi, spirite pure și arătări cu chip de om, deopotrivă de trecători.

- Vino, măăăăh, cu mine, să facem o lucrare de supraviețuire, ca frați, necesară și frumoasă, în lumea asta hâdă și nemiloasă!

    Suntem țara cu potop de lacrimi la ferestre și aruncători în gol, țara cu hoți care fură și instituții care țin de șase; țara cu oameni mândri că merg prin noroaie și se hrănesc cu gunoaie... Țara în care nevinovații așteaptă cuminți să fie încă și încă răniți.

- Întinde mâna și... hai, sunt singura scăpare pe care o aveți!

Pericolul dintotdeauna al vieții a fost ca cel puternic să domine cât să îi facă slugi pe ceilalți. Dominația celui puternic a fost încă de pe când trăiam în grote. De frica celui puternic sau prin izgonire, oamenii au părăsit grupul și au constituit, în alte locuri, alte grupuri. A fost ușor, întrucât loc era destul. 

În aceste timpuri "locul" este în proprietatea celor puternici iar agresiunea la maxim, nu ai unde să mai fugi, nu ai de ales decât supunerea sau moartea. 

În aceste timpuri nici sclavia de bună voie nu mulțumește stăpânii: vor să le fie sclavi doar cei puternici de muncă, iar bolnavii, bătrânii, prea proștii să fie pur și simplu omorâți. După aceea vor fi omorâți și din cei rămași: cei care se rănesc, sunt leneși, se împotrivesc. 

Poate fi mai rău de atât? 

Poate fi mai bine? Da. Prin refuzul acestei lumi, prin retragerea în "locul... propriu", oricât de mic ar fi, și găsirea unor soluții de supraviețuire pe el, folosindu-l pe verticală. Trebuie ca fiecare să își facă urgent rost de un loc în care să se ascundă. Acolo să viseze și să construiască o lume mai bună.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

”Pappa Anton: ”Deținând, prin interpușii colegi de oligarhie, toate canalele mass-media de proiectare a informației, politicul promovează la această oră un intens proces de îndobitocire și vegetativizare, cu scopul secret, unic, de a crea o masă diformă, alogică, influențabilă, șantajabilă din noi, masele. Suntem supuși, așadar, la un proces intensiv de spălare a creierelor, politicul debordând în viața noastră cât se poate de agresiv și brutal, încercând să ne acrediteze ideea că TOTUL se învârte numai în jurul sau cu acceptul său…”
GD Toma: ”Statul Român, împrumutandu-se, s-a angajat că va pune Economia Ţării pe picioare, dar nu a fructificat banii să ajungă în stare să îi ramburseze. Noi declarăm că străinătatea e rea, iar statul Român e bun. Nu. Obraznic e Statul Român, pentru că nu e serios. În loc să desfăşoare proiecte de dezvoltare economică a Ţării, în beneficiul direct şi imediat al Cetăţeanului, banii au subvenţionat instituţii parazit, confruntări politice, tunuri financiare, întreţinerea de poliţii secrete ș.a.  
Marius Florian: ”Numai la noi în ţară este posibil ca un partid să preia puterea, să cadă, apoi să revină, iar să cadă şi iar să revină. “Nu este un semn de sănătate să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă” (Jiddu Krishnamurti).   

Ioan Roșca: ”E drept că nici nu poți merge pe ideea: să ne unim, indiferent ce vrem.... E bine să știi ce vrea cel cu care colaborezi la un moment dat, să înțelegi pînă unde poate merge consensul cu el. Aflu că domnul Tudor vrea să dea jos actuala putere dintr-o iubire generalizată și necritică de oameni, pe care eu o consider poetic-utopică. Că el crede că pămîntul poate hrăni oricîți oameni, pe cînd eu constat efectele imparabil urîte ale supraînmulțirii. Că el crede că politicienii sînt mai răi ca poporul simplu, în timp ce eu cred că răutatea și bunătatea fac parte din condiția umană.”
Alexandrinna Aianis: ”Cine și de ce s-ar teme de amatori, adică de românii treziți (lent sau brusc) la realitate? Ei sunt cei care nu vor fotolii în guverne, nu vor funcții, nu vor să fie înregimentați în partide, ce vor ei, vreau și eu: viață liniștită, fără balamucul și haosul instalat de atâția ani! Vreau o viață fără stress, fără creșterea datoriilor naționale, fără continuarea falimentărilor a ceea ce a mai rămas încă în țară, susțin stoparea vânzărilor, a disponibilizărilor! Vreau să trăiesc fără spaima, instalată deja, că există riscul de a ne pierde țara. Aș vrea să ies liniștită la pensie, într-o țară nemăcinată de interesele particulare ale unor corporații străine sau ale unor clanuri, să îmi petrec ultima parte a vieții scriind cărți, pictand sau jucând metin2. În amatorismul meu, voi pleda cum mă pricep, în calitatea mea de amatoare, pentru ca toate acestea să redevină realitate. Și, dacă nu voi reuși, măcar pot spune că am încercat. Renunț la mine devenind... NOI.”

Bogdan Alin: ”Politicienii corupți ar trebui judecați pentru înaltă trădare! Din cauza lor România de azi este disprețuită de întreaga lume și chiar de propriul popor... Acești politicieni ar trebui judecați de oamenii suferinzi, muribunzi din cauza lipsei medicamentației. Intrebările incriminatoare ar fi: cum trăim noi și ce averi aveți voi? Daka țara e săracă, voi de ce sunteți bogați?”
George Popescu: ”Actul de manipulare voită sau doar din elitism exagerat, duce la întărirea în mintea oamenilor a celui mai nociv sentiment… neputința. Să revenim la simplitate, căci adevărul este simplu, dar cultivarea binelui a devenit voit complicată. Binele propavăduit într-un mod “complex” aduce numai neajunsuri, este lipsit de inconsistența faptelor ce ar trebui să-l susțină și a dus umanitatea la marginea unei prăpăstii adânci.”
Maria Cozma: ”Adevărații iluminatori ai beznei în care România a fost aruncată se găsesc aici, pe facebook, și ar putea reprezenta România. De aceea spațiul românesc Facebook poate fi oricând o alternativă reală de luare de atitudine și implicare în viată socială, dincolo de prezența virtuală. Doamne, în ce a fost transformat pamântul țării? Cât timp pierdut! Câtă energie și nervi consumați doar pentru mediocri și mediocritate!”

România, prin Hagi și Dobrin, a dezvoltat un stil de fotbal care place publicului - mingea nu are direcția cea mai scurtă către poarta adversă (linia dreaptă), ci obligă jucătorii să își arate măiestria prin spectacolul driblării, ce culminează cu umilirea adversarului. România, cu acest stil de joc, mai totdeauna a pierdut, dar publicul nu a regretat banii de bilet. La un campionat mondial, tocmai când aveam șanse să intrăm în optimi, în jocul cu Camerun, a fost introdus pe teren un fotbalist bătrân, îl chema Milla, fotbalist care a devenit revelația campionatului, prin stilul său de joc asemănător jocului românilor, dar împins la perfecțiune, încât, de atunci, a scos fotbalul din cap multor jucători încrezuți în talentul lor. Când ajungea mingea la Milla, tribunele se ridicau în picioare și urmăreau cum acest pensionar umilea tot ce se apropia de el; ajunsese să dribleze și portarul, a trecut odată cu mingea de linia porții.
Acest jucător îmi vine în minte privind live-urile lui Cornel Sabou. Are un stil care te obligă să îl iubești, îți intră în inimă, precum Milla în poartă, decât că, în loc de minge, Sabou face spectacol cu un cuvânt la fel de rotund și imprevizibil: patriotismul.
Aproapele meu m-a rugat să mă leg de alții, nu de el, întrucât tare i-au mers la inimă cuvintele sale, ba mângâiecioase, ba acide:
"Cei care simțiți românește cu adevărat sunteți mulți!"
"Am reușit să le băgăm frica în oase, doar cu sufletul de român!"
"Pe 10 august vom scrie istorie, vom pune ștampila pe România!"
"Patrioții judecă limpede!"
"Am învins, voi ați învins!"
"Guvernanți, dați stare de urgență pentru morții de foame!"
"Ce virus e ăsta care nu-ți provoacă nimic? Pentru asta-nchizi toată omenirea?"
"Procurorii ar trebui să ancheteze fiecare caz de om mort, nu neapărat de covid, că acolo sunt crime. Ce fac procurorii în România?"
"Spitalele sunt goale până la refuz!"
"Testele de covid depistează... starea vremii!"
"Să nu vă ferească Dumnezeu să ajungă un patriot la putere, că nu scăpați niciunu' !"
Aseară l-am ascultat pe Florin Călinescu zicând că o lege propusă/ votată/ promulgată, care se dovedește neconstituțională, ar trebui să conducă automat la demisia tuturor celor implicați, pentru incompetență, și asta trebuie trecut rapid în Constituție. "Când voi fi primar al Bucureștiului, spunea, opresc toate construcțiile. Aprob doar proiectele de locuințe care au prevăzute numărul de parcări egal cu al locuințelor, plus spațiul verde aferent."
Iată oameni frumoși care propun o lume nouă, a normalității. Chiar dacă stilul lui Sabou are similitudini evidente cu ale activistului comunist care investea, cândva, încredere în proletarii de la ceape și mărginimile localităților. Ascensiunea Patriotismului mi se pare la fel cu impunerea comunismului, decât că liderul ales, de data aceasta, este din extrema cealaltă, a... capitalismului nemilos.
Dacă nu apărea Catarama în acest joc, îmi dădeam și viața pentru săracii mei, pentru că era accesibilă ideea că viața tuturor românilor putea să cunoască rapid o îmbunatățire radicală.
Numai că, prin anularea definitivă a rolului Statului, propusă de Cataramă (ceea ce a mai rămas din el) se creează suferință sigură, prin încălecarea și călcarea una pe alta, mai rău ca la fotbal, a 2 idei: crearea locurilor de muncă și anularea ajutoarelor sociale. Școala vieții îmi spune că întâi se vor anula ajutoarele sociale iar locurile de muncă aferente rămân o promisiune în lungă desfășurare, o idee programatică formală în acord cu ideea de bază a capitalismului - oferirea oricărui patron a unei gloate la poartă care cere de muncă și acceptă salariul cel mai mic, gloată cu care să se amenințe permanent pe oricine cere salariu mai mare ori nu face sacrificiile impuse: timp, efort, supunere. Doar un rol crescut al Statului rezolvă divergențele dintre capital și muncă. Nemaifiind Statul în joc, nici măcar ca arbitru, locurile de muncă actuale și promise vor continua anormalitatea lumii de azi, împotriva căreia se ridică patrioții, pentru că ele oferă omului suferință și nu bucurie. Suveranismul mult dorit se va preda patronilor și nu poporului, încât ei să decidă cum vor trăi românii. Și am văzut și știm deja că nu le pasă decât de îmbogățirea proprie. Liderul oamenilor simpli, Cataramă, un îmbogățit nu contează cum, dovedit informator și nu colaborator al securității, va face legile, iar legile nu vor fi pentru popor, ci pentru afaceriștii ca el, așa cum își și propune partidul său, Dreapta liberală.
Cornel Sabou țucă pe inimă și laudă exagerat românii: "patrioții judecă limpede!" (când feisbucul dezvăluie furtuni continue cu judecăți proaste), "Ați învins!" (când ei nu au facut nimic!) ș.a.m.d.
Furiosu duce gâturile românilor simpli și cinstiți sub ghilotina lui Cataramă, după ce le câștigă supunerea necondiționată. Acesta este... "Planul"...

Patrioții virtuali sunt niște curioși să afle ce se mai întâmplă prin lume, ce zice unul sau altul, trecătorii prin grupuri și viață, vânătorii de oportunități materiale, de afirmare, de fericire (ce-o fi aia...), vânătorii de clipe, poezie, liniște sufletească... vânătorii de înțelegere...
Nici unul nu vrea să se implice în schimbarea lumii actuale. Dacă nu acum, când ni s-a pus funia de gât și suntem târâți la țăruș, atunci când? Probabil gândim că „avem bani și vor muri săracii, că noi suntem frumoși și vor muri urâții, că suntem deștepți și vor muri proștii, că suntem tineri și vor muri boșorogii... Că am privit atenți în jur și ne simțim acoperiți, nu se vede și nu se aude nimic în preajma personală; la o adică ne descurcăm, că doar n-o fi dracul chiar atât de negru, nu ne poate omorî chiar pe toți!” Chiar ei spun că va rămâne câte un stăpân cu 500 de sclavi... Unul are o firmă, altul proprietăți... mulți câștigă ușor oricâți bani, numai să vrea...
Patrioții nu au preocuparea să înțeleagă ce înseamnă 1 stăpân, 500 de sclavi și 80% din populația globului omorâtă! Într-o comună cu 3000 oameni, 2500 dispar și... Dar, stai! Cine trăiește? Cine e stăpânul? Eu!? Dacă nu sunt eu, înseamnă că eu/ neamul meu voi/vom fi sclav/i, chiar dacă azi am bani și proprietăți, chiar dacă azi sunt frumos și deștept!
Liderii Patrioți continuă ce au învățat să facă: au ei niște idei unice și vor ca toată lumea să le însușească și să le schimbe viața. Model care se numește comunism, capitalism, monarhie, meritocrație, patriocrație, sfatul bătrânilor, democrație directă, dictatură și câte și mai câte. Unii strâng în jurul lor mulți membri (meritocrația are 3000!) și nu pot mișca nimic pentru că oamenii tac și nu se implică. Eu vreau doar 10 și nu am niciunul. Sabou are 28000 și i se pare că are totul (o să vedem după 10 august!) În realitate, românii sunt fricoși și neputincioși într-un război așa de mare. În România și în lume se mișcă ceva doar când primesc securiștii ordin să se creeze o mișcare sau alta. Și se întâmplă ușor, pentru că niște inși primesc și salariu făcând mai nimic. În România și în lume se mai poate întâmpla ceva, doar dacă cineva foarte bogat plătește oameni să facă acel ceva. Conștiința, în general, nu există. În particular, da. Un exemplu mi se pare Ovidiu Grosu. Atenția mi-a fost atrasă de chemarea lui la Cotroceni, de întrebarea și răspunsul său:
- Dv sunteți Dumnezeu?
- Da, în măsura în care Dumnezeu putem fi oricine, chiar avem obligația să devenim dumnezei. Mă simt unul dintre oamenii evoluați până la stadiul înalt de Dumnezeu. Pentru mine nu contează un bine sau altul, un om sau altul, mă interesează binele divin și lupt împotriva oricui este străin de acesta (citat aproximativ din memorie).
Simpatia pentru el mi-a fost accentuata, progresiv, de refuzul Cotroceniului de a-l racola în structurile puterii. Apoi de zeflemeaua lui Sabou, cum că Grosu zice că el e Dumnezeu, și de realitatea că acest om continuă să protesteze împotriva lui Klaus și sistemului. Aseară Lazarus l-a luat la mișto catalogându-l protestatar de profesie, că vrea el să fie erou de o clipă, chiar dacă devine ridicol, chiar dacă se expune suferinței și morții. Probabil este un inconștient! De ce? Pentru că provoacă deschis, cu prețul vieții, sistemul ocult și nu își apără pielea?
Neînțelegerea acestui dizident, care este, prin inteligență, cu mult deasupra Doinei Cornea, mă trimite cu gândul la o carte de referință a patrimoniului cultural românesc, „Maidanul cu dragoste” a lui G.M. Zamfirescu. Acolo se întâmpla un fenomen la a cărui înțelegere criticii literari ai vremii s-au predat. Gi Em descrie un fenomen straniu, prin care cineva care iubește, aflat la depărtare, trăiește aceleași senzații cu cel de care este legat ombilical prin iubire, cum mama cu fiul, culminând cu moartea instantanee a ambelor personaje - una răpusă de boală, cealaltă prin legătura nevăzută de ea. Nu au înțeles elitele vremii acest aspect, l-au declarat derizoriu, cum nu îl înțeleg azi pe Grosu și cum, la fel, îl marginalizează.
Patrioții au un lider autentic printre ei. Dacă nu îl vor înconjura să îl apere și să îl încurajeze să continue măcar singur ce a început, îl vor pierde.

Later edit: Ovidiu Grosu nu a fost apărat, de o lună este în închisoare, pentru 250 zile.

Patriotismul este un fel de război mioritic. Baciul băcăoan a pus ochii pe 28.000 de oițe cu care se laudă baciul băimărean că le are peste mări și țări, prin ciulinii bărăganului, costișe, plaiuri și văgăuni. În staul are câteva (vreo 20), dar multele oițe sunt puținele dintr-un mare popor de oi, rămas de 30 de ani fără stăpân.
Niște baci străini au tot tăiat cu baltagul din rădăcinile țării, devenită a nimănui. Au tăiat și au cărat în ogrăzile proprii, că au și sudori pe frunțile veșnic încruntate de atâta cărat. Hoții au intrat tineri în live-ul furării și au încărunțit de-a binelea, s-au boșorogit, dar nu se lasă. Paradoxal, cu cât fură mai mult, cu atât rămâne mai mult de furat, pentru că țara ca o inimă pare pâinea lui Iisus, din care, oricât ai rupe, crește miraculos la loc. Multe, mari și mărunte, mai sunt de furat, numai un singur lucru nu se poate fura: sufletul românului. Oricâți bani ar oferi cineva, nu sunt niciodată destui să îl cumpere. Sufletul poate fi doar păcălit cu vrăjeli (live-uri). În războiul acestor zile pare chiar răpus, întrucât miorițele, elenuțele, măriuțele au lacrimi pe care nu le mai pot ține sub gene și tânjesc să li se liniștească trupurile agitate de grija tot mai acută pentru iarba de mâine.
Oițele își caută baciul și sunt atrase de fel de fel de capete acoperite cu căciuli de astrahan.
Oițele s-au supus oricui le-a cântat "duios", "cu foc" sau "cu drag" dintr-un fluier și au iubit mâna care le-a întins smocul de fân. Lor le-a trebuit doar o vorbă mică-mică și și-au recăpătat curajul de a îndura, chiar dacă pătrățica de pășune le-a devenit tot mai mică și mai stearpă.
România este centrul cosmic al neînțelegerii, prin balada cu baciul care-și acceptă uciderea cu seninătate și nimeni nu înțelege de ce. Baciul cel bețiv îndruma deunăzi să se izbească mai abitir bâta pe spinarea oițelor, că ele tac și se supun.
Românii își tot caută liderul, dar ei nu știu precis ce înseamnă un lider. Cred greșit că e cel care le vorbește frumos și nu cel care le arată cu degetul ce să facă, cel care le oferă soluții să se salveze. Oile vor să li se cânte adormitor din fluier și să li se dea iarba cea grasă, apoi să se joace, în voie, cu mielușeii. Astfel, fac din neînțelegerea cosmică ceva mai de neînțeles.
În realitate avem două feluri de-a trăi: unul axat pe "a avea" și celălalt pe "a fi", dar împletite până la înnodare, încât formează un întreg aparent insesizabil, dar indestructibil. Un lider, cu sabia, poate despărți șuvițele cu năbădăi, tăind nodul mioritic, dar cei care sunt construiți din „a fi” sunt atât de puțini, încât putem spune că nici nu există.
Citeam aseară despre personalitatea omului din evul mediu. Încă de atunci Regele Cetății își folosea dușmanul din interior pentru a se apăra de cel din afară. Astfel, cel care încercase să dea o lovitură de palat fusese păstrat conducător al oștirii proprii și trimis pe linia întâi. Celrău avea privirile dușmănoase, nu privea niciodată regele în ochi, întorcea capul, cum Băsescu - regelui, cum, de ziua natională, Președintele în funcție - vechilor Președinți. Astăzi baciul din locul unde se agață România în cui încântă oițe cu vorbițe bineintenționate dintr-un Plan al patrioților, prin care se va înlătura dușmanul după apusul soarelui, când se petrec cele ce nu trebuie văzute, printr-o îndârjire continuă care poate dura ani sau generații. Acest plan presupune, cu firesc, ca în evul mediu, să ne folosim de oportunitatea de a înscăuna un politician ales din mizeria politică post-decembristă, doar pentru că și-a pus pe buze cuvântul „suveranitate” și pe piept flamura „patriot”, că s-a lăsat infectat (teatral!) cu ceea ce nu există, că nu se dă în lături să fie infectat oricând. Căpitanul băimărean înțelege să se afirme făcând o demonstrație de forță cu 500 patrioți înarmați cu tricouri, steaguri și bannere. Nu speculează oportunitățile oferite de oculta criminală, când, ieri, șeful unui spital face invitația să vină oamenii să vadă cum se moare de covid. Îl lasă tot pe micul Trump să se legendeze, când era atât de ușor să îți aliniezi patrioții, să mărșăluiești spre București cu ei și să cereți toți să intrați în camera morții și să înfruntați virusul "periculos". S-ar duce buhul în toată lumea, s-ar pune pe fugă multe picioare de ocult. Dar... cine s-o facă și, mai ales... cu cine?
În fiecare om se manifestă dorința de a fi și, îndeosebi, cea de a avea. Să înțelegem aceasta, imaginați-vă cum imposibilul devine posibil când, azi, la chemarea de înrolare la școala liderului nu răspunde nimeni, la chemarea ca un om să convingă 10 oameni să se alăture ideii de eradicare a răului planetar, se dă din umeri a neputință. Dar, dacă un bogătan ar oferi câte 1 miliard de euro oricui convinge 10 oameni, dorința de a avea, aflată în fiecare, brusc, îl va transforma în erou pe același... neputincios.
Sufletul fiecăruia așteaptă răbdător din orice rătăcire, așteaptă să se cheltuie tot, până se va realiza că a avea nu înseamnă nimic.
Baciul mioritic a fost altfel decât toții bacii - a trăit pentru frumusețea viețuirii, pentru cântecul și iubirea cu egală măsură a tot și a toate. El a trăit fiecare clipă ca și cum ar fi fost ultima, iar, dacă următoarea i-a oferit moartea, s-a pregătit ritualic nu să se apere, ci să o trăiască cel mai intens. De aceea refuză lupta cu ceilalți, știe că lupta este aducătoare de iubire doar când este dusă pentru maibinele semenilor. Baciul moldovan nu avea de ce să lupte pentru el, pentru că el trăise destul, se și săturase de cât se bucurase de preaplinul a tot ce văzuse, auzise și gândise, iar bucuria sa a fost iubirea pură trăită prin dăruire și nu primire, pe când bacii doritori de avere se bucură doar de ce au în traistă și se bucură cu atât mai mult cu cât au mai mult..
În zilele următoare baciul băimărean își va întreba oițele dacă să facă un partid pe sufletul lor sau să rămână în stâna baciului Cataramă. Vor spune, cu siguranță: nu.

Unii zic că Adrian Păunescu a avut o premoniție în 2002, când a scris:

"Miroase-a carantină peste veac,/Bolnavii sunt chemați să se supună,/ la încercarea ultimă, comună,/ să li se spună: nu mai aveți leac."

Probabil știa, cum și eu știu că, într-o zi, muncitorii vor fi uciși pentru că nu vor mai exista locuri de muncă pentru ei și nici hrană. Știa că dezvoltarea tehnologică va ajunge în impasul când poți crea robotizat tot ce vrei, dar nu ai cui vinde, însă ai obligația să oferi de muncă și să plătești salarii. Știa că oamenii vor fi uciși într-o zi, dar nu de cei cărora nu le pasă dacă aproapele moare sau trăiește (capitaliștii), ci de cei înspre care se îndreaptă privirile să fie ajutați, cei care "au luptat" în numele lor pentru putere și sacul... s-a terminat.

Puțini își pun întrebări cum de cei mai bogați sunt socialiștii? În aceste zile, puțini au reținut că un parlamentar, întrebat într-o benzinărie de ce nu poartă mască, a răspuns scandalizat: "dar eu sunt... parlamentar!?" Puțini înțeleg de ce elita insistă ca oamenii de rând să se vaccineze obligatoriu, nimeni nu se revoltă la răspunsul: "să nu existe nici un pericol ca ei să fie infestați"!

Oameni buni, a început un război pervers în care 80% vom fi omorâți, așa cum spune poetul: că nu mai există leac! Omorâți fără să putem acuza pe cineva de crimă. Carantina oferă mediul prielnic prin care poți comite în liniște oricâte crime vrei.

S-au retras deja și se vor retrage definitiv din farmacii medicamentele care tratează bolile grave și este doar un timp până acestea ne vor răpune. Îmbogățiții au cu ce trăi ani mulți din ce au furat, dar oamenii din popor rămași fără locuri de muncă se vor îmbolnăvi de stres și nehrănire si se vor stinge treptat. La un moment dat li se va da un venit global, un echivalent al ciocolatei date de nemți celor aliniați și împinși spre gazare.

Peste puțini ani puțini români vor mai fi în acest spațiu. Nu poți să faci absolut nimic să te opui, pentru că te opresc oamenii care te înconjoară, ALEȘII să nu moară, pe care nu îi afectează lipsa locului de muncă ori a unei bucăți de pământ care ar asigura supraviețuirea. Poți doar să îți grăbești moartea.

Nostradamus s-a oprit cu premonițiile despre mersul lumii la anul 2020.

Moarte nedureroasă, popor român, dacă nu vrei și nu vrei să lupți să trăiești!

Capitaliștii ne întorc la vremuri apuse, când nu puteai vorbi decât dacă ai rang social egal cu al interlocutorului. Se vehiculează tot mai insistent întrebarea "Cine ești tu?" și, mai nou, "Cine ți-a dat voie de..." îți permiți să aduci critici unui om, document, cărți, unei acțiuni sau idei, unui aspect oarecare?

    Iisus spune că acela care alege să rămână sărac, de dragul spiritului, este un fericit. A fi sărac înseamnă a fi cinstit. A avea un spirit cultivat, sărac fiind, înseamnă a avea expertiză filozofică asupra problemelor vieții. Capitaliștii spun: dacă nu aparții clasei medii, nu ai voie să critici membrii clasei medii. Cu atât mai mult nu ai voie să emiți păreri asupra a ceea ce se întâmplă la vârful elitei.

Eu am rămas în sărăcie - să nu mi se arate vreodată o vină care să ma îngenuncheze moral, să pot arunca cu piatra atunci când, cu piatra, trebuie să arunc.

Am fost acolo. Zilnic mergeam pe astfel de scări după artificier. Prima dată m-am speriat groaznic, eram singur într-o gaură strâmtă în mijlocul pământului și era o liniște înfricoșătoare, pe care o da întunericul. Apoi, să ajungem la abataj treceam, printr-o gaură de 40 cm înălțime, lungă de câțiva metri și, aflat sub ea, gaura se micșora încă și simțeai asta și auzeai pârâiturile stâlpilor de brad exact deasupra ta. Aveam 20 de ani și vedeam zilnic moartea cu ochii. Iubesc minerii, iubesc țărâna aceea neagră și caldă pe care o urcam în vagoneți cu pumnul. Odată intrasem într-un loc periculos și a căzut peste mine, de sus, o grămadă mare de cărbune. Partenerul meu m-a tras repede de picioare și, să mă facă să râd, mi-a zis: "Tu știi cânticu-ăla: tudorito, nienii?" Și a-nceput să-mi cânte disperat și-mi tot pipăia corpul să vadă dacă s-a rupt ceva în mine... Aerul era cleios, metanometrul țiuia încontinuu de multe zile, dar nu părăseam ortul, trebuia să golim de cărbune toate colțurile, să facem prăbușirea, pentru a deschide dedesubt alt abataj. Când vad un miner, începe să îmi bată inima... Minerul are un simț special al dreptății și iubirii de aproapele și de patrie, încât poate fi luat, fără greșeală, ca etalon uman. Astăzi aflu că au salarii de mizerie, că ceea ce era civilizat pe timpul lui Ceaușescu a ajuns o mlaștină, un colț de lume, ca după bombardament, abandonat naturii sălbatice. Minerii nu sunt sălbatici, nu, mineritul a îmblânzit sălbaticii și a scos din ei perle de umanitate.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

*Înainte de 1989, cam 1000 de români se sinucideau din cauza depresiei; astăzi - de 4 ori mai mulţi, că-si pierd locurile de muncă. Cei săraci au devenit victime ale traficului de organe - sunt împrumutaţi cu bani, apoi ameninţaţi să doneze un rinichi.
*În timp ce o femeie se plânge la televizor că, de ani de zile, din cauza preţurilor, n-a mai ieşit la plimbare cu soţul în parc, un neamţ a esuat cu iahtul în Marea Neagră şi acuză autoriţăţile noastre că l-au “alungat în mijlocul furtunii”. Aceeaşi furtună a smuls un muncitor de pe schelă, când izola un bloc, şi l-a omorât.
*Pe vremuri, intrarea în “Drăgaică” era liberă. Parlamentarii se laudă azi că merg gratuit, cu familiile, la mare, în… vilele de protocol.
*Premierul are 12 neamuri în executiv iar vicepremierul se plânge că “încă există instituţii de tip comunist, mai ales în administraţie, care aduc disconfort cetăţeanului

*Finlanda are “Înaltă Curte” care judecă instituţiile, când acestea nu au făcut ceea ce era obligatoriu să facă.

*Seful clinicii din Iaşi a pus doctorii şi asistenţii să-şi coasă buzunarele.
*Patriarhul Kiril cere călugărilor “să se lepede de internet”. Puterea cere bisericii să se implice în educarea oamenilor, “să aibă bunul simţ!”

*Hercule Poirot zice că “nu există nimic care să fi fost stricat şi să nu-l fi reparat Dumnezeu; fără certitudinea asta am fi nebuni”.

*Dacă un om are scris să ajungă, degeaba îi faci greutăţi, tot va ajunge.

*Cel mai greu este să te înveţi a te pleca celorlalţi.

*În Mauritania sclavia a fost abolită din 1980, dar încă este practicată
*Un clujean de 58 de ani, inginer, fără loc de muncă, cere eutanasierea.
*UE interzice un insecticid mortal pentru albine, dar România a votat împotriva deciziei.
*Norvegia: oraş iluminat cu ajutorul unor oglinzi;

*Ziarul Adevărul: Săracul, cerşetorul, văzuţi ca o plagă a societăţii.
*Preşedintele unui Consiliu Judeţean nu permite Curtii de Conturi să-l controleze.
*Un animal de companie trebuie uneori mângâiat, să nu se sălbăticească. Oamenii!?
*Ministrul de finanţe zice că "gata, nu mai facem economie", în timp ce împinşii în stradă strigă disperaţi: unde să ne ducem?
* La Timişoara s-au plantat palmieri, iar localnicii, să facă mişto, fac plajă la umbra lor şi poliţia îi păzeşte. Cică, în jurul palmierilor trebuie să vorbeşti frumos!
*În fiecare zi se rup lucruri care n-ar trebui să se rupă. Minunea mare e de ce nu funcţionează legea. Dintotdeauna lăcomia a fost caracteristică doar omului.
*Armata Turciei, tot intervenind contra demonstranţilor, a rămas fără gaze lacrimogene!
*În sediul poliţiei sect 4, Bucureşti, s-a găsit în subsol, un schelet de peste 7 ani, sub o placă de beton de 30 cm.
*Preoţii ortodocşi din Basarabia sunt supăraţi pe guvernanţi că au adoptat o lege care acordă anumite drepturi minorităţilor sexuale. Au popularizat în parohii lista nominală a celor care au votat şi nu-i mai primesc la sfânta taină a împărtăşaniei sau îi primesc în funcţie de… pocăinţă.
*Speranţa de viaţă la romi este cu 10 ani mai mică + mortalitate infantilă crescută.
*Politician: ”Inalta Curte de Justiţie nu e înaltă curte, ci pluton de execuţie.”
*România are 2 realităţi: cea a mulţimii sărace şi a celor care vor să o schimbe. Numai că ne reformăm sinistru şi de-a-ndoaselea. Oamenii-s captivi în politică, în literatură şi-n libertate. Ni se trage, probabil, de la amiba ce se hrăneşte cu creierul uman sau de la cea care se găseşte în indiferenţă şi alimentează agresivitatea. Modernitatea se impune. Sărăcia duce la josnicie.
Am visat ceva ce îmi amintesc. Ciudat! Am început predominant să îmi amintesc! Trupul mi se relaxează din toate încordările, gândurile își abandonează înaintarea - semn clar de moarte. Am deschis ochii, am ascultat greierii și m-am condamnat că n-am alocat niciodată timpul să îi ascult pe îndelete. Mi-am amintit culoarea ochilor copiilor mei, pe care-i știam asa... din vedere... M-am gândit la semenii din virtual și am fost fericit că cineva a deschis răvașul cuvintelor mele, că am primit de la un necunoscut o mirare. Un foarte tânăr poet a făcut mai ieri chiar un manifest: "Lăsați-mă să mă mir!" Oamenii luptă să se mire, să simtă, să înțeleagă, să pună în balanță nimicuri care să le valideze dreptul de a fi viu.  

Așadar, am primit semn de moarte. Lăsați-mă să spun! 

Am vrut să ilustrez spusa cu un vers citit cândva și nereținut, prin care un poet refuză tot spunând "eu mor, eu mor..." Nici Google nu-l ține minte, mă trimite la o lălăială de falsă pandemie de iubire. Nu mai cred nici în Google, cum nici în Dumnezeu. Cu Ăsta din urmă voi avea o discuție, îl voi trimite la dracu ori îl voi înțepa adânc cu acul meu de scorpion. Pentru că m-a mințit că la Apocalipsă va rămâne cu Aleșii Săi, cu îndumnezeiții cu care va reconstrui lumea, de data aceasta perfect.

Visul meu, dacă mă întrebați, este un film cu desfășurarea exactă a evenimentelor Bibliei, mai puțin finalul: aleșii sunt aleși de ăia cu coarne. Mi s-au derulat prin fața ochilor închiși cifre ale apocalipsei, cum că vor fi uciși de virus 80% dintre oameni, apoi 70% și umflarea numărului populației României cu vreo 3 milioane de suflete. Îmi ziceam: ai noștri, dragii, iubesc poporul și fac formal jocul ocultei, la sfârșit oamenii vor fi neatinși, că raportările cuprindeau morțile de moarte bună. Apoi mi s-a derulat altă realitate: slugile ocultei au întocmit liste cu membrii familiilor și prietenii lor și, pentru că le-a ieșit mai mulți, au negociat procentul morților și au umflat cifra cu trăitorii, până au obținut cât au vrut: 6 milioane de vii.

Îmi este indiferent dacă, după moartea mea, trăiesc sau nu oameni. Mi se pare tare frumos să trăiești cu Dumnezeu în minte, ca viața să ți-o sacrifici pentru creație, bine și frumos care să bucure semenii. Dispărând o categorie mare de făpturi umane, talpa aia a țării care n-a apucat să creeze din motive de timp și greutăți de supraviețuire, memoria umanității și memoria cosmică pierd valori care ar fi înfrumusețat vertical civilizația, iar acest fapt grav contrazice ideea de sens.

Oculta vrea sclavi și inteligență artificială, dar ea nu știe că frumosul absolut este dat doar de greșeala umană, aceea care dezvăluie creatorul în lupta cu perfecțiunea și nu reușește, oricât s-ar strădui. Oculta vrea rezultate spectaculoase oferite de roboți și aruncă în derizoriu aroma naturală a fructului ce găzduiește un mic vierme, sacrifică zâmbetul oamenilor și îmbrățișarea fără un motiv programată în laborator, râsul fără motiv, alunecarea pe zăpadă, să te ciocnești întâmplător de alt om, să spui "te iubesc" înainte ca aproapele tău să ți-o ceară cu ochii sau cu buzele, sa spui instinctual și nu după un timp de procesare a gândirii. Lumea ocultei este una urâtă și o refuz. Nu vreau nici venitul ăla de supraviețuire la care am dreptul, prin nedreptățile făcute omului de-a lungul timpului. Doar mă doare intens că diavolul a întocmit listele cu cine să trăiască și nu Dumnezeu.

Oamenilor nu prea mai am ce să le spun. Voi mai gusta fericirea muririi și va fi gata cu mine...
Live-ul zilei a ironizat iar oamenii care "se dau patrioți și s't nime-n drum, că... nu-i urmează oam'nii!" Ca scriitor, totdeauna am preferat un cuvânt critic de la un om deștept, decât 1000 laude de la cei care nu se pricep. Am încurajat critica să pot evolua știind, de la Camil Petrescu citire, că evoluția este ceva care se acumulează și nu se pierde, încât "un om, care ajunge să scrie/să facă bine, nu va scrie/face niciodată prost". Un patriot este un luptător permanent pentru dreptatea celorlalți. El nu are nevoie de revoluții să devină erou, el declanșează scânteia revoluției prin curaj și gândire liberă, luptându-se pentru umilirea celor mai periculoși adversari ori intrând în polemici pe mari și periculoase idei. Un patriot nu se repetă, întrucât lupta sa ajunge să-i devină o artă iar în artă nu te repeți.

În aceste timpuri tensionate unii ajung să creadă că oculta este compusă doar din proști, nu știu că un război este o sumă de acțiuni cu agresiuni din toate părțile și cu toți oamenii, cele mai multe de tot râsul, dar toate contribuie la victoria dorită. Era chiar o vorbă în popor: ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm! Titu Maiorescu a spus-o mai subtil, în alt registru: "Cultura este ceea ce poți construi tu, cu cultura pe care o ai." 

După revoluție a venit un pișoarcă și a dat jos directorul fabricii în care lucram, doar pentru că alt prost striga cât putea de tare: "Jos comunizmu!" Ne-am mirat atunci ce fel de democrație a venit peste noi și nu ne vine să credem de atunci cum de anumite fapte se petrec, cum de anumiți oameni și instituții există și se complac în ridicol, cum de țara a dispărut bucățică cu bucățică de sub ochii noștri. Istoria a consemnat atunci că un director comunist a fost dat jos de muncitori. A venit altul care nici calitate nu a făcut, nici perspectivă nu a oferit iar fabrica a falimentat treptat. Peste câțiva ani, la o ședință lărgită de analiză, ținută într-o sală de spectacole, cineva a insistat să ajungă la microfon și a sfătuit prezidiul să mă cheme să îi salvez. Nu știu precis cum și dacă aș fi putut salva fabrica, aș fi ridicat ștacheta calității neștiind pe atunci că, în capitalism, este loc, pentru lucru prost, mai mult decât în comunism. Așadar, să vedem până unde ni se intră în carne de ni se provoacă durerea, când se urmărește un scop - oculta este proastă doar când este lăsată de capul ei!

A fost o replică subtilă între Ovidiu Grosu și Luis Lazarus – acesta din urmă se tot lăuda că a organizat el, în tinerețe, studenții, cu miile, iar Ovidiu i-a spus scurt: ați avut ce organiza!
Acțiunea de a convinge poporul român în luni de zile că are drepturi, că este manipulat, că merită o lume normală, cum se face pe fb., prin distribuiri și îndemnuri la trezie, este o respirație gură la gură menită să aducă la viață un leșinat. Un lider nu are timp de așa ceva, desemnează activiști să facă această muncă. 

Un lider se urcă pe un scaun, cum manifestanții din Piața Victoriei, și spune: "Suntem în pericol de moarte, haideți să ne salvam!" Când spui că ești în pericol de moarte, orice om știe acest adevăr cu mult înainte și nu așteaptă de la tine să îl convingi că este așa, așteaptă de la tine soluția. Dar, dacă spui unui om, care răspunde chemării tale de a face ceva pentru salvarea tuturor și acel om stă ca prostul și nu face nimic, liderul nu are pe cine organiza. Un lider se înconjoară cu oameni puternici care se simt atrași de el, fiindcă liderul este un orizont pe care poți pune mâna. În caz de ucidere a liderului, dacă a apucat să organizeze lupta, se merge mai departe fără el. După înlăturarea lui Eminescu, Fundația "Carpații" s-a prăbușit ca un lovit castel de nisip.

Eu gândesc pentru binele oamenilor de rând și mă poți umili demonstrând că ideile-mi sunt proaste. Binele oamenilor, categoric, nu înseamnă înlocuirea ocultiștilor răi cu cei buni. Dacă lumea nouă nu înseamnă o lume FĂRĂ EI, lumea cea nouă va fi o baligă moale.
Dreptatea este nu doar un drept al omului, ci și o obligație a sa. Fiecare trebuie permanent să veghem la facerea dreptății și mai ales la nefacerea ei. Poporul are toată puterea să impună Statului să garanteze dreptatea, încât aceasta să devină o normalitate a vieții de zi cu zi. Suveranitate înseamnă nu doar să nu mai decidă străinii cum să trăim, ci poporul să decidă, iar voința lui să nu fie a puternicilor zilei numiți temporar, obligați doar de propria conștiință, ci obligați de voința celor care îi aleg.

Dreptatea este/trebuiesăfie un pilon de stabilitate în care ai încredere. Pentru a fi pilon, trebuie, mai întâi, o bună rânduială. Astfel încât dreptatea să fie acel drept pe care instituțiile statului au obligația să ni-l apere și să îl garanteze, iar la cel mai mic eșec se restructurează din temelii. Nicicum instituțiile să uneltească împotriva cetățenilor, să le mănânce și să le fure taxele.

Justiția noastră face dreptate după cum iubește sau urăște, fără motive, face dreptate după cum arată omul, după cât primește în plic...

Cei mai de soi oameni, făcătorii de dreptate, pare că se trag din maimuțe, că prea au de la ele instinctul de a fura!

Faptul că românii au o soartă rea, că nu avem progres, după milioane de ani de evoluție, este din motivul că dreptatea a fost întotdeauna distributivă sau, pur și simplu, neglijată. Faptul că justiția a ajuns ca, grosolan, să nu facă dreptate, explică frica poporului de pumnul puterii, așa zisa adormire a sa. Dar nimeni nu doarme. Poporul așteaptă doar ocazia să facă pasul decisiv, de sfidare, în față, pentru a distruge un sistem ticăloșit. O țară normală, drept alcătuită, nu presupune ca locuitorii ei să aibă curaj, curajul este un eroism apărut ca apărare în fața nedreptății. Într-o țară a dreptei justiții, doar oamenilor răi le trebuie curaj. Faptul că poporul roman nu are curaj, este pentru că poporul român este un popor bun, popor care s-a trezit călărit de fel de fel de bandiți, tocmai pentru că este prea bun.

Libertatea într-o normalitate a devenit un vis. Pentru visul de a o avea este nevoie să dezvoltăm instinctul curajului, chiar dacă, după victorie, vom deveni cu toții un pic mai răi.

Octavian Paler zicea că "există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut", iar Adrian Păunescu, tot timpul se ruga ca Dumnezeu să dea țării noastre "o minimă dreptate", în afara căreia trăirea nu este trăire.

Un stat fără justiție este un stat ilegitim.

 

 

 

Portret de movilean
El este un pescar-altfel - îţi arată un peşte şi, dacă îl întrebi de-i pescar, îţi răspunde că l-a cumpărat de la piaţă. Şi râde. El nu se laudă cât de mare–i e peştele, îl arată. Cei care nu ştiu toate dichisurile pescuitului se simt răzbunaţi că… prinde el toţi peştii!
Vara îi prinde la gârlă (“lângă canalul Sàrata, în balta mică, spre Mărgineanu, acolo, între porumburi, în drept cu Limpezişu”) şi iarna la copcă. Îi prinde în amiaza mare sau pe la cântători. Când apropie peştele de sine, îi zice, cu iubire: „Hai la tata, mă!” Stăăă… prin stufărişurile-alea şi numa’ ce-l vezi cu ditamai peştălăii în braţe. Acasă îi pune la afumat, după o reţetă secretă: „condimente, sare, fum şi… puţin suflet”!
Lucrează într-o fabrică, pescuitul este un hobby. Are un „pân-aci!”: nu prinde „gâsculiţele” bălţii, să le pună la fum, cum este îndemnat de nişte prieteni cam mâncăcioşi. Şi nu face rău nici altor fiinţe vii, în special omului.
Despre viaţă crede că nimeni nu are dreptul să o ia. De aceea suferă că politicienii nu au mintea-ntreagă şi nu oferă la tot omu’ loc de muncă.
A luat măsura de a-l avea prieten virtual pe unu’… “Dumnezeu” şi urmăreşte, ca nimeni altul, cum bat… apele.
Este uimit de cum evoluează vremea. Anul trecut, cică, era gheaţă calumea pe baltă. Cineva îl apostrofează: „E bine-aşa!” Cu mulţi ani în urmă gheaţa se băga la groapă, în fân, pentru răcorirea din vară. Ce timpuri bune erau: oamenii erau iubitori de pace, ăia… „cu ochinci şi iţari”.
Acest movilean era bun de popă, pentru că a sfinţit balta cu sufletul său, a făcut-o pe toată… agheazmă. 

Nu începe un an nou fără să rostească „Iartă-mă!” tuturor celor cărora le-a greşit. Un astfel de om este negreşit în faţa lui Dumnezeu. Cel din ceruri.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Ramond Gregh: ”Și, uite-așa, s-a futut țara asta de tot, spre bucuria retarzilor (demni de milă sau de a fi zdrobiți cu pietre!), care scriu cu î din a la începutul cuvântului și nu știu să conjuge un verb... Deci, a rămas cum s-a dorit... Românul să fie dobitoc retard și Preafericit în prostia lui, așa…”

Niculesei Iulian: ”Dumnezeu a dat în fiecare țară câte un prost, doar că, atunci când a ajuns în România, s-a crăpat sacul.”

Ovidiu Popescu: ”Ca la noi la nimeni!”

Lia Lungu: ”Trebuie să ne curățăm urgent de vinile colective acumulate de-a lungul istoriei. De la Burebista, trecând prin trădarea lui Decebal, a lui Mihai și Tudor (pentru a îi aminti doar pe ei!!!! ) Se necesită urgentă reparație moral-istorică. Altfel, vinile colective vor sufoca ființa neamului.”

Justinian Cioroianu: ”Omenirea se îndreaptă, cu ochii închiși, precum un somnambul, și cu pași repezi spre prăpastie și autodistrugere.”

Silvia Constantinescu: ”Ne reîntoarcem în punctul din care n-am scăpat niciodată!”

Munteanu Adrian: ”Noi, românii, nu suntem în stare să ne conducem, trebuie să vină un străin că să dea cu biciul în noi, să poată să ne conducă (vezi Al.l Cuza)!”

Bancu Hans Ionel: ”Acești politicieni au avut ocazia să facă pentru națiune și… nu au făcut! Dar se plimbă din post în post, doar ei să fie la… "butoane".

Tiberiu Poparad: ”Și să vrei să faci politică, nu poți. E închisă ușa!”

Florescu Marilena: "Mulţi sunt destul de vicleni ca să surâdă împăratului, dar puţini sunt destul de înţelepţi să surâdă cerşetorului."

Zenovie Oprea: ”Se spune că orice durere, suferință, nevoie te face mai înțelept! La poporul român, nu este valabil. Din păcate.”

Ciprian Florin: ”Toți o apă și un pământ, azi spuneți una, mâine alta. Nici D-zeu nu ne mai scapă!”

Simona Petrovici: ”Toți vor să ne convingă de hotărârea, determinarea, intransigența lor de a promova valori morale care sunt obligatorii… numai pentru alții!”

Crina Dobre: ”Anul acesta este primul în care nu-mi amintesc să fi avut Revoluție în '89. Mă uit de pe margine la scena politică. E o glumă proastă, nici măcar nu seamănă cu o scenetă din Caragiale, mă distrăm un pic. E doar o glumă proastă, făcută unui popor de capete plecate, pentru care "şeful" e suprem, oricât de prost ar fi”

Matache Corneliu: ”A nu face rabat de la credință și de la normalitate înseamnă extremism? Credința fără practică sau fără faptă este moartă. Nu poți spune: sunt credincios, dar sunt de acord ca societatea să legifereze păcatul. Cât despre piatră aruncată, pilda trebuie dusă până la capăt: Nu aruncați cu piatra în păcătos, dar nici păcătosul să nu mai păcătuiască.”
Ioan Ionuț: ”Ar trebui învinse personajele negative și în viață, nu numai în literatură.”
Scrieridotnet Wordpress: ”Viaţa noastră este goana sălbatică spre limanuri la care, când ajungem, trăim durerea de a vedea că ne-am înşelat. Strălucirea care ne călăuzea este încă şi mai departe. Altor prăbuşiri le e rândul. Jocuri, asta însemnăm noi. O perpetuă lăsare pe valuri, trecere şi uitare. Desluşim greu speranţa, de iluzii, astfel încât Adevărurile ne orbesc, în loc să ne călăuzească. Este blamul primit în schimbul harului de a vrea. Niciodată nu vom atinge desăvârşirea.”
Ariciuc Horațiu: ”Apărarea cetățeanului de către institutiile statului e ca “scărpinatul cu mâna altuia”. Chemările și apelurile la conștiință sunt “sublime”, dar produc același efect ca o frecție la un picior de lemn.”

Calciu Corneliu: ”Nu avem nici Putere nici Opoziție. Sînt nişte găşti care au afaceri comune, se înrudesc în fel şi fel, sînt de regulă neamuri proaste care nu țin cont de țară, de oameni, ba se răfuiesc între ei, se toarnă între ei, se aruncă în puşcărie unii pe alții. Ce… oameni!”

"Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi?" se întreba Adrian Păunescu nu tare demult. Poetul simte cu inima, pentru că inima sa rămâne permanent conectată la izvorul de creație divină. Am fost întrebat ”de ce unii oameni sunt, dar nu sunt?" și am răspuns că pentru a fi înseamnă a ajunge undeva urcând o scară nevăzută, iar pentru a ajunge trebuie să te înconjori cu din ce în ce mai complexe derivate ale cuvântului, apei, pietrei, focului... Dar un om poate fi și doar trăind simplu viața, conectat la aer și Dumnezeu, sau nu poate fi nimic având totul fără Dumnezeu. Între nimic și totul sunt trepte infinite, dar, pentru a le urca, trebuie să arunci totdeauna câte ceva, ca din balonul lui Vernes. Sus de tot ajungi așa cum ai și apărut pe lume: gol... goluț.

O pildă ne descrie cum un tânăr cioban, Niță, voind să se distreze, a strigat satului: "Lupul, săriți că a venit lupul!" Oamenii au sărit, au văzut că fuseseră deranjați degeaba și au refuzat să mai iasă când lupul chiar a venit. Ieri, românii au primit apăsat, prin mass media, reproșul că nu primesc Adevărul, când niște înși se străduiesc să-l prezinte, că, vezi-doamne moartea s-a apropiat de ferestre și ei nu fac nimic.

Am privit atent oamenii care ne vorbesc: foști militari de carieră, oameni realizați material prin țări sălbatice... S-au strâns ei la un loc să ne spună cum e mai bine să trăim. Ei, care au fugit de unde era glod și foamete, ei care au ales să slujească omul executând ordine împotriva libertăților omului, ei care au tăiat toată viața frunze în niște birouri cu aer condiționat, mâncare gratis sub nas, slugi care satisfac orice moft... Ei...

Tot ei vin azi să ne salveze spunându-ne, cică, Adevărul. Ei, care ni l-au ascuns amar de ani, preferând să le fie doar cât mai bine personal, ne strigă din răsputeri: "Lupul!" și nouă... nu ne pasă. Și nu ne pasă nu pentru că am fi proști, cum ne fac ei în față, ci fiindcă "lupul" este prietenul nostru. Cu flămândul de el ne-am bătut... pe firimiturile aruncate nouă, în scârbă, de stăpânii lumii. Cu el am împărțit aerul otrăvit de ei, frigul din case și... focul puțin, la care doar ei ne-au împins. Cu el am scormonit prin gunoaie pentru supraviețuire și tot cu el vom petrece dincolo de viața aceasta mizerabilă. Diferența din noi și lup este aceeași ca dintre noi și făcătorii de trezie: gândul la Dumnezeu, conectarea la EL. Ceea ce face ca moartea să fie o... ușă deschisă spre altceva mult mai înalt și mult mai sublim decât ne-au permis ei să accesăm.

Voi, rotițele sistemului, faceți pe binefăcătorii în fața noastră, dar, în fapt, construiți o altă realitate în care să vă perpetuați ca stăpâni. Iar noi... refuzăm! Pentru că vrem să vă vedem îngenuncheați și sângerați muncind pământul, cum noi; cum îl rugați pe Dumnezeu să trimită un strop de ploaie, să vă puteți spăla șoriciul obrazului și bucura de rodul plantei, când noi... noi nu am putut niciodată să luăm fără sfială din merii de lângă drum și fără gard, că trebuia să vă dăm vouă socoteală... Să vă vedem scormonind, în rând cu noi, cu degetele, după rădăcini hrănitoare... să pândiți, ca și noi, momentul când melcul scoate coarnele și iese pe o cărare, să îl puteți vâna și pune în oale, să ademeniți vrăbiile în capcane pentru a va bucura de consistente copane... să faceți focul frecând un băț între palme umflate, până vi se aprind mâinile, ori câteva păișoare uscate, foc cu care să încălziți cuibul nu apăsând pe un buton, ci întreținându-l cu lăstari de copaci, scaieți ori tulpini lemnificate de bozii... să așteptați noaptea să se răcorească pietrele înfierbântate de soare pentru a le sorbi condensul cu limbile voastre care au făcut legământ cu minciuna... să învățați că supraviețuirea este, ca și pentru noi, un ideal sfânt, cum speranța oferită nouă de toate cuvintele voastre rostite-n biserici, în cărți, pe ecrane virtuale, -n campanii și, mai ales, în șoptiri la urechi, sfat făcut ca un mare favor. Nu-i așa că-i mai bun... răul? Așa-mi amintesc că ne spuneați nu demult...

Da, vom dormi până veți muri voi, până veți muri până la unul, fie de foame, fie ucigându-vă unul pe altul. Sau până veți alege să ne bucurăm toți doar de rodul muncii mâinilor proprii, nicidecum arătând altuia cu degetul ce să facă, ci cu degetul vostru făcând. Să cântați pentru bucuria de a trăi și nu pentru contravaloarea unor bilete vândute la o intrare, să nu ne mai așteptați în bănci, ci să ieșiți și să cerneți nisipul, dacă vreți pepite de aur, nu să fiți bogătani jecmănind semeni...

Lumea aceasta a fost dintotdeauna în mâinile voastre, voi v-ați jucat cu ea cum ați vrut și doar în folosul vostru. Acum lumea s-a oprit și... aveți o problemă. Săriți care mai de care în fața camerelor de luat vederi să ne deșteptați spunându-ne.... adevărul. Noi nu dăm doi bani pe adevărul vostru, noi luăm Adevăr direct de la Dumnezeu.

"Patriotul este un OM în toată puterea cuvântului” (Cornel Sabou). Este și în toată puterea gândului, înțelegerii, tăcerii și creației. Este cel care are menirea, ca sens al vieții, să evolueze cât să devină un mic dumnezeu.
    Patriotul iubește planeta Pământ, împreuna cu toți oamenii care o locuiesc, și, în special, locul unde s-a născut, copilărit și iubit.
    El se înfrățește devreme cu Adevărul, Libertatea și Morala și toată trăirea i se rostogolește armonios pe urmele imprimate realității de acești... „frați”.
    Acțiunile lui cuprind corectarea a tot ce se opune acestei treimi din jurîmprejurul său și promovarea unor standarde de viețuire, care, înmănuncheate, oferă omului mai mult timp liber, mai multă bunăstare familiei, mai multă frumusețe în spațiul comun.
    Patriotul își tratează semenii doar ca pe egalii săi și pune sub lupa îndoielii corectitudinea oricui acumulează sfidător bunuri materiale. Îl urmărește discret, obține probe ale necinstei acestuia, îl expune public, sesizează organele abilitate să ancheteze și, dacă acestea nu îi dau satisfacție, pune la îndoială întreaga organizare statală și lupta sa devine o luptă antisistem, luptă care nu încetează decât când viața comunității se dezvoltă, iar, armonios.
    În cazul în care observă că unii semeni au rămas în urma valului uman egal-evoluat, cercetează cauzele, caută vinovații și găsește soluții pentru ca întreaga comunitate să evolueze cât mai unitar. Soluțiile le propune cârmacilor Cetății, direct sau prin organismele civice monitorizante, dar, dacă sunt ignorate în măsura care face din patriot un dușman, purcede imediat la constituirea unei noi forțe politice care să înlocuiască întreaga clasă politică existentă, compusă, de data aceasta, din oameni voitori și capabili să țină cât mai sus ștacheta egalității și civilizației.
    Patriotul nu trebuie să se sacrifice material pentru ceilalți, este de ajuns că gândește și luptă permanent pentru binele acestora. Dăruiește doar atunci când acumulările sale materiale îi prisosesc. Semnul că are în plus, ca barem al normalității, este ce rămâne în urma mortului, altele decât haine de îmbrăcat, un depozit cu hrana și o casă decentă de locuit, dotată cu tot ce are nevoie o familie.
    Patriotul nu permite comiterea nedreptăților în patria sa, cu atât mai mult în fața sa. El trăiește „la vedere”, nu comite nici o nedreptate cu intenție, nu manipulează semenii, nu îi fură și, de dragul spiritului, alege să trăiască în simplitate.
Aproapele meu m-a inspirat și la acest editorial. Discuția a pornit de la niște borcane cu zacuscă făcute acum 2 ani și rămase încă nemâncate. Motivul nu este urzicile din care sunt făcute, ci gustul nelalocul lui. Nu e acreală, nu sărătură, nu borseală, amăreală, grețoșală, nu... E cam multă... verzeală, să fiu în ton cu rima. Am cules atunci un câmp de urzici și am selectat doar câte 2 frunzulițe din vârfurile plantelor iar gustul are parfum pur de urzică. Nu prea place întinsă pe pâine, ar merge... asortată cu ceva. Dar de unde carne, că suntem tare săraci? Focul îl facem cu crenguțe făcute mănunchi, coceni de porumb, stuf... chiar frunze de stejar, bețe uscate de bozii, ștevii și urzici. Și-ncă stăm bine, la anul, dacă nu ne-o băga ăștia la izolare în cutii de carton, s-ar putea să nu le avem nici p-astea!
Adevărul este că ne preocupăm excesiv cu hrănirea corpului și mai puțin cu a spiritului. 
Ajuns aici întru în subiect. Pe timpul lui Iisus a existat o fată tare frumoasă, pe nume Maria. Pentru că era din Egipt, este cunoscută ca Maria Egipteanca și este o sfântă pe care biserica ne-o înfățișează într-o icoană. Despre ea sunt scrise câteva rânduri doar, știm că a stat 40 de ani în pustie. Scriitorul buzoian Dumitru Istrate a închipuit povestea vieții ei pe întinsul paginilor unei cărți demne de a figura pe orice raft de bibliotecă. Pe timpul acela exista obiceiul ca, pe timpul postului, călugării să se izoleze câte 40 de zile în condițiile cele mai aspre supraviețuirii, oferite de pustie. Astfel, ei rămâneau profund credincioși și meditațiile lor despre viață, în acel mediu ostil, se încărcau cu multă înțelepciune. Astăzi, pustia este un blestem spre care trimitem răul și moartea, un loc în care se suferă până se moare, și nu atât de singurătate sau atacat de jivine, cât de foame și frig, de sete și boli ale neigienei.
Tânăra Maria Egipteasca, în viziunea scriitorului nostru, s-a luat la întrecere cu Iisus, despre care auzise că oferea oamenilor fericirea veșnică a raiului, dacă aceștia credeau în El. Ea a vrut ca oamenii să fie fericiți aici, pe pământ, și a încercat să ofere cât mai multă fericire comițând păcatul dăruirii trupului său celor nefericiți.
Practica religioasă deține un aspect foarte discutabil în ce privește iertarea păcatelor. Preoții au puterea, cică, de a anula păcatele credinciosului, dacă acestea sunt mărturisite la spovedanie. Preotul îți dă un canon, adică să suporți un chin, o suferință: ești pus să ții post, să te închini lovindu-ți capul de pământ, să citești niște rugăciuni sau să le înveți pe de rost... De-astea! Nu te trimit în pustie, nu-ti cer să îți dăruiești toată averea celor săraci, nu îți cer să îți tăi mâna care a furat, sânul care a primit extazul mângâierii ori ale alea...
Maria Egipteancă a înțeles altfel păcatul. Credea că acesta așterne o ceață între făptuitor și Dumnezeu, iar ceața dispărea doar trăind suferințe de mii de ori mai mari decât plăcerea obținută prin păcat. Bazme de dinainte de Șeherezada vin după noi și ne spun că anumite persoane sunt blestemate pentru un rău făcut și blestemul dispare doar dacă acestea umplu nu știu câte butoaie cu lacrimi. Maria a ales pustia, prin fugă pentru totdeauna de lume. Ajunsă acolo asistăm la dispariția treptată cețurilor dintre ea și divinitate, prin suferințele trăite, suferințe pricinuite în special de foame. Contra gerului a ales amenajarea unui loc între niște pietre mari, pietre care, vara, acumulau căldură și iarnă o cedau aerului înconjurător și trupului ei suferind. A scormonit după rădăcini de plante și s-a hrănit cu ele 40 de ani. 
Și noi să facem mofturi că avem zacuscă de urzici, că facem focul cu paie? Că n-avem carne? că n-avem haine groase și elegante ori încălțări din piei exotice? Că nu avem casă înaltă, cu multe camere, că n-avem una, că n-avem alta?
Maria Egipteancă a avut o singură țoala pe corp, a fost 40 de ani desculță, vara și iarna, nu a avut nici măcar un cuțit și a supraviețuit. Fericită. 
Dacă am alege simplitatea trăirii, dacă am folosi buruienile lui Dumnezeu și ce mai oferă El omului care alege sărăcia de dragul spiritului, și am refuza ce ni se vinde la preț de sclavie, ar dispărea inegalitatea și fericirea s-ar îmbogăți în intensitate. De ce? Pentru că fericirea s-ar consuma într-un spațiu în care între om și Dumnezeu nu mai există... cețuri sau ceruri despărțitoare. Creator și Creație am trăi... de colo până colo...

 

Replică
- Luchi Tenenhaus: "Putin și poporul rus/ Doar necazuri ne-au adus!"
- Nicolae Tudor: "Dar binele UE?/ Uite-l, nu... e!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

*Un român: ”Patriot, în România, azi, înseamnă să nu faci copii.”
* Basarabia este mai fericită decât România.Ora 12: Politica este o rană permanentă.
*Distanţa politicieni-popor s-a mărit. Descurcăreţii socotesc câte lacrimi să verse pentru a ajunge Preşedinţi.

*O voce: ”La Primărie, cum facem un pas pe uşă, ne dă afară!”
*România e un stat mafiot care se deplasează în orice direcţie, numai în a cetăţeanului nu.
*Autorităţile se bucură de catastrofe, că deblochează fonduri şi fură la greu din ele.
*Filozofia românului este să nu facă nici rău, nici bine. Toată lumea aşteaptă până e prea târziu.

*Când critici fără să oferi soluţii, faci critică oarbă.

*Copiii de 15 ani pot munci, de acum, cu ziua.
*În Italia, mulţi români sunt ţinuţi în sclavie de alţi români.
*În Andaluzia, nişte activişti au furat rechizite şcolare dintr-un supermarket, pentru a fi date şcolilor sărace.
*India îşi convinge cu aur cetăţenii să slăbească.
*Vizita premierului în Prahova a avut politişti plantaţi din 50 în 50 m şi, aceştia, pentru că n-au avut bani de mănuşi albe, şi-au băgat mâinile în var, să fie echipaţi corespunzător.
*Un comentator de presă propune “să ţinem doliu naţional… preventiv”!
*“Sănătate, bogătate/ marmeladă-n frigider!” (urare ţigănească).
*Românii se tem de criminali mai mult decât de Dumnezeu. Înjură de mamă chiar şi în biserică. Apoi, când iau lumină de la cineva, îl privesc mai întâi în ochi.

*Oamenii lasă în urmă numai întrebări. Se zice că, în clipa morţii, toate întrebările vieţii primesc răspuns.

*România nu ştie să trăiască decât în extreme. Mădălin Voicu: ”Poporul român trăieşte mai mult emoţional, decât cerebral.”

*Mitropolitul Ardealului: ”Lumea este, parcă, în agonie.”
*Primarii au magazine şi dau pe caiet şi-şi opresc datoria din ajutorul social. Postaşii ridică banii şi plătesc la cârciumi datoriile.
*Agricultorul român este sărac pentru că vinde mereu în pierdere.
*Un politician se apără: ”Răspund pentru ce-am făcut!”, dar i se replică: “Să răspundeţi şi pentru ce n-aţi făcut!” Poporul vrea să asiste la condamnarea cuiva care nu a făcut ce trebuia să facă.

*Un politician a primit o carte şi autorul voia să-i dea un autograph, dar a fost împins astfel: „Măi, omule, cine eşti tu să-mi dai mie autograf?”
*Un bătrân din azil striga: Părinţii să înţeleagă să nu dea casa copiilor, că ajung aici!
*Foarte mulţi români au ajuns să vorbească în şoaptă, în propria casă şi curte. Au o tăcere complice - tac pentru că nu vor să-şi complice vieţile, tac pentru că au copii.
*Neagu Djuvara: Cu ce să reclădim România, dacă creierele nu ne rămân s-o construiască?
*Cercetătorii au realizat în laboratoare primii ochi artificiali şi creierul uman. Tot ei au aflat că dacă un bărbat se căsătoreşte cu o femeie născută în acelaşi an, cuplul nu va avea decât fete.
*Puterea şi opoziţia se înţeleg ca doi câini în cuşcă, - se bat şi se împrietenesc.
*România a devenit ţara în care animalul este mai important decât omul. Aici sistemul lucrează pentru sine şi de la sine, nu pentru cetăţean. Guvernarea nu face nici un pas înainte, merge cu ţara din gard în gard. Aşteaptă catastrofe să reacţioneze.
*A apărut o criză morală care a dezumanizat. Supravietuieşti doar dacă joci cu raţiunea, eşti distrus dacă acţionezi cu inima. Puţini se agaţă de visuri şi este doar o problemă de timp până înţeleg că trebuie să renunţe la ele.

*Această naţie n-are încredere în ea, dar are încredere în cine nu trebuie (S. P.).
*Organizaţia internatională a muncii spune că “tot mai mulţi angajaţi se îmbolnăvesc la locul de muncă.”

Românii rătăcesc? "Spiritul rătăcirii libere" este parte a planului de cucerire a lumii de către oculta mondială, plan ce are la bază dezvoltarea libertății individului încât acesta să creadă că are dreptul la tot ce există pe planetă și, ca distracție, să beneficieze de el.
In 1967, Șaseșaseșase-ii s-au întâlnit la Toronto pentru a detalia planul căderii statelor lumii. 6.6.6. înseamnă primele 6 bănci, 6 consorții energetice și 6 consorții agro-alimentare din lume. Planul lor dezvăluie cum își exercită puterea pentru a determina Statele să ajungă la cheremul lor, să accepte, forţate de împrejurări, sclavizarea populației, plus acțiuni ulterioare care presupun organizarea unor "războaie intestine" în care își pierd viața toți cei care nu au capacitatea să le aducă plus valoare.
Rătăcirea oamenilor a fost coordonată pas cu pas transformând ziua de mâine într-un treptat și fără de ieșire haos. Ei zic că, astfel, vor face ordine. Ordine care înseamnă ca toată planeta să asculte de voința unui singur lider, pentru că, liberi fiind, avem fiecare idei proprii și, din cauza orgoliilor, nu ajungem niciodată la un înțeles comun. Forța orgoliilor intelectuale țin de animalicia din fiecare, ele s-au adăugat, iată, forței inițiale a pumnului. Chiar dacă am conveni să punem în practică niște idei comune, acestea ar face ca ele să fie fără forță, întrucât ar trebui să satisfacă, prin mediere, ideile contrarii.
Adevărul este că lumii îi lipsește cel puțin liderul care, la masa rotundă, să determine participanții să accepte cea mai bună idee și nu să facă mix de idei împăciuitoare. Dar, chiar și ca melcul, în sute de ani, omenirea tot face un progres. A pune în balanță ideile impuse de un lider mondial în contra mixului de idei, balanța se poate înclina către NOM doar dacă acel lider exercită o dictatură bună. Realitatea istorică și imediată arată că "oculții iluminați" au preocupări structural-vandalice, se ocupă doar cu furtul, mita, șantajul, omorârea fără scrupule, ceea ce îi definește fără tăgadă ca diabolici. Iar diavolul, presupunând că există, este în toate felurile, numai bun nu.
Să vedem ce și-au propus să ne facă avizii de putere. Ei au folosit toți banii lumii, ajunși la ei de-a lungul timpului, pentru a încuraja ființa umană la evaziune și degradare, fățiș și în disprețul moralei și oricărei legi, să se dedea nestingherită, ba chiar cu eroism, la abuzuri de tot felul, să distrugă familia, să iște tulburări sociale sau războaie, pe motive inventate - cu preţul minciunii şi trădării. Toate pe fondul dezvoltării unei tehnologii agresive și dezumanizante. Au reușit liberalizarea moravurilor, pentru a degrada ființa umană, infiltrând în toate straturile societății influenceri și lideri care au împins evoluția vieții pe cursul dorit de ei, fără a da naștere la vreo neliniște, fără ca nici unul dintre noi să-şi dea seama - preocupaţi fiind să ne satisfacem exagerat necesităţile senzuale primare.
In plan legislativ, controlând Statul prin oportuniști lipsiți de experiență și eficacitate, au impus "excepţia", pe coordonatele inversiunii firescului, fragmentând societatea în falii contrarii - dând puteri individului și nu majorității, copilului în fața părintelui, migrantului în fața populației primitoare, celui care face dreptate în fața nedreptățitului, dreptate care nu mai ține cont de niciun drept legal. Concomitent cu nivelarea indivizilor, încât valoarea, frumosul și binele să nu mai fie recunoscute după criterii de performanță, ci după bunul plac al autorității. Iar toate acestea să se întâmple sub umbrela aparentă a democrației. Aroganţa, dispreţul, umilirea aproapelui să fie considerate bazele „libertăţii” și „afirmării de sine”, să dispară din conştiinţă orice principiu al binelui sau răului. Scopul final: explozia societăților (handicapate moral), urmată de dezintegrarea acestora, în același timp cu prăbușirea economică, creată prin împrumuturi mai presus de mijloacele economice de a le putea returna și sub presiunea imposibilității întreținerii unei mase salariale supradimensionate.
Oculta își propunea atunci să înceapă, în linie dreaptă, resetarea lumii "când va veni momentul". Se pare că momentul a venit.
Conform Planului, țările vor fi cucerite prin cedarea a 33% din suprafețe, în schimbul datoriilor acumulate; cetățenii își vor pierde proprietățile în schimbul anulării împrumuturilor; șomajul va exploda prin retragerea multinaționalelor și falimentarea firmelor producătoare; robinetele mâncării, banilor și energiei vor fi oprite de cei... 6. Mai trăiește dacă poți!?
Ne putem salva? Chiar dacă ne strângem destui încât "Nu!"-ul nostru să spargă geamuri, putem opri resetarea?
Cred că trebuie, obligatoriu și degrabă, bunii și răii, proștii și deștepții, bogații și săracii, frumoșii și urâții, tinerii și bătrânii să ne prindem mâinile, să oprim prăbușirea lumii libere.
După soluția unirii trebuie făcut efortul de readucere a lumii cu fața către divinitate, din inversul la care a fost împinsă.
O idee vehiculată la același Toronto a fost stricarea rostului oamenilor prin atragerea țăranilor la oraș, odată cu apariția industrialismului, care a marcat istoric ieșirea din armonia cosmică. De dragul modernismului și a muncii mai ușoare, fără mare responsabilitate și risc, oamenii și-au părăsit sau vândut pământurile. Astăzi mulți regretă și cei care au ceva la teșcherea îl răscumpără sau achiziționează altul. Unii aleg calea fugii și izolării de această lume. Iată cum pământul își recapătă importanța dintâi. Planeta noastră se numește "Pământ" și firesc este ca fiecare locuitor să dețină o parte egală cu a celorlalți din suprafața țării sale, fără ca înstrăinarea să mai fie posibilă. Asta înseamnă că soluția omenirii este întoarcerea din rătăcire la viața primară, abandonarea modernismului, viciilor și cheltuirea vieții aproape exclusiv pe distracție. Trebuie desființat Statul. In felul acesta nici o ocultă viitoare nu mai poate cumpăra conștiințe, fiecare va trăi echilibrat în pătrățica proprie, unde se va dezvolta ca mic producător și creator de orice stârnește pasiunea.

Am fost mai toată viața întrebat. Dacă privesc mult în urmă, identific multe firescuri așezate de mine pe Cale.
Azi este înainte de mâine, zi de odihnă. Trump s-a odihnit ieri jucând golf. Mâine, la Curtea Supremă a Americii se vor deșerta câteva TIR-uri cu probe despre furtul democrației.
Azi țara mea se grăbește să felicite câștigătorul, bucuroasă că democrației i s-a pus genunchiul pe gât, cum unui cetățean de culoare, nu demult. Democrația nu este dusă la ATI-ul justiției, să fie resuscitată, i s-a dat pastila de moarte cu mult înainte, i s-a băgat pe gât în văzul tuturor.

Se întâmplă, azi, în lume ce se întâmpla hăt, la începuturi, când Gingis-Hanii omorau oponenții doar la o simplă bănuială sau pâră. Nu cred că există justiție dreaptă pe planeta Pământ, ea este legată de formă la ochi - vede și știe adevărul, dar, fiindcă este făcută de prădători, ca noi toți, se lasă cumpărată de infractori și îngenunchează în fața preaputernicilor momentului. Făcătorii de dreptate au devenit tot mai mulți și tot mai privilegiați, în timp ce infracțiunile se diversifică și se întâlnesc la tot pasul. Dreptatea a ajuns să ne coste extrem de mult. Pentru 1 leu despăgubire morală, Băsescu l-a târât ani de zile pe Patriciu prin tribunale și noi, prin Statul român, am plătit miliarde cu procesul, să câștige el... 1 leu! In timp ce peste oamenii de rând hoții intră ziua, ca la ei acasă, îi jefuiesc știind că păgubiții nu au bani să îi dea în judecată iar, dacă ar face-o, ar pierde și mai mult prin răzbunările ce vor veni. S-a ajuns ca, de Crăciun, cineva, de frica hoților, să-și ascundă sub plapumă, pe timpul nopții, porcul înjunghiat de Ignat, să se doarmă cu mâna pe șoriciul lui, până a doua zi când îl va prăji și ascunde în garniță, sub pământ, nicidecum să-l expună, tradițional, la aer, sub streșini. De mâine, marele naiv al lumii, Trump, va aștepta cu sufletul la gură ca Justiția să facă dreptate ideii de dreptate. Românii n-au mai așteptat, ei știu prea bine cum e cu justiția, așa că s-au grăbit să se pună bine cu hoțul.
Joe Biden, te blestem să mori înainte de a afla verdictul Curții Supreme!

 

 

Problema mondială a lumii nu este nici hoția, nici sărăcia, cum am tot crezut. Ci nedreptatea. Ea, nedreptatea, face hoți din săraci. Gheorghiu Dej descria lumea comunistă astfel: "o lume modernă, industrializată, cu știinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne, dar fără nedreptăţile acesteia." Unii contestă că ar fi fost așa, nostalgicii regretă vremurile trăite. Comunismul, prin instalarea acestei dreptăți în viața Cetății, este superior capitalismului - de la cel sălbatic la cel supus legilor. Doar un capitalism etic ar fi făcut din capitalism o lume de trăit. Dar de unde popor cinstit?

Se spune că cel mai bun sistem de conducere a lumii este dictatura bună.

Dumnezeu este un dictator bun, ne-a dat decalogul, ne lasă să-l respectăm sau nu, și... cică, "apoi", ne va judeca. Dumnezeii pământului, regii, nu au condus viața oamenilor încât să dispară nedreptatea, ba chiar ei au instaurat-o, prin destrăbălări și acumulări nesimțite de foloase necuvenite.

Noul Guvern Mondial ce se vrea instaurat, cu prețul falimentării planetei, ar trebui să fie un motor care instaurează și menține dreptatea la parametrii libertății. Numai că toată harababura asta socială, motivată de virusul buclucaș, dă orice logică peste cap - cu cât războiul e pe sfârșite, cu atât spectrul lumii noi, resetate, devine mai înfiorător!

Președintele a spus la un momentdat că în acest război este un mare-mare secret. Dacă este secret, înseamnă că secretele ce ni se pun pe masă, cum că NOM ar face nefăcute și nu ar drege, ci ar strica, secretele, ziceam, nu sunt secrete, ci pure intoxicări.

Privind îmbogățiții mondiali, cei care ar gestiona definitiv planeta, ești înclinat să crezi că ne stăpânesc diavolii în persoană. Curiozitatea este că "guvernul mondial" nu se apără, ba răsucește cuțitele în răni.

Să înțeleg "marele secret" am făcut exercițiul de a fi eu dictatorul cel bun al lumii. Cum aș proceda? Probabil la fel, decât că în războiul binelui nu mor oameni uciși de mine, ci de moartea lor bună, scopul fiind confiscarea instrumentelor nedreptății din mâinile celor care o fac, conștient sau inconștient, și rostogolirea vieții în alt ritm, după dorințele fiecăruia, cu scopul obținerii fericirii personale. Pentru aceasta:

- trebuie să dispară banul fizic, ca mijloc de schimb între cerere și ofertă, prin monitorizarea tuturor tranzacțiilor, încât să nu mai fie posibilă necinstea;

- trebuie ca economia să producă doar ce și cât este necesar;

- trebuie să dispară proprietatea, întrucât obținerea și deținerea ei este focar de nedreptate;

- omul trebuie să aibă asigurată gratuit supraviețuirea, apoi să aibă oricât, dar prin muncă cinstită.

Să poți ajunge să devii recunoscut ca dictator bun este nevoie de un proces lung, întins pe sute de ani, timp în care făcătorii de lume nouă și dreaptă instalează în punctele cheie oamenii care vor supraveghea ca, odată roata schimbării pornită, să nu mai poată fi oprită. Siguranța succesului o oferă tăcerea suspectă de care vorbeam - ei tac și fac. Mai este nevoie de o minciună mondială pentru a nu provoca împotriviri ale bogaților lumii, că ei pot cumpăra mercenari, tot ei pot ridica masele să protesteze... Minciuna este: omorâm oamenii proști, săraci, inutili, iar bogații își freacă palmele a bucurie.

Marele secret este că oculta vrea să scape de făcătorii de nedreptate - îmbogătiții lumii.

Dacă există un dictator bun, acela nu poate face decât maibine omenirii.

Dacă dispare nedreptatea, suferă doar nedrepții.

Și este drept să sufere!

Aștept secretul, să pot muri cu seninătate.

Supraviețuirea într-o lume nedreaptă este un fel de n-ar mai fi!

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Remus Constantin Raclău: ”Romanul nu mai are răbdare. Şi-a pierdut-o în ani şi ani de speranţe deşarte; în ani şi ani de minciună; în ani şi ani de promisiuni neonorate! Românii nu mai au încredere şi nu ştiu ce să mai creadă, trăiesc într-o stare de iritare continuă: li se spune că trebuie să respecte legea şi din bun simţ o fac şi, drept recompensă, se aleg cu o sărăcie lucie! Şi asta în timp ce toţi acei care-i sfătuiesc să fie corecţi îşi fac palate din lefuri de bugetari, îşi trimit odraslele la studii în străinătate şi-şi fac vacanţele în paradisuri tropicale sau călătorind în jurul lumii... Păi îţi mai vine să respecţi ceva?... Ia mai ducă-se dracu' cu toţii!”
Dan Tomozei: ”Necesara trezire la realitate întârzie – şi totul costă zile, ani, vieţi, generaţii, costă o ţară. Românului îi este greu să decidă pentru sine iar asta vine din periculoasa absenţă a unui proiect personal, simplu, terestru, concret. Şi atunci, tot ce rămâne de făcut este să caute vinovaţi, cât mai departe şi cât mai sus spre vârful ierarhiilor spre care nici nu poate să privească şi pe care nu le înţelege sub nicio formă. Cineva trebuie să ceară românilor să îşi salveze propriile speranţe, propriile visuri mărunte, bunul simţ şi cumsecădenia, să se privescă pe sine şi apoi să se regăsească în privirea celui de dinainte. Asta se poate, dar nu o face nimeni, pentru că nimeni nu mai este credibil în România delatorilor ajunşi preşedinţi.”
George A: ”Ești liber în tot ce faci, dacă te eliberezi de toate chingile care te țin în trecut. Eliberarea de ură înseamnă eliberarea de trecut și un potențial uriaș de construit viitorul. De aceea văd un partid nou construit pe ceea ce vrem să fie România de mâine, și nu pe ce nu mai vrem să fie din trecut.”
Cristian Ghinea: Partidele noastre atrag oameni pentru că le vor da funcţii. Este o contraselecţie ucigătoare: cei care au cariere solide nu se pot implica pentru că nu au timp, cei care au principii nu se pot implica pentru că le repugnă ce văd acolo. Într-un mediu corupt şi haotic, un partid cu adevărat revoluţionar trebuie să fie o instituţie cu reguli.”
Iulian Capsali: ”Totul este lăsat fără discernământ la voia întâmplării, Mă întreb de multe ori dacă într-adevăr este lipsa de discernământ sau, pur și simplu,  ticăloșia în lanț a unora care au o agendă personală, în răspăr cu cea națională. Un capitalism popular centrat pe familie sau grupuri de familii - comunități adică -, poate fi o cheie în refacerea țesutului social și economic. Trebuie ieșit din logica profitului cu orice preț și al consumului hedonist. Omul modern este în pierdere masivă de libertate, și  interioară și socială.”
Stelian Maria: ”Tu... eu, alți oameni care nu-și uită rudele și prietenii din țară, care nu-și uită meleagurile copilăriei, noi trebuie să-i scoatem din pământ și iarbă verde pe acei oameni care vor lupta cu seriozitate pentru România.”
Ioan Rosca: ”Mulți dintre actualii locuitori ai occidentului sînt sclavi cu iluzii de oameni liberi, mai lași decît victimele gulagului, de-a dreptul decăzuți civici din cauza căderii în comoditate și suficiență. NU ȘTIU cum am putea acționa că să eliberăm România!”  

Corina Băcanu: ”Ne-am nenorocit țara, măăăăăă!!!! Țopârlănia, parvenitismul, cocălărismul și jigodeala vor fi noile etici politice și sociale. Suntem genul de popor care învățăm binele doar cu răul.”

Adrian Silviu Mironescu: ”Dreptatea socială s-a retras ca melcul în cochilie. Între timp viața trece, speranța se stinge încet-încet, ireversibil. Trăiesc în țara în care eroii mor în zadar. Nepăsarea, iresponsabilitatea, superficialitatea, improvizația fac carieră aici. Mai avem valori?”

Gabriel Florin Haromszeki‎: Haideți, nu vă mai feriți...  Nu sunteți pentru un trai european, drept, corect. Vă place mica șpagă, vă plac relațiile, micile șmecherii, să faceți câte-o combinație... M-am prins, dragi români! De ce l-ați mai omorât pe Ceaușescu?”

Mirică Valentin Mihail: ”Am îngropat viitorul acestei țări și ne-am făcut părtași la dezastrul ei.”

Cică ar fi fost inventat un criminal în serie iar susținătorii lui l-au pus să rărească planeta încât doar ei să trăiască. Problema lor a fost cum să-l trimită la oameni fără ca oamenii să se sperie. I-au pus numele Iisus si l-au trimis din ușă în ușă, să aducă vindecare și lumină în sufletele tuturor. Acest criminal a fost despărțit în mai multe bucăți: una conține crucea, alta aura de sfânt, alta cartea sfânta și alta sabia. Inventatorii au convins autoritățile să îngăduie accesul acestui salvator în cetăți, pentru că este benefic umanității. Genocidul planetar a fost ticluit în taină tare demult, s-au făcut din când în când simulări și a fost bine. Totul poate decurge perfect, dacă nu apar împotriviri. Dar pot să și apară, au fost plătiți niște inși să facă liniște.

Sunt spectator la acest film despre moartea lentă a planetei și observ cum puțini se îndoiesc de ce văd, cum nimeni nu acuză. De fapt criminalul nici nu este văzut. Poate fi simțit prin siguranța călăilor, deveniți total insensibili la ridicol și nerespectarea legii. Chiar se permite să se dezvolte bănuielile, cum că totul se face pentru bani, putere ori afirmarea unei idei de maibine...

In realitate, toată mascarada acestei resetări este jocul "alba-neagra", joc ce are la bază introducerea cu forța, pe nebănuite, în sufletul omului a sabiei ascunse, sabie fărâmițată până la praf de sabie, praf care deține proprietatea miraculoasă de a se recompune după ce toate particulele au fost absorbite.

Am cunoscut mulți oameni răi și am învățat să nu cred niciodată că omul rău ar putea redeveni vreodată, structural, om bun. Am învățat să mă bucur de clipă. In chiar această clipă mugurii încep să se umfle pe ramuri, adierea vântului nu mai vine dintr-o parte, ci de undeva de sus, pământul freamătă de semințele ierbii care vor țâșni curând spre lumină și vor năpădi tot ce se află deasupra nivelului mării.

Privesc înspre asemeni, observ niște puncte care se mișcă încolo și nu încoace, mă străduiesc să nu mai rețin nume, ce se face, ce se spune... Refuz să mai merg înainte... însus... Încremenesc treptat în fața următoarei pagini nescrise.

Atrăi înseamnă a fi viu. Nu poți trăi dacă nu ești viu. In "era crimei" normalitatea este uciderea - cei care au puterea să ucidă interzic oamenilor să trăiască, la modul fizic. Omoară ei tot? Se pare că vor să rămână doar câțiva care să le devină sclavi. Așadar, în perspectiva reală ca toată lumea să poată fi omorâtă din motive de neputințe de apărare, există doar șansa de a fi viu ca sclav al lor. Când vorbim (și se vorbește de ceva timp) că "scapă cine poate", înțelegem alegerea de a fugi în pustietate, să nu poți fi găsit (dar stăpânii pot intoxica tot aerul necesar vieții și aerul te găsește) ori să găsești o cale să devii sclavul lor. A trăi înseamnă, ca prim pas, să fii viu. A trăi spiritual începe după aceea. Istoria oferă exemplul unui om întemnițat pe viață care s-a adaptat și a evoluat încât, fără o școală specială, a luat premiul Nobel pentru nu știu ce. (Știu, dar e lung de explicat). Poeții ne oferă versuri în care un om închis într-un metru pătrat poate fi mai fericit și mai liber decât altul liber și bogat. A trăi înseamnă a experimenta ceva care nu îți aduce suferința, iar dacă suferința nu poate fi evitată, trăirea înaltă începe imediat de deasupra stratului suferinței, strat care poate însemna: sclavie, închisoare, boală, sărăcie, neiubire ș.a.

Eu nu sunt vinovat că s-a furat țara mea, chiar dacă o Constituție cu multe înțelesuri și neînțelesuri mă obligă să o apăr. Apăr țara când țara este atacată din exterior și o apăr la chemarea conducătorilor care, în caz că încerc să scap, mă înhață cu arcanul și mă aruncă în linia 1. Mă trimit în războaiele care sunt un joc de societate, să rărească populația... La începutul civilizației ne apăram singuri de agresori, ne uneam toți vitejii din comunitate, când agresorul era puternic. Într-zi am plătit un șerif să lupte în locul nostru. Apoi am decis să plătim o armată de apărători care să facă legi și să vegheze la respectarea lor iar noi să ne preocupăm liniștiți de muncă și familie. Astăzi ne-am trezit că aceia care sunt plătiți de noi complotează împotriva noastră, iar când te împotrivești oricărui agresor, încercând să-ți faci singur dreptatea, ești băgat în lanțuri. Începem să înțelegem că am gândit greșit adormindu-ne vigilența, că trebuia să ne organizăm, concomitent cu acceptarea plătirii unor oameni să se ocupe de birocrația țării, să scriem în Constituții că avem dreptul să îi controlăm pe oricare bănuim că nu-și face datoria sau a furat, iar rezultatele cercetării să fie judecate de noi, nu de ei. Pedeapsa să fie una singură: moartea vinovatului. Doar astfel nu ajungeam aici. Acum "ne fac la lanț", cum spunea cineva. Dacă scăpăm, trebuie să învățăm că nu este bine să se mai întâmple așa ceva și să facem reguli pentru stat/conducători, cu criterii de performanță iar îmbogățirea nelimitată să nu mai fie permisă, că banii mulți, iată, cumpără conștiințele pentru a se obține și mai multă putere. Dacă sunt vinovat de ceva este că am încredere în aproapele, că l-am iubit ca pe mine însumi. 

 

Polemică

V.: Ești apt pentru Coreea de Nord, nu mai sta, fugi!!!

N: România este și țara mea. Planeta Pământ a fost dăruită omului. Mi-ar plăcea să trăiesc acolo, fiindcă, acolo Președintele a interzis vaccinarea, acolo, cine îl laudă, este condamnat la moarte. Al nostru a venit beat mangă de la japonezi și cu mâncarea pe haine. În principiu, știu cum trebuie să arate o lume.

V: Sclav ai fost pe vremea comunismului, acum eșți liber să faci ce vrei și unde vrei. Ce te deranjează? Arată ce poți! Fă ceva, nu aștepta să facă alții pentru ține!

N: Pentru a face ce pot, trebuie să am în proprietate pe care să muncesc pentru mine și nu pentru altcineva. Ca cetățean al acestei țări mai am dreptul la o cotă parte, egală cu a celorlalți, din resursele naturale ale țării. Mai am dreptul să aleg dacă să beneficiez de ceea ce-mi oferă Statul prin folosirea banilor comuni, adică să plătesc sau nu taxe. Nu cer să muncească altcineva pentru mine, ci reclam că sunt furat și sunt tratat ca un sclav. 

V.: Un șef de stat nu trebuie să stea 45 de ani la putere. Ăsta e dictator, nu șef de stat.

N.: Dar Elisabeta a II-a de când conduce Marea Britanie?

V.: Nu te gândești că morții de la Sighet, Aiud sau cei de la Canal se răsucesc în mormânt.

N.: De milioane de ani s-a tot murit pe nedrept. Mă gândesc că azi există mame care, seara, fierb pietre și mint copiii că e ciorbă, iar aceștia se culcă flămânzi. Mă gândesc că, de curând, un tânăr de 18 ani s-a aruncat în apă, pentru că nu avea unde locui și ce mânca. Mă gândesc și sufăr când văd oameni care suferă când... trăiesc!

V.: Între 1945-1989, comparați diferențele de dezvoltare.

N.: În 40 de ani România a urcat ca o fântână arteziană în planul vieții sociale. După revoluție am distrus tot. Astăzi avem niște indivizi care au prosperat, dar bunăstarea lor este obținută prin pură hoție.

V.: Capitalismul învinge comunismul. Aici recalificarea, la orice vârstă, e ceva firesc.

N.: Comunismul făcea o onoare din a ieși la pensie dintr-o meserie, întrucât, cu cât o practici mai mult, cu atât o faci mai bine. 

V.: După al doilea război mondial Europa a fost împărțită în două și fiecare jumătate a luat-o pe calea ei. După cincizeci de ani unde a ajuns Europa de vest și unde cea de est, ca nivel de dezvoltare?

N.: Banii țărilor capitaliste, ale celor 1% îmbogățiți, au făcut

progresul. Cum? Cumpărând creierele țărilor sărace și dezvoltând ce creau acestea. O țară fără creiere nu poate ține pasul. Apoi.... o țară civilizată are metropole spectaculoase, dar, la marginile lor, locuiesc oameni în cuști din cartoane. Dv vedeți luminile, nu ansamblul. Este de preferat o țară dezvoltată armonios, cât poate ea economic, decât rai și iad la un loc. După revoluție, acele țări au cumpărat fabrici de miliarde pe câte 1 leu. Cum să nu evoluezi? Acele țări au deținut în sclavie colonii și multe țări pe care le-au deposedat de valori. Cum să nu evoluezi? Întreb: evoluția este a comunității sau doar a câtorva indivizi? Este adevărat că aceștia oferă ceva atractiv, dar ce este în spatelele luminilor? Oamenii merg acolo, muncesc, creează, dar grosul rezultatelor reale ale muncii întră doar în câteva buzunare și cei care merită nu se bucură real, fiecare, de rodul muncii mâinilor proprii.

V.: Nu știu dacă capitalismul e perfect (cu siguranță este perfectibil), da’ clar este peste comunism! Și am exemplul tuturor națiunilor comuniste, care fie au cârmit spre dreapta, fie au sucombat!

N.: Capitalismul nu a fost inventat, ci a fost o manifestare sălbatică a omului, asemănătoare cu a animalelor din junglă. Capitalismul a făcut reguli, dar pentru popor, nu pentru îmbogățiți. A deturnat comunismul prin complot, pentru ca o mână de oameni, din interior și exterior, să dețină averile. Țările estice au sucombat pentru că ele făcuseră o înțelegere comercială (CAER), dar înțelegerea a căzut din cauza dezmembrarilor apărute brusc, la comandă ocultă. Economia merge dacă ai cui să vinzi, iar țările estice nu au mai avut. Astăzi, țările occidentale își vând, prin abuz, mărfurile proaste și dăunătoare vieții în țările cucerite. Capitalismul a învins pentru că a avut forța financiară să învingă, nu că ar fi avut principii cu efecte corecte și benefice ansamblului civilizațional. A învins pentru că a avut forța mușchilor, nicidecum argumentele constructive ale spiritului. Asta înseamnă că lupta rămâne deschisă. 

V.: Prefer capitalismul fiindcă încurajează spiritul antreprenorial. Detest dictatura cu tot ce presupune ea: lipsuri materiale, cenzură, drepturi îngrădite, cultul personalității liderului etc.

N.: A nu permite libera inițiativă este o trăsătură ideologică a comunismului apărut ca o alternativă la capitalism (sistemul care se bazează pe libera inițiativă, dar în care boierii țineau oamenii în sărăcie și îi exploatau. Astăzi China dă liber la inițiativă, dar... controlat.) Dictatura ceaușistă menținea un echilibru între oameni, nimeni nu era lipsit de bunuri materiale, astăzi puțini s-au îmbogățit și 70% au rămas cu ce le-a dat Ceaușescu. Apoi, dacă toată lumea are loc de muncă și cel mai mic salariu depășește coșul mediu al existenței, nu există om în lipsuri. Există doar dacă cel în cauză este un risipitor sau plin de vicii. Exista școală gratuită, sănătate gratuită, locuință cu chirie modică...

V.: Dar dreptul de a călători în lume, de avorturi, de dreptul la liberă exprimare, de dreptul de informare?

N.: Călătoria în lume și dreptul la exprimare liberă erau riscurile care puteau dărâma sistemul. Ceaușescu s-a aparat astfel. Dar... aveam acces la biblioteci.

V.: Cred că țăranii de la Suraia i-au cerut prin anii 50 să nu-i împuște! Atât a știut un general de securitate stalinist, să împuște țărani.

N.: Atunci li s-a cerut oamenilor să renunțe la proprietăți și să păstreze proprietăți decente, pentru că noul model social presupunea egalitate între oameni. Cine nu a vrut a fost închis sau vânat din haiducia în care a fugit. Prin 60, parcă, a fost cu Ceaușescu și țăranii. Li se ceruse să între în colectiv și nu au vrut. A fost trimis de Dej să îi lămurească. Prin 1907 alți țărani au fost "lămuriți" de altcineva!

V.: Despre deținuții politici nimic? Le Întinăm memoria dacă proslăvim comunismul ceaușist. Spiritul tău cum se împacă cu spiritele zdrobite de torționari? Nu interferează?

N.: Îmi pare rău de Vasile Voiculescu și de alți români închiși pentru că au refuzat să îmbrațișeseze dictatura. În aceste zile, istoria se repetă: capitalismul va vaccina obligatoriu oamenii, îi va face sclavii guvernului mondial. Cine se va opune, credeți că nu va fi omorât?

V.: Cămin de nefamilișți, mâncare la reşou!

N.: Cândva trăiam în grote, în triburi... A avea o cameră la cămin este giugiuc, față de a dormi pe o bancă în parc.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE
*Elveţia: Dacă viteza se depăşeşte cu 20 km, intri la puşcarie 1 lună, dacă se depăşeşte cu mai mult, faci puşcărie mai mult.
*Caroseria unui automobil, după un accident grav, a fost purtată de politişti pe bulevarde, pentru prevenirea accidentelor.
*Dan Puric: ”Societatea trebuie transformată într-un corpus politic.”
*Aşteptările zadarnice dăuneaza sănătăţii. Pe malul unui lac s-a găsit un bilet de adio.
*Nu ne vindem ţara, o furăm noi!

Marea problemă în România este că se folosesc vorbele goale.
*În România, serviciul de livrare pizza ajunge mai repede decât ajunge ambulanţa.
*În şcolile bucureştene au început să controleze ghiozdanele la intrare, de droguri, arme etc. *Auras Tereacă: ”Tinerii fug de microfon, nu sunt în stare să spună două vorbe!”
*Nu se mai crede în criteriile de performanţă ale Statului – tinerii se lipesc de organizaţiile de tineret ale partidelor, cu speranţa că cineva le va rezolva cu viitorul.

*Răzvan Orăşanu: ”Statul nu are un inventar al tuturor bunurilor deţinute!”
*Poliţia a făcut cu Biserica un acord ca preoţii să facă apel la şoferi să conducă atenţi şi să nu producă accidente.
*La ţară, de obicei, poliţia nu prinde nici un hoţ.
*Agricultura n-o să ajungă niciodată statele civilizate, din cauza subvenţiei prea mici la hectar.
*Toni Blair a învăţat politicienii români să nu vorbească în campania electorală despre taxe şi impozite.
*Un copil de 12 ani a intrat în comă alcoolică într-un cimitir, după ce a primit alcool de Paştele Blajinilor.
*Dr. Monica Pop: Dac-aş fi primar, aş pune castronele din beton pe străzi, cu apă, pentru câini şi n-ar mai muşca.
*Un afacerist american chinuie un crocodil legându-i botul cu scoci şi invită lumea, pentru 5 dolari, să-l ia în braţe. Iubitorii animalelor protestează, crocodilul nu!
*Jumătate dintre IMM-uri nu au nici un angajat.
*Cercetătorii de la un institut de cercetare petrolieră au făcut grevă şi cer să fie eutanasiaţi.
*80% din bolile contemporane au legătură cu apa pe care o bem.

*La Alba Iulia, parizerul se face din hârtie igienică.
*Femeile o duc tot mai greu fiindcă puterea lor asupra bărbaţilor scade.

*Cea mai mare teamă a germanilor este importul de sărăcie.
*Papa Francisc denunţă ”dictatura unei economii fără scop uman”. Omul este redus doar la una  din necesităţile sale, consumul, şi este considerat el însuşi un bun de consum care poate fi folosit şi apoi aruncat.

*Pentru a plăti mai puţin, francezii cumpără câte două găini să le mănânce gunoiul verde.
*În unele ţări, a fotografia pe cineva înseamnă a-i fura sufletul.
*In Craiova, statuile nud au fost îmbrăcate

*Guvernul grec introduce stimulente pentru cei care denunţă cazuri de corupţie

*Suntem singurul popor care plânge de mila bogaţilor.

*Nu te uita înapoi - astfel vei trăi.
*Trăim în cultura ambalajului care dispreţuieste conţinutul.

*A ajuns să conteze mai mult înmormântarea decât mortul.

*Gheorghe Funar: ”În România rulează filmul... ”Balamucu”!”
*Înainte vreme, omul era respectat după ce făcea, azi - după ce vorbeşte.
*România este între lege şi tocmeală.

*Dan Răspopa: ”Măi, în ţara asta, nici hoţii nu mai sunt cinstiţi!”

*În zonele industriale creşte iarba prin asfalt, că nu mai trec oamenii.
*Poliţia îşi face datoria cu jumătate de măsură, încât cetăţenii au ajuns să aibă mai multă încredere în câinele străzii sau al vecinului decât în ei.
*Fiul Preşedintelui unui C.J. trimite la şcoli cornuri mucegăite.

Am verificat spusa "niște proști", din "Moromeții", spusă atribuită lui Niculae Moromete și nu lui Ilie. Ocazie cu care am redescoperit "Moromeții", carte de căpătâi a literaturii, care face o introspecție în străfundurile sufletului omenesc, pentru a ajunge la esență și a o oferi umanității. A fost o greșeală că am fost obligat de școală, la fragedă vârstă, să citesc o carte care se citește la maturitate. Dirigintele ne spunea adeseori să citim cărțile recomandate, dar să le și recitim mai târziu. Am realizat azi că semăn cu Ilie Moromete. El a înțeles demult cum stau lucrurile, s-a retras în sine și a continuat să se opună, de unul singur, haotic, obstacolelor doborâtoare ale sistemului, care i se năpusteau peste viață, a continuat să se lupte, cum Don Quijote cu morile de vânt - vedea că sunt mori, dar simțea că sunt transfigurări ale demonilor puși pe cuceritul lumii. Ilie a încercat să apere ființă omenească, să o stabilizeze pe un centru al sensului, care este pogonul de pământ, împrejurul căruia totul poate fi atras și desăvârșit. Ilie a ratat în încercarea de a avea un ajutor folositor de la fiii săi, eu am ratat în încercarea de a atrage la țărușul imaginar al perfecțiunii, înfipt în același pogon de pământ, pe oricare dintre cei cu care am comunicat. Romain Rolland se ruga cândva de trecători să-l asculte, citindu-le câteva rânduri scrise de el. Era nebunul, el... geniul! Catrina lui Ilie îi spune lui Niculae "să-şi ia gândul că mai e de trăit lângă alde tat-său, că-și prăpădește și el viaţa, lângă un tată ca ăsta, și nu e drept, aşa că să fugă de lângă el, să se ducă în lume şi îndărăt să nu se mai întoarcă"! Ilie Moromete, poate și din cauza preainteriorizării și încrâncenării sale, este considerat un pericol pentru oameni. Și pentru ce, pentru ce? Vă invit să-i înțelegem adevărul citind direct de la sursă:

"- Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu glasul lui de odinioară, cu care îi scula dimineața din somn pe cei trei. Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca şi când cu adevărat urma să-i trezească dintr-un somn în care, însă, trăiau cu ochii deschiși şi care le punea viaţa în primejdie. Ascultaţi... Ascultaţi că am ceva să vă spun o singură dată... Sunteţi copiii mei, orice-ați face, şi eu sunt tatăl, oricum aţi vrea voi s-o întoarceti. A venit timpul să recunoaştem fiecare... Greşit a fost că nu v-am lăsat să vă arăniţi... Greşit a fost că aţi fugit de acasă când puteaţi să vă faceţi rostul vostru şi să munciţi pământul... Dar, dacă voi aţi uitat de acest lucru, eu n-am uitat... După fuga voastră n-am avut decât un singur gând şi gândul ăsta a fost la voi: cum să fac... cum să procedez ca să muncesc pentru voi şi să puteţi să vă întoarceţi fără grijă şi să fie tot pământul la un loc cum fusese?... Şi mi-am reparat greşeala mea, am muncit zi şi noapte să pun la loc pogoanele vândute... Şi am reuşit... am mari speranţe, dacă nu-l mai dau pe Niculae la şcoală (şi n-o să-l mai dau fiindcă îi ajung şi lui clasele care le-a învăţat să se arănească şi el) să cumpăr un pogon şi să refac totul complect şi să-mi mai rămână să facem și noi, adică eu şi mă-ta şi ăilalţi, o cojmelie alături şi să vă rămână vouă casa, s-o măriţi şi să vă însuraţi în ea... Paraschive, Nilă, Achim, e timpul să reparaţi şi voi greșeala voastră... Am la mine banii, nu vă vorbesc în vânt... întoarceţi-vă acasă... Ce vă aşteaptă pe voi aici, măi, copiii mei? Să muriţi într-o odăiţă ca asta, în timp ce acasă aveţi bătătura largă și pământul întins cât vezi cu ochii?... Să fie de aur meseria ta, Paraschive, şi tu să câştigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar... nu face să trăieşti printre oameni străini, care nu te cunosc de când erai mic, cum te cunosc cei din satul tău şi te jucai prin ţărână cu ei... Stând aici trei ani în Bucureşti, n-aţi pierdut timpul degeaba, aţi învăţat ceva, ştiţi şi voi ce e lumea şi ce sunt oamenii, dar atât încât să vă daţi seama că o clipă mai mult dacă mai staţi n-o să mai puteţi să vă întoarceţi înapoi, chiar dacă aţi muri... Şi de ce să muriți când sunteţi băieţi tineri? De ce să pieriţi în floarea vârstei? Paraschive, şi Nilă, şi Achime? Ai?! De ce să vă prăpădiţi?!!...

Era ca şi când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul care se oprise deasupra lor, la toţi, părinte şi copii, şi nu mai voia să părăseasca odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăştiată în cuvintele tatălui, neputându-se despărţi în trei părţi, înţelesul lor îşi pierduse din putere şi ajungea la urechile celor trei, micşorat şi demn de dispreț. Ce mai vroia şi ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească aşa, atâţia ani să mai muncească pentru ei, aşa cum zisese, când, dacă i-ar fi întrebat și pe ei mai din vreme... Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un om cu o fire ca a lui, pe care i-o cunoşteau de când erau mici... Veşnic istorie cu dusul la munte, de care erau acum sătui, după ce toată viața îşi bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic şi c-o să fie ei "muntele de aur", şi degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă, nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit?! îi vrea îndărăt? Va să spună că e bun acuma Paraschiv! Şi te pomeneşti că e bun şi Nilă! Aşa era, cât o duseseră rău prin Bucureşti, alde tat-său nu vrusese să audă de ei. Şi acum, când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic şi tot tat-său le-a făcut şi le-a dres...

Nu văzură, după nesfârşita tăcere care se aşternu în odaie, cum pe chipul încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane de sudoare.

- Nu vreţi! - strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive! Bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea deasupra voastră nu mai există! Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte, cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă, o deschise larg, o lăsă aşa deschisă şi începu să coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea uşă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l însoţească şi să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai putea să facă lucrul acela care li-l cerea el, ţineau la el şi-l înţelegeau......Şi se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea uşă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieţii lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la şcoală, deşi ar fi trebuit, dacă ar fi înţeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nici o speranţă... Cei trei erau duşi pentru totdeauna."
Putin este Rusia. Deciziile lui nu sunt nebunești, ci concluzii trase deasupra unei hărți de luptă, la care poporul nu are acces. Poporul este preocupat de ce bagă în maț, nu înțelege ce înseamnă "indivizibilitatea securității" la care s-au angajat statele desprinse din URSS. Indivizibilitatea este un concept matematico-filozofic care limitează independența acelor state. Așadar, dacă Ucraina a cerut intrarea în NATO a divizat întregul statelor care trebuie să rămână pe veci rusești. Putin a înțeles trădarea și a purces la pedeapsa aplicată trădătorilor. Era singurul care putea să o facă, este singurul care poartă povara destinului rușilor, povara limbii și spiritului rusesc. Este un om care scrie istoria, nu răvașe de băgat în plăcinte. Unii se plâng că de ce este război? Și războiul este în firile omenești. Războaie ducem fiecare tot timpul, cu noi, cu familia, cu șefii la locul de muncă, cu convingerea politică a câtor mai mulți să aleagă pe cine e mai bun, ducem războaie cu hoții, mincinoșii, proștii... Ne apărăm de relele posibile, dacă aceștia ne cuceresc. Războaie mai mici, este adevărat, dar un om care fură un ac nu se numește tot hoț? Numai prin războaie putem avea o lume mai bună, dacă prin conștiința nu. Este posibil ca însuși Dumnezeu să vrea a distruge omul, a înțeles că nu trebuia înzestrat cu rațiune. Putin respectă regulile, Ucraina nu le-a respectat. Acuzatia de neonazism facuta ucrainienilor a fost determinata de gestul Presedintelui tarii de a ucide in Slaviansk un băiat de 12 ani, pentru că avea o simpla panglica cu Sfântul Gheorghe, dar proba suficienta sa-l considere separatist, deci un dusman ce trebuie omorat. Si nu este intelegere speciala a agresiunii, sunt fapte abominabile, fapte care trebuie pedepsite. Atata tot. A nu respecta o regulă mică de tot sau mare de tot este tot una. Un om poate fi ucis sau condamnat pe viață pentru că a furat un ou, dacă legea spune asta. Ucraina și Nato nu au respectat înțelegerile și este găsit vinovat cel care le respecta. Să presupunem că un om are SIDA și îi este interzis să aibă contact cu oricine dacă are o rană deschisă. Dacă el intră, că are dreptul să între, și contaminează un om dând binevoitor mâna cu el, s-a produs o crimă cu premeditare. Unii oameni sar în sus apărându-l: "Dar ce-a făcut?" Nu a respectat o regulă. Nerespectarea regulilor convenite între Rusia și restul lumii este un pericol național pentru toți rușii. Puțin este creierul și responsabilul pentru viața cetățenilor săi. Riposta lui este făcută cu iubire pentru ucrainieni. Adevarul rămâne adevăr, chiar dacă nu aderă nimeni la el. Când adevărul este amestecat cu minciună, este nevoie de bariere care nu mai  permit minciunii nici să se manifeste, nici să existe. Când oamenii nu fac cum trebuie, este nevoie de reguli/legi care să oblige, pentru că urâtul și prostia nu înseamnă civilizație. Război a fost de când e lumea și va mai fi. L-am pierdut pe Trump, nu putem să-l pierdem și pe Puțin, el este singura speranță pe care o avem să fie oprită apocalipsa.
Modernitatea ne-a rupt de trecut. Înainte vreme, când erau 2 triburi, unul îl ataca pe celălalt. Când sunt 2, lupta este posibilă. Reușește să învingă cel care are luptători mai mulți și mai antrenați, unelte de luptă mai performante. Astfel, dacă un trib deține doar arcuri, care pot trimite săgeți până la 50 m, iar adversarul deține tunuri care lovesc ținta de la 100 m, cel cu tunurile câștigă sigur. Ușor-ușor ajungem la nucleare. SUA a trimis două în Japonia iar Japonia a capitulat. Unii fac scandal că nenorocitul de Putin se dă mare că are o armă sofisticată și, dacă ar folosi-o, ar fi incorect. Păi... de ce a investit în acea armă? Să se apere sau să cucerească, dacă se poate doar prin amenințare! Iată-ne la începutul lumii, când unul dintre cei doi vrea ce este al tău, când unul din 200 vrea ce este al tuturor, când unu din 8 miliarde vrea să fie șeful suprem. Asta este viața. Bravo lui că a fost deștept, rușine nouă și celorlalți care nu avem nici măcar arcuri cu săgeți. Eu, ca om simplu, sunt învățat să am stăpâni, deci nu mă deranjează cine e. Dar pot fi mai liber decât oricare muritor, chiar închis într-un metru pătrat și în întuneric. Dar aș putea și să-mi eliberez semenii, știu precis cum se face, numai că oamenilor le place șmecheria și se tem de dreptate și perfecțiune, ei nu dau nici un ban pe mine că sunt desculț și am și un dinte lipsă.

Nu mai am nimic în comun cu lumea înconjurătoare.  Trăirea "a fi" a fost experimentată îndelung de Cioran, cel care a primit toată viața, gratis, hrană și cuib de locuit. Nefiind obligat să muncească, ne-a lăsat imaginea unui mare nefericit-nebun care l-a zgândărit repede pe Dumnezeu, încercând să înțeleagă dacă mai este ceva dincolo de EL. Întrebat fiind, pe patul morții, dacă România, pământul dintâi al Creației, mai are o șansă, a zis că nu. Asta înseamnă că Planeta însăși nu are nici o șansă, nici universul însuși, pentru că ființele înzestrate cu rațiune par să degradeze și să distrugă totul. Creația înseamnă bucurie provenită din felul cum muncești, gândești, inovezi. Fericirea este ceva din zona abstractului, care determină sensul, dar care escaladează bucuria fizică, ceva care nu poate fi palpat, definit de ce construim nevăzut în conștiință, dar care face singură legătura între sine și un Dumnezeu atât de nevăzut încât pare că nici nu există.
Legea este un indicator care te oprește la intersecție, dar poți să nu oprești, dacă nu trece nimeni sau dacă ai un prieten care îți dă prioritate, oprind circulația. Dacă se supără cineva, acesta îl scufundă cu curul în apă rece până îi trece!

Lumea actuală are realul modelat după voința stăpânilor lumii, modelare care a fost posibilă prin simpla lor unire, cândva, și punerea în practică a unui plan subtil care să îi facă mereu Stăpâni. Ideea de libertate nu poate uni oamenii, poate doar izbucni în sufletul cuiva tare nedreptățit, care se apucă a face o dreptate oarecare. Cum a fost eradicarea sclaviei - eradicare teoretică, pentru că oamenii sunt ținuți înlănțuiți, liberi fiind. Oamenii nu se pot uni decât formal în jurul unor mari idei sau lideri (cum a fost Eminescu și mișcarea "Carpații"), dar ei acceptă să lupte din instinct doar când le ajunge cuțitul la os. Stăpânii lumii au grijă să creeze realități cât să nu doară fizic prea tare. Poeții, activiștii civic, anumite conștiințe se manifestă fățiș împotriva sistemului, dar cu mușcături blânde, nesfâșietoare. Zicea Călin Georgescu într-o conferință: "Când ne trezim dimineața trebuie să ne întrebăm: de ce ne-am trezit? unde mergem?" Să vrei să ajungi undeva, dincolo de a avea ce mânca și unde dormi, ține de sensul vieții, sens în afara căruia posedăm inutil darul de a putea distinge binele de rău.
Avem o lume frumoasă pentru câțiva și urâtă pentru ceilalți. S-a ajuns aici din lipsa legilor care să oblige la echilibru social, legi care n-au perspectiva să apară niciodată, chiar revoluție dacă ar fi, pentru că legea este gândită să ajungă la butoane doar bogații. Revoluțiile sunt confiscate tot de ei, pentru că, fiind cei cu diplome, sunt cei mai recomandați să conducă țara. Prețul este instrumentul primordial care construiește o țară frumoasă. Statul poate dicta înghețarea structurii sale administrative sau poate lupta în fiecare clipă să fie corect dimensionat, caz în care agenții economici sunt tratați ca potențiali dușmani, fiindcă își ling permanent vizibil degetele de la mierea care li se lipește de mâini. Statul trebuie să convingă agentul economic că nu este important propriul câștig, cât locuitorii care trebuie să aibă unde munci și trăi decent. Țara este o familie mai mare.

 

Portret de movilean
Privindu-l, nu ştii unde să-l aşezi: pe tronul bucuriei sau pe cel al suferinţei - anii lui măsoară timpul de când, cu toţii, am visat o viaţă mai bună. Câţiva o au, cei mai mulţi nu. S-a simţit în toate felurile. În general, când spune glume „bune”, se simte zurliu; în particular, s-a simtit fantastic când a devenit „tătic de fată” - o scumpete de copil, alintată „Cheliuţa”. Aceasta, câteodată, scoate limbuţa, dar nu la lume. În general se simte înfometat - îi place în grătarul de peşte! Pe tricoul băiatului său scrie „king”, pe al lui este desenată alergatoarea mai iute decât maşina.
Zăpăcilă (aşa-l alintă prietenii) este şofer pe TIR. Pe băiat l-a urcat la volan de când era cu suzeta-n gură. Îl învaţă de mic să se joace cu portofelul, când e pe bicicletă, cică… „pleacă în cursă”! Duce o „viaţă de şofer” - azi aici, mâine-n Constanţa sau în Franţa (la… Paris/fete ca-n vis!) Asta-i… viaţa! Pune întotdeauna pe maşină mai mult decât trebuie. Spune tot timpul glume, deoarece ştie că, dacă vrei să ai o zi bună, trebuie să fii vesel. Este preocupat de cum să faci ceva funcţional cu bani cât mai puţini. Crede că singura avere pe care o avem sunt copiii, că pentru ei trăim. Mai crede că devenim mai răi, pentru că, atunci când eram prea buni, nu a ştiut nimeni să ne aprecieze. Este iritat că, în România, s-au spus multe, dar s-au făcut puţine, că există şmecheri care nu au plătit niciodată impozite, dar… noi să fim sănătoşi!
Sfatul său: Dacă viaţa nu-ţi zâmbeşte, gâdil-o.

 

 

 

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
conu mișu: ”Domnia judecătorilor nu se instaurează peste noapte, întîi frăgezești lumea cu “modele morale” și inchizitori din oficiu, figuri încruntate, maxilare scrîșnite, cu activiști reformați și roboței noi, după care faci “reforma”, cu accent special pe justiție. Mă supără aroganța deplină care pare singura formă de adresare pentru presupuși intelectuali. Dacă ai ceva de spus despre care crezi că e de interes general, atunci nu degaja prin toți porii un dispreț imens pentru “prostime”. E un indicator sigur al lipsei de onestitate. De ce ar avea indivizi ca aceștia mai multă trecere la urechea nației? Numai pentru că sînt organizați ca să ocupe instituții academice, culturale și unele politice aferente? Pretenția că muncesc cu mintea (“Mircea, fă-te că lucrezi”), concepînd strategii pe care doar trebuie să le culeagă politicienii, pentru a ne merge tuturor mai bine, e mai periculoasă decît ghidajul extern. Impostura, lipsa de asumare a răspunderii pentru un model greșit, după ce efectele s-au simțit cu vîrf și îndesat, nu sînt doar momentele unei nefericite conjuncturi, ci patul germinativ pentru gogurădulescizare continuă. Se fac în continuare că lucrează și... le merge.”
Iulian Stoica: ”Ajung pe culmile disperării mai ceva ca Cioran când văd câtă prostie musteşte în România contemporană. Tot felul de fraze fără conţinut, repetate până la exasperare.”
Solitaire: ”Încrederea este un sentiment care se cîstigă în timp, ceva care începe cu a permite. Mă simt eliberată condiţionat din propria libertate de către un alt prizonier.”
Ovidiu Vasile Nyilas: ”În turme se combină mulțimile vasale/ Trăind în nefirescul nevoii de mâncare/ Născute vii se mișcă, respiră și trăiesc/ Pământului fac umbră și nu gândesc. Muncesc./ Structura de la baza formării omenirii/ Se pierde în dorința de-a fi deasupra firii/ Iluzia dreptății care și-o face lumea/ Uitând în toată seara să-și spună rugăciunea.”
Ion D. Sîrbu: ”Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru.”

Ion Iliescu: ”Globalizarea ar fi trebuit să fie un joc din care toată lumea câştigă.Globalizarea a fost doar un instrument de extindere a pieţelor la nivel global, de deschidere a noi pieţe şi de accelerare a procesului de polarizare a bogăţiilor între naţiuni, şi, în interiorul lor, între cetăţeni. Să nu înţelegem de aici că globalizarea a avut doar efecte negative, doar că cele negative sunt mai multe şi mai periculoase. Clasa de mijloc presupune un set de valori politice, morale şi etice, o anume educaţie, un angajament civic. Este un garant al democraţiei. Şi, din păcate, democraţia este una dintre principalele victime și cu ea, buna guvernare. Asistăm la creşterea violenţei sociale, la revenirea mişcărilor extremiste de dreapta, la o retragere a cetăţenilor din viaţa publică, la un refuz al politicii, o creştere a ceea ce numim „sărăcie din muncă”, adică sărăcirea accentuată a celor care au un loc de muncă. S-a îngustat aria de recrutare a elitelor politice şi administrative, criteriul de selecţie pentru spaţiul politic devine preponderent banul, partidele politice sunt mai jos ca niciodată în ochii cetăţenilor. Dacă ar apărea un nou model democratic, cu mai multă democraţie directă, făcută posibilă de noile tehnologii informaţionale, ar fi un progres. Deocamdată acest nou model democratic nu se vede la orizont, ci doar dezamăgirea oamenilor care creşte. Nu există alternativă la Statul redistributiv, dacă vrem să combatem cu adevărat sărăcia. Polarizarea scandaloasă a veniturilor, justificată de unii prin faptul că bogaţii creează locuri de muncă, nu mai poate fi suportată. Oamenii nu au nevoie de caritate, ci de solidaritate. Iar Statul este locul în care se organizează şi funcţionează solidaritatea - atâta vreme cât şi-a exercitat misiunea redistributivă, sărăcia, inegalitatea şi polarizarea au fost mici, guvernarea bună, ataşamentul cetăţenilor la democraţie - mare. Când statul a renunţat la acest rol, lucrurile s-au degradat rapid.”

Astăzi dăm mână cu mână și ne bucurăm că ne-am unit cândva. Dar ce înseamnă unirea, ce ne-a adus ea? Îl iubim pe Cuza, însă devenim circumspecți când aflăm că el era mason și ezităm să ne exprimăm afecțiunea, în timp ce unii semeni afirmă că sunt masoni și masoni, cum securiști între securiști, că al nostru Cuza era dintre cei buni, iubitori de țară. Printre capitaliști circulă filozofia: "nu contează cât dai, contează cu cât rămâi".
Pentru a înțelege adevărul iau drapelul românesc și-i împart culorile ca teritoriu al stăpânilor, al poporului iar țara să fie galbenul de la mijloc; țara pe care bogații o vor în stăpânire și, odată cu ea, și poporul în sclavie, în condițiile în care poporul stăpânește galbenul, dar nu se manifestă nici autoritar, nici pentru dreptate, ci are niște banale preocupări eminamente personale, pentru că educația lui nu a trecut de granița individ-familie, înspre responsabilitate pentru comunitate, țară, întreg planetar. El este doar cu numele un stăpân al țării, iar acest fapt face ca aceia care o vor în curtea lor să nu exagereze cu furatul, pentru că poporul, prin unire, declanșată din te și miri ce, îi pot face una cu pământul.
Problema civilizației noastre anapoda este că nu a avut niciodată un conducător din rândurile sale. Iar dacă s-a ridicat vreunul, din dorința de mărire și avere, a trădat trecând grabnic în tabăra adversă.
Istoria ne dezvăluie realități doar bănuite, cum că în tabăra stăpânilor nu a existat niciodată unitate, cum în tabăra celor 40 de hoți, ci grupuri de interese care se luptă între ele pentru supremație. Dar vine periodic câte un moment când un conducător, devenit indezirabil, trebuie înlocuit cu un altul, iar mulțimea și stăpânimea caută disperați să-l dibuiască pe cel mai potrivit. (Un desculț ca mine este exclus din start. Cineva, să îmi facă un bine, mi-a dăruit un șifonier cu cravate, crezând că doar o cravată îmi lipsește pentru a fi propulsat în... înalturi. A rămas tare dezamăgit descoperindu-mă prin curte cu cravată la gât, dar... desculț!) Ce spuneam? Da, Cuza, cel dintr-o tabără masonică, a fost mai bun decât toți ceilalți, cum a fost și Brâncoveanu, cu 150 de ani mai înainte. Așa că s-a procedat la o unire conjuncturală pentru înscăunare. Numai că acest mason, fiind și român (ceea ce a scăpat decidenților vremii!), a început să taie în carnea vie a asupritorilor, care erau din culoarea lui din steag! A început să facă dreptate pentru popor! Opa!... Ăia și-au dat seama repede și au căutat la fel de repede o altă soluție: l-au mazilit! Sturza a fost cu uneltirile, el a reușit cu Alexandru Ioan Cuza, cum a reușit Cantacuzino cu Brâncoveanu. Unul a fost pârât imperiului otoman, pe celălalt l-a înlocuit cu un rege din imperiul fanariot, cel care ne face numai zile fripte. Astăzi suntem în dilema dacă să-l iubim sau nu pe Cuza că a făcut o unire a românilor, unire care nu ne-a schimbat viețile cu nimic, mersul înainte al fiecăruia  a rămas același - descurcăreala. Dacă am alege unul din tabăra poporului, acesta ne-ar îndeplini tot ce visam, ar face simultan toate dreptățile istorice posibile și imposibile. Înțelepciunea votului democratic înseamnă să pui una peste alta dragostea și ura, încrederea și scârba, dorința de a evolua sau de a continua la fel. Apa în care amesteci toate culorile devine o lătură.
Așadar, să ne prefacem că avem inima română și să dăm mână cu mână... Mai dezmortim un pic oasele. Ce va mai fi vom vedea! Care... va mai trăi!

Cine este agresorul și ce înseamnă agresiune, în ecuația Stat-Popor, când Statul este obligat de Constituție să garanteze tuturor cetățenilor un trai decent, când observăm că oamenii trăiesc sub decență, ba chiar se sinucid de foame?  Observând din avion doi oameni care se bat putem emite judecăți fără temei.

Normalitatea este să nu cumperi, să nu vinzi. Fiecare om să se bucure doar de rodul muncii mâinilor proprii. Normalitatea este ca tot ce ai în gospodăria proprie să fie meșterit de tine și familia ta, nu cumpărat. Eu nu admir țările care și-au făcut civilizație prin exploatare, jefuire și speculă comercială. Dacă evoluția vieții nu sărea de pe fix, respectiv dacă nu apărea aviditatea după ieșirea din egalitate, prin legiferarea de către cei interesați a economiei de piață, străbunii noștri se preocupau de pătrățica lor încât să aibă, acolo, de la informații până la dotări cu tot ce le trebuie, încât să se poată ști și face tot ce este făcut de om pe lumea aceasta. Dacă privesc în urma mea cu 300 de ani, au făcut unii socoteala că am un arbore genealogic de vreo 5000 de pământeni. Viața s-a rostogolit de așa natură încât eu a trebuit să o iau de la zero. Ne lăudăm că am avut bravi conducători, că aici este raiul maicii Domnului... Dar văd că semenii mei mor de foame. O gospodărie trebuia să aibă zeci de ateliere dotate cu sculele și știința de a face ce se poate face în fiecare, iar copilul să ucenicească pe lângă părinți până le învață pe toate. Poate este un pic absurd ce zic, pentru că este imposibil să faci totul singur, chiar dacă Biblia chiar asta zice, dar schimburi de produse este normal să faci. Astăzi copiii fug de acasă, nu stau pe lângă părinți, se chinuie prin străini pentru un ban grămadă, suportând rușini pe care acasă nu le-ar fi suportat. Măcar de-ar face și ceva cu el.

Unii se bat pentru bogățiile acumulate și suferă în închisori, în timp ce alții își lasă toate averile și se mută din țară. Râd pentru nostalgia moșierească manifestată împotriva nostalgicilor comunismului. Constat numitorul comun al istoriei: neconcepând egalitatea între oameni, cei care s-au crezut cu merite au ieșit din egalitate, iar cei rămași în urmă au restabilit echilibrul. Bogații se bat cu pumnul în piept jurând că s-au îmbogățit cinstit și îi acuză de prostie și puturoșenie pe săraci, în timp ce săracii nu cred că îmbogățirile se fac cinstit, văd cu ochii lor (de exemplu: dacă bonul fiscal este obligatoriu să însoțească orice produs vândut și acesta nu se emite, am nevoie de 1 miliard de dovezi să nu cred în cinstea îmbogățitului astfel?) Mulțimea nu crede în cinstea celor bogați. Când justiția face dreptate și îi condamnă, nu mi-e milă. Asta înseamnă că, dacă îmbogățirea necinstită a devenit un fenomen social care a împins comunitatea să se organizeze politic iar o asemenea forță face ceea ce justiția nu a făcut, acea forță politică este salutară, chiar dacă apar și niște lacrimi. Cei nedreptățiți au vărsat mai multe. Ce trebuie să învățăm din istorie? Toți avem o singură viață, toți să ne bucurăm de tot ce oferă civilizația. Cei care se îmbogățesc trebuie să nu lase în urma civilizației oamenii, doar din ambiția de a călători ei la... Paris! Natura muncește pentru om, omul trebuie doar să creeze. De ce să muncești pe coate și pe brânci să urci pe scara socială, când fericirea este să stai? Există dreptul de a sta. A face o casă, a sădi un pom și a avea o familie nu se numește creație. Acestea sunt obligațiile firești ale oricărui muritor. Un om îmbogățit cinstit se bucură de respectul neîmbogățiților. Eu nu urăsc bogații, ci îi condamn că s-au îmbogățit prin hoție. I-aș iubi dacă aș ști că tot ce au, au ca rod al muncii mâinilor proprii, nicidecum rodul muncii altora sau parvenire prin moștenire. Eu nu mă plâng de sărăcie, mă plâng că mi s-a furat partea de pământ și resursele naturale. Normal ar fi ca acela care deține și pământul meu să îmi dea măcar o rentă de supraviețuire. Cu ce drept a cumpărat, că nu oamenii au creat Pământul? Avem legi care îmi interzic să fur, eu nu fur, dar aproapele meu fură și nu este tras la răspundere. Iată o societate haotică. Ne conducem ori după legile divine, ori după legile umane! Imbinandu-le, este extrem de periculos, fiindcă hoțul fură și îi cere cinstitului să nu-l judece, că judecata o face... Dumnezeu. Cine gândește așa este complice la construirea ca dracu a lumii.

Ne târâim pe planetă, animalic, de mii de ani. Am putea să ne ridicăm, dar suntem ținuți cu burta pe pământ de câțiva indivizi. Nu sunt filozof să ofer pro bono meditații corigenților vieții. Am înțeles a ena oară că românii nu au șanse să se facă vreodată bine.
Ceaușescu avea nivelul de trai corelat cu coșul de trai decent iar prețurile erau constante, prin mercurial. Economia liberă de piață încalcă drepturile omului, întrucât permite capitalului să aibă profit nelimitat - chiar dacă retribuirea muncii este limitată prin contracte de muncă, angajații putând obține mai mult doar prin negocieri, greve sau amenințări cu demisia. Am trăit grozăvia spuselor unui ministru care a găsit de cuviință să amenințe românii că ar trebui să muncească pe 2 lei. Realitatea arată o exploatare a omului, fiindcă se condiționează salariul de supraviețuire de existența locului de muncă. Organizatoric, suntem sub trib. Exploatatorilor le convine să nu ne batem capul cum trăiesc săracii. Foamea celor mai săraci nu mișcă sufletul. Poate se va înfăptui într-o bună zi revoluția desculților. Și-atunci... Și-atunci....
Rusia a respectat testamentul țarului Petru să se războiască tot timpul, să fie antrenați și să cucerească țările lumii prin orice metodă posibilă. Rusia dă semne lumii și poporului său că este o putere planetară cu care este riscant să te bați. Dacă Rusia pierde, este prost pentru toată lumea, fiindcă este posibil să nu mai supraviețuiască nimeni. Puțin moare cu dușmanul de gât sau aruncă nucleara. Rusia este un adversar care te invită tot timpul să te bați. Dacă te bați cu altcineva, te trezești că defilează pe străzile țării pe care vrei s-o ocupi. Pentru Rusia războiul este un sport, un joc de societate. Dacă lupți cu ea pe gerul bobotezei, mori singur și sigur. Dugin scrie: ”Rusia nu mai are de ales: fie își construiește propria lume, fie dispare. Continuă să urmeze această cale, cu zigzaguri și ocolișuri. Uneori pe alei fără ieșire. Dar este în mișcare.”

Fragment din "Moromeții" din care înțelegem că violența este o normalitate pentru ființa umană, iar politețea o treaptă a evoluției, pe care nu toți oamenii au urcat-o: "...niciodată nu se petrecuse cu el acea contopire cu lucrul pe care i-l dădeai să-l termine şi nu reușise să facă din el un băiat priceput, asemănător cu alţi copii din sat care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloșii ţărani ce vor deveni nu peste mai mult de zece ani, adică să se însoare, să vorbească tare, să înspăimânte un bou cu un pumn făcându-l să scotă un răsuflu scurt pe nări, după o lovitură dată în spate, să-şi înjure nevasta, cu acel amestec de sentimente în care autoritatea şi dragostea se schimbă în cursul chiar al unui singur cuvânt spus, şi să facă să se afle că ştie, dacă o să fie nevoie, să pună mâna pe măciucă şi să dea fără şovăială la cap oricui ar îndrăzni să se lege sau să-i fure ce este al lui, chiar şi un cap de aţă."

Putin a preluat Rusia după ce Gorbaciov a distrus comunismul și Elțîn a amețit viața imperiului. În Rusia de azi au apărut bancherii-oligarhi și Putin le-a pus gând rău. Pe principiul "eu te-am făcut, eu te omor", are dreptul să ”le-o facă”, pentru că organizarea constituțională este structurată pe puterea de decizie a unui singur om. Poporul rus trăiește, ca raport între câștig și valoarea coșului de trai decent, ca și românii: câștigă 36.500 ruble față de 58.000 cât ar trebui. Asta înseamnă că Putin conștientizează că a greșit lăsând capitalismul să se manifeste neuman

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
*Autostrada care se va face într-o bună zi nu are prevăzute şi treceri pentru animale
*S-a dat o graţiere, apoi s-a revocat, dar nu s-au mai găsit persoanele graţiate, după ce au fost puse în libertate!
*Statul pendulează între când patron, când administrator. Anunţă măriri la gaze, “nu-mi convine, zice poporul, dar n-am ce face!”
*Tot poporul întreabă: a) De ce nu au răspuns şi nu răspund niciodată menegerii firmelor de stat că n-au fost rentabili, de unii le-au falimentat, şi multinaţionalele care declară profit zero sau pierderi, ceea ce pe timpul comunismului nu se întâmpla? b) Când două instanţe dau verdicte opuse, deci una e clar mincinoasă, cea care pierde de ce nu plateşte?
*Pe plan extern, se spune că războiul şi hoţia sunt cele mai rentabile afaceri, că România nu ştie să se vândă. Da, companiile fură statul pentru că este “fraier”, pe noi ne-au găsit fraieri toate statele - redevenţele sunt o insultă la adresa poporului.

*NASA e bănuită că plasează animale vii pe planeta Marte.
*Un politician a fost condamnat 7 ani cu executare. În interceptări se arată indignat că oamenii politici sunt arestaţi, “de ce nu li se dă cu suspendare?”

*Opoziţia şi-a trecut în program să viziteze o puşcărie, să reziste… corupţiei!
*În Brăila, un cetăţean de 50 de ani s-a aruncat înaintea trenului din cauza sărăciei.
*Bucureşti: poliţiştii au dat foc la gura unui adăpost în canale. Au folosit gaze lacrimogene. Razie. Sunt mii de oameni pe dedesubt, e a doua generaţie din canalele bucureştene care a fost născută în canale.
*Un ministru zice că vrea să strice tot, dacă tot s-a apucat.
*Dan Diaconescu: Avem doi oameni, unul care nu se trezeşte din somn şi altul nu se trezeşte din beţie!
*E nevoie de un screening public - trebuie să aflăm ce vrea... poporul!
* Cristian Tudor Popescu: ”În loc de inimă am un zgârci îngheţat.”
*Sever Voinescu: ”Ferească Dumnezeu de o guvernare bună!”
*Politicienii vin cu poveşti, că “ne-a cerut UE”!, dar C.E. a dezminţit de câteva ori!
*Curiozitatea momentului: ce-i va făta luni pisica lui Crin?

*Dîncu: "În România, oamenii se iau după oameni, nu după idei."

*Dorel Vişan: "Lumea e falsă, că omul a decăzut. Are o zăpăceală, o zădărnicie şi resemnare, un fel de saturaţie de viaţă, trăieşte în nesimţire şi în lipsă de omenie. Sensibilitatea atât de mult i s-a degradat, încât omul nu mai poate fi stimulat decât de senzaţii violente."
*Papa Francisc se plimbă incognito prin Roma.
*Canada: o adolescentă care a fost violată s-a sinucis.
*S-a dovedit ştiinţific: moartea nu există.

*Întotdeauna e mai bine să mori primul.
*Armata egipteană le-a ordonat medicilor să opereze fără anestezie manifestanţii răniţi, împotriva cărora a luptat.
*Regimentul de Gardă al Reginei Elisabeta este-n carantină, că a contactat râie.
*Statul nu este un partener - dacă te descurci, zice “dă-mi”, dacă nu, tot... “dă-mi”!
*Titrare tv: “Foamea, povestea sfâşietoare a românilor care trăiesc din nimic”.

*În Irlanda, nişte romi au tăiat piciorul unei vaci pe o păşune, în ochii localnicilor, şi i-au îngrozit.
*Protest în faţa guvernului. Lozincă: ”Ponta, murim de foame. Asta-i ţara ta?”
*Despre vânzarea Petrom, cel care a vândut-o a replicat că “statul a avut acţiunea de aur şi putea să controleze totul, dar n-a facut-o!”
*Dan Răspopa: "Organele, plătite să vadă, spun: ”Da’ ce să văd io, că nu sunt plătit, că… aia… Dumneavoastră vreţi să vă păzesc io copiii?” Da!!!

Sunt înzestrat nativ cu furie. Zestrea am obținut-o de la Cioran, care a spus că trebuie să fie doar periculos cuvântul când îl spui. Cuvântul trebuie să corecteze lumea, dacă este constructiv, cuvântul trebuie să exprime adevărul când este cercetat și găsit. Un poet întreba: "Cât adevăr e destul adevăr?" Un căutător de îngeri va distruge tot ce este "în stânga și-n dreapta" pentru că oamenii puși sub lupă se dovedesc mai diavoli cu cât te apropii de ei. Mi-am propus să stau la o distanță de oamenii care îmi dau semnale c-ar fi îngeri, pentru a-mi crea iluzia că sunt îngeri. Am nevoie să cred în cineva, am nevoie să nu fiu chiar singur o viață întreagă. Dacă rămâi la o distanță oarecare de un posibil lider, poți judeca mai limpede peisajul cu lideri și nu poți greși când TREBUIE să alegi unul. Dacă te apropii de el, vei descoperi că el nu este lider și "îl vei scuipa ca pe-o gânganie care-ți intră în gură", cum spunea Putin despre trădătorii rușii cu vederi occidentale, care „își câștigă banii aici și trăiesc acolo”. Numai că, astfel, vei face un rău omenirii păstrând în joc oameni mult mai răi. Am împărțit liderii în cei care lucrează cu publicul și creierele. Structura lor diferă pentru că liderul de imagine trebuie să mintă oamenii pentru a deveni plăcut de aceștia. Creierul este singur, pentru el contează doar adevărul și soluția de atingere a obiectivului propus. Liderul-creier nu ține cont de ”furnicile pe care ești nevoit să le calci în picioare” pentru a ajunge. Antilopele, pentru a trece râul înțesat cu crocodili flămânzi, urmează liderul lor, care se aruncă primul în apă, conștient că va muri. El știe că ceilalți vor face la fel, știe că vor muri mulți din turma sa, dar unii vor scăpa. Important este să ajungă cineva dincolo, când dincoace este pericolul să moară toți.

 

Olume nouă... liberală? Cum, dacă "foamea nu are plural" și "bate toate principiile"? O lume nouă și pentru "cei care răbdă, umiliți de-a nu fi, când... EI sunt"?

În lumea cea nouă va exista tot... neomenie, ca în cea de-acum, sau va exista "rușinea diferenței" celui ce are, rușinea că are, rușine în față celui ce n-are?

În lumea cea nouă li-be-ra-lă, instaurată printr-un discurs, tot drogații "vor urca în vârf de tot,/ să comande lumea idiot, / declarând zilnic un război,/ să fie vai şi-amar de noi"?

Lumea cea nouă va fi cu o pâine din care rupi când ți-e foame, pâine care va crește totdeauna la loc? Cu meri "din care să iei fără sfială, că n-o să dai la nimeni socoteală"? Sau tot cu avari scârbiți că, de-atâția săraci și proști, n-au EI loc de privit, de călcat, de zidit? Și revoltați că nu au destul timp să facă bani, bani, bani, mulți bani?

Lumea cea nouă, cea liberală, nu poate fi decât o lume și mai monstruoasă a spaimei de pâine, de putere și-avere.

Mă cuprinde o milă bruscă pentru unu... Joe: neputând să-și cultive singur pătrunjelul, să-l pună, ca miroaznă, în ciorbă - își va parfuma ciorbă cu... bășini – că asta am auzit cu toții că este în stare! Că nu va avea și el iasomie sub fereastră - nu va crește din cauza blestemelor celor sacrificați ca lumea cea nouă să își facă loc. Că nici fluturi nu va vedea - fluturii vor zbura printre dărâmăturile lumii distruse, vor căuta la infinit palmele copiilor în care să se așeze, vor căuta zâmbetele lor, zâmbete care, în lumea cea nouă, nu mai pot exista, pentru simplul fapt că-n lumea cea nouă nu vor mai exista utere din care să iasă. În lumea cea nouă vor dăinui la infinit boșorogii ăștia scrântiți de tot la cap. Vor fi doar hâhâiturile tabagice și înjurăturile lor continue că li se tot scurtcircuitează cablurile roboților, exact când trebuie să le aducă, maiestuos, pe tavă de aur, leacul pentru nemurire.

Visez și eu o lume nouă - una în care poți supraviețui fie fără să mănânci, fie să nu mai fii nevoit să muncești pentru a avea ce să mănânci.

O voi face în ceruri, dacă nu-i voi găsi și acolo tot pe... EI!

Nu neg importanța dezvoltării, prin împrumuturi, a infrastructurilor, a economiei prin investiții. Neg faptul că lumea este organizată pe dos. Normalitatea este când Statul oferă drumuri frumos asfaltate, posibilitatea de a avea un loc de muncă foarte bine plătit, o muncă potrivită cu pregătirea personală, să poți face o afacere... Abundența, creativitatea și civilizația sunt beneficiile libertății, cea care oferă oricui exact ce merită. Unii dobitoci văd multe mașini pe străzi și case în construcție, apoi consideră că acesta este semnul elocvent că lumea trăiește bine. Mergând pe acest fir, ajungem la creierul care decretează ca libertatea individuală să fie condiția esențială a bunului mers a vieții, că economia de piață reglează totul prin cerere și ofertă iar preocuparea conducătorilor să fie exclusiv a obține bani, bani mulți cu care să vină în întâmpinarea nevoilor oamenilor, oferind ajutoare sociale și de boală, sponsorizând anumite activități educative șamd. Numai că, pentru a se obține toate acestea, nu este nevoie de un Creier al vieții Cetății sau gestionar. Așa se întâmplă în junglă, în lumea de sub apă și pământ, în lumea din aer, adică fiecare face ce vrea: moare sau trăiește. Nu trebuie să fii inteligent să faci aceasta. Inteligența apare când trebuie să îndeplinești următoarele criterii de performanță:

1. Nimeni dintre cei 20 milioane de locuitori să nu sufere de foame, cu atât mai mult să renunțe la viață din motive de sărăcie. Poate capitalismul asta? NU!

2. Nimeni dintre cei care au comis o infracțiune cât de mică, "de azi până mâine, la ora 14", să nu rămână nepedepsit, urmând ca, după ora 14, nimeni să mai comită vreodată o infracțiune. Poate capitalismul? NU!

3. Toată forța aptă de muncă să aibă un loc de muncă neproducător de suferință. Poate capitalismul? NU!

4. Toți locuitorii să aibă un spațiu decent de locuire. Poate capitalismul să facă asta? NU!

5. Nici un locuitor să nu fie analfabet/analfabet funcțional/analfabet juridic. Poate capitalismul? NU!

Atunci... ce poate capitalismul? Să ceară taxe pe care să le fure cei aflați în jurul sacului cu bani? Să împrumute țara și să nu se vadă/știe ce s-a făcut cu banii? Să dea rente viagere și să apere ilegalități? Să vândă țara pe comisioane? Să scutească de impozite anumite firme/bănci? Să gestioneze câțiva oameni tiparnița de bani, oportunitățile, locurile cu vad, resursele țării și obiectivele economice superrentabile? Să creeze locuri de muncă de stat degeaba, dar mărinimos plătite, pe care să le ocupe rudele decidenților? Să aloce UAT-urilor bani din buget după culoarea politică a guvernanților? Să se înceapă asfaltarea, canalizarea, instalațiile de apă, gaze, curent electric din centru/ zonele rezidențiale și să nu se ajungă niciodată la margini? 

Este importantă atitudinea critică. Și nu pentru că ai dreptul să o expui, ci este o luptă cu aproapele care gândește și acționează greșit, împotriva întregului. Știindu-se, din practică, și nu de ieri, că răul general îl provoacă totdeauna un prost, devine o obligație de conștiință de a ține sub control prostul. Virtual, îi poți controla gândirea prin comentarii. Normalitatea vieții o poate asigura doar libertatea de a-ți expune părerea. Cu cât mai multe implicări, cu atât gândirea proastă își micșorează intensitatea și nu mai este un pericol public.

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Rodian Drăgoi: ”Sunt sărac, dar am noroc, mă-nvecinez cu cimitirul. Când voi da colţu', cei rămaşi doar mă vor arunca peste gard. Ca să fiu şi eu în rândul… morţilor!”

Ștefan Juncu: ”Când te crezi Dumnezeu/ Ți-e seacă/ Gândirea/ și lipsă Simțirea.”

Aurel Buricea: ”Să vezi nevăzutul, e o mare pacoste.”

Harry C2: ”Ce va rămâne în urma puterii? doar o țară și un popor fără rost... o țară vândută fără rost, pustiită fără rost și un popor mințit, furat, vlăguit, împrăștiat. D-aia e vremea să ne cunoaștem rostul nostru pentru țară și să scăpam de ei pentru vecie!”

Crina Dobre: ”Nu mai știu încotro să o iau! Nu pot să accept că ne oprim din evoluție. De ce un neam vrea să își facă atâta rău singur? Am rămas fără frați, prieteni... s-au împrăștiat prin lume. În satele țării e sărăcie. În orașe la fel. Școala nu merge, administrația e plină ochi de șpăgari, justiția se sufocă și noi nu vrem să evoluăm deloc, să rezolvăm, să ne fie bine. E ceartă mereu, s-au pus pe noi să ne învrăjbească, să ne strice unitatea ca neam, să nu ne mai iubim. Se urăsc cei rămași în țară cu cei plecați, s-a deschis pușculița Statului, lumea e bezmetică, nimeni nu mai pricepe unde e drumul spre înainte... Ce naiba e cu nebunia asta? Ce și cum să faci să scapi, să trăiești viața în frumusețea ei? Să nu-ți mai pese!? Trebuie să ieşim pe străzi, să influențăm în bine timpul pe care ni-l trăim! Presiunea străzii aș vrea să îi facă să nu mai mintă.”

Alexandru Bria Bogdan: ”Cînd au scos din Codul penal infracțiunea de subminarea economiei de stat, nu a ieșit nimeni. Cînd au redus pedepsele pentru înșelăciune, nu a ieșit nimeni. Când au murit bebeluși de așa zisa rujeolă, nu a ieșit nimeni în stradă! Că s-a defrișat aproape jumătate din păduri și se defrișează în continuare iar nu a ieșit nimeni! Lasă că va veni și acea zi când nu vom mai avea bătrâni și oamenii vor muri tineri, ca să nu se mai chinuiască văzând această indiferență în care trăim, zi de zi, și nu ne trezim din acest haos creat. Gândiți ce trebuie să facem, să ne ridicăm din mocirla în care trăim!”

Alina Perșa: ”Omul (unii...) nu-și dorește să fie condiționat de repere morale... de aceea se poate afișa în afara lor și își dorește și drepturi pt asta... iar restul nu trebuie să aibă același drept ca să conteste, pt că ar însemna îngrădire. Cum se definesc, oare, asemenea rațiuni?”

Simona Rău: ”Dacă vorbești cu oameni de rând, ai să auzi că și ei ar fi furat, dacă ar fi avut șansa. Hoții au fost și sunt exemple pozitive în România de azi, exemple spre care omul de rând aspiră. La fel cum Hitler a inspirat o țară întreagă. Mizeria asta trebuie oprită cumva.”

Pompiliu Certu: Propun ca orice pușcăriaș să primească pedeapsa pe viață, pentru că... odată ieșit... e o pacoste pentru oricine.

Marian Tudorel Lazăr: ”Dacă nu s-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu, comuniștii ar fi cucerit întreaga lume.”

Gilbert Dragoș Dumitru: ”Răsturnarea principiilor esențiale ale civilizației umane este răul cel mai mare care se petrece în această epocă.”

Mihai Cojocaru: ”Suntem prea diverşi. Unde unii văd dreptate, alții văd strâmbătate!”

Daniela Daniela: ”Când lupii adevărați tac, ies javrele...”

Nicu Pro: ”Ce așteptări poți să ai de la un popor de idioți, nu în totalitate, dar să nu uităm că cei mai mulți compatrioți nu sunt interesați de valori, de principii, de etică. Dacă oferi 2 beri și un pachet de țigări, zi de zi, restul vine de la sine. Ăsta este poporul.”

Demi Român: ”Acest sistem a ținut acest popor în întuneric prea mult timp, că să nu poată suporta lumina...”
Dănăilă Cosmin Silviu: ”Totuși, sunt oameni cărora le pasă și, tocmai din cauza asta, nu este totul pierdut.”

Cezar A. Mihalache: ”Tragedia României e aceea de a avea parte nu doar de un guvern care destramă din interior unitatea statală, dar şi de o opoziţie care trage cu sârg la căruţa veneticilor şi alogenilor.”

Mircea Ivanof: "De ce sunt românii incapabili să colaboreze? De ce sunt nefericiți? De ce România nu se dezvoltă? Pentru că moștenim o cultură a violenței emoționale, a prefăcătoriei, a distrugerii reputației, a falsei prietenii, a denigrării celor care ies în evidență. Rareori mai găsești prietenie sinceră și solidaritate între români. E regretabil! Viața grea i-a transfigurat. Oamenii se tem să spună ce simt, ce gândesc, de frica trădării și a represaliilor. Nu sunt atât de toleranți pe cât se spune."

Nicolae Tudor: Avem doi români care interacționează des, vecini, să zicem. Primul gest al comunicării: salutul zâmbitor, bucuria că nu ești singur în acest univers. Poate aduce un dar (o sticluță cu țuică de prună, o floare pentru femeie, un bol cu fructe pentru copil). In funcție reacția vecinului se statuează relația dintre ei. Sunt trei variante: Oamenii se comportă ca egali: vecinul este la fel de încântat de întâlnire,  se strîng mainile bărbătește,  se invită în ograda proprie, se discută cu însuflețire despre una. despre alta. Poate decid să facă poartă în gardul despărțitor, poate se oferă ajutorul necondiționat și priceperea... A doua variantă este tratarea cu superioritate: Vecinul l-a citit repede, îl consideră un venetic, vecinătatea nu îl mulțumește. În consecință, îi întoarce spatele și îl lasă cu mâna întinsă. A treia varianta: se mimează politețea, se conștientizează că nu este bine să ai relații proaste cu vecinii, primește cadourile, schimbă câteva impresii politice, că e la modă. În general vecinul este încântat să primească, să fie ajutat, dar nu se grăbește să facă gesturi egale. Dacă dăruiește, dă ce îi prisosește și aruncă, cinstește cu vin casat. Ce învățăm de aici? Cea mai frumoasă este egalitatea dintre oameni. Făcând totul să ne arătăm superioritatea nu putem să fim niciodată un întreg armonios..

 

În țară se circulă încă pe străzile ceaușiste. Românii au votat numai hoți și hoții au furat toți banii, nici măcar cu prăștii nu i-au dotat. Românii nu înțeleg cum poate un om simplu să eradice hoția, nu-i duce mintea să înțeleagă această performanță. Plus de asta, ei înșiși vor să fure măcar cu buzunarul, daca nu cu vagonul. Ca alții. Eu am strigat să facem ceva, vedeam noi ce, la fața locului, dar lor le place omul frumos, spilcuit, care știe să mintă frumos, oameni care au făcut ceva pentru ei, ca o garanție că vor face și pentru țară. Pe oameni nu-i interesează dacă ceva-ul care defineste omul gospodar a fost făcut cinstit sau nu. Ilie Moromete a mers cu căruța la munte 4 ani să poată răscumpăra un pogon de pământ! Iar ăștia, conducătorii ăștia, intră în politică în teniși și, într-un an, au vila babană, mașină bengoasă și mănâncă numai în restaurante prin țări exotice... Libertatea are și reguli de performanță. Una dintre ele este moralitatea absolută. Libertății îi trebuie scrise niște reguli nescrise. De exemplu, cine încalcă o lege a moralității, trebuie să pățească musai ceva. Ivan Cel Groaznic omora păcătoșii. În triburi se arunca peste gard. Știu, a fost o greșeală că am strigat românilor să facem ceva, în curând, România nu va mai fi! Am avut ce n-am avut!

Nisipul vrea să înstăpânească tot pământul. Și pirul vrea, și ciulinul, dar și salcâmul, trandafirii, floarea de piatră și toate formele de viață. Fiecare om vrea să fie el cel mai bogat, cel mai puternic, cel mai frumos, Dumnezeu chiar! Dar natura face un echilibru prin lupta contrariilor. Comunismul a venit să înlocuiască sălbaticul capitalism, în numele unei lumi mai drepte, dar banii îmbogățiților l-au omorât. Dacă există și inteligență în comunicare, orice gând de dominație îți liniștește clocotul interior, devine gând de pace. Rezolvarea o face atitudinea măruntă a omului în relația cu aproapele, fie între cerșetor cu cerșetor, fie între prinț cu cerșetor. Atitudinea nu trebuie să umilească, să sfideze, să provoace ambițiile distrugătoare. Fiecare om are o limită a înțelegerii, a iubirii, a creației. Trebuie create condițiile ca aceste limite să fie atinse de oricine și, atunci, fiecare își va spune singur: nu pot să am mai mult, nu pot să evoluez mai mult, nu pot să înțeleg mai mult. Și își va opri expansiunea, va privi spre ce are și se va bucura cu ce are, cu... lumea lui. Toți vrem să fim eroi, dar nu toți și putem. Capitalismul este o apă în care trebuie să te zbați, dacă vrei să trăiești, comunismul este câmpul lucrat în comun, unde toți sunt oameni care trăiesc râzând. Inegalitatea irațională provoacă dorința de a avea tot mai mult și toată puterea asupra semenilor. Planeta ar trebui împărțită în cei care se vor stăpâni și cei care nu se vor stăpâniți. Egalitatea este hotarul dintre a avea și a fi.
Victor Deleu: ”Vrea cineva să trăiască în Federația Rusă?”
Oamenii au teama constrângerilor, vor îmbogățire rapidă, cu prețul umilinței. Liderul Coreei de Nord a dat lege: cine îl laudă este închis sau omorât. În China eșți obligat să jelești public când un conducător pățește ceva. În țările democratice nu există democrație, ceea ce este mai grav decât dictatura.

La noi, șeful țării avea de 6 ori salariul minim. În capitalism oricare șef, în puțin timp, a obținut averi cât nu a câștigat Ceaușescu într-o viață.

Amanta unui parlamentar ucrainian a fost prinsă cu geamantane de valută, Băsescu o ducea în străinătate cu camioanele.

Capitalismul  a ridicat deasupra gunoaiele umane, că are un sac  comun de furat. Din el dă subvenții pe terenuri lăsate pârloagă, pe producții ce se aruncă la gunoi, pe crize inventate. În Rusia, Putin oferă și el subvenții, dar pentru produsul finit vândut cu acte - pentru fiecare kg de struguri primeșți nu știu cât, mergi cu factura la orice bancă și primești pe loc subvenția. Comunismul promovează cu o mare probabilitate patrioți și oameni valoroși, ceea ce înseamnă o mai mare probabilitate de a face reguli corecte, în slujba oamenilor cinstiți și muncitori.

Normalitatea nu este să ai mult confort, ci să ai sigur strictul necesar. Că viața nu înseamnă haine de firmă, telefoane de ultima generație și roboți. Important este să poți avea, prin munca ta, ce ai nevoie să supraviețuiești, iar munca depusă să fie cât mai mică, să-ți rămână cât mai mult timp să faci ce te pasionează. Rusia împiedică un astfel de trai al omului de rând? Citeam de curând că oferă pământ gratuit celor care vor să populeze nu știu ce zonă. La noi îți ia pământul și casa, dacă nu ai plătit o factură de gunoi pe care nici nu l-ai dus la poartă.
Ș tiința de a obține ceva a fost însușită întotdeauna de un puternic al zilei, pentru a-și schimba felul de viață, în raport cu ceilalți. Bunul obținut nu a intrat în patrimoniul umanității, pentru a beneficia oricine de el, gratuit. În felul acesta s-a încălcat porunca iubirii aproapelui. Instanța morală, Biserica, a propovăduit legile morale nescrise cerând oamenilor mai mult decat pot oferi, pentru a obține de la ei un echilibru social oarecare. Biserica este orizontul viu al purității. Facerea raului începe cu a-l gândi. Biserica a întins o mână greșiților lumii spunându-le că este omenesc să greșești. Odată ce devii atras de a avea, potrivit lui Diogene, înseamnă să intri într-un joc în care, oricât ai avea, nu va fi niciodată îndeajuns. Credința pură este o intimitate, dar dreptul la intimitate face rău ideii de credință, fiindcă aduce în templul sfințeniei stăpânii. Răii. Credința nu este ca sexul, pentru toată lumea, este a spiritului. Prin credință poți ajunge undeva. Cu cât e mai multă, cu atât urci trepte înspre supra-om și lași în urmă omul-animal.

 

Portret de movilean

O descopăr cum privește cu toată dragostea o minune a lumii, pe cel care face fericiţi bunicii, nepoţelul.
Este o femeie “splendidă”, a cărei “frumuseţe rămâne neschimbată” (afirmă prietenii). Totuşi constată cu oarece spaimă că îmbătrâneşte şi cercetează cauzele care au întărit căsniciile lungi. Află ceea ce ştia: în căsnicie, dacă se strică ceva, repari, nu arunci. Dar aruncă un ochi spre oglinda astrelor şi devine, brusc, încântată să afişeze public informaţii cum că berbecului “îi place să se plimbe” şi mai ştiu eu ce.
Este un suflet credincios care cere, prin rugăciune, nu neapărat sănătate, bogăţie sau să nu se mai căcărezeze capra vecinului. Flory cere ajutor divin să nu devină plicticoasă sau dominatoare în vorbire şi să fie oprită în a se amesteca în toate situaţiile cunoscuţilor. Iar acestea numai şi numai să poată păstra până la capăt măcar câţiva prieteni.
Preocupările ei par a fi obţinerea bunătăţilor în bucătărie şi armonia mai curând funcțională a jurîmprejurului - cum să aibă la îndemână ceapa verde tot timpul anului, cum să nu aibă buruieni deranjante ochiului, cum să construieşti un grătar în aer liber, cum să sapi grădina “floare la ureche”... Mai este preocupată şi de frumuseţea oferită de artă şi lectură.
La politicieni a găsit bune în mai toate orientările politice şi aceasta pentru că iubeşte România şi vrea o ţară în care să convieţuim cu toţii, în deplină armonie.
Cum înfloreşte socul, este preocupată să facă socata. Atunci când dă spre vin, socata este “bună di tăt”! Când apar merele, face oţetul de mere natural, cel atât de bun pentru durerile în gât, nas înfundat, tuse, dureri articulare, bătături, micoze, viermi intestinali, menstruaţie abundentă.
Când se încăpăţânează usturoiul, prepară un antibiotic natural care ucide orice infecţie, din usturoi, mere şi lămâie.
Preocuparea de căpătâi pare a fi prepararea deliciilor culinare, ieftine, sănătoase şi apetisante. Face gogoşi din aluat de cozonac, coapte în cuptor, nu prăjite in ulei. Cam îngrașă, dar… nu mănânci toată ziua! Face... plăcinte cu brânză uşor sărată, în tigaie, de-alea care se fură; face prăjituri cu prune uscate, care ţin şi de foame; mai face un fel de clătită mai groasă care nu se cheamă clătită, ci clafutită (dacă am tradus bine clafoutis); prăjitura inteligentă, care se separă singură în straturi, după densitatea aluatului; pască fără aluat şi cozonac pufos nefrământat (de Paști); halva delicioasă şi budincă de pâine (desertul săracului). Apoi… cârnaţi în sos de vin, piftie de nota 10, ciuperci migăloase umplute cu spanac sau urzici. Bune în post, bune când ţi-e foame, bune tot timpul anului.
Eu ştiu că prăjitura cea mai bună, asemănător vinului (citire a la Fănuş Neagu) este cea: dulce, multă şi… gratis!

Conștiința colectivă este o treaptă a evoluției. Problema omenirii este că s-a trecut artificial la ea. Trebuia făcută doar dacă individul obținea ceva în plus: siguranță, protecție, bunăstare, educație, sănătate, justiție...  Protecția, prin taxe, presupunea facerea dreptății, îi asigura liniștea de a se împlini destinic, ca individ. Clasa trântorilor, a celor care s-au tot înmulțit și au devenit stăpâni pe sacul comun cu bani și pe oameni, a legiferat idei care limitează drepturile, apără hoții, acordă privilegii. A dat voie ca pământul să se tranzacționeze, iar cu această "libertate" a apărut imediat sărăcia, chiar dacă au existat promisiuni că se vor face echilibrele necesare. Dacă se menținea dreptul inviolabil asupra pământului, oricine făcea pasul spre conștiința colectivă (oferită de educație, sănătate, cultură, apărare etc.), dar se și se putea reîntoarce, dacă nu convenea cum se manifestă conștiința colectivă. Astăzi nu mai poți ieși din vâltoare, pentru că nu mai ai unde te întoarce! 

Siskin greșește când oferă soluția luării de la capăt pentru un reînceput. Neavând un capăt, nu mai poți să o mai iei de la capăt!  Mai greșește gândind că este greșit să avem o conștiință colectivă. O Cetate/țară/planetă înseamnă NOI, iar noi nu înseamnă un individ, ci mai mulți. Conștiința colectivă înseamnă să simțim și să acționăm împreună. 

Andrei Caramitru: "Faptul că tu ai salariu mic nu înseamnă că economia e mică, înseamnă că trebuie să îți schimbi job-ul. Orașul tău arată prost? Înseamnă că primarul tău e un idiot, schimbă-l. Toți în jurul tău sunt săraci? Posibil - dar suntem mulți în țara asta, prietenii tăi nu sunt tocmai reprezentativi, ce să îți fac? Nu îți dă bani guvernul? Ăla trebuie să facă autostrăzi, spitale, de astea... Restul e la tine. Punct."

”Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent." (Constitutie)

Ce se întâmplă când dezvoltarea economică nu asigură traiul decent, fie că nu oferă locuri de muncă suficiente sau potrivite cu pregătirea locuitorilor, fie salarizarea cetățenilor nu este la nivel traiului decent?

Dacă lucrează o singură persoană dintr-o familie cu 10 copii, să spunem, iar acea persoană nu câștigă traiul științific decent, care este obligația constituțională a Statului? Să invite cetățeanul să își schimbe locul de muncă? Sau să îi dea o diferență financiară, ca protecție socială, până la nivelul cuvenit?

Întreagă clasa politică postdecembristă se face vinovată de atentat la buna rânduială a vieții în Cetate. 

Privesc în jur și simt că ne lipsește zelismul - țara este plină de trădători și dușmani, justiția este complice sau neputincioasă -,  glonțul ar putea reinstala normalitatea. Înainte vreme exista practica duelului, moment când se făcea dreptate. Indienii au "testul adevărului" între acuzat și acuzator: pun amândoi mâna peste o flacără și cine și-o retrage primul este mincinos. Adevărul dă putere celui care îl deține, încât înfruntă durerea până moare, mincinosul este slab. Un duel între Zelea Codreanu și Nicolae Iorga, după reproșul că Iorga este "necinstit sufletește", soldat cu acuzație în justiție, urmată de condamnare la muncă silnică, un duel l-ar fi declarat învingător pe Codreanu, fiindcă adevărul îi dădea puterea să reziste atingerii flăcării. Omenirea a ales calea unei justiții care nu dă satisfacție victimelor. Acest fapt dă dreptul moral să-ți faci singur dreptate. Simpatia lui Cioran, regretată mai târziu, a fost o simpatie făcută în sfera abstractului. Cioran a văzut în Zelinski de România salvarea acestui neam, salvare care nu a fost posibilă, întrucât a fost strânsă de gât în drum spre Jilava.

 

Iar stă la rang de cinste, la sânul lumii, Reaua.
Priviţi-o cum străluce drept aur… tinicheaua!

 

Câinii latră toată ziulica, politicienii se ceartă (le vor rămâne tăieturile pe obraz!), Parlamentul s-a transformat într-un caravanserai de hoţi. Diştepţii au prins gustul afacerilor şi au devenit pâcle prin craterele cărora-şi respiră filozofia lichidă spre interiorul oamenilor, iar oamenii se feresc, fiindcă le miroase a iahnie uitată pe foc. Influenţa economică prea mârşav s-a convertit în una politică. Păţim ca Dănilă Prepeleac: din tot sacul cu bani ne alegem cu un metru de elastic.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:
*Un poliţist a fost prins în timp ce fura fier de pe calea ferată.
*Român, suspectat că a furat o drujbă, În Ungaria, a fost bătut în arest 2 ore, până a murit.
*Starea de criză a devenit o normalitate în România.

*Voce: "Unde nu este transparenţă, este delaţiune!"
*Gherasim D.: "Sistemul corupt este mai puternic decât sistemul legalizat."
*Hotărâre c.j.: Amendă 500 lei pentru întinderea la vedere a rufelor spălate!
*La Oradea locuitorii au plantat panseluţe în gropile din asfalt.
*Voce: "În politică există a doua şansă pentru cel care încalcă regulile, dar, în viaţă, nu există nici o şansă pentru cel care pierde!"
*Curtea de Conturi: 80% din privatizări au fost un eşec.
*Nemţii aşteaptă cu braţele deschise imigranţii cu studii. Romi nu vor!
*O angajată a fost obligată de patron să dea roată sediului instituţiei de 250 de ori.
*Mama Prim-Ministrului: "Fiul meu este un oportunist, nu ratează nici un tren.". *Marginalizarea idealiştilor este periculoasă pentru societate.
* “Guvernele trec, corupţii rămân”.

*Adrian Păunescu: “Suntem pe mâna unor nebuni!”.

*Titrare: "Ministereul Justiţiei, parazitat de nepotism."
*“România se află în război cu ea însăşi”.

*“În România se stabileşte greşit priorităţile”. “Guvernul bate pasul pe loc, este un rătăcit în ceaţă.”
*Britanicii vor să însemne românii, să se ştie feri de ei.
*Alfred Bulai: ”În politică, oamenii sunt chemaţi şi promovaţi pentru loialitate şi nu pentru profesionalism.”
*Politicienii toţi merg în afară să se trateze.

*Egipt: Guvernul vrea să raţionalizeze pâinea.

*Marea Britanie: Săracii vor primi bonuri valorice, în loc de bani.
*Toată lumea are o slăbiciune pentru care va încălca toate principiile în care cred.
*Medici puşi sub acuzare că au fraudat laboratoare de analize decontând analize medicale nefăcute.
*La Stat, se va trece iar la angajări 1/1, după ce birocrația se redusese câțiva ani, prin 1 angajare doar după ieșirea din sistem a 7.
*Mechel se pare că a făcut export fictiv, a plimbat doar hârtiile, pentru a recupera tva de 130 mil E. Moise Guran crede că, pe acest motiv, Statul poate lua înapoi combinatele.
*În agricultură, Dumnezeu a fost singurul ministru în ultimii ani.
*Andreea Vaas: “Nu salariile nesimţite sunt cauza, ci furtul de la buget.„
*Teroriştii din SUA - înarmaţi cu gloanţe furate din fabrica de armament Sadu. Şeful pazei din uzină, cercetat pentru furt de gloanţe şi mercur.

*Grecia: fotbalist exclus din naţională pentru un salut nazist.
*Copiii care consumă din primul an lapte cresc mai prostuţi. 63% dintre copiii românilor spun că sunt bătuţi de părinţi cu băţul, nuiaua sau cureaua. 7% spun că sunt bătuţi de profesori.
*Ungaria vrea să înfiinţeze o bancă, să împrumute populaţia la dobânzi foarte mici.

*Holland vrea 75% impozit pentru companii.
*În România, licitaţiile le câştigă firme care se înfiinţează după ce câştigă licitaţiile.
*La Monteoru, OMW exploatează petrolul, dar nu respectă oamenii şi mediul. A distrus drumuri, nu plăteşte chirie pe terenuri, cică… a luat de la Stat!
*Noua ideologie UE: supravieţuirea.
*Japonia scoate gazul metan acumulat în gheaţa de pe fundul mării.
*“Cine este înconjurat de rău, numai rău va face”.

Justiția înseamnă să faci dreptate în numele celui nedreptățit, când nu poate singur să și-o facă. Justiția trebuie să fie forța care învinge răul, oricât de puternic ar fi el și oriunde s-ar ascunde. Justiția este echilibrul lumii. În lipsa acțiunii ei nu există frumos, bine, iubire, creație, Dumnezeu. Justiție este atunci când nu se mângâie infractorul. 

Despăgubirea morală acordată nu este niciodată cea cerută de cel nedreptățit. Judecătorul calculează cât valorezi tu ca om, prin profesia pe care o ai și câștigul lunar, apoi corelează pedeapsa cu acest indicator. Nu poți cere miliarde, dacă tu nu valorezi miliarde. În felul acesta, un miliardar cere și poate încălca orice reguli fiindcă le poate plăti, fără să își schimbe comportamentul.

Hristos a înviat în zadar de atâtea ori, dacă omul continuă să fie centrifugat tot mai înspre margini.

Nu spun că justiția trebuie desființată, ci să facă dreptate împreună cu tine, nicicum să te pedepsească după ce ți-ai făcut-o singur. Înainte vreme era o regulă: dacă cineva atingea cu mâna pistolul din dotare și era omorât, omorâtorul nu pățea nimic. Astăzi rămâi cu jignirea, iar agresorul cu sentimentul că a fost un erou. 

Soluția acestei lumi a rămas doar fuga și luarea de la capăt. Altfel.

Viața nu înseamnă a munci sau a sta, nu înseamnă a ști sau a te ruga. Viața nu înseamnă a avea, ci a fi așa cum fiecare înțelege și poate. Singura discuție despre viață trebuie să fie cum se poate ca orice om să aibă împlinite toate condițiile normale de trai. În acest context, putem vorbi despre ce înseamnă Statul, inițiativa economică privată, relațiile cu alte etnii sau națiuni. Cine discută fără să-i pese de lipsa condițiilor normale de viață este un dușman al vieții. Poți să fii ce vrei, bucură-te, dacă ai reușit, dar nu mă judeca pe mine că nu sunt ca ține, nu-mi scoate ochii că ai produs tu civilizație orașului sau bunăstare, pentru că însăși apariția ta sub reflectoarele laudelor este o mare jignire adusă umanității. Când oamenii plâng de foame, a fi fericit este egal cu a râde de ei.

Mihai Eminescu: "Contra presei a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, după ce a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului..."

   Ce înțelegem de aici? Că și la noi există judecata făcută de judecătorii naturali, jurații, adică de popor. Dar Statul, în numele competenței, a făcut tribunale compuse din magistrați fără scrupule, care se supun voințelor regimurilor politice. Halal evoluție! Halal civilizație!

Jos Statul mafiot!

Liderul este, prin DEX, un conducător, dar a conduce este o taină și presupune o știință și o sumă de calități. Pregătirea liderului ține de cunoașterea legilor succesului și legătura constantă cu practicile inovatoare ale lideranței. După Alexandru Macedon liderul este o oaie (dintre oi), care are calitățile leului. Să le trecem în revistă: 

Liderul autentic este: 

   "Cel care-și admite punctele slabe și se corectează prin învățare continuă" (A. James) - desprindem de aici regula că liderul care nu se autocorecteaza nu este lider!  

   "Cel care nu-și pierde cumpătul, când este pus față în față cu cele mai adânci frustrări ale sale, care are stăpânire de sine în fața pericolului" (Adriana Galatîr). 

   Un lider bine pregătit speculează sau provoacă oportunități de a ataca (atacul este o binecuvântare, pentru că oferă șanse de demonstrare a capabilităților -  nota mea), dar atacul trebuie gestionat cu demnitate, nicidecum cu slăbiciunile victimizării sau revoltei. Desprindem de aici că liderul care se victimizează sau se revoltă (alege sau îndeamnă la exercitarea puterii fizice) este un lider slab.

   Marele lider nu rezolvă problemele comunității, ci le anticipează și modelează viitorul încât acestea să nu apară. Iar dacă acestea sunt, rezolvarea lor este în maniera care face să devină imposibil să se repete vreodată.

   Albert Einstein definește liderul ca fiind "acea persoană care reușește să scoată simplitate din dezordine, armonie din dezbinare și oportunitate din dificultate”.

  Andrew Carnegie sugerează că liderul este un om care știe să stea printre oameni nedemonstrand că este mai bun decât cineva, ci un om normal care acționează normal iar acțiunile sale sunt accesibile oricui. Oamenii, în general, așteaptă ca liderul să le rezolve problemele din responsabilitatea proprie. Fiind egal cu ei, dai curaj și șansă oricărui egal să se implice și să devină lider. Aristotel punea în balanța calităților o povară care triază drastic accederea la scaunul liderului: sacrificiul personal de a asculta ce spun ceilalți. Cine nu are răbdarea să asculte/să citească ce se spune în mica sa Cetate este un lider fals. Când privirile sunt ațintite spre tine, când ți se cere un răspuns, când se așteaptă de la ține o atitudine și tu dormi sau te ocupi de probleme personale ori ignori, pierzi sigur acei oameni care, ca o normalitate, ar fi răspuns sau ar fi avut o atitudine, dacă ar fi fost în locul tău. Este posibil ca, fizic, să nu poți îndeplini toate sarcinile liderului și atunci fie porți pe cap o pălărie prea mare, fie nu ai inteligența/cunoașterea că nu poți conduce singur, ci ajutat; deci nu te apuci singur de treabă, ci doar după ce ai creat sistemul uman cu care poți îndeplini performant și permanent acea treabă. Fiecare om pe care îl conduci este egalul tău și este lider fals cel care îi dă ordine și-l face să se simtă umilit, nicidecum doritor să facă așa ceva, cu atât mai mult dacă ordinele sunt ridicole, imorale sau la plesneală. Theodore Roosevelt consideră că ordine doar șefii le dau, liderul conduce. Da, Liderul este "picătura de miere care prinde muște",  dar este lider fals când prinsul muștelor este făcut cu cinism, manipulare ori pentru o derizorie sau discutabilă destinație. Da, liderul are exercițiul orientării minții la secundă spre soluții, dar este lider fals când mintea sa are exercițiul de a avea dreptate cu orice preț. Sf Ioan gură de aur îi consideră ca fiind cei care nu sunt în stare să-și pună ordine în suflet și au doar instinctul de a conduce, nu și de a se supune. 

   Lider fără o valoare reală este și cel care le știe pe toate, care doar veghează superior asupra a ceea ce fac ceilalți și își exercită puterea lovind cu biciul/butonul cenzurii în cei care își exercită dreptul constituțional la exprimare liberă.

   Liderii ajung lideri doar din întâmplare. A fi lider înseamnă pentru mulți să fii în frunte, să conduci. Dar în fruntea cui? Poate fi cineva lider, dacă nu este nimeni care să-l urmeze? A fi adulat, a influența și a controla pe alții este un miraj după care aleargă mulți, dar toate acestea sunt doar un efect, nu un scop în sine. Ca să te urmeze lumea, trebuie să te urmezi mai întâi tu. Urmează-ți visul, spune un slogan, pentru că oamenii nu urmează oameni, urmează visuri în care cred. Deci pentru a fi lider trebuie să ai un vis pe care-l dorești împlinit. Vis poate să fie a face ceea ce-ți place, a face ceva care nu-ți provoacă suferință. Și eșți lider dacă știi să faci perfect acea muncă. Oamenii pot să te urmeze din multe motive - atunci când n-au încotro (când anumite acțiuni trebuie făcute la urgență, liderul i-a ajutat în particular) ori fiindcă își doresc sincer să urmeze un om care este ceva sau cineva.

   În realitate, ca lider, scopul este să ațâți văpaia crezului tău până ce îl vei împlini. Și doar arzând acesta ar putea să ațâțe din întâmplare flacăra și în sufletele celorlalți. Dar ai putea rămâne pentru totdeauna singurul tău adept - de fapt, singurul care contează. Dacă cineva se alătură sau nu, pe lider nu îl interesează. Dar, când scopul urmărit este unul nobil, un lider nu va fi niciodată singur. Pentru că un lider visează la o lume mai bună și mai dreaptă nu doar pentru el, ci pentru toată lumea.

   Un lider nu încearcă să fie recunoscut ca lider. El crede în sine, știe că este lider, pentru că are o viziune clară despre ce vrea să facă și cum trebuie să fie, viziune pe care o împărtășește și semenilor. El merge spre crezul său indiferent care sunt pierderile (avere sau chiar viața, știe că într-o bună zi tot le va pierde).

Liderul nu stă niciodată în față, el stă acolo unde este. Ceilalți sunt cei care se așază în spatele lui.

   Ca să fii lider trebuie să fii un pic nebun, să te expui ridicolului și criticilor, să nu-ți pese, să stai împotriva curentului și să rișți totul pentru că, altfel, nu ai putea trăi cu gândul că puteai schimba ceva și nu ai făcut-o.

   Înainte de a deveni liderul altora este bine să devii liderul tău, sfătuiește Mihail Ispan și nu doar el.

   Mulți visează o lume perfectă, în care ceea ce s-a obținut prin luptă durează veșnic, iar oamenii nu trebuie să se mai alinieze în spatele cuiva pentru a schimba realitatea existentă într-o alta care nu a mai fost. Se spune că liderul mare este cel ai cărui oameni sunt convinși că succesul obținut a fost al lor. Deci marele lider face lideri din toți care i se alătură în luptă. Într-o lume perfectă, lume pe care nici dicționarele nu îndrăznesc s-o descrie, cei care au luptat să o obțină continuă ca lideri proprii viața personală. Gheorghe Picui vede acest posibil viitor și spune că atunci "întreaga națiune va fi lider, participant, creator și beneficiar al bunăstării create prin îndeplinirea de fiecare a propriilor obligații...” Iar aceasta nu este o utopie, pentru că lumea perfectă este o construcție posibilă. Trebuie doar să vrei să o ai și să trăiești în ea. 

 

 

 

Portret de movilean

Sunt familii care locuiesc in spații de 30 mp, în cocioabe de pământ acoperite cu bucăți de nailoane, cu pământ pe jos, geamuri mici, de multe ori sparte. Acolo fac mâncare, acolo dorm, acolo înghesuie tot ce au – copii și țoale căpătate. Un nou născut în aceste condiții ce șanse are să devină Președinte de țara, dacă a primit, ca toți ceilalți, harul genialității? Dacă el nu ajunge, se face vinovat cineva?
- Nici eu nu am avut condiții și m-am realizat în viață - ar spune mulți -, am învățat, am suferit, am fost umil până m-am înjghebat și ușor-ușor am cumpărat pământ, am ridicat o casă, m-am înconjurat cu lucruri folositoare și frumusețe. Am muncit pe brânci, nu am furat un capăt de ață, am strâns din dinți și am reușit. Toți ne-am ridicat dintr-o grotă. De ce acei părinți au făcut copil, dacă nu au condiții să îl crească? De ce acei părinți, de milioane de ani, nu au progresat deloc, de tot s-au născut și murit în aceiași 30 mp? Dăm vina pe comunitate, dar comunitate nu înseamnă grijă pentru traiul individual. Comunitate înseamnă o adunătură de oameni care se descurcă fiecare după cum vrea și după cât poate. Poți să le dai ăstora palate, în scurt timp le fac ruine și se întorc la prietenii lor din cocioabe. Le-au dat francezii animale, să scape de sărăcie și le-au vândut și mâncat, în loc să le înmulțească și să prospere. Au avut cândva și ei pământ cât puteau să muncească, au avut ca toată lumea, că era mai mult decât putea fi muncit, dar l-au abandonat sau vândut pe te miri ce. Dacă au ales 30 mp, înseamnă că atât au considerat că le ajunge. Acolo râd, acolo plâng, acolo fac dragoste. Nu este drept să le faci binele cu forța, am încălca principiul libertății... Ar fi o jignire. Eu nu accept mila nimănui, ei de ce o așteaptă, de ce o cerșesc? Liber este să te bucuri de rodul muncii tale. Muncește, obține rodul și te poți bucura în voie. Eu mă bucur de roadele muncii mele, fiecare facem la fel. Descurcă-te în condițiile pe care le ai. 30 mp înseamnă condiții, este mai mult decât o intrare în peșteră. Te poți ridica pe verticală până la cer. Fă grădini suspendate, nu te împiedică nimeni. Ai pământ, pietre... Poți să te cobori sub pământ. Pe 30 mp poți să îți faci un palat de toată frumusețea. Muncește, omule, muncește. Nu întinde mâna după o pâine, alege libertatea de a fi fericit, bucură-te de libertatea de a crea, de a deveni Dumnezeu... Între a fi nimic și a deveni totul este tot spectacolul vieții. Cu cât pleci mai de jos și ajungi foarte sus, drumul lung străbătut îți oferă bucuriile unice ale victoriei în lupta cu viața ta. Că, dacă nu lupți pentru ceva, care este sensul vieții tale, care este povestea neamului tău? Cine se face vinovat, mă întrebi. Tu, doar tu, fiindcă trebuie să răspunzi la întrebarea: de ce ești numai atât?
Iată un răspuns pertinent în fața unui fragment de viață. Se întâmplă aici și acum. Este lumea în care trăim, pe care o consider pur animalică. Această lume încă visez să o schimb. Lumea pusă în loc ar fi, ca înfățișare, mult asemănătoare cu aceasta, dar... total diferită.

Publicitate: "Hello! Căutăm o familie dispusă să se mute într-o fermă. Bărbatul să aibă până în 55 ani și să știe să conducă tractorul. Salariu + cazare gratis.”
Hello? și câte mii de ha trebuie să plivească pe zi? Și, la fermă, familia câte ore trebuie să robotească zilnic? Dacă ai o fermă, construiește-i într-un colț al proprietății o căsuță dotată cu tot ce-i trebuie unei familii. Bărbatul se se ocupe de cele bărbătești, femeia să ajuta gospodina casei să facă mâncare, să spele, să îngrijească păsările și curtea. Când se mănâncă, toată lumea se așază la aceeași masă și mănâncă aceeași mâncare; când se distrează, toată lumea participă. Familia va aduce pe lume copii, care devin grija ta: îi îmbraci, îi școlești ca pe ai tăi, îi susții să ajungă mari oameni. O familie adusă la fermă nu înseamnă doi sclavi în putere, pe care să-i exploatezi cum vrei tu, pe un salariu decis de ține și un spațiu de locuit într-un grajd. Familia respectivă trebuie să devină familia ta. Dacă vrei să fii om. Altfel, pune osul la muncă, nu mai stă pe facebook, ară, târăște-te pe genunchi, cară cu cârca, aleargă prin ploaie și pune la adăpost agoniseala, pe ger sau grindină. Acum se face fum sub copaci, că vine iar iarna. Fă niște poze și arată-ne să vedem ce gras și frumos ești tu când... muncești...

Consumismul este un semn al bunăstării: unii oferă bunuri atrăgătoare, alții muncesc, obțin bani și-i cheltuie. Nu este decât ambiția individului de a ține pasul cu moda sau de a avea mai mult/mai frumos decât vecinii/cunoscuții/prietenii. Iată o manifestare a inegalității când, "a avea" devine etalon valoric, generator de nedreptate. Diogene este batjocura lui Nuțu Cămătaru.

Când împingem discuţia spre generalitatea numita conştiinţă, în special spre lipsa ei, înseamnă că ne declarăm învinşi.
Nu există conştiinţă decât în planul ideii. România nu are reguli, sau dacă are, regulile nu sunt completate cu sancțiuni. Spunea Mădălin Voicu despre ţigani că aceştia ascultă din respect şi de frică. A avea conştiinţă, înseamnă a avea respect pentru aproapele şi lege. Numai că drumul spre conştiinţă trece întâi prin frică. Iar conştiinţa, într-o primă fază, este un automatism pe care-l induce frica: frica de a nu fi pedepsit fizic (de a primi o durere) sau frica de a nu fi făcut de râs în comunitate. De aceea este nevoie de timp şi modele de conştiinţă. Dacă cei care devin evoluaţi arată permanent celor din jur că ei și servesc acest principiu.
Dar unde-s aceşti oameni, când preotul, emblema civilizaţiei, ne învaţă să facem ce zice şi nu ce face el? Când ne înrudim cu cel rău sau râdem la glumele lui? Dar... nu este totul pierdut - cunosc oameni care, dacă le-ai oferit un mic semn de jigodism, nu te mai salută.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Ioan Roșca: ”Este iluzoriu să crezi că sînt suficiente bunele intenții ale oamenilor buni, să reduci totul la morală, să nu sesizezi că trebuie reguli bune de joc colectiv, care să favorizeze creșterea bunătății. Deci e nevoie de o reconstrucție economico-socialo-juridico-spirituală coerentă. Orice reducționism ne va menține împotmoliți. Degeaba vorbim dulce lupilor... Sau gîdilam urechea "oamenilor de afaceri" cu promisiuni de pace și liniște. Nu facem decît să ratăm adeziunea pagubașilor nemulțumiți, ale căror resentimente sînt absolut legitime. Nu exclud posibilitatea să nu se mai poată face dreptate deloc, să nu putem înainta decît ștergînd cu buretele ce ni s-a făcut, admițînd crimele Tranziției, să nu întîmpinăm ferocea lor rezistență.”

Vasile Tomoiagă: ”Românul nu s-a născut poet. Românul s-a născut obedient. Ne place să ne încolonam cu capetele plecate în spatele unuia care se declară șef și nu mai avem niciun cuvânt de spus. Dacă vreunul din coloană mârâie, este imediat scos și aruncat afară de ceilalți. Ne place ca șefu' să fie după chipul și asemănarea noastră, adică de-al nostru, din popor. Cu cât mai prost, cu atât mai bine, ca să ne putem identifica cu el.”

Ninel Ganea: „Răul din lume va crește din ce în ce mai puternic, dar nu răul va birui răul, ci doar dragostea”(Țarul mucenic Nicolae al II-lea).

Raisa Ekaterina Ivatenko: ”România s-a împărțit în două: de-o parte Oamenii, de alta cocalarii. Cocalari îi vezi colcaind peste tot, privind de sus - adică din micimea lor - pe cei pe care îi cred jos. Educația a pierdut în fața inculturii, adevărul a fost umilit de minciună și prostia râde în nas inteligenței. S-au ieftinit oamenii până ce s-au lepădat de orice omenie.”

Marian Bolovan: ”Dreptate și echitate socială nu e! Avem mai mulți procurori decât muncitori. Ei trăiesc regește și sunt… "elită", în vreme ce muncitorii trăiesc în mizerie!”

Petrovici Romulus: ”Justiția, coruptă până în măduvă, nu face decât să calce peste cetățeanul de rând, a cărui sudoare este risipită de avocați, fără să-i aducă un câștig de cauză. Pensionarul care, de foame, fură mâncare din magazin este pedepsit aspru, șoferul amendat abuziv nu are nici un recurs real în Curți, iar omul expropriat din casa lui, de vechiul regim, a îmbătrânit așteptând să i se facă dreptate. Aceeași justiție îi lasă în deplină libertate pe marii jefuitori ai avuției naționale, pe criminalii care au furat miliarde în valută forțe și pe copiii lor, atunci când, în goana limuzinei de lux, ucid pe câte unul dintre noi, cei de rând. Plânge țara, ruptă-n două!”

Petcu Constantin: ”Nu avem puterea să schimbăm nimic, chiar dacă unii dintre noi ar vrea. Tot ce mișcă sistemul e corupt până la oase...!!”

Adi Buzău: ”La ce e utilă democrația, într-o țară unde există oameni pe drumuri? Doar ca să fie aleși guvernanți de lux, incapabili să asigure, tuturor, o viață decentă?! Doar în capitalism există bogătani în palate și oameni lăsați de izbeliște pe stradă.”

Maria Rugină: ”Asta-i toată provocarea bicreației divine -/ depășindu-ți orizontul, să afli ce-a pus în tine./ E un joc, până la urmă, din care înveți să fii/ potrivit cu ce îți place, cu ce poți și cu ce știi.”
Magda Bogdan: ”Sunt curioasă să citesc măcar o posibilitate de a merge contra Sistemului! Și… să câștigi!”

Romeo Tarhon: ”Eminescu e avutul/ Ce-l avem, frumosul, bunul (…) A avut mizeră soartă/ Cum au, fericiți, iisușii (…) De-ar ști Eminescu, Domnul/ Ce-a turnat din slove arme,/ Că se nasc monștri din somnul/ Națiunii care doarme (…) te eminesc, mă eminești, ne eminim…”

 

Toată degradarea culturală este susținută și adâncită de sărăcie. Vinovate sunt elitele pentru că vor să fie ei deosebiți când ies pe stradă în stil vestimentar, când vorbesc despre creștinism, patriotism și morală cu "rr" franțuzesc. Cu ce rămânem la capătul vieții? Individual nu are importanță. Țara și lumea trebuie lăsate mai frumoase de cât le-am găsit. Viața oamenilor să fie mai ușoară, cu mai mult râs, mai mult cântec, mai multă poezie, mai multă atitudine creatoare, mai multă morală, mai multă dorință de a trăi. Azi cineva s-a aruncat cu copiii în brațe în apele unui baraj. Alaltăieri o femeie s-a aruncat cu copiii în brațe de pe un bloc. Mâine altă familie va alege moartea cu copiii în brațe, poimâine alta și alta... în timp ce elita va continua să ne vorbească despre... modă și tradiție...
Mihail Neamțu: "Comunistul? Un animal care, după ce l-a citit pe Marx, atacă omul."
Viața este o luptă pentru a supraviețui și va fi o luptă atâta timp cât nu vrem nici egalitate, nici ca semenii noștri să aibă un trai decent - obiectiv formal-constituțional. În lumea aceasta trăiesc doar cei care obțin venituri de la trai decent în sus. Aceștia, dacă ar avea doar câte o bucată de pământ cât s-o poată munci singuri, n-ar mai avea timp de observații filozofice sau de petreceri spirituale. Dar, ca efect probabil, n-am mai avea nici... civilizație. Prefer o lume necivilizată, o lume așezată uman în toate structurile vieții sociale, care reușește organic să depășească stadiul animalic al evoluției, prin renunțarea la a prăda/exploata, cu automulțumirea de sine, când fiecare este cât poate să fie. Mă scârbește gândirea cu pretenție de adevăr a celebrităților momentului, care definesc adevărul, frumosul și binele ca fiind cele arătate de ele, pentru că ”așa vreau eu”.

Am o emoție ieșită din comun: mă sperie viitorul! În ultimii ani am dăruit iubitei mele, de ziua ei, o... căpșună, cea care se coace cu precizie matematică exact de Sf. Constantin si Elena! Nu mi-am bătut niciodată capul că nu am ce-i dărui. Ei, bine, anul acesta, cu ceva timp în urmă, mă întreabă iubitor: "De ziua mea, nu-i așa că-mi vei dărui o... căpșună?!" Și am rămas blocat. Ea, care nu se omoară după căpșune, dorește o... căpșună! Ce mă fac, dacă nu voi avea prima căpșună coaptă de sf. Elena? Pentru prima dată privesc căpșunii cu mare atenție: au apă, sunt distanțați, sunt cu rod...
- Care te coci prima?- încep să le întreb. Le privesc pe cele mai mărișoare: Tu? Oare... tu?
Nu știu ce aș putea să le mai fac, poate au prea multă umezeală și nu trebuia... Poate nu au destul aer la rădăcină...
Și am început să mă-nvârt în jurul lor, ca un fluture în jurul lămpii... Le privesc disperat. Verdele fructului rămâne crud, nu dă deloc semne de albeală și mai sunt doar... 5 zile!
Ziua aceasta nu putea și ea să cadă mâine? Poate căpșunile celelalte s-au copt din întâmplare, plus că atunci nici nu era plandemie!
Știu, dacă nu se coace și nu se coace, îi voi întinde palma goală și-i voi jura, ca toată lumea, de altfel, că sigurul vinovat este... Putin!

Căpșuna s-a copt la ora 11 si 43 de minute si 12 secunde. Yes!

Adriana Galatâr: ”În societate eu nu simt să arăt că sunt femeie, doar dacă aș vrea să îmi caut partener intim. În societate vreau să fiu privită asemeni unui OM, exact ca tine, cel care citești acum statusul. Hai să fim toți oameni...!”
Femeia, datorită eleganței pe care o afișează și trăsăturilor fizice delicate, are o frumusețe cu care nu doar înfrumusețează lumea, dar o face și mai bună. De aceea și alegem regine ale frumuseții, ca lumea să le poată privi ca pe obiecte de artă. Oamenii au dreptul să privească frumusețile lumii. Om este de genul masculin. Femeia adevărată - niciodată.
Irina Binder: ”Eu nu-ți dau nimic. Nu-ți dau importanță, nu-ți dau timp, nu-ți dau emoții. Tu pentru mine nu însemni nimic, deci nici părerile și nici sentimentele tale nu contează pentru mine. Eu aleg cum să mă simt”

Eu nu trebuie să fiu indiferent, eu trebuie să iubesc semenii pentru că suntem aceeași creație, deci semănăm structural. Iubirea o pot manifesta necondiționat, simplu sau profund. Iubirea simplă este foarte aproape de indiferență, iubirea profundă este dumnezeiască. Eu nu pot decât iubi sau urî. Viața este o permanentă reacție chimică în care intră ce pui tu în ea, dar și ce pun eu și toți ceilalți. Când se produce răul în fața ta sau sublimul, chiar dacă alegi să fii spectator, răul sau frumosul te schimbă. Dar a fi spectator înseamnă a fi pe jumătate mort. Un spectator nu poate fi profund, pentru că profunzimea începe cu tine, primul om, și se termină cu mine, ultimul om. Dacă îți sunt indiferent, eu nu pot avea față de tine o iubire profundă. Și atunci mă obligi să te urăsc. Iar ura mea contribuie chimic la alterarea iubirii tuturor celor ce iubesc. Iubirea lor nu mai poate fi profundă pentru că au în ea ura mea, ura declanșată de tine. Dacă pe mine nu mă iubești, nici pe Dumnezeu nu-l iubești. Dacă nu-l iubești pe Marele creator, nu-I iubești creațiile, nu iubești Adevărul, nu iubești Dreptatea. Dacă nu iubești toate acestea, iubirea ta este falsă, este ură pură. Deci tu ești cel care urăște, nu eu. Iar ura ta este infinit de mare, pentru că se întinde asupra tuturor ființelor vii, iar a mea extrem de mică, pentru că iubesc o lume întreagă, dar urăsc o singură ființă. Pe tine. Tu urăști o lume întreagă și iubești o singură ființă, pe tine. De aceea lumea în care trăim este plină de ură. Pentru că tu te simți bine cu ce ai, iar alții suferă pentru că nu au, și nu au nu că nu au muncit, cum probabil îți justifici tu ce ai, ci pentru că oameni ca tine au pus stăpânire și pe ce era al lor, ca drept divin.
Eugen Panaițiu m-a întrebat: ”Radu Theodoru este un superficial?”
Am răspuns: Da. A fost un decident al României și a slujit un sistem care a făcut din viața oamenilor ce vedem azi. Și, la 100 de ani, s-a umflat patriotismul în el! Unde a fost în 1989, când armata a tras în popor? Nu dau doi bani pe cuvintele lui. Se luptă ca tineretul să facă ce trebuie, adică să facă ce n-a făcut el. Un patriot autentic nu este cel care dă din gură la o adunare, care spune altora, cică, îi trezește, ci acela care își arată cum și-a slujit principiile. Cu patriotismul de naști și îți devine fel de-a fi. Asta înseamnă că devii un spațiu de puritate și, cu timpul, spațiul se extinde până se intersectează cu un altul. În spațiul tău nu există nedreptate, minciună, în spațiul tău totul este dumnezeiește de moral și frumos. Un om oarecare învață și se luptă să ajungă sus, în structuri, dar un patriot ajunge sus pentru a avea mai mare putere de a-și dezvolta și implementa patriotismul. După pensie toți devenim dictatori ai binelui, dar cât am activat am perpetuat răul pentru binele personal. România nu a avut nicicând conducători adevărați. România nu are lideri care să gândească binele general, la înălțimea maximă la care acesta poate fi. Și nu are pentru că nimeni nu luptă pentru mari idei, ci pentru mici cârpăceli pe care le agrează semenii, cârpăceli care să dea fiecăruia ceva, cât de puțin. Și, dacă dă unui procent de 50%, sunt mândri din cale-afară nevăzând că aia 50% au primit de la ceilalți 50%, că au primit tot cei care nu aveau nevoie; că, în realitate, au pierdut tot cei care n-au avut niciodată destul. Concluzie: neavând vreodată conducători autentici in istorie, prin calculul probabilităților, este imposibil să avem acum o lista întreagă!

 

Oamenii așteaptă semeni care să le rezolve nemulțumirile. Nimeni nu m-a întrebat cum va arăta lumea cea nouă pentru care strig. Au gândit că, pentru a schimba lumea, trebuie să fii de viță nobilă, fără handicap, plăcut privirilor. Au gândit că pentru a face ceva trebuie să arați lumii că, mai întâi, tu ai făcut acel ceva. Nu acceptă că genialitatea presupune ca în fața regelui să nu te manifești ca sclav, nici ca stăpân în fața ultimului om aflat pe scara socială. Am căutat un om normal și nu am găsit niciunul! Dacă ar fi unul, nu ar putea să trăiască într-o lume anormală..
Una între întrebările fundamentale adresate omului, la o posibilă judecată divină, am desprins-o din "Donna Alba", carte scrisă de Gib I. Mihăescu: "De ce ești numai atât?" Dacă fac conexiunea cu Apostolul Pavel, întrebarea se nuanțează: "De ce nu ai instrucție înaltă? De ce nu ai prestigiu? De ce nu ai bani?" Cum evoluam, dacă sclavia "antică și de demult" rămânea până azi naturală iar cei educați rămâneau superiori-moral, dacă nu intervenea creștinismul să propovăduiască iubirea universală a oamenilor și egalitatea în fața lui Dumnezeu? Ceva este fals aici. Un om care se instruiește nu are dreptul moral să fie superior în fața nimănui, dimpotrivă, cu cât evoluezi îți atingi limitele și conștientizezi puterea lui Dumnezeu și te manifești ca om neînsemnat printre semeni. O diplomă te poate ridica doar moral în ochii oamenilor, Cum poți fi superior în fața unui barbar, când vinul și pâinea consumate nu sunt rodul muncii mâinilor proprii? Creștinismul este cel care a făcut oamenilor marele rău prin promovarea unor învățături devenite reguli lumești, ca și cum ar fi ale divinității. Dacă ți-a plăcut să înveți, ești valoros doar în măsura în care folosești învățătura ajutând semenii să muncească mai puțin, mai ușor și să aibă cât mai mult timp liber. Dacă oferi ceva semenilor, ai dreptul sa primești ceva care a necesitat același timp pentru producere. Egalitatea nu este doar morală și doar in fața lui Dumnezeu, ci și faptică: și cel instruit și cel neinstruit au clepsidre aproape egale din care curge la fel nisipul. Mai aproape de zilele noastre, Voltaire a spus" să nu uităm să ne săpăm grădina". Să o săpăm fiecare, nu să plătim barbari să facă această muncă. Elitele vremii au încurajat dreptul de a vinde și cumpăra pământul (unii au ajuns să vândă și teritorii de pe... lună!), ceea ce este crimă făcută firescului vieții, fiindcă a deschis calea exploatării celor care nu-l mai aveau. Este o crimă, cum crimă a fost să aștepți căprioara la izvor pentru a o ucide. Știai că vine la apă; știai că poți deveni proprietar pe pământul dăruit omului să-l muncească pentru a se hrăni. De aceea avem săraci și o civilizație slabă, pentru că o mână de instruiți dețin averi fără număr, iar miliarde de săraci nu au timpul liber necesar pentru creație – singura care fundamentează civilizația.

Mă lupt să supraviețuiesc fiecărei zile. Am crezut în fericirea alegerii sărăciei de dragul spiritului. Am crezut în fericirea dăruirii, a sacrificiului. Pe fond, am luptat să-mi păstrez puritatea primită la naștere. Și am observat ceva ce nimeni nu cred să știe: când ești pur, Dumnezeu îți dăruiește mai mult decât puteai fura. Ba mai mult: ucide omul care te-a rănit pe nedrept. A trebuit să moară mulți din jurul meu până am făcut legătura. Suferința provocată de un om devine o frunză care cade lin în inimă și face ”țic” atunci când le atinge pe celelalte. Atunci știu și număr zilele privind de la distanță cum moare impurul. 

Ion Iliescu a spus într-un interviu că moda aceasta a capitalismului este trecătoare, că poporul se va trezi și României îi va fi bine doar când se va alege stânga politică.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

*Lucian Boia: ”Schimbarea României se va face în funcţie de cum românii se raportează la legi”.

*W. Shakespeare: “Nu stelele-s de vină, supuşi de suntem, vina e a noastră”.
*“Singurul avantaj pe care-l aduce bătrâneţea e că te eliberează de dorinţă”.
*32 de bijuterii din Casa memorială "Mihai Eminescu" au fost substituite cu unele fără valoare.
*În justiţie, legea nu ţine cont de dovezi, câştigi dacă ai avocatul potrivit şi te numeşti Pristanda.

*Politicienii se luptă să se aibă la mână şi nu le este ruşine când se aprinde lumina.

*Ministrul transportului conduce maşina cu 144 km/h.

*Ministerul sănătăţii nu garantează că personalul medical îşi face datoria.

*Concluzia poliţiştilor: "Se fură ca-n codru"!
*Firmele româneşti se plâng: "Să primeşti 1 leu de la Stat, îţi creşte barba!" Când ar trebui invers, Statul să vină şi să te întrebe "Ce-ţi mai trebuie?" Doar este partener la profit! *Anumite primării folosesc deţinuţi pentru a cheltui mai puţin.
*În Cehia se vrea să se oprească naşterile femeilor rrome.

*Dinu C. Giurescu afirmă: "Cu cât un om este mai sărac, cu atât devine mai violent". El preconizează "o plângere generală" a cetăţenilor şi arătarea cu degetul spre aproapele care are.
*În Noua Zeelandă rugby-ul se joacă în pielea goală; fetele îşi dau jos câte o haină după fiecare eseu înscris.

*În Turcia microbiştii şi-au trimis pe stadion partea feminină să le susţină echipa, după ce lor li s-a interzis din cauza violentelor comise.

*În Rusia, la inaugurarea stadionului olimpic, brusc, o animatoare topless aleargă spre centrul terenului, agenţii de securitate o ajung, întind mâinile spre ea, o înhaţă, este luată în braţe, mâinile agenţilor îi prind zdravăn sânii... şi... Şi?!... stimaţi telespectatori, este scoasă pe tuşă, în aplauzele publicului!
*Avem recoltă de peste 17 t cartofi/ha, dar importăm cartofi!
*Florin Zamfirescu visează la dictatura punctualităţii.
*În China, un copil a fost operat pe viu pentru că părinţii n-au avut bani pentru anestezie. Operaţia a durat două ore.
*Singura "Salvare" din Caransebeş a suferit un accident pe şosea.
*Şeful APIA Dolj este anchetat pentru mită. Acesta facilita primirea unor subvenţii şi primea în rate şpaga de 25000 usd/ dosar; el recunoaşte că 90% din sumă o dădea "mai... departe" (a se citi "mai sus")!
*Nişte bătrâni de 80 de ani s-au fotografiat goi pentru un calendar, să strângă bani pentru o biserică.
*Finlandezii confiscă banii cerşetorilor.
* Un diplomat străin este subiectul unui scandal mediatic întrucât scrie scrisori în parc şi... aruncă ciornele pe jos!
*La Tripoli se dărâmă cu buldozerele tot ce a aparținut lui Gaddafi.
*Casa de Sănătate vrea încă o „Casă de sănătate privată”, condusă tot de ea!
*În Harghita, la cererea şefului CJ, un consilier a fost scos cu scaun cu tot din sala de şedinţe.
*Sub sloganul “Nu îmi place sistemul!”, la Budapesta, o mişcare populară a demonstrat paşnic.

*La Timișoara protest pentru incertitudinea zilei de mâine. Oamenii se simt umiliţi, au scris pe pancarte: "AM SĂRĂCIT BINE".

*Cantinele şcolare continuă să îmbolnăvească elevii, dar ministrul învăţământului nu păţeşte nimic. Nici măcar directorii! Dimpotrivă: La Focşani, un recenzor a fost bătut că punea prea multe întrebări.
*Ionuţ Dolănescu lansează spectacolul "Dor de tată". Era şi cazul, numai mama auzim că se plânge...

*Oricărei femei, când ajunge violată la poliţie, i se reproşează: "Şi tu ai vrut!"

 

Pe vremuri, în westernul sălbatic, era un mare curaj să întorci spatele cuiva, că erai mort. Trecerea spre civilizație s-a făcut prin încrederea în semeni. Apoi, prin prietenie. Am văzut un film în care doi prieteni ajung să se dușmănească. Se bat ce se bat și decid să se împuște. Semnul de tragere a fost ultimul gong al unui ceas de perete. Începe numărătoarea, scot pistoalele în același timp. Liniște. Niciun poc! Întreabă unu: ”De ce n-ai tras?” Allaltu: ”Te-am așteptat pe ține...” De ce spun asta? a avea încredere în cineva este cea mai înalta formă de evoluție. Involuată este doar cloaca politică, fiindcă este criminală, ca-n vestul sălbatic.  Ea a rămas în urmă - te minte că vei trăi, dar te ucide mișelește. 

Două cuvinte-s esență României de-acuma, două cuvinte agățate-ntr-un cui. Așa cum spunea Elisabeta Uzuna: ”România-i a tuturora ș-a nimănui!” Hopaa.... România se pare că se dezintegrează printr-un blestem... dacic... Așa se întâmplă când primești ceva gratis - nici nu-l prețuiești, nici nu-ți pasă de-l pierzi. Fiind aici cei dintâi, am fost feriți de tumultul lumii, în care făpturi umane de tot soiul se omorau pentru un loc confortabil de viețuire. Noi am știut una și bună: dacă vrei să fii fericit, stai! Stăm, așadar, și privim, ca la cinematograf, cum hienele smulg hălci din trupul României, cum vrăbii ciugulesc meiul din grădină, cum fetele se batjocoresc, cum străinii cară în ogrăzile lor tot ce se poate căra... Dar... dăm din umeri: ce-am avut și ce-am pierdut? Ce-am avut a fost că ne-au obligat niște dictatori să facem să... aibă ei.... să se fălească ei... și ne-au muncit ca pe draci. Ce mai avem e de la Dumnezeu: pământ, aer și apă. Plus niște ciulini, ciori, pietre, niște biserici cu clopote care nu prea se-aud, părăginituri la tot pasul... De-astea... Dacă nu vom fi legați cu lanțuri și obligați să tragem la jug, dacă vom fi liberi, va fi, totuși, bine. Zic. Dacă vom avea și fiecare salcia lui, chiar vom supraviețui apocalipsei - mâncând pământul de sub ea. Că apocalipsele trec după 3 zile, 3 luni, 3 ani... Dar dacă vom fi mankurtizați.... o fi plan satanic sau divin? Important este să nu dispară definitiv românii de pe pământ. Zic. Supraviețuitorii precis vor prețui viața, se vor elibera precis, vor cuceri România precis și precis nu vor permite altă dată unor prădători să vină peste ei și să le ia ceea ce este al lor. Noi... noi suntem blestemați. Deci... o să cam pierim... Măcar să înjurăm. Haideți să înjurăm împreună: ”Fir-ar mama ei de viață, că e legată cu ață!” Ah, dac-avea și El o sârmă.... n-ajungeam primii din urmă! Zic. Totuși, o îndoială am: Dacă nu suntem blestemați? 

A tăcea este cea mai confuză atitudine, înseamnă a fi neutru, chiar dacă indiferent nu ești. A fi împotrivă înseamnă a polemiza, a-ți asuma rolul de soldat care apără/atacă ceva care poate fi sau nu poate fi adevăr. Înseamnă a izbândi sau a te face de râs. Depinde de adversar, de argumentele lui. Este posibil să mori cu adevărul în brațe. Dar, a lua atitudine înseamnă a fi om din Ceata lui Dumnezeu, cel care este Adevărul. Susținătorii, înainte vreme, erau omorâți și îngropați alături de liderulul lor. Azi devin traseiști și se impun în virtutea dreptului de a te răzgândi. În realitate, ce ai ales - ales rămâne. Alegerea ta greșită, într-un moment istoric, te va face culpabil, oricâte eroisme ulterioare vei dovedi. Ai greșit, retrage-te și ascunde-te, că noul om al puterii nu știi cum va fi. Ar putea să te caute, ar putea să te găsească și să te ierte, ar putea să te pedepsească. 

Un infiltrat vrea să știe ce gândesc oamenii, pentru a-i pondera subtil; vrea să-i identifice pe cei cu potențial, să cunoască real puterea din teren. Infiltratul câștigă bile albe în structura în care activează, bile care se înmulțesc prin like-uri/inimioare acordate cu generozitate, prin aprecieri lingușitoare și postări mobilizatoare blânde, sloganuri ale pieței, fără substanță și fără să atace periculos cu idei sau cu mâinile înfipte în gâtul adversarului. Infiltratul se luptă să ajungă în anturajul apropiat al liderului și, astfel, în structurile posibilei noi puteri, pentru a profita personal, pentru a trăda sau ucide pe la spate, cum au pățit atâția din istoria noastră. 

Arta scrisă este un joc al cuvântului.(#14) Scena poate fi a cotidianului sau a abstractului.. Alegerea cotidianului poate fi o întoarcere a artei la perioada realismului, când eroismul este să surprinzi esențialul unei realități (totdeauna mai tare ca literatura!) și, fie s-o descrii elegiac, fie să ai o atitudine. Literatura vie este exprimată de creatori care vor să fie larg înțeleși și să schimbe lumea. Arta abstractă aparține livrescului și poate fi continuatoarea altor arte. Cuvântul ei devine valoros prin construcții metaforice care te șochează intelectual și te pun în situația să aplauzi chiar dacă nu înțelegi nimic. Arta abstractă este exact ce condamna Eminescu, cea ușor scrisă, cea care sună din coadă. În interiorul Cetății Scriitorilor nu există separeuri și nici suitoare spre înălțimi. Este adevărat că literatura contemporană obosește cu cotidianul, dar obosește prin repetabilitate, prost gust și lipsă de talent. Muzica are doar 8 note muzicale și avem infinite melodii. Un creator nu trebuie obligat să scrie într-un anume fel, cititorii sunt obligați să se ridice la unicitatea sa. Totuși, creatorul alege să fie înțeles sau neînțeles. Lucian Blaga a ales literatura abandonând filozofia, tocmai pentru a fi înțeles de cât mai mulți oameni. Un pictor celebru, Marcel Duchamp, a pictat "Femeie coborând o scară" și doar în zilele noastre și doar cu ajutorul calculatorului omenirea a putut să vadă ”Femeia coborând scara”. Dincolo de actul creației apare responsabilitatea creatorului în Cetate. Când țara arde, Creatorul stinge focul. Dacă nu îl stinge, este doar o babă care se piaptănă.

- Nicolae, cum arată lumea... perfectă din visul tău? (#13)

- Urâțenia lumii actuale este o șmecherie a unor oameni care au înțeles trăirea nu ca pe o frumusețe infinită, frumusețe care se confundă cu fericirea, dar care are valoare prin efortul de a ajunge la ea și nu prin palparea materială a acesteea. Frumusețea lumii este egală cu frumusețea omului, numai că frumusețile pe care le vedem și cu care ne mândrim sunt creațiile a doar câtorva oameni. Astfel, România are puține repere umane istorice în mii de ani, timp în care au viețuit pe aceste meleaguri multe miliarde de suflete, care, dacă le privim în ansamblu, cu lupa, au avut o viețuire jalnică.

Am aflat din virtual că, recent, un cetățean a luat un decident politic de gât și i-a strigat: "Mă, eu vreau să trăiesc bine, fă ceva să se întâmple asta de... mâine!"

Iată un uf al unui om-trăitor care se confruntă cu un om-legist, în fața căruia ar trebui să fie decidentul suprem. Dar această întâmplare este izolată și așezată pe raftul uitării, acolo unde aruncăm derizoriul. Pentru mine a fost speranța că lumea ar putea fi schimbată ca măcar să se poată trăi decent, așa cum și scrie în Constituții!

Lumea perfectă începe cu trăirea decentă a tuturor făpturilor umane. 

De ce nu se întâmplă aceasta? Nu se vrea sau nu este posibil? 

Mulți privim în jur și vedem că niște stăpâni dețin totul, nu se satură cu ce au și au impus normalitatea ca toți oamenii să trăiască doar cât să fie buni de povară. Este tocmai pe dos de cum ar trebui! Soluțiile vehiculate sunt revolta populară, adică ceea ce nu a avut succes niciodată în istorie. Revoluția franceză, prin instituirea Statului pus să facă echilibrele sociale necesare, pe principiul solidarității umane, se dovedește un fiasco, întrucât nicio țară din lume nu este lipsită de sărăcie.

De aceea traiul decent este un vis, iar dacă un om ca mine, strigă în piața publică: "Putem trăi decent cu toții, veniți să căutăm împreună soluții și să construim o lume perfecta!" este considerat un nebun.

Eu cred că lumea se poate normaliza repede și extrem de simplu pe calapodul perfecțiunii.

Pentru a înțelege cum, este nevoie să revedem mersul lumii până în punctul de unde am luat-o greșit, iar acel punct să devină punct de referință pentru întoarcere, în vederea corectării. 

Instituirea câtor mai multe reguli conduce la ideea definitivă că nici un om nu este cinstit, că normalitatea trebuie impusă prin legi atât de aspre, încât toți au frică de lege, dictatură care impune o pierdere mai mare decât câștigul, iar tot omul să aleagă firesc cinstea, fiind convins că, astfel, câștigă mai mult. 

Cred că societatea a luat-o razna când am îmblânzit pedepsele și am iertat răul dându-i o șansă pentru reintegrare. Presiunea au făcut-o oamenii morali, care au vrut să ne diferențiem de regnul animal. Dacă îi numim îngeri, contrazicem ideea că oamenii nu sunt îngeri.

Aceștia au introdus conceptul de conștiință, normalitate care presupune să ai încredere necondiționată în aproapele și în decidenți.

Parcursul civilizației a fost influențat pas cu pas de hoții lumii, care au ajuns decidenți și au făcut legi tot mai blânde și tot mai în folosul lor, mergând până acolo încât legile au putut fi sfidate iar judecătorii mituiți.

Drama este că îngeri lumii de azi nu mai pot îndrepta mersul lumii, întrucât puterea deținută de hoții planetei este covâșitoare (dețin economia, armele, tot aurul, justiția și mass-media). 

Lumea perfectă, după părerea mea, poate fi instaurată printr-o lege simplă, lege care să pedepsească drastic hoția.

Dar cum se poate obține traiul decent, când doar munca este cea care îl obține? 

Constituția spune că Statul are obligația să asigure condițiile dezvoltării economice care să ofere traiul decent, dar să și intervină  prin protecție socială să asigure el acel trai decent. Statul se face că nu există această obligație și ne aruncă praf în ochi oferind câțiva bănuți persoanelor inapte de muncă.

Economia capitalistă nu va oferi niciodată trai decent celor care muncesc, doar Statul îl poate asigura. Cum? 

 Angajatorii au libertatea să își plătească muncitorii cum negociază, dar Statul poate obține resursele financiare necesare aplecandu-se cu iubire de semeni asupra conceptului de proprietate, TVA, impozit pe profit. Astfel, dreptul de proprietate nu trebuie să însemne dreptul de a cumpăra sau vinde o proprietate, ci dreptul de a avea în proprietate o suprafață egală cu a celorlalți, pământ necreat de om, ceea ce înseamnă că nu poți vinde ce nu este al tău. Din motive de necesitate vitală, Statul poate permite unor persoane să folosească terenuri, dar fără ca detinătorii legali să primească ceva la schimb, ci să asigure familiilor deposedate traiul decent. Statul nu trebuie să impoziteze veniturile sub traiul decent, iar produsele din coșul de trai decent să fie obținute prin tichete valorice cu destinație strictă și comercializate în magazine specializate. Celelalte produse să aibă TVA variabil, cuprins între 100-1000%, bani care intră în contul asigurării traiului decent, cont care va fi alimentat și de impozitul pe salariile și profiturile mai mari decât salariul decent, impozit gradual cuprins între 10-90%. În felul acesta Statul poate avea resursa financiară necesară, funcționarea instituțiilor urmând a fi asigurată din taxele vamale, acțiuni economice proprii - concurențiale mediului economic privat -, exploatarea resurselor naturale și celelalte. 

Benjamin Franklin: ,,Dacă oamenii sunt atât de răi având o religie, cum ar fi dacă nu ar avea-o?”

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Felicia Munteanu: ”Dumnezeu salvează întotdeauna în mod tainic sufletele care Îl iubesc şi Îl caută. Fiecare este o carămidă din marea construcţie a lui Dumnezeu şi fiecare din noi avem locul nostru. E timpul unei noi lumi iar România are un rol important în acestă trezire  planetară, pentru că şi-a păstrat credinţa. Cei treji trebuie să-i trezească și pe cei ce încă așteaptă să fie treziți. Realitatea ne dovedește că am devenit musafiri în propria țară, că am dat binețe străinilor, dar le-am dat masa și patul și acum le dăm și casa și pământul și noi ne ducem în stradă. Necazul e că ne-au dat afară chiar cei ce ar fi trebuit să ne apere și să ne iubească. Am întâlnit oameni care iubesc oamenii, oameni care urăsc oamenii și oameni cărora le sunt indiferenți oamenii. Am întâlnit oameni care sug seva vieții celor pe care îi întâlnesc. Am întâlnit oameni care sfâșie tot ceea ce le iese în cale, dar și oameni fricoși și fără forță de luptă. Sunt mulți cei ce caută demult și nu au găsit nimic pentru că privesc doar în afară. Sufletul lor caută, caută dar nu găsește pentru că filozofia de viață le este: privește, judecă, înțelege, dar mergi mai departe la fel. Viața este mai mult decât contemplație, este căutare interioară continuă, autocunoaștere și autotransformare. Omul este o ființă cu puteri nelimitate pe care nu le poate exprima decât atunci când își depășește limitele și se apropie de lumina din lăuntrul lui.  Dacă cei ce caută lumina au găsit-o deja, este posibil că lumea să se schimbe mai repede. Dar dacă ei nu se recunosc și nu se sprijină, ci doar ridică ziduri, societatea nu se poate transforma în una mai bună. Răul nu poate fi înlăturat decât prin modificare fundamentală a principiilor de viață. Oamenii cultivați și oamenii speciali, împreună, prin compunere, dau o rezultantă extraordinară care se numește puterea  de manifestare a divinului din om.”

Tiberiu Chirilă: ”Dacă o mișcare este anti-sistem, trebuie să ofere un mod de a rezolva problemele vechiului sistem. Asta impune și un nou set de valori. Revoluțiile de până acum fost niște revoluții ale sângelui, duse cu prețul vieții împotriva cuiva. Eu vreau o revoluție a gândului, dusă pe cale pașnică pentru ceva. Un om poate fi corupt sau șantajat, însă o idee este incoruptibilă.”
Dănuț Belu: ”Un om călătorește pe drumul fericirii... și găsește un suflet... și spune în gând: "N-am nevoie de ține frate, eu am RAȚIUNE!"... Mai încolo găsește o lacrimă de rouă și o picătură de poezie... și la fel se leapădă de sublim, de frumos... afirmând că are RAȚIUNE și îi ajunge... Spre sfârșitul drumului găsește DEMNITATE, IUBIRE, VEȘNICIE, MÂNTUIRE... și, spre mirarea noastră, iarăși afirmă sus și tare: "Nu-mi trebuie mie aceste fleacuri, eu am RAȚIUNE... sunt supra-om..."  Acesta este omul recent... pune accent exclusiv pe RAȚIUNE (divinizând rațiunea și intelectul), însă, din păcate, fără Credință, fără Dumnezeu (ne spune Petre Țuțea) - omul devine un biet animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri...
Koles Attila: Ne îmbătăm cu apă rece și spunem că ei sînt de vină. Nu, vinovații principali sîntem noi pentru că i-am lăsat, îi lăsăm și îi creștem. Politica lor e banul și puterea, putere prin care cîștigă bani, omul la ei nu contează. Țin să vă anunț că următoarea etapă a politicii romaneștii va fi reinventarea sclaviei moderne; da, o sclavie în care nu mai contează ce om ești, o sclavie în care contează cît de bine te descurci  în... ,,AFACERI".  

Gherasim Dragoș: ”Cum să îți mai iubești țara? Și patriotismul are o limită!”

Ivan Spartanu Florin: Astăzi nu mai avem voie să complotăm împotriva sistemului, asta reiese din Constituție. Ești suspect de terorism, dacă vorbești de rău sistemul!”

Vania Usca: ”Nu ascult nimic din ce spun oamenii răi!”

Gheorghe Cătălin Alexandru: ”Trebuie să luăm atitudine și să acționăm, altfel vom fi pierduți.”

Manea Aurelia: ”Să nu-i lăsăm să facă ce vor și să creadă că țara asta este a lor și fac numai ce vor ei. Se cred și ei invincibili, ca și Ceaușescu, și au cultul megalomaniei. Mama lor de penali și hoți!”

Dacă nu putem deveni dumnezei, mai are rost libertatea?(#12) Libertatea în general și libertatea de a alege personal sunt doar mijloace de progres ale făpturii umane și nu a individului. Dacă ați putea crea viață, ați urmări cum evoluează acea viață, prin mișcările pe care le face, fizic și spiritual. Așadar, problema individului trebuie să fie, în măsura în care simte că viața lui trebuie să aibă un rost, nu dacă el a fost liber, dacă a ales sau a trăit la întâmplare, dacă a ajuns sau nu la orizontul propus. Ci dacă el a făcut ce trebuie în locul unde s-a aflat, înainte de a face pasul următor. Fiindcă evoluția de la nimic la totul are trepte care trebuie trăite ca individ și retrăite ca specie, pentru a evolua ca specie. Omul a uitat cum era înainte, azi trebuie să rămâi fără apă pentru a conștientiza valoarea apei, fără femeie/aproapele pentru a conștientiza că omul nu înseamnă doar eu, ci neapărat noi, iar ”noi” este drumul pe care nu avem voie să-l abandonăm. Omenirea oferă genii doar din mediile cele mai sărace. Dacă Dumnezeu trimite special în lume, acolo, un individ, înseamnă că evoluția acestuia se va face corect, fiindcă el actualizează toată memoria umanității, observă și înțelege ce lipsește, apoi simte că este obligația lui de a face acel ceva, firesc sau vital, ca o obligație și plată pentru că a primit viață. Ce lipsește nu îi trebuie neapărat lui, ci structurii complexe care se numește om.

Am fost operat cu niște ani în urmă și am stat la reanimare mai mult decât stăteau alții. Atunci am descoperit gustul extraordinar al picăturii de apă ajunsă pe buze. Am visat, acolo și atunci, fericirea de a sta cu cineva drag, să ne desfătăm bând fiecare câte un pahar cu apă, rece dacă se poate. Iată cum fericirea supremă poate fi să primești/obții câteva picături de apă. Omul a făcut pași și a descoperit fericiri care țin de a vedea, a auzi, a simți. Cea mai mare a fost cea oferită de îmbrățișare. Apoi a descoperit bucuria de a gândi unic și de a crea. Dacă reușim să evoluăm trăind toate valorile pe care omul, în evoluția sa, ni le-a lăsat, ajungem sau nu ajungem... undeva. A săpa o fântână într-un loc (muncă fizică, de altfel, din care poate bea oricine) poate fi mai curând o obligație îndeplinită a omului care trăiește cu sens, superioară celei când, plătit, descoperi, sub un microscop, celula din ființa vie în care se află Dumnezeu, celulă pe care o poate ucide cel care te-a plătit. Cred că suntem liberi chiar și într-un metru pătrat de celulă cu gratii, dar închiși într-un spațiu fără mărginire. Dacă vrem neapărat ceva și nu-l putem obține, nu înseamnă că nu suntem liberi. Înseamnă că acel ceva încă nu face parte din firescul lucrurilor, că nu este timpul să fie dobândit, pentru că, probabil, te ajută doar pe tine, ca individ, nu și specia.

Paradoxul acestui timp, al istoriei de fapt, a fost și este încă: imposibilitatea creerii unui lumi noi, fără contribuția elitei. Lumea actuală nu poate fi schimbată decât de jos în sus, dacă se vrea o schimbare pentru om și nu o cârpire a actualului Sistem. În lumea cea nouă omul se dezvoltă intelectual cât vrea, important este doar să se simtă bine cum e și să fie atent să nu-i fie furată libertatea. Lumea cea nouă înseamnă un nou început - locuitorii au atât pământ cât pot și vor să și-l muncească singuri. 

Cuza este ridicat în slăvi că a dat pământul confiscat de la mănăstiri, dar peste puțin timp am avut răscoala de la 1907! A dezrobit țiganii, de fapt i-a izgonit la marginea satelor, fără nici un mijloc de existență! Carol 1 a promis pământ doar celor care se înrolau în război. Comunismul a confiscat pământurile, capitalismul p(r)ost-revoluționar l-a înapoiat doar celor care l-au avut. Sunt oameni care n-au avut niciodată pământ, dar Statul deține doar pentru el suprafețe imense. O lume nouă și drept alcătuită înseamnă, ca punct de plecare, pământ care nu se poate înstrăina niciodată.

Mulțimea este tare proastă, nu se poate fi implicată într -un proces revoluționar fără să aibă și pregătirea de a conduce. Oamenii care sunt învățați să lucreze prost nu vor lucra niciodată bine. Am căutat 10 inteligenți cu care să fac Revoluția Desculților. Nu i-am găsit și nici nu-i voi găși. I-aș avea doar dacă aș putea deschide un orfelinat cu 100 copii, pe care să-i educ eu, până la 20 de ani. Dacă vor fi feriți de lumea exterioară și li se va imprima normalitatea trăirii, aceea că un om nu trebuie împins spre a avea, ci spre a fi, există speranța să existe oamenii care pot pune bazele unei noi lumi. 

Tot mai multe voci afirmă că lumea este de-andoaselea. Deja se construiesc oameni de zăpadă ca... lumea! Cu curu-n sus, adică.

Lumea a ajuns astfel prin acceptarea de către cei mulți a dominației unuia mai puternic care a stricat echilibrul. Câteva brute au ajuns să acumuleze bogații uriașe încât, astăzi, omul nu mai trăiește cât o vrea Dumnezeu, ci cât și cum vrea ajunșii ăștia.

Dacă ar fi doar asta, s-ar găși o soluție de scăpare, dar avem, ca trăire, un fenomen al întrecerii pentru a avea, încât, cel care arată astăzi cu degetul că lumea este strâmbă, dacă i-ar surâde norocul până deseară, de mâine ar deveni brusc un stâlp care va consolida încă strambăciunea de care râdea.

Politicul are în cap doar păsărele - când vrea să facă, face...  ”alte alea”  Ieri citeam că Simionul care a pupat mâna Papei, a decretat că, dacă va ajunge la guvernare, va anula toate ajutoarele sociale (vreo 50.000 de bărbați), că de-aia nu avem spitale, de-aia nu avem autostrăzi, tot de-aia nu reușim să recuperăm tezaurul de la ruși, să ne unim cu Basarabia sau să crească valoarea leului. Iar voci din mulțime îl aplaudă la scenă deschisă. Simion zice bine ca idee, însă ideea are 2 părți, iar el o zice pe cea proastă. Dacă ar conduce guvernul Danemarcei ar anula puzderia pensiilor de 2800 dolari acordată celor care nu au muncit măcar o zi în viața lor? Dacă ar guverna America, ar mai da hrană caldă, de 3 ori pe zi,  la 1 din 8 americani (40 mil. de oameni!)? El se trezește deodată vătaf pe moșie, un vătaf ieșit din minți, dacă

i s-a făcut totul roșu în fața ochilor, încât strigă cu biciul în mână: ”La muncă! Nu pot să va dau bani, dacă nu munciți! La muncă, nenorociților!” (El știe sigur ce înseamnă muncă, doar a ”muncit” la galere, pardon galerie!)

Chiar vrea săracul să nu muncească? Aceasta este întrebarea. Întâi că locurile de muncă sunt la dracu-n praznic și trebuie bani de transport, consumi toată ziua și, după o lună rămâi cu nimica în mână. Apoi salariile sunt de râs. Și mai este ceva, ceva care ține de demnitatea românului: săracilor României le este frică să nu fie batjocoriți de proletarii de ieri ajunși boieri (blestemul lui Marx!) sau să nu sufere accidente, cum oferă Avicola opărind mâinile care jumulesc penele păsărilor tăiate.

Dacă pe Simion îl deranjează lipsa banilor la buget, de ce nu plasează responsabilitatea angajatorilor, punând în ecuație și partea bună a ideii sale de a trimite la muncă asistații? Constituția obligă Statul să ofere trai decent tuturor locuitorilor. O familie cu 4 persoane, ar trebui să primească (azi) peste 10.000 lei net/lunar. Deci salariul decent este de min. 10.000 lei net. Și acum vine frumusețea: dacă un angajat se simte umilit la patronul său, acel angajat să fie trimis acasă și toată viața patronul respectiv să îi ofere lunar traiul decent. Ce zici Simioane, e bine? 

Konrad Adenauer a pus în circulație un atac la egalitate, o numesc meditație capitalistă, specifică trăitorilor pentru a avea: ”Trăim toți sub același cer, dar nu toți avem același orizont”.  Alt filozof are altă părere.” „Într-o călătorie spirituală, toți avem aceeași destinație.” (AR Rahman). Destinația o definește exact poetul Nicolae Sirius: ”Unde ne ducem? Înainte. Şi? Spre inimă. Şi? Spre Dumnezeu! Fiindcă nici n-am putea să mergem în altă parte...”

 

 

Portret de movilean
Nu îi ştiu rădăcinile sângelui, pot să-l imaginez, fără să greşesc, tatăl păsărilor şi fluturilor, salvatorul animalelor rănite sau abandonate. Cei mai de salvat sunt căţeluşii, pentru că oamenii nu sterilizează femelele (doar este gratuit!)
Papa este Celcubinoclul, care monitorizează frumuseţile lumii şi căderile României. Cel care se bucură, chiar dacă buzele sale nu au exerciţiul zâmbetului, dar mai mult suferă când într-un an nu-şi vede una dintre păsări, suferă nu pentru nefirescul acestei lumi, ci pentru nefirescul ţării noastre. Sfatul său: Nu plângeți de mila politicienilor care ajung la puşcărie - când s-au "făcut" oameni politici şi-au asumat riscul. Dacă nu eşti capabil să stai incoruptibil, stai la pușcărie sau stai acasă, nu te băga în politică. Aşa că nu plângeți, pentru că lor nu le pasă de voi, ştiu numai să pape bani mulţi. România trebuia să asigure condiţii încât elitele să nu aleagă plecarea spre alte zări!
Papa trăieşte viaţa ca fiind într-un joc, numai că jocul este unul foarte serios. Are momente când face exerciţii de dumnezeire punându-şi la încercare puterea gândului: „Să vină căldura!”
Când revine în ţara (şi vine des, că mereu îi e dor), dă câte o fugă prin colţurile Gurii de Rai şi devine bogat când surprinde, pentru colecţiile sale, o pasăre rară, un curcubeu peste câmpuri, o casă dărăpănată ori un măgar schilodit de greutate. Are slăbiciunea să revadă Bicazul. Viaţa lui se petrece pe drumuri, la volan. Nu știe dacă ar putea face o escaladare susţinută pe jos, la pas.
Odată a zărit din fuga maşinii un căţeluș abandonat la margini, a oprit, a alergat înapoi şi l-a prins gâfâind. Nu a contat că putea să-i stea inima. Altădată a găsit un huhurez mic pe care l-a dus într-un centru de reabilitare şi, după o perioadă de recuperare, huhurezul s-a bucurat din nou de libertate.
Se întâmplă ca Papa să fie totdeauna prezent acolo unde se întâmplă ceva.
Are o educaţie a frumosului şi un talent de a-i descoperi ideia! Ca un copil, vrea ca frumosul să ţină mai mult. Surprinde oferind, gratuit, amintiri sau nevăzutele: „Asfinţitul de ieri seară”, „Acum nu ştiu câţi ani pădurea era albă”…. Dacă ar fi instituție, ar fi un fel de „viaţa probabilă”.
Mi-ar plăcea să îl am vecin permanent. Şi aici se pot pune hrănitori la geam, şi aici sunt destui abandonaţi… Mă gândesc la oamenii care aşteaptă să îi salveze… cineva!

Să ne unim cu ceea ce ne unește, spunea cineva, să lăsăm deoparte ce ne desparte.(#08)

De ce a devenit imperativă această unire și ce poate însemna ea? Trebuie să vedem întâi ce nevoi avem și să le identificăm pe cele pe care nu le putem îndeplini singuri. Este posibil să ne mulțumim cu ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, dar mai este posibil să știm multe și cunoștințele ni se irosesc, nefiind transformate în lucruri folositoare omului, și nu putem suportă această pierdere; este posibil să putem crea frumosul și binele mai mult decât avem personal nevoie; este posibil să avem abilități de a conduce încât ceea ce ne este necesar să poată fi făcut mai ieftin, mai repede, mai calitativ/inovativ; este posibil să fim și morali. Oamenii care sunt nemulțumiți cu ce sunt simt nevoia să se unească pentru ca, împreună, să contribuie la progresul general al civilizației. Dacă se strigă unul pe altul, dacă se cheamă și dacă răspund pozitiv acestei nevoi umane, apare un grup hotărât să facă ceva, care face. Pe măsură ce trece timpul, li se alătură alți și alți nemulțumiți de ce se întâmplă în Cetate, dispuși să se sacrifice pentru semeni, în efortul de a ridica standardul normalității vieții. Astfel, omul căruia i se părea suficientă ploaia dăruită de Dumnezeu va avea apă râurilor adusă gratuit la capătul grădinii și el va avea perspectiva unei bunăstări sigure, ca nouă normalitate.

Mobilizarea energiilor personale ale membrilor comunității este obligat să o facă politicul, promovând în echipa administrativă oamenii cei mai potriviți. Dar, dacă politicul nu se cuplează firesc la criteriile de performanță încât motorul vieții să funcționeze normal, pentru că nu are oamenii pregătiți ori nu este interesat de ce se întâmplă cu locuitorii sau teritoriul pe care îl administrează, apare nevoia unei forțe politice noi. Au apărut și continuă să apară forțe de opoziție, când era necesară doar una. Multe dintre ele se asociază pentru a determina guvernarea, întrucât politicul a devenit un cerc de interese, nu un cerc de principii, iar cetățenii sunt nevoiți să se organizeze politic pentru a ajunge la masa deciziilor și a face, astfel, ceva și pentru viața lor. Politicul a evoluat într-un animal feroce care, dacă ajunge la putere, face strict doar pentru cei care dețin puterea, nu și pentru ceilalți.

Politicul postdecembrist nemulțumește încă românii, iar cei care vor normalitatea sau maibinele general nu reușesc să se unească. Iar când se încheagă cât de cât ceva vine câte un prost și tulbură apele.

Ultimul a fost este un agitator cu state vechi în virtual, care, nu demult spunea: "Nu este o problemă că țara este furată, pentru că, oricât s-ar fura, România tot bogată rămâne". Ieri a zis că este greșit ca un partid să-și formeze specialiștii, că trebuie luați de-a gata. Iar el, desigur, este o eminență, la fel ca toți acei care urmăresc zbaterile de după perdele și așteaptă încrezători să fie invitați la butoane. Cum Iliescu, nu demult, cum oamenii din sistem, fiindcă, nu-i așa? doar... EI suntadevărații patrioți profesioniști morali. Doar... EI sunt de toată isprava! 

Populația începe să devină o amenințare reală pentru guvernanți. Curajul cel mai înalt este să aduci în discuție publică dreptul la revoluție, pe care UE vrea să îl abroge. Dacă se va spune oamenilor că au dreptul la "restart 1989", că aceasta se poate produce pașnic, doar prin ieșirea în stradă a unui număr de cetățeni, moment în care forțele de ordine devin apărătorii revoluționarilor, se face un comitet revoluționar care anulează tot și o reluăm de la zero, cu noi reguli. Organizarea înseamnă popularizarea cu succes a dreptului la revoluție, înscrierea sistematică a celor dispuși să iasă în stradă, verificarea fizică și culegerea ideilor acestora (pe sistemul vestelor galbene), organizarea grupului revoluționar și stabilirea zilei de protest.

Sunt fericit că gândul meu nu-i zbatere inutilă, dar trist pentru că rămân tot cu bolovanul sărăciei în braţe. Un post de radio religios mă învaţă insistent să gândesc că omul care face un rău este în suferinţă şi-mi va apărea iertarea, apoi, imediat, iubirea ("Spune-I lui Dumnezeu ce nu-ţi convine, ceartă-te cu El, du-te la El aşa cum eşti, du-te sincer!")
Apropiaţii îmi spun că-s prea de tot, dar nu cunosc altfel. Mi-e ruşine cu mine când îmi arată oamenii simpli ce frumoşi sunt pe dinăuntru. Mi-e teamă să evoluez, să nu pierd puţina mea frumuseţe.
M-a surprins plăcut un preot care nu era îmbrăcat în straiele negre şi gândesc acum că preoţii îmbrăcaţi distinct pe stradă îndepărtează de biserica vie şi împing spre cea din suflet. "Jos sutana!" aş striga, fiţi oameni printre oameni, faceţi exerciţii de iubire cu ei, iubiţi-i ca pe Dumnezeu, pe fiecare cel mai mult, dăruiţi tot ce aveţi şi credincioşii nu vor mai judeca, ci vor alerga spre biserici să se arunce la picioarele voastre!

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Ovidiu Peligrad: ”Diavolul arată câteodată atât de bine, încât îl ceri de nevastă!”

IO Natalia: ”Dumnezeu există pe facebook. Search "Dumnezeu".

Gheorghe Mihăilescu: ”Noi, în fiecare moment, ne vindem viața pe blana ursului din pădure! Când vom înțelege că e cel mai valoros dar primit, darul de a fi, de a fi în Marea Creație, de a fi parteneri cu veșnicia?!”

Grigore Cartianu:” E război, Gheorghe! E război, Ioane - corupții înfruntă Justiția! Vor să-și rumege prada în libertate. Care sunt armele noastre? Constituția, legile, strada. Mai multe nu avem. Ba nu: și buna-credință. Noi nu ne batem pentru 5% la leafă, nici pentru fasole cu cârnați. Noi ne batem pentru o Justiție în fața căreea toți să fim egali! Doar așa vom putea avea o țară din care să nu ne mai plece copiii, lăsând în urmă un azil de bătrâni.”

Florescu Marilena: ”Vreau pace, dar după ce toți străinii (inclusiv cei de alte naționalități) care conduc România, vor dispare, parlamentul și politica/politicienii dispar, trădătorii de țară judecați și condamnați, averile confiscate, legea 18 aplicată, naționalizarea industriei și tot ce a mai rămas în picioare, multinaționale, ong și alte asemănătoare capitalismului să plece, atunci instaurez PACEA, pentru că avem treaba să ne refacem țara.”

Nicolae Drăgușin: „Astăzi... cine ni-s eroii? Cine-i gata să şi moară? Cincisprezece milioane, câţi am mai rămas prin ţară, suntem, unor haimanale, animale de povară!”

Gabriel Om: ”Salvarea constă în evoluția fiecăruia din noi, luându-ne puterea dinăuntru, fiecare din noi. Normal că vor veni și lupi și ciobani, cât timp ne vom purta ca niște oi.

Ciprian Danciu: Problema este că... ceea ce se vrea cu justiția este că nu se vrea decât: să se ia mită, să se dea mită, să se fure fără consecințe sau, eventual, cu o mustrare scrisă, maxim.”

Gânduri din Ierusalim: ”României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost.”

Romeo Tarhon: În noaptea de Crăciun românii-s trișți/ Și se prefac și ei că-s, totuși, fericiți (…) În noaptea de Crăciun, c-un ochi râzând/ Și cu un ochi plângând, printre străini,/ Românii îi blesteamă lăcrimând/ Pe alți români nemernici și haini...”

Geta Ștefan: ”Drepturile omului sunt pentru unii, nu pentru toți.”

Maria Iana: ”În România nu poți trăi dacă nu te murdăreșți, dar să rămâi veșnic într-o anumită funcție sau… să…?”

Alexandru Bria Bogdan: ”Îmi vine să emigrez în munți, când văd atâta ură și mizerie politică!

Aurelian Mihai: ”Beția puterii îl face pe om să devină orb, surd și nepăsător, înaintea celor care i se adresează! Apoi devine mut când trebuie să se bată pentru drepturile celor pe care îi reprezintă! De ce nu-i obligăm să lupte pentru noi?”

Florin Zamfirescu: ”Hai să-i alungăm pe cei care ne vor răul!”

Hrisostom Filipescu: ”Uneori în suflet e mai cald ca în brațe. Nimeni nu a reușit să măsoare cât poate inima să ducă.”

Ernest Bernea: ”De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.”

Casian Balabasciuc: ”Unul din proastele obiceiuri pe care le avem în fire este să desfiinţăm oamenii înainte de a-i vedea ce pot cu adevărat, înainte de a-i vedea la treabă.”

Anton Gheorghe: ”Când îți este indiferent ce se întâmplă în jurul tău înseamnă că îți este indiferent și ce se întâmplă cu ține însuți! Dacă veșnicia s-a născut la sat, nemernicia, de care dau dovadă mulți români, unde s-a născut?”

Constanța Buciugan: ”România - ori între seceră și ciocan, ori între ciocan și nicovală. Mereu la mijloc, mereu expusă riscului. Mereu dependentă sau la cheremul altora.”

Cândva ne făceam dreptate singuri, dar acest fel de dreptate nu se termina odată cu pedepsirea hoțului (toate infracțiunile lumii se simplifică la a fura ceva cuiva), ci se continua cu răzbunările familiei-fărădelege. De aceea, o dreptate făcută se solda de multe ori cu părăsirea locului de către făptaș sau întreaga viață trebuia să stea permanent pregătit să se apere și culmina cu omorârea lui pe la spate. Lupta dintre cei răi și cei buni o vedem încordată, dacă plătim mascați să intervină în acțiunile violente, judecătorii au case în zone rezidențiale, păzite de forțele de apărare, iar martorii din procese ajung să fie lichidați înainte de a mărturisi ce știu ori Statul le asigură protecția prin neapariția decât în fața judecătorului apoi sunt trimiși în altă țară sub alt nume și înfățișare. Avem încă anumite cartiere ale lumii în care forțele de ordine nu au curajul să între. La noi, mafioții recunoscuți asigură pază politicienilor sau îi ajută cu bani și voturi în campaniile electorale. Nu avem fenomenul luptei dintre bine și rău, ci o complicitate pentru extinderea răului. Dacă insiști să faci o plângere, a doua zi cel incriminat este informat. Oamenii, când devin martorii unui accident sau scandal, fug de la fața locului, să nu fie martori. Că ăștia au adus de la marginea țării la București o femeie săracă să dea o declarație și nu i-au dat măcar bani de tren să se întoarcă acasă! Justiția chiar a atins limitele ridicolului, dacă respinge plângeri penale pentru că cel care plânge nu a avut de suferit sau nu a fost direct implicat. Azilele sunt solicitate de sute de persoane peste numărul de locuri. Ar trebui ca guvernele să ne treacă iernile pe toţi băgându-ne forţat în Parlament - cred că-ncăpem! Dacă face un singur foc în hardughia aia mare, ne-ncălzim toţi!

Un om superior gândește și se manifestă în lumea abstractului provocând imposibilul. Cu cât ajungi mai profund, cu atât ai șanse să devii cel mai bun, în competiția cu ceilalți. Ștef Gheorghidiu a renunțat la marea sa iubire, Ela, doar fiindcă a surprins-o privind un strain cu privirea cu care îl privea pe el. Un alt personaj, din "Hotelul Bertham", înnebunea vizibil pentru că nu găsea a patra combinație a cifrelor 001. Iată abstractul! La polul opus sunt oamenii care merg singuri să fie uciși. Un animal simte când vrei să-i faci rău și fuge, se ascunde, se zbate să scape. Am văzut filmul "Să aprinzi un foc", în care omul care avea nevoie de un foc, aflat într-un spațiu sălbatic și extrem de geros, a avut singura soluție să-și omoare câinele pentru a se încălzi în sângele cald al acestuia. Câinele a simțit și nu s-a lăsat prins, iar omul a murit înghețat. Mă întreb dacă România are elite, observând că, la valul de întrebări care pun la îndoială mersul actual al lumii, nu se împotrivesc? Ba chiar devin călăuze? 

Dumnezeu ne iubește atât de mult încât ne lasă pe fiecare de capul nostru. O singură dată a zis "Nu!", când, de ziua Crucii, Mariei Egipteanca nu i-a dat voie să pășească în biserică.

Unii observă șmecheriile care au făcut și fac să existe tot răul văzut cu ochii. Cei credincioși își zic că Dumnezeu îi va judeca, alții se întreabă de ce Dumnezeu nu-i oprește ca pe Egipteanca.

Ar trebui să o facem în locul Lui, dar ar însemna să ne autocondamnăm singuri la suferință și izolare, când fiecare am venit pe Pământ să facem ceva nemaifăcut, nu să murim gratuit.

Totuși, ideea de comunitate înseamnă ca eu-cinstitul, împreună cu ține-cinstitul, să facem ceva împotriva lui-necinstitul. (#05)

În ultimii 5000 de ani omul a fost același - un prădător. Animalicia din el ține de structura sa genetică. Schimbarea se poate face, zic unii, doar prin acțiunile inimii. Omul este inegal cu ceilalți, omul inteligent, devenit și puternic, nu acceptă să se supună omului inferior/slab, dar... îl supune cu plăcere. Ar putea inima să schimbe acest raport catastrofal pentru umanitate? Cum s-ar putea face un echilibru, încât unul singur să nu mai îngenuncheze 1000? Probabil ar trebui să dispară biserica, aceea care învață săracul să se supună, că dreptatea se face în cer. Probabil trebuie să dispară Statul cu sacul său cu bani publici, din care, asemeni mărului de lângă drum și fără gard, elitele iau fără sfială, doar fiindcă pot, fără să dea cuiva vreo socoteală. Probabil trebuie încurajată unirea discretă în mici grupuri civice, care să stârpească pe loc orice vietate/hidră nou apărută. Dacă omul puternic poate face să aibă mai mult, nemeritat, și omul slab poate să împiedice jefuirea lui. Evoluția omenirii s-a făcut anapoda, după chipul hâd al puternicilor timpului. Soluție universală poate fi adoptarea unei reguli a moralității care să sugrume din fașă imoralitatea, dar nu după bunul plac, cum a făcut inchiziția, ci după criterii complexe, acceptate unanim. Putem fi și liberi și egali nemuncind altuia, doar apărându-ne strașnic proprietatea și Cetatea. Iar aceasta se poate face doar prin unire și legi noi. Trebuie numai să se vrea. Omul, singurul care poate face diferența dintre bine și rău, trebuie să aibă demnitatea spiritului. Acest timp trebuie să fie al oamenilor-OAMENI!

Cel mai puternic învinge, îi ia totul învinsului și-l face slugă. Omenimea a terminat procesul de cristalizare a forței planetei. Capitalismul a fost mediul care a favorizat-o. Aceasta deține proprietăți mari din suprafață pământului, banii, economia, tehnica, propaganda, elita, sclavii.

Ici-colo apar conflicte între puterile locale și poporul subjugat de ele. Acestea din urmă se ridică doar când nu mai pot suporta suferința. Nici un protest, nici o revoltă, nici o răscoală, nici o revoluție nu a răsturnat puterea existentă. Doar loviturile de palat sau, mai nou, de țară. Nemulțumiții au primit o câtime sau au fost împrăștiați cu forța.

Așadar, poți să știi orice despre proteste, dacă nu protestezi, știi degeaba. 

Astăzi, proteste fac niște inși plătiți de sistem pentru a dezamorsa nemulțumirile maselor, arată că există ”democrație”, ocazie cu care Puterea își consolidează poziția până în străfundul sufletelor oamenilor.

Scrie un amărăștean: ”Nimeni nu-ți întinde mâna la necaz, să te ajute!”

Întinzi mâna unui om să-l ajuți, dacă ți-o cere.

Îl ajuți dacă pățește o nenorocire, doar când instituțiile plătite să facă aceasta nu o fac sau nu o fac îndeajuns.

Ajuți un om învățându-l să nu greșească, învățându-l să aibă succesul tău, să fie ca tine – om bun, credincios, creator, trăitor cu sens.

Dar nu-l ajuți că este sărac, ci lupți pentru drepturile lui.

Care sunt drepturile?

O parte egală cu a tuturor din creația divină, pământul.

O parte egală din bogățiile solului și subsolului.

Dacă Statul chiar funcționează pe principiul solidarității sociale, are dreptul la educație, sănătate, justiție corectă și apărare, dreptul la trai decent, dreptul la o locuință (dacă nu o are), dreptul de a accede, prin concurs corect, în structurile administrative.

Dacă drepturile omului sunt vorbe goale, Statul trebuie să dispară.

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Daniel Roxin: "Populaţia României" îşi trăieşte viaţa între un mic şi o bere, între o manea şi o telenovelă. "Poporul român" îşi duce existenţa cu un ochi aţintit asupra valorilor trecutului şi cu celălalt scrutând viitorul. "Populaţia României" este şmecheră şi hoaţă, dispusă oricând la compromisuri. "Poporul român" crede în cinste şi dreptate şi îşi doreşte o viaţă fără compromisuri. "Populaţia României" nu are nici o identitate şi nici nu o interesează aşa ceva. "Poporul român" luptă să îşi apere identitatea, înţelegând necesitatea şi beneficiile acesteia. "Populaţia României" este centrată cu disperare pe verbul "a avea". "Poporul român" trăieşte în spiritul verbului "a fi". Tragedia acestei situaţii constă în faptul că "Populaţia României" este majoritară, iar acest lucru a făcut ca părerile, gusturile, nevoile şi aspiraţiile ei să devină "adevăruri, "valori" şi "idealuri" pe care o mass-media coruptă şi mercantilă le foloseşte pentru a-şi mări rating-ul. Tragedia constă în faptul că avem o clasă politică ce nu este "emanată" de "Poporul român", ci de "Populaţia României". Cu toate acestea, clasa politică din România nu face parte din "Populaţia României", ci dintr-o a treia categorie, pe care am putea să o numim "Noua nomenclatură" - entitate care manipulează "Populaţia României" şi luptă conştient împotriva intereselor "Poporului român" pentru a-şi consolida puterea.”

Mircia Chelaru: ”Am devenit altceva fără voia noastră, nu ne mai înţelegem între noi, ne căutăm stăpâni inventaţi la care să ne pârâm. Suntem victimele unui mutant comportamental perfid, extravagant, bazat pe puterea banului, pe consumul dezmăţat al clipelor de viaţă, pe refuzul dăinuirii şi abandonul continuităţii. Aşa am ajuns în grajdul civilizaţiei moderne, pentru că legislaţia, credinţa, educaţia, etica, armata, sunt puse în slujba convertirii României într-o târâtoare nevertebrată. Suntem pe cale de a deveni Noul Babilon.”

Octavian Lupu: ”Este lipsită de scuze nepăsarea în faţa răului şi inerţia în a merge pe o cale ce se dovedeşte a fi greşită. Trebuie să ieşim din Suburbia în care barbaria ne-a aruncat în ultimele decenii! Dacă nu facem acest lucru, atunci Suburbia va înghiţi pentru totdeauna, asemenea unui deşert pustiitor, orice şansă de redresare a naţiunii române.”

Ovidiu Hurduzeu: ”Politicianul român nu are principii, nu are viziune, nu are ideologie. La marile probleme ale țării și ale lumii se uită ca boul la poarta nouă. Într-o democrație matură, problemele concrete le rezolva specialiștii, nu politicienii. Nu avem nevoie de încă un partid varză, fără ideologie, construit "la plesneala" doar pe criteriul "să plece bandiții de la putere". Avem nevoie de un partid cu o ideologie anti-neoliberală și anti-socialistă clară, care să propună o renaștere socială și spirituală și un model economic sustenabil, menit să ducă la răspândirea micii proprietăți productive.”

Gheorghe Sidonenco: "Tarafurile politice"(din Alecsandri citire) au cea mai mare răspundere în aducerea țării în situația în care se află. Ăștia nu vor lăsa în țara asta piatră pe piatră! Am zis!”

Liviu Armin Avram: "Valoarea omului nu este determinată de personalitatea sa, ci de faptul că este picătură din Dumnezeu.”

Adrian Robertin Dinu: „Sufletul care a făcut ceva rău nu mai poate da ceva bun.” (Sofocle)

M. Eminescu: "Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug, dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e: robul nevoilor lui, robul celui care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât munca sau furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că, ceea ce au ei, a pierdut cineva."

Maria Iana: ”Cum de mereu rudele celor "grei" pot face afaceri de milioane?”

Ana-Felicia Paraschiv: ”Peste necesar, banii sunt doar o iluzie!”

Latunski Viktor: ”Oare, ”împărăția cerurilor” o fi tot un stat mafiot?”

A m fost întrebat de ce unii oameni sunt, dar nu sunt?  Poți fi arătându-te călcând pe cuvânt, apă sau foc. Ori conectat, prin aer, la Dumnezeu. Sau pământ. Între nimic și totul sunt infinite trepte. Pentru a urca una, trebuie să arunci ceva de preț din tine. Sus de tot ajungi așa cum ai și apărut -  gol... goluț.

De la un timp românii primesc reproșul că nu primesc Adevărul că, vezi-doamne, lupul s-a apropiat de ferestre iar ei nu fac nimic.

Păi... Lupul este prietenul românului. Cu flamandul de el s-a bătut... pe firimiturile aruncate, în scârbă, de stăpâni. Cu el a împărțit aerul otrăvit și tot cu el va petrece dincolo de viața aceasta mizerabilă.
Diferența dintre noi și făcătorii de trezie este gândul la Dumnezeu, ceea ce face ca moartea să fie o... ușa deschisă spre altceva mult mai sublim. 

Românii nu sunt pentru că vor să vadă niște îngenuncheați și sângerați, cum ei, muncind pământul, cum se roagă pentru un strop de ploaie, cum focul fac frecând un băț între palme și-l întrețin cu lăstari de copaci, scaieți ori tulpini lemnificate de bozii... să aștepte noaptea să se răcorească pietrele înfierbântate de soare pentru a le sorbi condensul, să cântae pentru bucuria de a trăi, cernând nisipul pentru pepite de aur, nu jecmănindu-i.

Voi v-ați jucat cu lumea aceasta doar în folosul vostru. Acum lumea s-a cam oprit și... aveți o problemă. Săriți care mai de care în față camerelor de luat vederi să ne deșteptați spunându-ne.... adevărul. Noi luăm Adevăr direct de la Dumnezeu.

Oamenii nu iau în seamă apocalipsa, ascultă muzică, se plimbă prin lume, fac provizii, plantează pomi, scriu poezii, glumesc... 

Unii merg cu colindele. În suburbia mea niște indivizi fac gălăgie zurgălăiască pe stradă.

Avem o Constituție proastă și nu există voci care să facă presiune să se opereze cu bisturiul buba cea rea.

Am avut curajul să merg pe mâna unui politician ridicat pe brațe de popor. Ei, nu chiar pe brațe, dar a fost lăudat și investit cu toate speranțele din cutia cu speranțe. Și nu dezamăgește. Apără viața în matricea lăsată de creator, cea care strigă din toți plămânii: Rezistați!

 A rezista este, desigur, o încurajare de politețe - statul sub apă mai mult de 5 minute ori nehrănirea mai mult de 40 de zile te trimit pe lumea cealaltă! Când devii înconjurat de hiene, vei sfârși încolțit unde se moare.  În filmele cu cowboy, un viteaz totdeauna este înfrânt, dacă prinde doi hoți și îi duce zile de mers la autorități - hoții dorm cu rândul iar viteazul va fi răpus de somn. Așadar, să rezistăm. Până mâine? să rezistăm până când? 

Cică, în America Trump a început și sara, și nesara, și gesara, să ajungă la toată lumea!

Globaliștii oferă câțiva euroi cu care poți cumpăra doar o pâine și sare, îi oferă ca favor doar acestei "generații defavorizate", zic ei, proaste de dă în gropi. 

Ce va fi? Se va termina drăcia asta mondială? Fauci zice că cel mai devreme în ianuarie, alții... niciodată. 

Az-noapte, pe la ora 4, am trezit soția din somn să mă caute la talpă. Și-a pus ochelarii pe nas, a pipăit să găsească locul dureros și a început să mă scobească cu un ac. După 3 mărăcini scoși, încă mă durea. După alți doi și o oră de bâjbâire îl scoate pe nenorocitu'. Am exclamat "ah, ce bine e!", dar m-am îngrijorat repede: ce mă fac dacă, desculț fiind, la un iminent control de pașaport nazi, se va constata că nu am nici măcar mărăcini în talpă? Mai mare rușinea!

Cernând nisipul de pe wall-ul zilnic, am găsit multă mizerie.

Nu îndemn să rezistați, ci să faceți ceva. A rezista înseamnă a nu face nimic. Doar a rezista, este rușinos. 

 

 

Cu fiecare pas pe care îl faci pe drumul dintre viață și moarte un evantai de opțiuni îți apar. Poți să zici da, nu sau să mergi mai departe. Unii îți oferă să citeșți gânduri,alții îți arată una sau alta, câțiva te fac să râzi, puțini te cheamă să te implici în proiecte politice sau umanitare. De aceea este frumos facebookul - poți să spui nu, poți să spui da, poți să nu-ți pese de nimeni și de nimic.

Când constați că un proiect politic de țară este doar visul personal al cuiva și ești invitat să îl susții necondiționat, ai spune da? Când, acolo, nu e niciuna dintre ideile tale, când oricâte idei nu schimbă în maibine viața oamenilor, spui da? Ceaușescu a schimbat o țară și astăzi s-a ales praful de tot ce a făcut bun. Poți rămâne în visul cuiva, dacă nu te simți iubit acolo? Da, poți rămâne, răzbunandu-te pe ține, că nu ai fost în stare să-ti duci până la capăt visul, pedepsindu-te devenind sluga altuia.

Cuvinte celebre apărute în fugă pe wall îmi spun că nu contează dacă un vis îl indeplinisti sau nu, contează doar să ai un vis. Aceleași cuvinte mă întreabă: "dar tu nu ești fericit cum ești? îți trebuie neapărat mai multă fericire?" Și-mi dau seama că fericit sunt cum sunt, că nu am nevoie decât să respir, să văd, să aud, să simt ce mi-a dăruit Dumnezeu.  

Normalitatea politică trebuie să fie preocuparea de a te dezvolta autonom, ca popor, având drept scop ridicarea nivelului de trai al locuitorilor țării tale, iar ca instrument de măsură un singur barometru: cum trăiește cel mai sărac dintre ei. Doar câțiva trebuie văzuți și ai etalonul. În acest context, de la un punct până la punctul următor, nu contează cine conduce țara, dacă nu există sărăcie, ci trai decent. De abia de la acest punct spre următorul contează libertățile și de la acela până la infinit contează etica. Noi visăm să fim toți la masa zeilor. Asta înseamnă naivitate politică. Viața pe planetă se desfășoară dictatorial, oricâtă democrație am afișa. Pentru că avem oameni care mor de foame și oameni care dețin bogății cât 999.999 de oameni. Și nu a existat nici o lege care să regleze societatea încât toți să aibă asigurat nivelul de supraviețuire, apoi nivelul de trai decent. Aceasta se putea face doar prin forță: nu faci ce vrei tu, ci faci ce trebuie, și nu duci acasă cât vrei tu, ci egal cu ceilalți. După atingerea stadiului de trai decent, pot apărea variante de civilizație, dar niciuna nu trebuie să strice echilibrul obținut până atunci. Numesc aceasta civilizația libertății. Adică fiecare poate duce acasă cât muncește, fiecare muncește ce îi place și cat timp consideră necesar. În felul acesta, nivelul de trai iși coboară limita minimă, de la decent la supraviețuire, limită care este un drept al omului. Faza a treia se impune când îmbogățiții se răresc numeric și bogăția lor crește exponențial - faza îmbogățirii (i)morale. Acum trebuie să apară legi pentru cei îmbogățiți: De exemplu: să nu aibă voie să facă mai mult de o afacere, pentru că un cetățean, folosind creativitatea, inventează ceva (facebook, de exemplu), iar fiul unui multimiliardar simte potențialul și-i cumpără afacerea pe orișicât mulți bani (că doar... are!), cumpără toate invențiile lumii pentru a nu permite concurența, cumpără fabricile lumii, cumpără pământul planetei șamd.

Politicul trebuie să ofere organizarea care să aibă un singur ideal: nivelul de trai decent, apoi... cu Dumnezeu înainte.

Teiul, iacă, a-nflorit și Eminescu doarme liniștit. În visul Domnului miroase mirarea că nu ”în orice om o lume-și face încercarea.”

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Ciucă Mihai: ”Mi-e scîrbă de SRI. Un asemenea serviciu nu ne poate apăra de nimic. O adunătură imensă de plătiți degeaba, lași și slabi, ahtiați după avantaje personale.”

Dragoș Pătraru: ”Cred că discuția din cadrul SRI s-a terminat cam așa: Mai dă-i, mă, încolo, de cetățeni, nu le explicăm nimic! De ce să le explicăm? Nu e ca și cum am răspunde în fața lor. Ei răspund în fața noastră, dă-i naibii de fraieri!”

Yolanda Nicodim: ”Nu este posibil să se producă de-a lungul timpului un jaf de asemenea proporții în România și să nu se deconspire personajele hidoase care au săvârșit asemenea dezastru! Nu este posibil să se formeze atâtea găști de interlopi și SRI-ul să nu ia măsuri de destructurare a acestora!”

Ionica Tărău: ”Suntem responsabili pentru cei pe care i-am făcut să ne iubească!”

Călin Georgescu: ”Dialoghez, pacea este singurul lucru ce poate salva această lume.”

Ilie Șerbănescu: ”Se tot dădea partid de stânga și împingea lucrurile mereu și mereu mai la dreapta!”

Sidonia Bogdan: ”Dreapta nu prea are treabă cu Statul, câtă vreme are bani să se trateze în ce spitale vrea sau să-și trimită copiii într-un sistem de învățământ privat. Pentru ei, capitalismul cel rău e cheia și soluția pentru un trai mai bun.”

Petre Gheorghe: ”Țara se conduce cum trebuie, nu cum vor unii. Când oamenii deștepți pleacă, este semn că țara este condusă prost. De la noi tot pleacă creierele, și, fără ele, nu ai cum să progresezi, nici măcar nu poți să stai pe loc, fără ele te tot prăbușești.”

Doina Popescu: ”De la lumea în care trăim, niciun popor nu mai aşteaptă ceva pozitiv.”

Adrian Rosenblat: ”Ridică-te, Omule, du-te unde vezi cu ochii, fă ceva, nu lăsa România pradă acestor ciume!”

Alexandrinna Aianis: ”Nu i-aș mai numi politicieni, ci bestii care fură nestingherit, iar noi îi mai și plătim. Sunt permanent uimită că încă există cetățeni care îi idolatrizează!”

Lydia Pop: ”Au votat toți ratații pentru care o lume civilizată nu are sens. ”

Diana Ciobotea: ”Avem o predispoziție, ca popor, de a ne repeta greșelile la nesfârșit, deși vedem că e greșit o dată, de două ori și ... tot la fel procedăm.”

Radu Turc: ”Suntem o țară de oameni foarte stoici și resemnați - dacă știm că sunt corupți, dacă vedem că nu ne vor binele și, totuși, avem puterea să îi ironizăm și, în continuare, nu facem nimic pentru a stopa asta. Bravo!”

Ioana Girbovan: ”Puțini din politică înțeleg starea reală a populației, care, azi, este doar ÎN AȘTEPTARE.” 

Petro Birjaru: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” (I.L.Caragiale)

Silviu Ciubotaru: ”Avem guvern, dar nu mai avem țară!”

Adela Râpeanu: ”Guvernul n-a primit puterea de a încălca legea!”

Emilia Sercan: ”Noul ministru al Educației vrea ca universitățile să fie cele care vor verifica acuzațiile de plagiat. Adică, fabricile de doctorate-plagiate să fie cele care anchetează hoții.”

Dragoș Pătraru: ”Asta n-ați înțeles voi și ai voștri. Că nu poți guverna o țară fără să câștigi alegerile. Dacă vrem democrație. Asta se face cu partide, cu Parlament și cu votul poporului, dictatori mici ce sunteți! Știu, știu, poporul ăsta e prea prost pentru voi și nu vă merită. Asta e, mai învățăm, mai lucrăm, în speranța că vom reuși să ajungem la nivelul vostru. Iertați-ne!”

Ștefan Olaru‎: ”Suntem omizi în lumea cea plină de culori,/ Fragilă târâtoare de cruce şi destin./ Visăm tăcuţi la gândul că vom zbura puţin,/ Dar ne trezim aproape striviţi, pe-un câmp de flori…”

Romeo Tarhon: ”Astăzi lumea-i la răscruce/ Cu sau fără vreun sfârșit...”

Casian Balabasciuc: ”Oare cine, oare când,/ Împărat sau om de rând,/ Ar hrăni un om flămând,/ Mai voinic sau mai plăpând?”

Spunea Cicero, contemporan cu Iisus, că „prietenia este armonia omenescului cu divinul”, că "prietenia este vitală vieții" și "lucrul cel mai important într-o prietenie este să fim egali, dacă prietenul este inferior". Preluarea de la Aristotel, după 300 de ani a observației profunde că „egalitatea este sufletul prieteniei", deci partea fără de care materia este fără viață, conduce firesc la ideea că a fi în armonie cu divinul, înseamnă a-I semăna. A nu-ți manifesta maimultul în fața celui care deține maipuțîn înseamnă ca viață ta să se manifeste în spațiul nelimitat dintre omul sărac și divinitate. A nu cultiva egalitatea înseamnă a cultiva dușmănia celor de sub ține, dar și răceala celui de deasupra ta, evidențiată de dizarmomia cu El.

Este adevărat că fiecare are prietenii care îi seamănă. Dar, dacă omul sărac este în armonie cu divinul (alegând sărăcia de dragul spiritului, cum a îndemnat Iisus), dar tu nu ești, afișându-te arogant față de cel/cei care sunt, a alege prieteni dintre cei care nu cultivă această armonie  înseamnă a te izola undeva între cer și pământ, iar trăirile să devină nefirești și ilogice, oricât ai crede că nu.

Să ne închipuim următorul scenariu: într-o comunitate un om obține, prin sclavie, venituri uriașe, deține pârghiile economiei prin controlul monetar, energetic și alimentar. Acesta se unește cu alți îmbogățiți din alte comunități. Este imposibil ca ei să nu vrea să conducă oficial toate țările, să decidă cine trăiește și cine moare? Ei au experimentat comunismul, prin Marx, acum se impun cu forță ca guvern mondial. Reușesc aceasta după o luptă de sute de ani, timp în care s-au îmbogățit ilicit, încât se laudă că dețin deja toate bogățiile lumii, bogății pe care nu le-a acumulat să le aibă, ci să aibă cu ce cumpăra conștiințe, să aibă cu ce mitui și corupe încât are oameni de decizie în toate punctele cheie ale planetei. Lumea oferită de ei este una în care câțiva sunt stăpâni, iar restul mankurti.

Să desenăm cum trebuie să fie organizată viață într-o comunitate:  este sau nu normal ca toată lumea să aibă un loc de muncă? este normal să te împrumuți fără că împrumutul să îți aducă în cel mai scurt timp beneficii? este normal ca o țară să aibă 70% din locuitori retribuiti cu salariul minim pe economie, bugetari cu duiumul care formează o clasa socială privilegiată, o justiție care este depășită de fenomenul infracțional, o educație care scoate cel mai mult analfabeți-funcțional, un servilism către străinătate ,prin care înstrăinezi ceea ce Constituția îți interzice și cumperi ce aruncă ei? Avem deja un context cu firul roșu al "așa nu". Un comunism înseamnă să fim cât putem să fim, să păstrăm creierele și să ne aducă nouă progres și nu altora, să nu se sinucidă nimeni de foame, să nu ne batem joc de cineva. Această acțiune poate să construiască o comunitate nici prosperă, nici prea strălucitoare... Am avut comunism și salariul minim al anului 1989 nu este egalat nici după 34 de ani, transformat în nivel de trai. Dacă se continuă comunismul, se dădea drumul, ușor, la libera inițiativă, dar controlată drastic de stat încât să nu apară îmbogățire necinstită; obținusem 5 zile lucrătoare/ săptămână (azi lucrăm 7!), creștea sigur salariul tuturor. Ceaușescu producea economiei curent electric cu 9 bani/kw, capitaliștii au preluat obiectivul de produs curent electric, nu au construit ei nimic de la zero și au folosit forța de muncă existentă, calificată de comuniști și ne măresc în aceste zile curentul cu 20% fără o baza științifică de calcul. Dacă străinii care ne-au împrumutat vor brusc să le înapoiem banii, ce alimente vom mai găsi în magazine și cât frig vom îndura în case? Ne bucurăm că mergem la căpșuni pe câteva sute de euro salariu și muncim zi lumină și nu dormim în patul nostru și cu copiii alături, ci în magazii pe câmp, ne bucurăm că nu plătim întreținere, dar asta nu este o viață normală. Nu vedem că munca plătită nouă este la jumătate din cât plătesc ei propriilor concetățeni ca salariu minim. Doar câțiva reușesc, cum și în țară. În capitalism reușesc câțiva, în comunism reușesc toți. Nu știu cum este în alte țări, știu sigur ce am trăit în comunism, știu că voiam mai mult și am pierdut și ce-am avut, cum spune cântecul. Bineînțeles că organizarea vieții cetății trebuie îmbunătățită permanent, de aceea nu trebuie instalați, la butoane, pe viață conducătorii. Se poate democrație în comunism. Ceaușescu a zis odată: "Dă-mi-l mie p-ăla care fură!" Ceaușescu nu a furat. Toți Președinții din capitalism au furat, au dat tonul subordonaților și am ajuns curând o țară de hoți. Nu era bine în dictatura comunistă, dar în acest capitalism sălbatic este mult mai rău.

Anul trecut, în grădina mea s-a făcut o înnegrire pe cer și, pe vârful salcâmilor de pe hotar, au început să se așeze, una câte una, niște berze. Erau puzderie și toate s-au așezat pe salcâmii mei. Stăteam în locul unde stau de obicei, loc ce îmi oferă o bucurie lăuntrică inexplicabilă. Din acel loc privesc într-o anume dimineață a anului înspre un anume salcâm și fix de la subsuoara unei crengi răsare soarele. Pândesc atent să surprind țâșnirea rotundului luminos, devenit prieten bun, sau îi caut locul cu privirea pe cer și mă liniștesc.

Am făcut câțiva pași spre mijlocul grădinii, am privit roată și am observat cum toate berzele se uitau la mine. Salcâmii erau atât de înalți și eu atât de mic, parcă eram pe fundul unei gropi. M-am întrebat atunci dacă este o întâmplare sau Dumnezeu îmi arată, îmi spune sau vrea ceva de la mine. M-am speriat că nu aveam ce să le dau să mănânce, că erau prea multe.... Cui să cer ajutorul, că nu am pe nimeni?

Zilele trecute, salcâmul care îmi este reper, a înflorit și nu era timpul lui. Știu că salcâmii înfloresc înainte să moară. O să vină ciocănitoarea și "cioc-cioc"-ul ei va răsuna tot mai asurzitor.

Fiecare locșor al grădinii, ca și al lumii, are o istorie a sa. O istorie știută sau neștiută. Acolo a murit un soldat neamț, împușcat de un rus; acolo, înainte vreme, se făcea ghețăria; acolo stătea pe o buturugă un străbunic și privea întinsul lacului; acolo stau eu și pândesc răsăritul soarelui... Iar acolo este salcâmul care va muri. La primăvară nu va mai fi cine să trăiască bucuria înveșmântării cu verde. Salcâmul va muri nerăpus de un topor, a avut răgazul să înflorească pentru ultima oară.

Ieri, un tânăr internaut a decretat că, după 50 de ani, oamenii fac umbră degeaba, că îi încurcă pe ceilalți. Și acest aspect mă revoltă. Nu cer să mai fiu lăsat eu să înfloresc, dar este nefiresc să nu murim în voie, ci uciși de niște minți criminale. Guvernul mondial, prin ce s-a pornit hotărât să facă de la un timp încoace, a tulburat profund firescul naturii, în care omul are un loc și un rol care nu se termină brusc. O astfel de reorganizare a lumii nu trebuie permisă.

Când, cuprinși de revoltă, strigăm "li-ber-ta-te!", în "Grădina Maicii Domnului”, să o facem cu voința de a-i stigmatiza pe cei vinovați. Să alegem un locșor, să îl încercuim cu cretă și să îl scuipăm, iar acolo să îi obligăm pe cei care aduc atingere libertății să își ceară iertare. În genunchi să o ceară. A nerespecta principiile libertății înseamnă a nu respecta omul. Iar cei care nu le respectă nu se numesc oameni. Dacă oameni nu sunt, nu au ce căuta printre noi. Să învețe sa devină oameni ori... să plece și să își facă o lume a lor.

România are un sistem greşit de conducere: autorităţile au informaţiile infracţiunilor, dar, fie se mişcă greu, fie li se impun alte priorităţi şi făptaşii sunt lăsaţi să-şi dezvolte deprinderile, pentru a fi luaţi cândva (dacă!) "din oală". Atunci se trimite în închisori doar plevuşca, iar aceea este convinsă că a fost prinsă doar fiindcă a greşit. Pe un copil îl dezveţi imediat cum greşeşte, nu aştepţi să-i intre răutatea în structură, pentru a i se transforma în nărav. Primul medic, poliţaiul din stradă şi educatorul ar trebui să fie rotiţele de transmisie care să cupleze omul la viaţa comunităţii. Neangrenându-le, sistemul vine în urma războiului şi culege victimele, după ce nenorocirile deja s-au produs.

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Victor Deleu: ”Pentru a apropia relațiile cetățenilor României de una și aceeași relație universală, e nevoie de una și aceeași logică. Vom continua să ne temem de ziua de mâine și ne vom înarma cu bombe crezând că noi construim un echilibru social fericit? Dacii știau că sunt nemuritori. România de astăzi așteaptă o nouă „flacără”, una splendidă, nemaiștiută: un nou Iorga sau un nou Eminescu…”

Constantin Ciobanu: ”Armonia poate fi obţinută nu prin supunerea faţă de lege sau prin obedienţă faţă de o autoritate, ci prin acordurile libere realizate între grupuri. Puterea deţinută de una sau mai multe persoane asupra celorlalţi este cauza tuturor problemelor existente în societate. Coerciţia, fie particulară, fie publică, este cea care împiedică oamenii să îşi determine existenţa aşa cum doresc, conduce la diminuarea libertăţii şi la sclavia mentală a indivizilor în societatea care e o ierarhie de funcţii şi facultăţi, nicidecum un sistem de echilibru între forţele libere, în care fiecare este asigurat de a se bucura de aceleaşi drepturi, în condiţiile îndeplinirii aceloraşi datorii, de a obţine aceleaşi avantaje în schimbul aceloraşi servicii.”

cuvântul-ortodox.ro: ”Bogăția lumii acesteia, fie materială, fie intelectuală, nu este nimic în fața Domnului. Iar pentru om, de cele mai multe ori, este pricină de pierzanie. Pentru că omul cade în nesimțire. Omul își închipuie repede că este stăpân pe bogăție, stăpân pe sine însuși, stăpân pe această lume. Iar, prin această tiranie de ordin sufletesc, oamenii ajung să se împartă în “avuți” și “lipsiți„. Sistemele “filantropice” și “umaniste” îți oferă pâinea cu o mâna și îți jefuiesc sufletul cu amandouă.”
Ioan Roșca: ”Înainte de a ne măcelări într-un război civil sau de a complota în subterane împînzite cu securişti, sau de a aştepta decesul natural al căpuşei - de ce nu încercăm calea pe care sistemul o pretinde deschisă? Ea pare principial simplă (clară): Strîngem rîndurile, noi, cei revoltaţi de cum merg lucrurile, şi formulăm împreună un Program al schimbării, îl limpezim, completăm şi promovăm. Construim o formaţie politică, urcăm pe scara popularităţii, participăm la alegeri, intrăm democratic în Parlament, primarii, instituţii. Mişcarea de eliberare începe să facă legitim schimbarea.”

Maria Cozma: ”Am auzit un țăran vorbind cu cineva pe trotuar: „M-am săturat să văd numai din acei care nu gândesc!“ Realitatea României este crudă! Cetățenii români au fost transformați în rotițe de trotinetă, rulate în direcția intereselor unor grupări politice mafiote, care au compromis Statul de drept, amplificând starea națiunii, traversată pe orizontala și verticala vieții sale de un fenomen social extrem de periculos, cel de non-drept, încalcându-se cu bună știință drepturile fundamentale ale omului.”

Gilbert Dragoș Dumitru: Violența de sus în jos are ultimul cuvânt în civilizația umană, iar această violență are, ca prim simptom, nesimțirea, adică violența finuță, lipsa de umanism, care caracterizează viața noastră din momentul în care trebuie să îți câștigi pâinea.”
Tiberiu Kovacs: ”Societatea este direct interesată în a selecta valoarea din sînul membrilor societății. Criteriul prin care Statul Român își selectează valorile este nu numai imbecil, dar este mai mult decît deficitar, ajungindu-se să se apropie mai mult de antivaloare și ineficiență. Vocația are în vedere acele calități pur individuale, natural dobîndite, de a percepe și analiza realitatea imediată cu o rapiditate foarte mare determinînd o capacitate de decizie la fel de rapidă. În contrapondere, Statul român consideră că selecția valorii este fundamentată pe asimilarea cantitativă a informației, mimetic și mecanic.”
Dan Paraschiv: ”Propun ca numele SRI să se transforme în… SRL.”

Corina Băcanu: ”Trăim un paradox. Vor să ne conducă ori hoții criminali, ori diliii cu capul. Niciodată extremele nu au fost atât de evidente. Penal versus Ridicol. Hoție versus Absurd. Ticăloșie versus Prostie. Mi-e scârbă!”

Se spune că un copil va fi în viață ceea ce devine în primul său an de viață. Ori, cum nimeni nu știe să fie părinte, primul an de viață se pierde ușor, iar copilul este ratat definitiv devenind ceea ce este mamă/tată/vecinii/ prietenii, nicidecum ceea ce ar trebui unic și înalt să fie. Dovada este că, de milioane de ori, cu oricâte lecții de religie, omul nu se poate înfrâna de la a avea nemeritat și să aleagă simplitatea în care să de dezvolte cu drag de spirit. Preferăm să furăm pentru a avea mai repede ceea ce ne dorim, furt care, ulterior, să ne ajute să devenim cineva important. În realitate, odată deprins cu furtul, abandonăm a ne mai dezvolta pe linia destinului creat de Creator și ne risipim viața furând din toate părțile, + bucurându-ne nespus când găsim câte un prost pe care să-l înșelăm. Așa se face că făptura umană, de milioane de ani este tot o ființă prădătoare, care, în loc de peșteri, are patru pereți cu un acoperiș deasupra capului. Ce au învățat Profesorii lumii, Preoții lumii, dacă oamenii au rămas tot biete ființe prădătoare? Nu am avut Profesori care să între în sufletul meu și să mă ajute să mă dezvolt ca geniu. Ceea ce sunt este o evoluție personală obținută dintr-o comunicare personală cu Dumnezeu (altă decât scrie în cărți). Profesorii și Preoții care au modelat, zic ei, inteligențe și conștiințe,  ajunse oameni importanți, îi vedem cu toții cum profită de poziția obținută, sfidează orice lege și morală și nu fac ceea ar trebui să facă. Fură cu capul gol, ca toată lumea, pe față, în special de la cei mai fără apărare. Nu-mi vorbiți că Profesorul este un Arhitect. Este și el un biet om care a trebuit să facă concesii pentru a ajunge acolo unde e și nu-l interesează decât să-și facă un rost. Cu muncă puțină și bani cât mai mulți. 

 

Nu putem vorbi despre ”v-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi proşti”, fără să îl punem alături pe Țuțea cu "Am făcut pușcărie pentru un popot de idioți". Unul a plecat din țara proștilor într-o țară civilizată, unde a cioplit niște chestii care l-au recompensat cu o admirație oarecare, ceea ce i-a dat sentimentul de împlinire umană: să creezi tot ceea ce poți și să fii apreciat pentru asta. Țuțea a luat atitudine, a zis că politicienii sunt hoți, fură taxele iar marii contributori își iau înapoi banii, prin facilitățile create de stat, adică îi scutesc de cheltuieli chiar mai mari decât contribuțiile lor.

Avem, iată, un om care a rămas aici și a luptat pentru oameni cu prețul libertății, celălalt a tăiat-o ștrengărește și s-a dus la de-a gata, unde nu a trebuit să se certe cu nimeni și nu a riscat pușcăria. Unul a sculptat cu gândul, altul cu dalta. Azi îi iubim pe amândoi - noi, idioții și săracii. Ei ne-au făcut proști și noi le răspundem cu mângâiere.

Întrebarea este: chiar suntem proști, de nu am înțeles cât să devenim lupta unuia și modelul de a nu rămâne sărac al celuilalt? Pentru a răspunde este bine să înțelegem că normalitatea este totdeauna la mijloc, că ea nu este dată nici de genii, nici de rămașii în urmă. Cu geniile ne mândrim, pentru că geniile sunt niște nebuni care riscă totul pentru a trăi după niște idei proprii. Câțiva reușesc, cei mai mulți nu. Emil Cioran a ales să trăiască fără să muncească și a suportat umilința de a primi de pomană un colț de locuit și mâncare de la un restaurant. În țara noastră nimeni nu îți oferă condiții să trăiești fără să faci nimic. El a primit pomană de la niște oameni care au răspuns pozitiv la îndemnul de a dărui din ce ai. O țară pur civilizată ar oferi gratuit cuibul și hrana supraviețuirii. Putea să facă aceasta România și Emil Cioran n-ar mai fi avut motive să plece doar pentru a sta și gândi. Brâncuși a voit glorie, că piatră și lemn avem și noi din belșug. Să exclame oricine văzându-i creațiile: Oau! Adică să înțeleagă repede că tot ce suntem ca evoluție poate fi simplificat la punct, linie, sferă și să admirăm spectacolul punctului în mișcare. Ne-a dăruit o masă a tăcerii și noi am bagatelizat-o reproșându-i că, ce, sunt doar niște scaune pe care le face oricine și n-avem nevoie! Brâncuși avea nevoie de oameni evoluați care să înțeleagă esențele vieții - ceea ce se adaugă după ce dezbrăcăm pielea de animal. Ne-a găsit cum ne-a lăsat. Astăzi suntem la fel și tot la fel vom fi peste 1000 de ani.

Mă întreb ce trebuie să se întâmple să nu mai fim proști? Să petrecem mai mult timp în biblioteci? să avem mai mult timp liber? să avem conducători care se luptă să evoluăm? Țuțea a fost redus la tăcere când a încercat să facă dreptate. Așadar, vinovați sunt doar conducătorii. Ei sunt proștii și idiotii, nu Poporul, dragilor Brâncuși și Țuțea!

În aceste zile am fost atins grav de o gripă și de nebunia de a crede orbește într-un om. De gripă încă sufăr, merit să mor de la ea, mă rog să nu îmi treacă niciodată. Suferința provocată de om începe să mi se aline, chiar dacă mă sprijin de pereți să nu mă dezechilibrez.Ceea ce nu pot să-mi iert este cum de am putut să cred în cineva în asemenea hal? Cum am putut să cred, când îmi oferea zilnic motive de îndoială? România  a avut un singur om pe care nu am știut să-l vedem și să-l susținem - Petre Țuțea. Ne-a făcut pe drept proști, dar nu proști pentru ceea ce 99% ușor verificabil eram și suntem tot timpul. Ne-a făcut proști și pe cei care nu aveam voie să fim astfel. Ne-a făcut proști nu că nu l-am aparat să nu facă închisoare, ci pentru că nu am înțeles esența spuselor sale. Asta, după ce am trăit grozăvia oferită de cel mai antiom - Alexandru Ioan Cuza, fie-i țărâna mai grea. Diferența dintre un om și altul, prin simplificare, ajunge la esența dintre un lider și altul. Privindu-i, trebuie să le distingi unicitatea. Ușor ajungi să vezi, matematic și filozofic, că aceștia sunt din același aluat. Așa am ajuns să înțeleg că singurul care era altfel a fost Țuțea. El a avut viziunea că o țară înseamnă oamenii ei. În programele tuturor politicienilor, omul lipsește cu desăvârșire, chiar dacă decorativ este pe ici, pe colo. A gândi și a lupta politic pentru OM înseamnă a nu gândi deloc pentru țară. E scandalos ce afirm, nu? A lupta pentru om, de exemplu, înseamnă să faci o hidrocentrală și să oferi gratuit curent electric tuturor cetățenilor tăi, urmând ca surplusul să-l vinzi și, doar cu banii obținuți să faci ceva pentru țară. Alt exemplu, Canalul București - Dunăre, canal care va face economie la combustibilul mașinilor de transport mărfuri, la uzura lor și a drumurilor, dar va duce și gratuit locuitorii dintr-un loc în altul. Vama creată va încasa niște sume cu care se va face, pentru om, într-un parc de distracții, o uriașă roată pentru copiii, care îi va roti, gratis, oricât și oricând vor aceștia. Din păcate, a lupta pentru țară înseamnă a lupta pentru EI, pentru cei care, în proporție covârșitoare, taie frunze la câini și beneficiază cu nemiluita din banii poporului, bani cu care doar EI se bucură de tot ce țara construiește cu sudoarea și lihnirea celor mulți. Drumuri, poduri, clădiri, canale, parcuri, mari edificii industriale, tot ce se vede a fost făcut, ca și tot ce se va face (în numele Țării, să fie ea cea mai cea), prin sacrificiu uman (exploatare=robie), aparține LOR, îmbuibaților. Ce înseamnă sistem? Să observăm: De curând, ultimul primministru liberal a fost întrebat ceva banal iar el a răspuns că se va informa și va răspunde ulterior. Adică, 30.000 de angajați din clădirea guvernului nu-i oferiseră toate răspunsurile ca Șeful să facă față unei interpelări publice banale. Sistemul plătește sute de mii de privilegiați care se fac că muncesc într-un uriaș ansamblu de clădiri. Când lupți pentru țară, lupți să obții banii să plătești această armată de inutili, iar cetățeanul de rând se va târî întotdeauna și va fi fals fericit observând cum lichelele astea trăiesc superfericite în de toate, iar ei trebuie să mai pună o țoală, să poată rezista frigului de la noapte.

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Bwakau Por Pramouk: ”A fi intelectual nu e neapărat o calitate.”

Pr. Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: ”Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu, unii pentru ceilalţi. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt, tind să devină. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit. Bucuria nu vine decât din trăirea iubirii. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! Utilitarismul a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.”

Calciu Corneliu: ”Salariul minim pe economie este o insultă. Dar… ăsta e capitalismul!”

Gabriela Vasile‎: ”Greu a fost mereu, dar ca acum parcă niciodată... Să facem o retrospectivă: de hoți am tot fost conduși, dar nu conștientizăm, nu știam, nu erau condamnați (sau cel puțin așa spune justiția). Fir-ar ei de executați! Să plecăm (nu asta facem mulți?) prin alte zări după o pâine, dar nici pe acolo nu plouă cu miere și nu prea mai avem loc cu atâția refugiați, atâtea probleme... Nu ne rămâne decât să înjurăm în barbă sau în gura mare, ne plângem de milă, îl regretăm nostalgici de Ceașcă (deși nu prea avem de ce)… Mama ei de nație!”

Ioan Pridon: ”De ce credeți cã unii, care câstigă mai puțin, trândãvesc?”

Valeriu Dg Barbu: ”Prea multă realitate ne sufocă/ ne aleargă bezmetic/ încearcă/ să ne învețe/ meseria de a muri.”

Ionuț M Popa: ”Economia națională, privită la scară generală, echivalează, în optica unora, cu ghiftuirea buzunarului individual. Și… cine nu-și permite, asta e, poate... într-o viață viitoare!”

Colț Derai‎: ”După părerea mea, 90 % din deținuții din închisori sunt condamnați pentru că nu au avut bani să dea la criminalii de judecători, care condamnă numai pe bani și la comandă.” 

Ilie Ilie: ”Ne trebuie o lege a răspunderii magistraților, o lege prin care să se condamne declarațiile mincinoase ale politicienilor, o lege care să pedepsească comentariile tendențioase sau lipsite de adevăr ale jurnaliștilor.”

Filomela Bucur: ”Ne prefacem că toate sunt bune, nu? Tăcem și înghițim?!”

Minerva Grama: ”Ar trebui să facem ca binele fiecăruia să fie atât de strâns legat de binele general încât nici un cetățean să nu poată dăuna societății, fără să-și dăuneze lui însuși, ar trebui să ne asigurăm răsplata pentru virtute după cum am asigura pedeapsa pentru ticăloșie.”
Dan Alexoae: ”Ni se fură şi sufletul! Istoria adică.”
Geo Tudosescu: ”M-am săturat de genul ăla de dobitoc fomist care se bucură la gratuităţi mici din partea statului. De parcă nici nu mai conştientizează ce procent din salariul lui se duce la stat. E ca şi cum ţi-ar fura unu’ un milion din buzunar, apoi ţi-ar da o ciocolată şi tu te-ai bucură extrem de mult. L-ai chema să îţi mai fure şi data viitoare, că a fost băiat finuţ.”
Victor Apostu: ”Am învățat că nu-i bine să fiu perfecționist - ceva perfect nu ajută pe nimeni cu nimic. Nu există " normal". Mintea noastră trăiește de fapt un film cu noi, despre noi, zămislit de minte însăși. Există și oameni corecți, și femei frumoase și deștepte, și relații sublime, oameni frumoși, lucruri superbe... dar nu credem nici când le vedem. Trăim fără să contemplăm deloc viața.”

Daniel Bush: ”Nu au pâine cei săraci, dar… miroase a cozonaci!”

Rodica Barbu: ”Mă întreb: ce adevăr ne-a oferit Dumnezeu?”

Observ Mișcările politice patriotice ale apocalipsei (MPPA) cum izbucnesc, precum flacăra când aprinzi focul în sobă, și cum se sting mai apoi.

Lipsește Liderul/omul care să întrețină încontinuu flacăra.

Oamenii nu sunt toți la fel. Am avut un geniu al fotbalului, Dobrin, care avea legată mingea de picior cu un fir nevăzut – îl înconjurau 10 adversari să i-o ia, dar el ieșea ingenios de sub grămadă, cu mingea la picior, și se juca singur cu portarul, în timp ce toți jucătorii îl căutau disperați la mijlocul terenului. Acesta este jucătorul genial, copiat peste ani de Milla.

Am întâlnit întâmplător un om care antrena alergătorii. Când s-a dat startul, a tăiat terenul de sport în diagonală și când sportivul a ajuns în dreptul lui i-a spus: accelerează cu o secundă și devii campion mondial. Sportivul s-a supus. L-a următoarea tură i-a confirmat: e bine așa, ține ritmul și devii campion. La ultima tură l-a mințit: dacă nu bagi tare, pierzi totul. De acum performanța depinde doar de puterea extremă a jucătorului.

În politică este nevoie de doi oameni: cel care face și cel care spune ce să se facă și cronometrează pașii. Toți știm să dăm sfaturi, în special când stăm în tribună, dar îndrumări care să conducă la succes doar un geniu poate oferi.

În politică, dacă liderul este locomotivă, ceilalți sunt pasageri, dar liderul obosește spre final, dacă trage prea mult timp sau multe vagoane, ori își pierde entuziasmul și poate ajunge ultimul la linia de sosire. Singur nimeni nu poate castiga un meci care presupune mai mult decât a băga gol echipei adverse. Cu atât mai mult când împotriva ta este un Sistem puternic și tribune care doar huiduie.

Lipsește geniul din spate, Antrenorul, care să dea jos toți trantorii din vagoane și să-i pună să alerge mai iute decât locomotiva. Nu mai înainte de a-l motiva pe fiecare să facă aceasta.

Noi, românii, suntem oameni frumoși, așa cum ne îndeamnă să fim și ne și arată cum, Dan Puric. Un prieten virtual, cu care nici măcar nu am schimbat vreun like, mi-a trimis următorul mesaj: ”Sunteți bine?” Două cuvinte care mi-au cutremurat inima și m-au făcut să mă întreb ce-am făcut cu viața mea și de ce încă aleg calea marilor singurătăți.

Eu trăiesc pentru niște idei și mă simt împlinit când ajung până la ele. Grav este că Dumnezeu mă trimite mereu în alte părți, aflate undeva mai sus și imposibil de atins. Știți... L-am rugat să îmi trimită niște oameni în cale cu care să fac ceva, că nu pot singur, iar El îmi trimite mereu soluții tot mai periculoase să întorc această lume de pe drumul greșit pe care înaintează cu voioșie. Știți cum e? Ceri o soluție și adormi cu gândul la ea. Apoi te trezești brusc și începi să faci pași prin cameră. Te întrebi unde te duci, te întrebi ce voiai să faci, că încă nu s-a luminat afară, nu ti-e sete, nu e timpul să dai drumul găinilor... Realizezi că pașii aceia au fost o continuare a somnului, că tu mergeai să faci ceva. Dar... ce?  Și creierul îți spune clar că te apucaseși să faci aia și aia, chestii la care nu te gândiseși niciodată. Îți aduci aminte de rugămintea ta și înțelegi că Dumnezeu ți-a trimis soluția.

Spuneam că românii sunt ființe dumnezeești. Demonstrez aceasta oferindu-vă un mic text sintetizat de mine din istoria României, să înțelegeți că noi, dacii, suntem diferiți decât toate celelalte nații. Noi nu cerem să avem, noi cerem să fim lăsați să fim atâta cât putem fi. Aici analizez relația România - Germania. Problemele românilor au necesitat totdeauna o rezolvare grabnică, dar Germania a considerat că acestea pot suferi o amânare, având în vedere “situaţia generală şi interesele mari comune”.

Problema Dunării: U.R.S.S. a emis pretenţii asupra braţului Chilia, când Comisiunea Europeană a decis să sprijine politic independența României faţă de puternicul vecin rus, îngăduindu-i Rusiei să vină numai până la gurile Dunării (Brăila). Rusia voia să pătrundă în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava. Germania era destul de puternică pentru a ţine în cumpănă înrâuririle europene ale Dunării, dar a avut mai mult în vedere raporturile ei generale cu Rusia. Chiar dacă s-a arătat receptivă la semnalele de alarmă ale României (Ribbentrop: ”La Gurile Dunării interesele Germaniei şi României coincid. Nu vom lăsa ca nimeni să încalce aceste interese. În această privinţă, hotărârea noastră este luată - U.R.S.S. nu va face un pas mai mult. Nu admitem ca România să fie lăsată singură cu U.R.S.S....”) Numai că... încălcările frontierei dunărene de către Rusia şi luarea celor patru insule de pe braţul Chilia au rămas... un fapt împlinit!
Problema românilor trăitori peste graniţele României, în Iugoslavia (cam 430.000). În seara de 5 aprilie 1941, Ion Antonescu a fost informat despre ofensiva împotriva Iugoslaviei și sfătuit de Mussolini să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei. Chiar dacă sârbii îi prigoneau pe români, Antonescu a declarat că România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale, dar, dacă trupele ungare vor intra în partea iugoslavă a Banatului, va da ordin armatei române să-i înfrunte pe unguri. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi româneşți. Atunci Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernelor german şi italian, în care a solicitat alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului. Ajutorarea românilor din Timocul iugoslav a fost unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia, care au oprit oficierea slujbelor religioase în română, în bisericile româneşți. Autorităţile germane dădeau impresia a avea „toată înţelegerea”, dar... românilor nu li s-a permis să-şi constituie și ei un grup etnic, cum a permis ungurilor, ci au fost lăsaţi în voia soartei. 

Școala este necesară pentru ca săracii să primească o gură de oxigen,care să le dea curaj și timp să ajungă la linia de start cu toate competențele de a ajunge acolo unde merită. Să imaginăm o copilărie în care doi copii sunt egali până când unul dintre ei se desprinde ca poziție socială. Unul este premiant iar celălalt trece clasa cu ajutorul găinilor oferite profesorilor de tatăl său. Este de așteptat ca premiantul să ocupe un post care presupune inteligență și preocupare creativă, care să conducă la ușurarea muncii celor mulți, încât, în același timp de muncă, să producă mai mult și să și câștige mai mult. Viața reală contrazice această logică întrucât corigentul ocupă funcții în Curtea de Conturi, unde tac-su lucrează, iar premiantul devine măturător de străzi, că toate posturile care presupun inteligență înnascută devin ocupate de analfabeții cu pile. Aceasta este viața și nu i ne putem împotrivi.

Patriotii abordează discursul politic făcând apel la popor pentru a ieși în stradă și a-și revendica drepturile, îl ceartă crunt că nu e ascultător, dar așteaptă înrolări din rândul celor care ocupă funcții prin înșelăciune și impostură. Aceștia aderă doar ca oportunitate de a câștiga mai mult.

Conștiința nu se poate găși decât la eminenții din școli care au eșuat în societate. Aceștia trebuie luați cu prietenie de mână și încurajați să se întoarcă la intersecția care i-a obligat să devină simple animale supraviețuitoare și să le ofere șansa de a deveni, ca oameni superiori, exact ce meritau să fie (prin calificări specifice) și să-și aducă aportul constructiv în Cetatea în care viețuiesc.

M-am oferit să mă ocup, gratuit, de viața culturală a urbei, dar nu am fost băgat în seamă că-s... "desculț"! Decidenții nu au observat că știu să pun virgula într-o propoziție, ei, care nu știu nici să facă un acord genitival! Chiulangiii și smekerii conduc România.

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Magda Şuliuc: ”Toate posturile în multinaționale, de la M2 până la top manager, se repartizează numai dacă eșți recomandat sau ajungi pe filiera secu. Fără să ai recomandări de unde trebuie, poți fi tobă de carte și full de experiență profesională, ti se vor găsi motive să fii respins pt o poziție de top manager. În ANAF lucrează rude de procurori, inclusiv de la DNA, judecători, milițieni, securiști, toată crema cea vestită... N-ai rude în sistem, pa, taică, mergi în Anglia, Germania și te angajează, dracu să te ia de competent, n-avem nevoie aici de așa ceva! În majoritatea cazurilor oamenii de partid sunt și securiști. Și viceversa.”

Marianmarian: ”O gașcă de diletanți abjecti, care toată viața n-au făcut decât învârteli "la nivel mare", a ajuns să conducă o țară plină de dobitoci. Acum încropesc legi într-o secretomanie demnă de fumatul în toaleta școlii.”

Petre Gheorghe: Văd tot mai mulți oameni ai zilelor noastre care vor ca, pentru ei, să fie democrație, iar pentru ceilalți - dictatură. În țările civilizate se pune problema că ,,Decât să sufere un nevinovat, mai bine scapă 100 de vinovați". La noi se pune problema că ,,decât să scape un vinovat, mai bine să sufere 100 de oameni''!

Liviu Iancu: ”Ca să nu-i mai acuze nimeni de nepotisme, s-a trecut la amantisme.”

Aura Aurica Mircea: ”Această cloaca politică poate să spună orice, cu mâna pe orice, că eu nu-i mai pot crede!”

Mihăiță Macoveanu: ”Frumoasă țară… un popor de boi/ Nu meritați nici cele 4 scânduri/ nu sunteți demni nici să muriți în țară/ De-aș fi bogat, v-aș da pe toți afară.”

Maria Rugină: ”Jocul de-a forța a stins mereu, cu aroganță, făclia viselor egale.”

Adrian Robertin Dinu: ”Unii "boschetari" sunt pe stradă, din cauza sistemului judiciar profund corupt, a politicienilor și a unor ticăloși de popi, care distrug ultima speranță a acestui popor: credinţa în Dumnezeu! Să muriți bine!”

Lenuța Lenuța: ”Dreapta politică vrea cu orice preț să adâncească prăpastia, pe care tot ea a creat-o, dintre români împărțindu-i în noi, "deștepții", și ei - proștii. Ferească Dumnezeu să apară o revoltă a săracilor, că o să vă ascundeți ca șobolanii!”

Mircea Ursache: ”De obicei guvernele cheltuiesc mai întâi bani de împrumut și apoi se gândesc cum să-i dea înapoi sau nu-i mai dau și lasă asta în grija guvernării care vine după ei.”

Ramona Strugariu: ”Comisie de anchetă pentru colectiv ați făcut? Că am cerut. Dar pentru situația națională dezastruoasă a contaminării unor spitale întregi cu bacterii periculoase, pe care nu le mai scoate nimeni din ziduri? Dar povestea Hexi ați anchetat-o? Dar pentru copiii legați de paturi, în spitale, ați făcut comisie de anchetă? Dar pentru cazurile zguduitoare de copii și tineri din centre de plasament, abuzați și sedati cu medicamente foarte puternice, cu viețile sfâșiate de niște oameni care și acum se află în funcții, ați făcut vreo comisie de anchetă? Dar pentru cazurile de sclavagism, cu complicitatea autorităților locale? Că sunt oameni din sistemul public, profesioniștii voștri, numiții voștri politic, fără concursuri, protejații și acoliții celor mai cinstite și mai eficiente guverne. Dar pentru cazurile flagrante de discriminare din școli? Nu. N-ați făcut.”

Camelia Iuliana Radu: ”Vorba mea s-a născut în foame!”

Florescu Marilena: "Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări. Sărăcind în aşteptări ne vom îmbogăţi în bucurie."

Cristi Dinică: ”Nici nu-mi imaginez cât de frumos ar fi fost, dacă ar fi fost frumos!”

Valentina-Cristina Martinescu: ”Cum fac sã zbor? Îmi dați dvs o pereche de aripi?”

Gabriel Tora: ”Mă duc să-mi bag un bulgare de zăpadă în chiloți. Mă mai… inviorez...  

Gina Zaharia: ”Am deschis uşa şi am ieşit. Afarä, ziua se spăla pe måini cu zăpadä.”

A pelativul "Te rog!" este o formă de supunere ("te rog să mă lași la joacă!)", o cale de comunicare ("te rog să mă asculți!)" sau bun simț (Te rog: întinde-mi mâna, dă-mi un sărut, iubește-mă). În cazuri de vinovăție extremă, devine implorare: "Nu mă ucide!" Cu "te rog" suntem educați să cerem dreptatea. Cei puternici au pretenția, prin adresăminte, să fie rugați să dea ce ni se cuvine și tot ei dispun dacă suferi ori mori.

Terog-ul devine, prin repetiție, tot mai tăios și vindicativ. Doar când ne rugăm lui Dumnezeu devine rugăciune, atunci ne predăm singurei puteri în care credem, acceptând voia Sa. Și, nu de puține ori, neprimind răspuns, credem că nu merităm, că mai avem încă încercări de trecut. Și-atunci taci, îți primești destinul în față, aștepți răul, îl înduri.

Sunt oameni care suportă greutățile în tăcere, multora li se pare sub demnitatea umană să ceri, cu atât mai mult să întinzi mâna. Zaharia Stancu îl are pe Darie care adoarme pe trotuar, din cauza oboselii și arșiței, și, când se trezește, în pălăria sa, așezată inconștient cu intrândul la vedere, găsește un pumn de bănuțiș, pus acolo de trecători, iar el îi dă, apoi, unui cerșetor adevărat. Străinii se plâng întotdeauna că zonele turistice sunt înțesate de copii care te aleargă să le dai bănuțul după care nu te apleci, dacă-l scapi jos. Regii obișnuiau să-și arate mărinimia aruncând gloatei, de la balcoane, ligheane cu monede, Becali este astăzi pândit pentru generozitatea sa. Iar atunci când murim, după pornirea din vămile răspântiilor, un apropiat aruncă bănuți peste umăr. Cu cât sărăcia este mai mare, cu atât scade speranța unei vieți normale și omenii se rup de la fragedă vârstă de trendul integrării spre civilizație. Mai grav, sunt cumpărați sau răpiți pentru cerșit, și asta este crimă.

Omul care cerșește își face un bioritm încât strada și mediul infam îi devin prietenoase, se adaptează acolo punând, astfel, sub semnul

întrebării scopul înalt al vieții.

Ar trebui ca măcar mâncarea să fie îndestulătoare pentru oricine.

Știu, veți spune că trebuie bani și nu sunt. Eu cred că bani prea mulți cheltuim pe infinite lucruri inutile, din dorința de a ajunge țările civilizație din urmă, ceea ce este posibil când... se vor ajunge roțile de la căruță!

Să bați sau să nu bați într-o poartă închisă?

Gestul aparține celui care bate. Vrea să-l salveze pe cel dinăuntru? Îi cere ceva? Vrea doar să îl atenționeze asupra unei probleme?

Fiecare răspuns depinde de omul din spatele porții închise. La poartă poate bate Isus, un hoț sau aproapele.

În ziua de azi, Iisus nu bate decât în poveștile religioase. Un hoț studiază terenul și acționează după căderea nopții. Rămâne... Aproapele. Dar ce poate voi el? Ajutor de supraviețuire, că mâine este prea târziu? Un sfat care, pentru el, înseamnă viață sau moarte? Un ajutor concret pentru a i se salva un membru al familiei? O chemare la unire pentru a depăși niște bariere de netrecu,t pe care dușmani, mai mult sau mai puțin vizibili, le pun pentru a stăpâni lumea?  Omul acela vrea o încurajare ori poate o simplă comunicare firească?

Iată motive și tot atâtea răspunsuri.  

Să ținem porțile deschise?  Să le zăvorâm încă?

Ce s-a înțâmplat de am ajuns la aceste extreme? Oare eu sunt un pericol în fața căruia trebuie să blochezi totul, că sunt un om rău, sau trebuie să-mi spui din timp secretul împingerii zăvorului, să pot intra liber, doar să te fac atent cu un cioc-cioc subtil în fereastră?

Oameni buni, cu cât ne închidem în spații de nepătruns, cu atât lăsăm liber răilor să facă ce vor cu viețile noastre. 

 

 

Omul-șmecher este din sămânța dracilor. Cuvântul șmecher îi place, e un alint, fiindcă înseamnă că-i descurcăreț, că-i merge mintea.
Când ajunge la ciolan se-nconjoară cu de-ai lui, ăia care deformează legea și adevărul până devin minciună și fărădelege, le face steag și-l flutură tot timpul, să fie văzut, să creadă toată lumea că e cinstit și gospodar, ca doar el este... bravul națiunii.
Drumul omului și al dracului este același, până la un punct. Pe el calcă și Geniul și Imbecilul, și Frumosul și urâtul, și vinovatul și nevinovatul. Parcursul are câteva borne de atins: mergi la o școală să înveți să gândești singur, alegi o îndeletnicire în care trebuie devii atât de bun încât să obții foloasele necesare să supraviețuiești, să ai un loc al tău și obiecte care îți plac ori de care ai nevoie în munca ta.
Știința a descoperit că om de succes ajunge ăla căruia nu i-a mers mintea la învățătură decât până la nota indulgentă, cu media săltată de zecele de la sport și purtare.
Șmecherul își trăiește viața, nu se pregătește elaborat pentru ea, îi place de mic, la nebunie, jocul ”Dânsa-ntr-însa”. El învață de la alții, din zbor, că n-are timp să memoreze multe pagini, dar se descurcă memorând doar răspunsul întrebării care știe că i se va pune. De mic, timpul și-l petrece cu ”pretenii”. Din ei și-a făcut aliați care îl ajută, prin ponturi ori complicități, să reușească în afaceri. Tot ei îl scapă de lege, îl acoperă cu împrumuturi fictive sau mărturii mincinoase.
Omul lui Dumnezeu își descoperă unicitatea, apoi și-o perfecționează învățând din greșeli și se afirmă cu ea aplecându-se asupra lucrurilor lumii, aducându-le ceva în plus. Ei sunt înaintemergătorii spre desăvârșire. Oamenii lui dracu îi urăsc și se iau la întrecere cu ei, dar lucrul lor este de mântuială, este făcut să-ți îți ia ochii cu suprafața, înăuntrul este gol, pentru că... merge și-așa. Se laudă că-s cei mai buni, chiar au tupeul să te ia de mână să îți arate și nu se lasă până nu smulge gurii tale aprecierea. Dar facerea lor nu rezistă: după prima ploaie se dărâmă tencuiala, apare imediat rugina, la o mică zgâlțâială se prăbușește, o smulge vântul... căldura o topește, întinderea o rupe... Facerile lor funcționează doar cât timp taie ei panglica, după aceea... Dumnezeu cu mila!
Șmecherul este violent, lui îi place bătaia pe stradă, ”te face” imediat, dacă-i devii neplăcut ori îi faci o observație, chiar te amenință cu moartea! El memorează replici cu care-și susține fărădelegile - dacă este prins cu mâța-n sac varsă ploaie de lacrimi, toate bolile din lume se manifestă brusc în trupul său, cade-n genunchi și cere iertare, că... e... om și... ”nu e om să nu greșeasCĂ, CĂ nici dumnezeu nu le știe pe toate”!
Dar șmecherul nu face mica și multplăcuta greșeală a imperfecțiunii, din care să învețe și să o depășească, el greșește pervers, să îi rămână, dacă e rost de necuvenite. Totul la el se reduce la bani. Dacă dăruiește, pretinde într-o zi să i se facă ceva care costă de 100 de ori mai mult. Omul dracului promite și nu se ține de cuvânt. Omul dracului încalcă legea să își atingă scopul, apoi distruge toate probele. Când ajunge la sacul comun cu bani, subtilizează milioane și se justifică arătându-ți un gard de 2 lei sau un zid dat cu vopsea, pe care are și tupeul să scrie ”Aici sînt banii dv”. Și babele îl cred și-l iubesc. Dacă beneficiezi de un drept legal, presupunând că ajungi să-l și primeșți, o face în așa fel încât să simți că ți l-a dat el, de la moșia lui, că poate oricând să ți-l ia, apoi se laudă la toată lumea și-ți reamintește toată viața că te-a ajutat.
De un om al dracului, chiar dacă sunt mulți oameni buni, nu se scapă cu una cu două, să se poată face și ceva bun și durabil pentru Țara asta. De oamenii lui dracu nu scăpăm în veci.
Naiv fiind, poporul român se preface că doarme. Așteaptă să se sfâșie între ei, numai că EI să se... sfâșie... ba!

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Mihaela Miha: ”Clasa noastră politică nu face altceva decît să întărească celorlalți convingerea că sîntem un neam de hoți și de șarlatani. O clasa politică ce nu știe ce înseamnă interesul românilor. Există atîta ură și dezbinare între noi încît nu știu de vom mai putea vreodată să ne coalizăm pentru o cauză comună. Această clasa politică ar trebui să dispară. Pînă la apariția altei orînduiri sociale (dacă se va produce) mereu vor exista două tendințe sociale opuse: una ce are drept scop libertatea totală a individului și alta ce urmărește dependența lui totală. Mereu vor exista oameni cu suficientă putere (adică libertate totală) ce vor determina dependența celorlalți de ei.”

Marius Epure: ”Ceea ce este cât se poate de nociv pentru conștiința socială românească este confuzia dintre adevăr și minciună, dintre drept și nedrept, dintre bine și rău, dintre valoare și nonvaloare.”
Minerva Grama: ”Cred că vremea noastră va veni. Atunci libertatea va fi libertate şi niciodată încătuşare; omul va fi om şi niciodată laș ori iresponsabil, valoarea va fi valoare şi niciodată un lucru de nimic; viaţa va fi viaţă şi nu o ruină, ordinea va fi ordine şi nu haos; Credinţa va fi credinţă şi nu manipulare grosolană de diferite feluri, iubirea va fi  iubire necondiţionată şi niciodată ură, copilăria copiilor noştri nu va fi jaf şi batjocură iar românii - umbre sau imitaţii ale altora!”

Petre Vasile Czompa: ”În ţara asta chiar nu mai contează nimic, dar absolut nimic în afară de culoarea politică, grupul de interese din care faci parte, nivelul slugărniciei, gradul... de pupincurism şi lichelism!”

Ioan Roșca:” Avem un sistem social secătuit de scrupule, în care animalica luptă pentru interesele individuale se combină patologic cu încadrarea în uriașa structură mafiotă rămasă la putere. În spatele inflaţiei de vorbe goale se află conştiinţe plămădite de vînătoarea chilipirurilor: de la hoţul de lemne/teren/ fier vechi/ utilaje/recolte/prundiș pînă la parazitul din administraţie/ justiţie/ educaţie/cercetare etc.,  acoperit cu diplome-bidon, bazate pe plagiat. Micul hoț bine adaptat se poate simţi ameninţat de vestea întemniţării unuia mai mare: cine ştie unde ar ajunge un val de justiţiarism, dacă ar cuprinde România… De aceea el va fi precaut, evitînd poziţiile publice tranşante, arătîndu-se tolerant, împăciuitor, concesiv, uman, înţelegător faţă de "suferinţele" unui detronat. Sau va tace, cufundat în pasivitatea generală. Se fac eforturi preventive greţoase, pentru ca populaţia să nu prindă gust pentru "răzbunare", pentru reglarea de conturi, pentru pedepsirea celor care au distrus viaţa supuşilor împinşi la înhăitare şi consimţămînt. Adevărul dur e că omul, singur sau înhăitat, silit să vîneze prin societate, în situaţii tot mai complexe, şi-a dezvoltat șiretenia, capacitatea de a simula, de a organiza exploatarea şi înşelarea altora mult mai mult decît calităţile morale propovăduite ipocrit şi care cam stînjenesc la nivel "pragmatic". Aspiraţiile nobile au rămas ferment pentru literatură, continuă să motiveze cîţiva visători şi să fie invocate de toţi prefăcuţii. Dar s-au dovedit prea fragile pentru a deveni natura intimă a celor siliţi să găsească soluţii de supravieţuire, asmuţiţi comercial către bunăstare cu orice preţ. Nu se mai crede, în masă, în valorile oficiale: cinste, solidaritate, sacrificiu etc. E plină lumea de farse şi aparenţe, de la perfidiile politice la scamatoriile universitare. Dar nu cunosc un loc şi un moment în care renunţarea la orice dram de nobleţe, adoptarea filosofiei neruşinării fără limite, să atingă cotele din România de azi. Acesta e rezultatul reeducării, într-o societate care îşi croieşte sensurile urîte din mers. În ţara în care s-au comis atîtea porcării nepedepsite, infractorii fac şi aplică legea, victimele au fost împotmolite în complicităţi iar cinstea duce la mizerie - nu se putea înteţi cultul pentru adevăr, dreptate, corectitudine. Minoritarii cu instrucţie reală sînt învinşi cancerigen de potopul falsificatorilor veleitari, însetaţi de posturi, sinecuri, ocazii, putere.”

Portret de movilean
Uneori ai nevoie de încremenirea unui chip pentru a-l înţelege pe dinăuntru, întrucât agitaţia clipei îl umblă cu suişuri şi coborâşuri de linii şi planuri, încât poţi greşi. Alergăm totdeauna dupa ceva şi, de prea multe ori, ceea ni se cuibăreşte în pumni, ca o comoară, lăsăm să se prelingă, ca ţărâna, printre degete. Anumite fotografii pot spune totul, cu atât mai mult când surprind trăiri extreme. Vorbesc despre om, cel mai mult, ochii acestuia - ne fac atenţi şamanii lumii.
Mumoasei îi plac florile mumoase, a căror iernare le-o pregăteşte cu multă grijă, îi place mumosul migălos obţinut prin împungere cu acul. Este extrem de sigură pe sine: „sunt ce trebuie”, „eu sunt miezu’”, „ascultă-mă pe mine şi va fi bine!”, „dacă nu eu, atunci cine?”
Are o aşa mare milă de oameni, încât o revarsă şi asupra oamenilor… de zăpadă, pe care îi învaţă, ca pe copii: „Omule, foloseşte mâinile pentru a mângâia, îmbrăţişa, şterge lacrimi, nu pentru a lovi sau a face rău celorlalţi! Rămâi ce eşti, nimic mai mult, urmează-ţi drumul în tăcere, de ai greşit sau ai pierdut! Un cuvânt crud poate distruge o viaţă.”
A învăţat să aibă succes studiind privirea şi zâmbetul: „Zâmbetul este curcubeul lacrimilor” (oau, ce periculos!) Ştie că lucrurile măreţe se fac doar cu pasiune. Dacă nu apar de la sine, ştie cum să le forţeze să apară. Despre Iubire crede că este un şir infinit de-ntrebări, pe care facem echilibristica vieţii.
Îi dau inimioară roşie şi închei cu vorba ei: „gata, la somn!”, nu înainte de a-mi propune să-i urmăresc evoluţia - îmi aminteşte de tânărul care eram la 20 de ani şi care mă ceartă mereu, nemulţumit de ce i-am făcut cu visurile.

 

”Viața e grea; mai ales dacă ești prost” (John Wayne).

Este grea pentru omul cinstit, deci sărac. Pentru ”deștepții” care mint și fură este ușoară. Săracul care fură o face doar să poată trăi, nu pentru un confort existențial. Este grea întrucât, încă de la naștere, nu există condiții egale de afirmare. Drepturile la educație, sănătate și apărare sunt nimic în fața dreptului la supraviețuire.

Acest drept trebuie obținut constituțional. 

Dacă Poetul aleargă după dreptate, să o găsească ori să o facă, înseamnă că își asumă destinul de întoarcere către Tatăl, întoarcere la Fărăpăcat, printr-o luptă cu sine și cu toate ce îl înconjoară, pentru purificare. Poetul se pare ca a obosit, vrea să se întoarcă în sine, acolo unde era și este întotdeauna liniștea și iubirea. Nu este exclus ca niște admiratori teribiliști să pună mână de la mână să înalțe o statuie impunătoare omului care renunță la dumnezeire, căruia îi este o foame inexplicabilă de păcate.

Dreptatea este steagul roșu al libertății, e roșu de sângele care se varsă din ciocnirea cu răul. Steagul alb este al predării, al lașității, trădării, nespiritului. 

Poetul vrea doar iubirea. Toți o vrem! Oamenii mari se luptă cu răul cu infinită iubire, fac dreptate cu iubire, devenirea chinuitoare a dumnezeirii presupune suferință amestecată cu iubire. Iubirea este peste tot. Dar nu trebuie să abandonezi urcarea spre perfecțiune pentru a o avea, este de ajuns să o strigi și îți va fi alături în alergarea după dreptate. Iubirea carnală, în absența iubirii a ce ești ca spirit (și ești doar gândind și promovând fărăprihana), este specifică animalelor și este folosită de acestea doar pentru perpetuarea speciei. 

De când mă știu, caut un om în care să cred. Diogene îl căuta cu o lumânare, eu îl caut printr-o reacție chimică. Aproape am ajuns la capătul drumului și... nimeni și nimic nu este. Toți știu cum ar trebui să fie, toți au pretenție de la alții să fie, toți găsesc scuze de ce nu sunt... Viața este o măreție eșuată în derizoriu și aceasta se întâmplă doar fiindcă toți vor să primească ceva, nu fac ceva de dragul frumosului, nu se sacrifică de dragul spiritului, nu iubesc necondiționat, dăruiesc doar ce aruncă, își pângăresc singuri albul, se înalță tot mai înspre inutil... Eu nu mai cred că există oameni...

Toți sunt însetați să ajungă în poziția în care devin stăpâni peste aproapele. Urcând Golgota Cuvântului multe mai sunt de văzut, gândit și spus!
Vreau să știu dacă Președintele României știe, la virgulă, ce relații bilaterale a avut România cu oricare dintre statele lumii; cu Cipru, Mongolia, Bolivia, Canada etc.?

Vreau să știu cum conduce țara prin telefon, cu o mapă  și pix, aflat la ski sau la plajă pe Insula fericirii (Kiribati), dacă apare o amenințare la graniță (gen Germania-Polonia) și se cere predarea României în 30 de minute?

Vreau să știu care este poziția Președintelui vis-a-vis de atacurile SUA a multor țări sub motivul instaurării democrației?

Vreau să știu care este părerea Președintelui în ce privește politizarea organismului UE, când câteva voci au devenit dominatoare, impun țărilor membre reguli pe care unii nu le respectă, încalcă grosolan pactul de aderare?

Vreau să știu dacă Președintele are o explicație pentru deprecierea încontinuă a leului, ceea ce face imposibilă ajungerea țării noastre în rândul statelor evoluate, eventual  să aflu un plan de bătaie pentru următorii 5-100-1000 de ani, încât să știm precis pe ce treaptă vom evolua și câte ne mai trebuie pentru a deveni o lume perfectă? 

 

Acum 400-600 de ani, odată cu apariția industrializării, omenirea a ieșit din timpul cosmic și a intrat în cel istoric, numit și cel bolnav, pentru că a început îndepărtarea de Dumnezeu, ajungându-se la negarea Lui. Cum? în timpul cosmic omul trăia în armonie cosmică, identificată prin ciclurile mari de timp în care reușita nu depindea doar de munca proprie, ci și de ajutorul divin. Astfel, omul începea cu recoltarea seminței, păstrarea ei, semănarea și îngrijirea atentă până creștea, înflorea și făcea rodul necesar vieții. Rodul era obținut dacă Dumnezeu avea grijă să ofere și condițiile prielnice dezvoltării plantei. Industrializarea a scurtat ciclul de repetabilitate de la 1 an la 1 lună, 1 săptămâna, 1 zi, 1 ora și oferă muncitorului recompensa /rodul cu care se poate obține imediat bucuriile necesare vieții. Întoarcerea la armonia cosmică presupune mulțumirea cu foarte puțin în schimbul unei munci epuizante. Mai înseamnă să fii fericit ca sclav la tine, când erai nefericit muncind altuia, făcând un efort mai mic sau chiar... nemuncind.

Judecătorul este un om special pentru că, în numele dreptății, condamnă răufăcătorii și aceștia, prin rudele lor, se pot răzbuna. Judecătorul, cel care condamnă, el singur merită respect și protecție, merită o viață liniștită și îmbelșugată. Ca toți din această țară care își riscă efectiv viața. Ei trebuie plătiți mai bine cât timp lucrează și, la pensie, pot primi o rentă lunară. Acești speciali trebuie identificați nominal. Pompierul care intră în foc cu furtunul și nu paznicii, șoferii sau birocrații din instituții; polițistul din stradă care a imobilizat infractorii și nu birocrații; salvatorii oamenilor din munți, apă, subteran. Speciali mai sunt cei care stau gheboșați asupra unor microscoape/documente și cercetează o viață să 

descopere ceva care ajută umanitatea; cei care își dedică viața unei pasiuni și obțin mari premii (sport, cultură etc.) și devin, astfel, modele reprezentative cu care poporul se mândrește. Puținii aceștia merită o rentă viageră cât un salariu mediu. Restul nu.

 

Zicea Albert Einstein: ”Îmi place să am răbdare în rezolvarea oricărei probleme.”

A rezolva problemele ”cu răbdare” depinde de cel care plătește. Când ți se cere normă de 5000 mp de prașilă porumb pe zi, nu poți munci cu răbdare și iubire. Nu poți nici dacă muncești fără normă zilnică, ci cu plata pe lucrare, fiindcă depinde de suma primită. O babă a căutat până a găsit un amărât să îi spargă niște lemne cu dalta și barosul, oferindu-i 50 lei. După 4 zile de bușeală l-a luat familia acasă,că prea se bătea joc de el, așa că a muncit dijaba, iar baba a rămas fericită, cu multe lemne despicate și cu banii nedați. În America oamenii sunt mai rentabili decât roboții (am văzut 

documentare!) Dacă lumea aceasta este strigător la cer de anormală este din cauză că animale puternice au creat sistemul ca ei să trăiască din munca altora. Cei care muncesc, chiar dacă li se oferă un timp de odihnă, nu pot avea starea de a munci cu răbdare și drag. Aceștia nici nu pot intra în istorie prin creații personale.

Am momente când mă bucur că gașca Soros va confisca banii și

proprietățile - să-i văd p-ăștia care, neam de neamul lor, au avut răbdare când au rezolvat o problemă, cum fac cald în casă fără lemne, gaz sau curent electric. Să-i văd cum culeg din grădină legume de la plante care au avut apă doar cât s-a îndurat Dumnezeul Musk, să-i văd cum merg pe jos, cu hainele rupte și desculți, cum mănâncă pământ după ce totul se va pustii... Dacă lumea aceasta nu este o lume perfectă, este doar din vina celui care a voit să aibă totul fără să și merite.

 

Bacovia, cu 600 cuvinte, a devenit clasic al literaturii. Vocabularul înseamnă a cunoaște cuvintele necesare să devii înțeles. Un personaj de-al lui Ion Ruse (în "Coșava din port") căuta câte un cuvânt elevat și îl folosea cu zel în orice conversație, până îi intra în reflex, apoi căuta altul și tot așa. Dex-ul nostru are o infinitate de cuvinte care sunt sinonime cu cele uzuale, iar elitiștii le folosesc pentru a demonstra că sunt deștepți, fiindcă, pentru a-i înțelege, trebuie să deschizi neapărat dicționarul. Un astfel de limbaj este construit intenționat pentru a se separa de gloată, cum au impus și altele (ținutul furculiței în mâna stângă, casele înalte, vorbitul la masă în limbi străine, ascultarea doar a muzicii clasice, ținuta cu frac sau cu vestă s.a). Admir această superioritate, dar, dacă o pun în balanță cu mâinile bătucite și crăpate, din motive de săpat grădina, elita devine zero în ochii mei.

Înainte de orice, săpați-vă grădina!

ps. Duminicalii m-au amenințat cu piatra, dacă îi trimit la dicționar să mă poată înțelege.

A te gândi doar la tine, ca vehiculată utopie, înseamnă a te salva pe tine. Și te salvezi fugind de lume și refuzând să muncești altuia ori muncești la stăpân de sclavi trecând prin umilința sclaviei. Soluția pentru țară constă în legi noi, care înseamnă reguli și criterii de performanță pentru toate puterile statului. Iată una: „Justiția să găsească soluții încât în 5 ani să nu mai existe nici un infractor în țară”. Regulile trebuie să combată și să învingă ideile cercurilor cu interese (cele care întotdeauna au învins!) Regulile noi nu eliberează din sclavie când sunt emise de stăpâni. Pot elibera doar dacă sunt emise direct de popor. Soluția cea mai bună este dictatura binelui, în afara acestei soluții nu există o alta.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
Părintele Arsenie Boca: ”Cine își stăpânește sințămintele, acela își petrece viața în pace. Nu e un biruitor mai mare pe pământ decât acela care se biruiește pe sine însuși și domnește asupra patimilor sale.”
Anne Marie Bejliu: ”Mă răzvrătesc atât de mult împotriva sufletului meu încât simt cum creşte în palma stângă biciul indiferenţei, mă dor oasele de atâta căldură, răceala oamenilor mă înveleşte.”
Scrieridotnet Wordpress: ”Ideea de Stat-tătic care se va îngriji de oricine este total eronată. Statul trebuie să fie doar un garant, un custode al Legii. Statul nu este proprietar, nu este comerciant, dar este pus ca şi câine de pază în funcţionarea proprietăţii şi a comerţului. Ţara, în ceea ce privește rezervele imobile şi consumabile, este proprietatea poporului. Statul trebuie să nu aibă alt venit decât o taxă de timbru de n%, pe care va trebui s-o achite oricine încasează bani, indiferent de ce şi pentru ce. Muncitorul trebuie să fie plătit cu parte majoritară de proprietate la lucrurile care se produc, Angajatorul trebuind să fie considerat un chiriaș al mijloacelor sale de producţie, prin urmare primind doar o dobândă la banii puşi în investiţie. Programul de muncă să fie redus la doar 4 ore pe zi, 4 zile pe săptămână, astfel să aibă cu toţii acces la muncă.” 
Alexandrinna Aianis: ”Atâta timp cât poporul român este ținut forțat în întuneric, nu va alege lumina decât la biserică, și aia, însă, tot un întuneric fiind. Mai mulți jurnaliști și formatori de opinie curajoși sunt șansa de a ajunge la lumină, cândva, măcar să știm că există.”
Ioan Roșca: ”Cînd va veni momentul ca politicienii să răspundă pentru distrugerile în masă, comise pentru îmbogăţirea unei clici? Nu vom putea pedepsi pe nici unul dintre cei care ne-au decimat prin intermediari. Cine va putea dovedi că Iliescu a cerut ca un anume om să fie bătut sau ucis, sau ca o anume întreprindere să fie distrusă sau devalizată?”

Mona Bernhardt-Lörinczi: ”Noi nu avem arme și nici televiziuni să filmeze ilegalităţile. Nimeni nu este perfect. Cum poţi cere unei fiinţe umane să fie perfectă într-o societate totalmente imperfectă?! Justiţia este oarbă, pentru că într-o mână ţine sabia cu care taie capetele politice nesupuse și capetele pulimii fără apărare, iar în cealaltă mână ţine cele două talere care pot atârna întotdeauna într-o parte sau alta, depinde de cine se află pe unul din ele.” 
Aurelis Marcus: ”Zadarnic îmi îngădui trândavele victorii/ nu am avut iubită, nu mi-au rămas jurnale/ eu ştiu doar despărţirea citită în istorii/ şi-n foşnetul de vorbe din cărţi universale.„
Ion Maldarescu: ”Dar ce-o fi aia democraţie? Cumva „libertatea" jafului parafat de lege şi intitulat „privatizare"? Ruptă în bucăţi, societatea românească a fost revendicată de găştile de profitori.”
Constantin Ciobanu: ”Sistemul prin care paraziții se protejează poate fi doborit de un alt sistem organizat.”
Ileana Andersson: ”România este silită să zacă într-o apă politică stătută și urât mirositoare.” 
Ștefan Ion: ”Mulți mă întreabă cât se dă ca să iasă în stradă și să protesteze!!!!! nu au speranțe, nu au viitor... trebuie o analiză profundă și găsit acel .."zvâc" care să inițieze o reacție în lanț... ceva asemănător din decembrie 1989. Tinerii sunt afectați iremediabil, nu mai zâmbesc, a dispărut acea stare euforică a adolescenței... România trăiește o DRAMĂ.”

Constantin Condurache: ”Să renunțăm la consum, renunțând astfel la jugul pe care ni l-au pus bancherii în jurul gâtului. Și, cel mai important, să conștientizăm că nu există doar stânga și dreapta.”

Pena Nicolae: Până nu se va crea un organism de control, independent de aparatul de control al statului, care să nu fie plătit de către stat, să nu se subordoneze statului, în care să poată intra oricine, în această țară va domni prostia, hoția, minciuna, corupția și voia bunului plac.”

Cum să ne unim? Deschizând larg porțile! Cine intră este tratat ca un frate. A fi lider este o muncă, așa cum muncă este să maturi prin curte. Dar este nevoie de un conducător care să armonizeze oamenii, discuțiile, ideile, acțiunile. Liderul nu vine el cu idei/soluții, ci conduce oamenii în așa fel încât fiecare își exprimă soluțiile. A distruge ideea de șefie este o mare prostie, că fiecare om se naște geniu - avem o infinitate de genii în spațiul cu porți deschise.

Nu se pot uni patrioții, pentru că unii nu recunosc genialitatea celorlalți. Pentru aceasta trebuie reguli meritocratice care așază valoric fiecare geniu pe scara genialității. Funcționarea regulilor trebuie gestionată cu mare artă, încât să nu se supere nimeni, ca fiecare să își accepte treapta ca salvator al țării, ca un ales al divinității, și nu ca un izgonit sau nedreptățit. Ca în iubire, de altfel, când respingi un om fără să îl jignești, iar el va continua să te iubească toată viața.

Ofer un exemplu: Trebuia să angajez un om și am dat anunț la ziar. Mi-au venit 60 la poartă. Am avut răbdare cu fiecare în parte, le-am dat o probă de lucru extrem de simplă și le-am spus ce am nevoie de la ei. Era vorba despre o migălire artistică făcută cu vârful unei pensule. Le-am cerut să deseneze 2 linii verticale asemenea și să-mi facă 3 puncte dispuse artistic.

Doar unul m-a satisfăcut: o migălit 8 ore și nu a reușit să facă ce i-am cerut, fiindcă era mereu nemulțumit și ștergea. Nu avea o școală de artă, venise din vârful muntelui să învețe o meserie. Am respins pictori cu expoziții personale, absolvenți ai liceului de artă, vreo 2 cu facultatea de arte plastice. Veniseră plini de ei, convinși că îmi dau lecții. Ei credeau că o apăsare cu pensula pe un suport se cheamă punct. A trebuit să îl conving pe fiecare că nu mă poate ajuta în munca mea, fiindcă ceea ce crede el că este punct este în realitate o linie. Și i-am pus să vadă singuri cu lupa și le-am dat șansa să facă un punct până va fi punct. Dar au abandonat rând pe rând, așa cum au venit. Au recunoscut că nu pot, că atâta pot. Dar nu s-a supărat nimeni. Și am descoperit aceasta peste câțiva ani când am avut o intervenție chirurgicală grea, că a trebuit să stau la reanimare 6 zile. Îmi revenisem cumva, se schimba tura asistentelor și... se apropie de mine o femeie, mă privește uimită recunoscându-mă. "Domnul... Tudor?" "Da"- îi răspund. "Am dat testare la dv, m-ați pus să fac punctul și nu am putut!" Nu era supărată, era realmente încântată să mă îngrijească. Mi-a pus oxigen în nas, mi-a udat buzele cu tifon, mi-a schimbat lenjeria... m-a mutat după un paravan să nu mă afecteze psihic sunetele unui bolnav care era în agonie sau aparatele la care era conectat, că bolboroseau înfiorător...

Cam... așa se face unirea, nicidecum renunțând la lideranță, ci așezându-se corect fiecare pe treapta meritorie. Ca genii și nu ca proști.

 

Anonim: ”Când tu vei fi perfect, atunci să-mi spui unde am greșit eu...”

Cu toții greșim, important este ce faci după ce greșești. Ion Agârbiceanu are o scriere cu un conțopist care se lasă corupt de un mafiot, să falsifice un act contabil. Personajul respectiv completează actul în așa fel încât, după ce este aprobat de administrație, în formă legală, adaugă înaintea sumei o simplă cifră iar mafiotul încasează banii și este recompensat cu o sumă. Ei bine, mustrat de conștiință, contopistul se autodenunță, autoritățile cercetează actele și, după ce-l declară nevinovat, nesuportându-și nevinovăția, se sinucide.

Iată atitudinea omului care a greșit o singură dată în viață. Nimeni nu este perfect, dar evoluția spirituală a fiecăruia așază între oameni trepte infinite. Acest om din povestea lui Agârbiceanu (Opere, vol. VI), pe scara perfecțiunii, este foarte aproape de Dumnezeu, iar cel care greșește în fiecare clipă, convins fiind că nimeni nu este perfect, este un șmecher ordinar pe care nu-l apreciază nici Dracu!

 Poetul are o trăire poetică permanentă, el scrie continuu pentru a se reconfirma. Fiecare vers este un jurnal care oferă dovada că nu a trădat nici o clipă, că cele ce a gândit au fost cărămizi puse în zidul posibilei lumi perfecte, asemănătoare cu cea din imaginația sa. Adrian Păunescu a scris doar capodopere. El este acuzat că a lăudat dictatorul și a fost decăzut în fața celor care nu au lăudat. Dar EL a construit de pe prima linie a frontului, acolo unde se moare, arătându-i dictatorului calitățile, dar și cerându-i ceva. Cu o palmă a mângâiat și cu cealaltă a bătut. Păunescu a rezolvat niște probleme naționale, cei care au tăcut nu au rezolvat nimic.

În 1989 Păunescu a fost chemat de dictator să liniștească poporul. Păunescu nu a ascultat și nimeni nu-i vede curajul și meritul. Dacă mergea la tv, aveam pa Revoluție.

Bartolomeu Anania: ”De multe ori mă întreb de ce m-o fi urând acest om, nu i-am făcut niciun rău, nici măcar nu am nicio legătură cu el, nici nu îl văd. Și totuși e împotriva mea, mă bârfește, mă vorbește de rău. Îmi dau seama că singurul meu păcat e acela că sunt mai bun decât el.”

Se spune că trebuie să plantezi ațâția copaci câți poți avea în grijă, să ai atâta pământ cât poți munci, atâția copii câți poți crește, atâția prieteni câtă prietenie le poți oferi. Altfel nu meriți binefacerile acestora. În cazul în care ai mai mult(e), ieși din tiparul normalității și meriți disprețul. Cu atât mai mult cu cât cele ce ai sunt din drepturile altora. Acestei uri firești i se adaugă altele: dacă ocupi o poziție profesională sau socială nemerituoasă, dacă nu îți îndeplinești obligațiile legale și morale față de semeni, dacă ai atitudini care irită sau te fac dușmanul celor mulți, dacă manipulezi folosind credința, politica, banii... Iată destule motive de ură. Dacă o meriți sau nu, tu singur o știi. Nu se urăște fără motiv. Unul banal poate fi ieșirea din egalitate, concretizat, de când este lumea, în ură de clasă.

 

Era de sfânta Fericirii, când ai înfipt un spin iubirii. Apoi l-ai frânt, să nu mai pot, chiar dacă vreau, să îl mai scot.

 

Voci flămânde cer şi privatizarea infrastructurilor, adică să le dam şoseaua pe care o avem, din banii noştri făcută, și să încaseze mulţii bani, fără chitanţă.
Or să ceară, apoi, să ne pună şi casele la vânzare, uite-aşa, să plătim la intrarea în bloc, în curte, la wc, bucătărie sau dormitor! Nemernicii sunt inepuizabili la idei, degeaba am suportat să fure tot - nu se termină, nu scăpăm!
Am ajuns să iubesc la nebunie crizele, chiar de ne ameninţă mai rău ca al treilea război mondial. Se minte tot timpul că este criza, să se poată cumpăra hălci din ţară pe daiboge. Criza adevarată ne deschide ochii şi vedem încotro ne-ndreptăm. Datorita ei, la nivel capitalist-european, venitul minim garantat este văzut drept o necesitate şi s-a hotărât, în consecinţă, ca salariul minim să fie 60% din cel median. Lipseşte o singură măsură şi aceasta nu se ia, pentru a îngropa armele mele politice: să se angajeze obligatoriu 1 persoană din toate familiile, să se astâmpere un pic asurzitorul guiţ al sărăciei.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Gabriela Baciu: ”Cu ce ne vom mai bucura sufletele? Despre ce vom mai scrie? Dintotdeauna natura a fost o muză pentru cei care au dăruit nemurire cuvintelor, iar dacă singuri ne obligăm încă de pe acum să o uităm, vom deveni seci şi orice picătură de creativitate va muri în noi sau se va usca în materialele de construcţie. Cred că şi cerul ar obosi, în condiţiile acestea, să se mai însenineze sau să se mai acopere cu nouri. Pentru ce să-şi mai irosească puterile, dacă pentru noi va deveni doar un tavan şi nu poartă către infinit? De ce să mai lumineze Soarele? Ca să fie observate mai bine blocurile şi câteva băltoace pe care le numim oceane? Dacă suntem atât de proşți încât să plantăm mai multe clădiri decât copaci, înseamnă că, în mare parte, suntem irecuperabili. Ca să creezi, trebuie să creezi din nimic. Dacă demolezi şi distrugi, iar apoi clădeşți ceva care este sub calitatea a ceea ce ai pus la pământ, atunci înseamnă că nu ai creat, nu ai făcut nimic deosebit, doar te-ai jucat!”
Justinian Cioroianu: ”Eu aș vrea să luăm doar ce este bun de la toate orânduirile și formele de organizare social-politice și economice de până acum, iar ce este rău să aruncăm la coș și apoi să completăm cu tot ce este necesar, pentru ca societatea să fie una umanitară și progresistă, pusă în slujba omului și nu împotriva lui.”
M.F.: ”Luptă pe viaţă şi pe moarte pentru... nimic. Circul pe pâine escaladează constant, românii sunt în continuare bolnavi, diagnosticaţi cu deficienţe de portofel. Cel mai probabil vom asista la pecetluirea ţării cu demagogie desumflată, readusă din veceul istoriei recente şi de care poporul ăsta nu se mai satură. Sârbii, după ce s-au bătut, fără sprijin de nicăieri, cu americanii, s-au aşezat la o porţie de supă capitalistă. Bulgarii le-au dat ruşilor papucii şi i-au înlocuit cu nemţii. Numai Românica are orientare che gargaristă și soarbe cu nesaţ din cadoul otrăvit al poşircii roşii. Europa asigură viitorul cu analişti şi analiste pentru a împroşca cu enterocolită verbală situaţia tragică a ţării, în timp ce clasa muncitoare e ţintuită (iar) în pioneze. Poate că este timpul să uităm ce ne dorim şi să ne amintim ce merităm. Iar ce se întâmplă acum şi ce va fi pe viitor, o merităm din plin. Cu vârf şi îndesat.”
Mihai Ionescu: ”6/10 români lucrează pe salariul minim pe economie, dar nu le pasă. 6/10 bărbați români îşi aranjează pe stradă în văzul tuturor „scula” şi flegmează pe trotuar. 6/10 români nu citesc cărţi, nu au cumpărat aşa ceva. 6/10 români nu ştiu ce este acela plagiat. 6/10 români nu ştiu care e legătura dintre cauză şi efect. 6/10 români vor face scandal profesorului de matematică sau română care şi-a permis să le lase copiii corigenţi.”

Maria Cozma: ”Clasa politică este separată de cea intelectuală.”
Ioan Roșca: ”Făuritorii legii ne vor spune dacă distrugerea unei ţări e sau nu un delict, dacă pot fi pedepsiţi anumiţi responsabili politici. Iar juriştii îi vor pedepsi pe cei care susţin că doi şi cu doi fac patru. Cît de departe sîntem de eliberare! Este necesară conștientizarea putreziciunii politice, să se poată schimba cursul decadent al istoriei. Dar nu e și suficient.”

Roxana Neagu: ”La ce se pricep oamenii cel mai bine? La aruncat vini în stânga și-n dreapta. Ca și cum, fiecare dintre noi e doar o victimă. A circumstanțelor, a semenilor, a bunelor intenții. Toți suntem prea ”corecți”, prea “naivi”, prea “blajini” pentru lumea asta “rea” – ”Nu am reușit în viață pentru că nu m-am născut în țara care să-mi permită acest lucru! Sistemul e de vină”. E vina altora... așa a fost soarta... nu aveam cum să fac altfel, nu am avut încotro”! De ce să ne conștientizăm greșelile, astfel încât să nu le mai repetăm pe viitor, când putem să spunem simplu că ”așa trebuia fie”? E cel mai comod să credem că toate câte ni se întâmplă ne sunt date și noi nu putem decât să le luăm ca atare.”

Dana Banu: ”O batistă cu dantelă îngălbenită/ un felinar luminând la-ntâmplare/ atât va rămâne din ziua aceea/ când se va spune şi despre noi/ că am aprins prea multe chibrituri/ în van la marginea lumii.”

Nu trebuie aripi susținute de părinți și educator, ci voința copilului să-l determine să zboare pentru plăcerea de a pluti deasupra lumii sau de a ajunge undeva. Vulturii obligă puii să zboare împingându-i din cuib nepăsându-le dacă cel slab cade și se zdrobește de stânci. De ce este nevoie de profesor și nu este de ajuns cartea? De ce trebuie școli și nu este suficientă predarea on-line? Vai de mine, să socializeze copilul, să îl ajutăm să se integreze când are o problemă! Vax! Problema este de ce trebuie să educăm copiii? Pentru că societatea are nevoie de ei. Ce nevoi are țara? Să obțină performanțe în discipline care presupun aptitudini specifice, să lucreze productiv în economie, să administreze treburile publice, să devină întreprinzători, lideri... Face școala această triere a copiilor, descoperindu-le aptitudinile și încurajându-i prin educație specifică? Școala trebuie să prevină eșuarea în viitor a copilului prin frânarea proștilor și să fie apărător valoric copilului nedreptățit după terminarea școlii. Școala este necesară doar ca educatorul să se asigure pe viu că toți au înțeles lecția. Scopul școlii este să determine copiii să gândească de la simplu la abstract. Se poate face aceasta prin teste/chestionare unice, trimestriale, la fiecare obiect predat, cu dificultăți de la simplu la complex. Țara are nevoie și de oameni care nu gândesc, care să execute ce le comandă cei care gândesc. Dar trebuie sa nu mai fie posibil ca un repetent să ajungă funcționar la Curtea de conturi, că este tac-su mare șef acolo, și nici premianții slugile ajunșilor zilei.

Cristian Terheș: "Dacă nu-ți convine nici un partid, că toți sunt la fel, fă tu unul și convinge oamenii să te voteze! Nu sta în pasivitate!”

Lumea noastră este împărțită în două: noi și ei. Eu fac parte din jumătatea pierzătoare, lumea celor care trăiesc de azi pe mâine. Ei ne poreclesc bețivi și puturoși, dar, în caz de război, suntem cei vânați cu arcanul. EI nu vor să lupte pentru jumătatea noastră de lume. Ei, în caz de război, rămân acasă, să aibă grijă de fetele și nevestele noastre. 

Cristian Terheș ne arată fermierii olandezi. Păi... ăia luptă să nu piardă confortul pe care-l au, jumătatea mea nu are de ce să lupte, că nu are decât praful pe o tobă!

Partidele astea... multe și proaspete... de ce nu își propun să facă dreptate și celor săraci?!

 Lumea devine mai bună prin efectul luptei contrariilor. Numai că procesul spre "mai bună" este cel mai lent posibil. Adică populația doarme și societatea progresează. Când câte unul deschide ochii constată că lumea este altfel decât o știa. În acest timp s-a schimbat un rău în bine, dar au apărut alte mii de rele nevăzute și neștiute. Neimplicarea românului în viața Cetății prin una dintre cele 2 forme de organizare (politic sau societate civică) face ca progresul să fie, dar, până la el, mii de generații vor spera și vor muri. Când tot nefirescul se poate opri acum. Simplu, prin conștientizarea și exercitarea demnității. Românii au o problemă de structură internă, ei strigă disperați, poetic sau în șoaptă, ca puternicilor clipei să le fie milă de ei și să le respecte drepturile. Asta înseamnă să fii sclav înjugat de bună voie ca vită de povară sau sclav îngenuncheat cu forța, care realizează că nu are scăpare și cere îndurare. Privit omul din afară, de la distanța care oferă imaginea de ansamblu, doar dacă ești orb sau plătit de sistem nu vezi că omul este închis într-o colivie și i se dă din când în când o sticlă cu otravă potabilă pe care scrie "libertate"! Da, perseverăm, unii mărșăluim chiar călcând pe cadavre, spre un înainte la capătul căruia nu se află nimic.

 

Ca viața să existe nu trebuie decât doi oameni și Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie bărbat și femeie care să fie fericiți împreună. Dacă ei nu se întâlnesc niciodată, Dumnezeu devine partener-pereche pentru ca scopul vieții - fericirea - să fie atins. Dacă apocalipsa aceasta va face scăpate două făpturi omenești, va fi bine. Obligația noastră este doar să facem ceva să le ascundem.  Orice experiență trăim este ceea ce trebuie să trăim, moartea fiind cea mai frumoasă dintre ele. Dacă se ridică unul împotriva nedreptății și i se mai alătură încă altul și altul, mulți, aceștia vor face ceva doar pentru ei. Așadar, dacă pe tine, semenul meu, nu te interesează egalitatea, dacă nu recunoști dreptul la supraviețuire, de ce aș muri eu pentru tine și ai tăi, pentru bogățiile voastre? O luptă trebuie să se dea pentru principii. Ele sunt apa caldă în care toată lumea intră pentru fericirea de a se bălăci.

Actorul Florin Zamfirescu mi-a plăcut o singură dată, când a zis că vrea să fie operat pe creier de doctorul stagiar care tocmai omorâse un om la prima sa operație. Florin are o vârstă înaintată și a fost invitat în spațiul virtual pentru a-și povesti singur viața, că sunt slabe speranțe să o facă altcineva. Am aflat că revoluția 89 l-a prins în televiziune, că, plecând de-acolo, a trecut pe la casa Ceaușeștilor, unde i-a cerut ajutorul unguroaica plătită să deretice prin casă, că ”vin care mai de care și pleacă cu lucruri din locuință.” I-a zis: "Și ce să fac io? Lasă-i să fure!"

Am reascultat-o pe Tatiana Stepa: "Spune-mi, pădure cu frunza rară/ Cum poate iarna să ne îndure/ pe noi, Copacii fără pădure?" Dincolo de vocea cu atât de profundă trăire, am înțeles o valență populară a poeziei, aceea de fir de pai în oceanul existențial, de care te agați în momentele de cumpănă. Fir de pai care devine nevoia ta imediată: leit-motiv muzical, speranță, soluție...  

Astfel, când (ne)îndemnăm să facem ceva, primele cuvinte, instinctual, ne vin singure pe limbă: "Ridică-te, Gheorghe/ ridică-te, Ioane" ; "Mănânc și plâng. Mănânc" ; "M-or răzbuna copiii mei/ Și-acum mă taie, dacă vrei/ Și-aruncă-mă la câini" ; "Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ să vrem noi sânge, nu pământ!" ; "Dar deschide poarta, turcii mă-nconjor..." ; "E... mistrețul cu colți ca argintul.../ Stăpâne e vântul...! Taci..."; "Sunt măr de lângă drum și fără gard/ Strainule, să iei fără sfială,/ Că n-o să dai la nimeni socoteală...” ; " El se jură că nu fură,/ dar l-am prins cu rată-n gură..." și... multe, multe altele. Poeziile învățate la școală ne devin jaloane cu impulsuri pentru acțiune, prin modelul oferit.

M-am trezit întrebând Pădurea cu frunza rară: unde, de ce, cum s-ar putea și, mai ales, cum de se poate? 

Iată cum Poezia, instanță supremă, permite omului, măcar în gând, să se manifeste liber, neliber fiind, să-și strige revolta sau nedumeririle, urmând ca răspunsurile să le găsească sau nu în sine. Importantă este întrebarea și numai întrebarea!

Sub demnitatea umană încă-i de-acceptat? Trai decent stă doar în Constituţie scris. Românii au reintrat în adormire, auziţi-i cum strigă prin somn: "Vreau să mă fac Gigi Becali, vreau şi eu să câştig!" Becali ăla, care a botezat mulţi copii tot încercând să se lepede de satana.
Un manifestant strigă de zor la guvern: "Copiii voştri să se plimbe cu avioane şi-ai noştri să moară de foame?"
S-au ars toate becurile de pe strada mea, puse cu ocazia pomului de Crăciun. România se scufundă până la primăvară într-un binecunoscut întuneric.
Într-un poligon de tragere cineva a fugit cu pistolul şi a dus treaba până la capăt: s-a sinucis!

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Adrian Didovici: ”Reproducerea și supraviețuirea sunt singurele cerințe ale corpului, depinde de fiecare dacă vrea sau nu să țină cont de ele. Celelalte dorințe ale tale ți-au fost implementate de către societatea în care ai crescut, însă tu hotărășți ce anume vrei mai departe. Odată ce îți pui speranțele și încrederea într-o autoritate religioasă, în vreun sfânt, maestru sau alt guru, atunci vei rămâne blocat în matrița lui. Vei fi de mâna a doua, un fals, iar ceea ce vrea el devine ceea ce vrei tu. Cel mai important lucru e: Ce anume vrei (TU)?

Bujold: Ce blestem ne apasă pe noi, românii, de încep toți cei care ajung în funcții vremelnice în statul român să aibă tendințe dictatoriale? Există, cumva, o otravă în aer care le afectează gândirea rațională? E o problemă de sânge latin?

Mircea Ivanof: ”Biserica nu a renunțat niciodată la pretențiile sale de infailibilitate și nici la dorința ei de putere și de control. De aceea s-a băgat în viața omului, în conștiința lui, în rostul lui... în politică, în educație, în tot. Își asumă viața și moartea, fără nici o autoritate.”

Angela Târziu: ”Spiritualitatea sau credința trebuie să existe în omul educat, dincolo de biserică. În peregrinările mele prin Europa, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întru în biserică. Nicăieri n-am simțit nimic vizitând-o, doar contemplăm construcția. Acasă, chiar dacă întru în cea mai mică bisericuță, simt spiritul străbunilor mei, că mă întâlnesc cu Dumnezeu!”

deveghepatriei: ”La Ministerul de Interne se bate din plăcere și se practică tortura ca în secolul XV: „Spune tot sau te fac sânge din cap până în picioare!” Când începe un protest, încep urlete, țipete și imediat se aud primele împușcături: „Diversiune! Elemente teroriste infiltrate printre manifestanți au deschis focul împotriva forțelor de ordine! Trebuie să intervenim în forță!” În Piața Universității jandarmii au lăsat râuri de sânge în spatele lor și te ridicau doar pentru că priveai. Cu ochii mei am văzut oameni ridicați de pe stradă, pur și simplu cetățeni normali, băgați cu forța în dube, duși în secțiile de Poliție, anchetați, bătuți, înjurați, scuipați, umiliți…”

Vlad Țepeș: ”Să ne pregătim pt tot ce e mai rău: noi biruri și taxe, muncă până la epuizare (sclavie), sărăcire generalizată, confiscarea abuzivă a bunurilor, supraveghere și control total, ciparea cu numărul fiarei, lupte fraticide de stradă, cutremure și războaie…”

Ivan Farkas: ”Dacă țara asta se află în mizerie, asta se întâmplă din vina cetățenilor acestei țări - de la simplul cetățean, care ”se descurcă” prin diverse mijloace, care nu sunt de lăudat, și până la cei care se află la cârma țării, toți fură, dar, atunci când sunt trași la răspundere, se consideră victime. Poporul ăsta a decăzut pt că majoritatea a căpătat o gândire de găină. Din păcate, cei care au coloana vertebrală și caracter sănătos, sunt eclipsați de majoritatea așa zișilor patrioți.”

Academia Cațavencu: ”În Coran se scrie: ”în ceea ce-i privește pe hoți, fie ei bărbați sau femei, taie-le mâinile, că pedeapsă pentru ce au făcut.” Acest lucru e considerat de jurișți inacceptabil.”

Stareţul Dionisie: ”Înainte era foarte greu de trăit, osteneală multă, nevoie, sărăcie, dar multă bucurie duhovnicească, simplitate, prostime sfântă. Astăzi sunt multe înlesniri, dar pentru că nu ştim să le folosim după Dumnezeu, ne depărtează de El. E multă tulburare sufletească, s-a slăbănogit omenirea. Să nu mai iscodim cu mintea şi să ne pierdem credinţa.”

Gabriela Makkai: ”Gata, de trei zile, ziua a'nceput să crească. Acuş înfloresc caişii, se coc cireșile... Trece timpul!”

Lenuța Enache: ”Fiecare din noi e unic ! Fiecare din noi e VALOROS !! Nu mai e vremea de a aștepta ca altcineva să ți-o spună !Ieși în față, dovedește-ți valoarea ptr că altcineva în locul tău n-o va face!”
Gabriel Tora: ”Rahat în ger,/ nimic nou,/ nimic pe cer.”

Sorin Platon: ”Din păcate, viața omului simplu nu se va ameliora, ci va "crește" exponențial în jos. Rămâne o chestiune de zile-luni până când lumea, cu mic cu mare va pune mâna pe ciomege...”

 

Răspuns pentru liniștirea unui... troll-biciclist:

Nebunie înseamnă "fără motiv", adică o pierdere a raționalității, o alterare a minții. Cea mai frecventă cauză poate fi o leziune la nivelul capului, obținută, probabil, de la o căzătură de pe bicicletă. Zic și eu.

Există peste 200 de tulburări mintale. Poate aveți o simplă avertizare a unei probleme de sănătate, o ușoară depresie de iarnă-primăvară, dar care poate degenera în boala incurabilă numită schizofrenie sau NMS (sindromul neuroleptic malign).

Indicii:

- comportament neadecvat vătămător moral, când nu folosiți argumente.

- tulburare obsesiv-compulsivă concretizată într-un impuls persistent care nu poate fi eliminat prin logică.

Sănătate mintală are o persoană care face față tensiunilor normale ale vieții, când este de folos dezvoltării armonioase a comunității din care face parte, atunci când relaționează cu ceilalți. Sănătatea mintală nu depășește limitele normei morale, larg acceptate de societate. 

Tulburarea mintală nu este utilă societății, afară de cazul când aceasta inspiră creativ.

Tratamentul este Zyprexa, cu substanța activă numită olanzapina. Aceasta reduce selectiv descărcările neuronilor dopaminergici mezolimbici și are efecte reduse asupra căilor striale implicate în funcțiile motorii. Abandonați fumatul, dacă fumați, că olanzapina induce activitatea celebrului citocrom P450 1A2. Dacă sunteți în vârstă, trebuie să creșteți treptat doza zilnică, pentru că mărește intervalul QT. Dacă aveți risc de glaucom cu unghi îngust, nu recomand acest medicament. În schimb vă poate face mult bine, dacă urmăriți constant, emisiunea tv a lui H.R. Patapievici: "Întoarcerea la argument"! 

A  interacționa cu oamenii și a nu-i jigni, când jignirea este o acțiune omenească, a-i ierta când iertarea poate face un maimarerău omenirii, este o autosugestie fals constructivă. Dumnezeii- lumești sunt vinovați pentru tot răul care mi s-a întâmplat mie și fiecărui cetățean al planetei. Omul, ca punct care se mișcă, este un univers unic care, prin întâlnirea cu alt univers unic, trebuie să interacționeze chimic, iar din această reacție rezultă două universuri schimbate. Este imposibil ca unul să rămână neschimbat. Sacrificarea pentru aproapele poate fi o propunere de lume mai bună, cu mențiunea ”cine n-o asumă trebuie aruncat din Cetate”. Am ajuns, ca neîngeri, în același noroi al trăirii, de unde nu ne putem ridica decât prin discuții profund contradictorii. 

Putem convinge răul să renunțe la a fi? Lupii nu-și vor arunca blana, pentru că foamea nu se poate astâmpăra cu vorbe. Foamea, așadar, este motorul tuturor relelor.

 

Spunea Dan Puric că oricât s-ar căuta printre membrii arborelui său genealogic nu se va găși nimeni care ar fi fost imoral, infractor sau neromân autentic. Noi îi uităm pe cei care ne fac răul și îi salutăm, felicităm, râdem la glumele lor, îi așezăm în capul mesei, îi (re)alegem să ne conducă. Trebuie scormonit trecutul tuturor și săpat în piatră numele hoților. Oricine trebuie cunoscut bine înainte de a-l urca pe un podium. A aprecia tot omul înseamnă a acceptă și pirul, si palamida în grădina ta, de dragul movului florii sau al verdelui lungueț al frunzelor.

O lume bună, doar dacă este alcătuită din oameni buni, este bună.

 

 

 

Cândva eram contrariat de stagnarea în stadiul incipient al evoluției. Cum, doar atât a reușit  omul? Mi s-a răspuns: "Dacă nu-ți place lumea aceasta, fă alta!"

Credeam, în naivitatea mea, că undeva este ceva pus cu susu-n jos iar toți gânditorii și conducătorii lumii nu-și dau seama și totul s-a rostogolit anapoda! 

Credeam că, dacă găsesc defecțiunea și o arat oamenilor, devine floare la ureche să renaștem miraculos și să recuperăm toată rămânerea în urmă. Mulți ani am căutat greșeala cercetând cum au procedat alte popoare, dar, mai ales, întrebând oamenii de lângă mine ce este greșit. Răspunsurile țineau de un subiectivism straniu, fiindcă fiecare voia să primească ceva pentru a se situa în rândul lumii, pentru că toți care aveau, credeau ei, nu au acumulat pe drept, că au pe șmecherii.

Când am reușit să pun cap la cap niște idei, am ieșit în spațiul public și am oferit soluțiile menite să facă dreptate, ba chiar să ofere un model de lume perfectă. Numai că... nu mi-a dat nimeni atenție, nici nu s-a apropiat vreunul când am chemat să... facem. Mai să fie, să fi gândit eu prost? Am verificat și rasverificat concluziile - eram pe calapodul perfecțiunii, confirmat de filozofii străvechi și Biblie. Am întrebat pe câte unul: "Ți-ar conveni așa și pe dincolo?"  "Da, e minunat cum zici tu, dar șefii nu vor fi niciodată de acord!" Am bătut la ușa unor oameni deștepți și am deschis subtil discuția, să văd în ce ape se scaldă. Rezultatul a fost că oamenii evoluați consideră că locul mai sus în societate li se cuvine, chiar dacă ei nu au inteligența potrivită locului și nici munca nu le justifică cele ce dețin. Ei vor, ca și săracii, să aibă ceva mai mult decât au și să le dea cineva acel ceva.

Ajuns aici, mi-am dat seama că lumea perfectă (gândită de mine sau în colaborare cu alți gânditori de lume perfectă) trebuie impusă democratic de un partid care deține voturile necesare scrierii unor reguli noi, în maniera încât nimeni și niciodată să nu mai poată să le schimbe.

 

Eram tânăr, supraviețuia doar cel ce avea repeziciunea de a străpunge inimi cu sabia, doar cel ce scotea pistolul mai iute și ochea apăsând pe trăgaci. Tatăl meu m-a dus la salonul cu curve și-a cerut să mă învețe cea mai bătrână din ele, dar a apărut un mătăhălos cu pistolul spre mine-ndreptat, m-a învățat calm cum se introduce cartușul și m-a așteptat, râzând, să-l împușc, dar, cu o clipă mai devreme, glonțul lui, brusc, a făcut întuneric în jur. La o masă jucau pocker doi plictisiți, unul din ei pierduse o grămadă mare de bani, îi rămăsese doar un singur dolar. A rugat partenerul de joc să se joace pe el. Acela, scârbit, a acceptat și-a pierdut prima oară la cărți, în timp ce cowboyul timid, pentru întâia oară în viață, a câștigat - reușise careul de ași. Era fericit de jocul frumos, celălalt râdea de el că doar un dolar câștigase, râdea și râdea... În stradă, două bande se-apropiau una de alta cu mâini tremurânde lângă pistoale. Unul din ei, care nu trăsese vreodată, l-a împușcat pe cel mai aprig dintre bandiți. Toți se întrebau în acest film, cum de a reușit cel mai prost să îl omoare pe cel mai viteaz? Cel ce câștigase la cărți a răspuns: "Norocul!" În camera de sus, cea mai frumoasă femeie atrăgea bărbați câte unul, îi fericea bine-ha, apoi, cu stiletul, îi omora. Ce e dragostea, ce e visul, norocul... ne tot întrebăm și ni se pare că știm. Unii se trezesc când visul e cel mai frumos, alții închipuie lumi respectabile-n care iubirea e cel mai frumos dar, când este primit, nu cu forța luat sau cumpărat. Când arunci o monedă-n fântână dorești să ți se-mplinească una dorință. Dumnezeu o-mplinește, dar nu știm niciodată pe care. Nu știe nici El... Norocul, ar zice și azi cel ce-a pierdut un dolar. Norocul e tot ce avem, am avut și-o s-avem o singură dată. Măcar...

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Dorin Farcă: ”Salariul minim pe economie ar trebui să fie doar o ultimă măsură în vederea stopării nesimțirii unora ce văd doar profitul cu orice preț... Salariul minim ar trebui să fie, deci, o excepție... nu să fie regulă. În cei 27 de ani de capitalism, cum dracu de nu s-a ajuns ca cererea de forță de muncă să se armonizeze cu oferta, astfel încât să nu mai existe, până la ora asta, nici o muncă plătită cu sub 500 euro? Salariul obținut în urma muncii prestate ar trebui să asigure nu doar un nivel de trai minimal, ci unul de la decent în sus.” 

Cotidianul.ro: ”Ministerul Apărării Naționale plătește unei societăți civile pentru a asigura paza unităților militare. Societatea se laudă pe site-ul propriu că are printre clienți și „Granița România-Ucraina“ și „Granița România-Bulgaria“.

Pătrașcu Dănuț: ”De unde alții mai buni?”

Vasile Ion: ”Singura opozite este o parte a poporului trezit la realitate. ,,Opoziția politică" este o ,,rotire de cadre".

Vasile Damian: ”Sunt câteva persoane care îi fac tâmpiți pe cei care au votat cu cine au votat. Să ne spună și nouă cu cine să votăm data viitoare și de ce, să nu mai fim așa mulți tâmpiți!”

Bura Emilia: ”Unii zic că e corect să mergi pe stânga, alții pe dreapta, dar și stânga, și dreapta, și comunismul, și neoliberalismul duc spre sclavie. E timpul pentru "Economia libertății."

Carlo Cipolla: ”Oamenii nu sînt egali, că unii dintre ei sînt imbecili, în vreme ce alții nu, iar această diferență nu depinde de factori și influențe culturale, ci pur și simplu de ereditate.”

Ramona Strugariu: ”Cred că Dumnezeu e un tip simplu și bun ca o pâine caldă, mai înțelept decât toți înțelepții, mai modest chiar și decât straiele pe care le poartă. Cred că are mult mai mult umor decât orice stand-up comedian care s-ar strofoca să-L plagieze și mai multă răbdare decât i-am putea cere. Probabil că nu-i curge niciun strop de cinism prin vene. Mai cred că, deși își pune frecvent mâinile-n cap privind înspre noi, ne iubește fix așa, tălâmbi cum suntem. Măcar pentru asta ar trebui să ne ținem frunțile sus. Apoi să fim în stare să iubim înapoi.”

Constantin Noica: ”Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.''

Angel Christian Drakula: ”Caut femeie grăsuță pentru relație serioasă și îndelungată. Sezonul de iarnă! La dreaq, mi-e frig singur în pat!”

Gabriel Garcia Marquez:” Am învatat că ori de câte ori un nou născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui sau, îl ține strâns pentru totdeauna. Am învatat că doar un om are dreptul să se mire când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întinda mâna să-l ajute să se ridice.”
Ioan Roșca: ”Am asistat la nenumărate porniri la drum… și la nici o ajungere. Cine nu vrea să înțeleagă de ce, riscă să repete.”
Gabriela Crăciunescu: ”Aia cu bani trag sforile și îți spui io ție că te pot cumpăra și pe ține și pe mine, conform zicalei: orice om își are prețul său. Se pare că cei ce țipă cel mai tare sunt ăia pe care nu a încercat să-i cumpere nimeni încă sau cei ce au fost cumpărați pe bani grei și țipă contra plată. Democrația și statul de drept nu pot fi construite cu hei-rup până te rup. Istoria, ca de obicei va înainta orbește, dar zic io, de data asta va fi vai de orbi și de orbitori. De ce nu am fi noi cei ce vor lua frâiele puterii? Da, așa... fără să știm nimic despre ce e în jur, de situația geo-politică, fără să vedem că lumea înseamnă relații, că noi reprezentăm ceva doar prin prisma relațiilor. Un eu ce se sprijină pe un alt eu.”
Alexandrinna Aianis:” Nu am strâns cureaua până în 89 ca alții să ne fure și niște corupți să ne decidă soarta transformându-ne în sclavi, în roboți.”

Anghel Dan Barbu: Mafioții vor să folosească structura statală pt a obține imunitatea în fața legii, iar voi… îi condamnați pe cei care nu sunt de acord cu asta!”

Lenin a luptat pentru o fericire viitoare a oamenilor. Lupta sa a fost specifică păgânimii, când cel puternic făcea multă vărsare de sânge din corpurile dușmanilor. Voia, pentru fericirea omului - sălbaticului prădător care face în permanență rău celorlalți - ca lumea întreagă să devină o închisoare. Numai astfel nu se mai poate comite răul. "Nu se poate altfel", mărturisește. Fericirea fiind ferirea de riscurile prădării și lipsa grijilor, aceea de "a-și procura o pâine în fiecare dimineaţă și un pat în fiecare seară." Fericirea însemna obosirea trupului, dar odihnirea spiritului, ceea ce ar fi trebuit să conducă la o revoluție a creației întreprinsă nu din fotolii moi și adormitoare, ci din fumul fabricilor, de sub povara greutăților, din întunericul galeriilor. Lenin a interzis bisericilor să mai bată clopotele, ca oamenii să se concentreze permanent la ceea ce fac, să nu mai viseze că pot avea totul nefăcând nimic. Le-a promis, prin ajutoarele oferite de stat, bolnavilor, că vor supraviețui chiar dacă nu vor putea munci.  

În România, comunismul a făcut victime după ce le-a cerut să renunțe la proprietăți sau la ideile capitaliste iar acestea au refuzat ori s-au opus.

Capitalismul, prin practicarea democrației, este mai rău pentru cea mai mare parte a populației, pentru că oferă o închisoare cu iluzia libertății, o exploatare fizică încât spiritul rămâne în ou. Capitalismul exploatează nevoia minim-existențială de pâine și culcuș.

Ieșirea din păgânism și construirea civilizației s-a încercat prin inventarea legilor și a instituțiilor care să le aplice, numai că, în capitalism, cel puternic face aceeași vărsare păgână de sânge, fără vreo teamă de lege. 

Lenin a luptat pentru fericirea tuturor. A zis că nu putea altfel. 

Nu putea el, nu că... nu se poate altfel!

 

Știți cât este nivelul de trai în Rusia și în România? dar nu pib/locuitor, ci cât costă coșul zilnic și ce se poate cumpăra cu salariul minim? Este important să știm, pentru că o țară care trăiește din ce produc locuitorii ei, ca-n trib, poate avea 1 leu/cap de locuitor iar leul ăla să fie mai mult decât 10.000 euro în alte țări. Depinde cât costă o pâine: 1 ban sau 10 euro! Nivel de trai îl obțin unii muncind în străinătate și cheltuind banii acasă (cei săraci), iar bogațîi furând de acasă și cheltuind în străinătate! Asemenea grozăvii nu trebuie să fie fundamentele unei civilizații. Că ajungem repede la statistica aia că eu mănânc 365 de găini pe an, dar de când mă știu am în mațe numai verde! Deci... care este nivelul nostru de trai? O țară care are locuitori care se sinucid de foame are nivel de trai pozitiv? Se numește ea ȚARĂ?!

Socialismul are deocamdată un singur apărător: papa Francisc, dar și el nu atinge esențialul - problema sărăciei mondiale o vede rezolvată prin responsabilitatea politicianului de a crea locuri de muncă. Elon Musk, un miliardar din familia lui Gates, spunea, ca și Obama, că este posibil venitul necondiționat în ziua când mașina va înlocui suficient omul și Statul va trebui să îl hrănească. Nu se va întâmpla aceasta, omul va fi ucis... treptat.
Războiul pe care îl trăim este încâlcit, parcă s-ar fi jucat pisica cu ghemul, iar firelor roșu și galben nu li se vede capătul.
Să ne reamintim: Ana Blandiana afirmă că va dispărea comunismul după ce oamenii care l-au trăit vor fi murit. Copiilor să li se repete insistent ce orori a făcut acesta și vom avea o lume nouă. Securitatea noastră a complotat să se dea lovitura de stat în 1989 pentru că membrii ei voiau bogățiile țării. Rusia a decis și ea să treacă la economia de piață, China la fel. Klaus se scoală și adoarme cu PSD în gură, zice că are ceva cu conducerea și nu cu votanții, dar virusul ucide oamenii simpli, toată agresiunea cu masca este îndreptată împotriva lor. Ieri am aflat că cineva care nu credea în efectul benefic al purtării măștii a primit o replică ciudată: "Să crezi, că te ia mama dracului!" Mișcările patriotice încearcă să strângă prostimea, sub stindardul dreptății, într-o forță extremistă de dreapta. Membrii partidelor de dreapta agresează eficient în virtual pe oricine se opune regulilor, pe motiv că sunt amenințați și ei au dreptul la viață, dar vedem și știm că ei nu respectă regulile decât declarativ și în public și vor crea teroarea ca oamenii simpli să poarte masca și în casele proprii, până vor muri de boli, autoinfectați, și de sărăcie. Oprirea economiei are un singur scop: cei dependenți de un loc de muncă să fie afectați vital, în timp ce patronii au cu ce trăi, cum spunea Cataramă, 35 de ani, fără să mai muncească. Iată cum vor fi omorâți oamenii! Dar socialiștii unde sunt, ce spun? Oculta a avut ideea proastă a acestui război cu virusul crezând că va obliga omenirea să-i dea guvernul mondial, iar elita planetei, prin exces de zel, o înfrânge. Să ne amintim că la începutul pandemiei toți șefii de state au avut ședință cu Trump! De fapt se înfrânge socialismul, democrația și ideile umanitare ale socialismului: apariția regulilor care să ofere și decență vieții.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Crețu Constantin: Înțelepții sunt aceia care au mai multe vise decât ar putea distruge vreodată realitatea vremurile pe care le trăiesc?!”

Iulia Alexandra Turiac: ”Mă crede cineva când spun că în fiecare seară mă umflă plânsul pentru vremurile pe care le trăiesc?!”

Maria Iftode: ”E târziu și nu mai avem nimic; în primul rând ar trebui să recuperăm respectul de sine și încrederea că se mai poate face ceva, dar... nici pe astea nu le mai avem!”
Romeo Tarhon: ”Propun un nou început cu toate nevoile și încercările lui, de la constituirea unui consiliu, unui colegiu fondator, până la alcătuirea structurilor necesare funcționării unui stat, unei societăți: un stat alternativ, o societate alternativă, un forum legislativ alternativ, un executiv alternativ, un șef și un aparat de stat alternative, instituții alternative, o Românie alternativă: România de rezervă, România novatoare, România adevărată, capabilă să o înlocuiască foarte curând pe cea perimată, alterată, compromisă.”  

Alexandru Bria Bogdan: ”Nu numai de Crăciun, în general nimeni nu merită să fie singur sau înfometat! Și totuși sunt. De ce oare?”

Liviu Armin Avram: ”Un guvern care permite că un singur om să moară în stradă, fără adăpost, încalcă Constituția țării, drepturile omului și este, astfel, în ilegalitate. Un singur om, dacă-și ascultă vocea (intuiția) poate schimba destinul întregii omeniri. Omul obișnuit nu visează, el se supune orbește poveștii hipnotice despre lume. El și-a uitat unicitatea, natura de creator.”

Maria Rugină: ”Credeam că-n fiecare om, zidit în ordinea cerească,/ Se află-ascuns mărgăritarul, ce-așteaptă doar să strălucească./ De-aceea picurăm discret, pe mâlul gros, încețoșat,/ Lumina sufletului meu, tot ce aveam eu mai curat.../ M-am înșelat și-mi este greu, dar nu mă pierd în lamentații,/ Puțini sunt purtători de semn, majoritatea-s imitații!”

Mircea Vintilescu: ”Fiecare avem nobila obligație de a gândi și mai ales de a acționa pentru binele familiei noastre, a aproapelui nostru, a colectivității în care trăim.”

Tasenţe Tănase: ”La noi, bogaţii – parveniţii şi oportuniştii - merg pe frunte cu certificatul de infractor şi nimeni nu se atinge de ei. Procurorii sunt mult prea ocupaţi să vâneze elevi, profesori, mici comercianţi şi… vedete, decât să se ocupe de infractori care au avut contracte imense cu statul, pe care nu şi le-au onorat, ci doar au încasat banii. Bogaţii occidentului, marea majoritate, au averi, dar şi respectul oamenilor. Dar şi clasă. Dar şi stil. Dar şi cultură. Dar şi rafinament. Bogaţii români au bani şi… cam atât!”

informații-agrorurale.ro: ”De bună voie ne blindăm cu armele întunericului. Nesiliţi de nimeni ne înflăcărăm simţurile, privirile, gândirile, trăirile şi vorbirile de rău. Prea dăm voie să pună şeaua şi căpăstrul pe noi fel şi fel de maniere, diversiuni, gusturi şi atractivităţi “incendiare”… Ne lăsăm prea uşor ademeniţi şi apoi terorizaţi de pofte care mărşăluiesc peste puterile noastre. De ce acceptăm aşa de uşor să devenim dependenţi de gusturi şi pofte care fac din oameni neoameni?” 

Ovidiu Băjan: ”Se naşte Iisus. Degeaba se naşte…”

Florescu Marilena: ”Avem țara plină de hoți și mafioți care au furat și distrus tot, deoarece avem o biserică ce se ocupă de afaceri, populată de indivizi cu educație precară, unii dintre ei de-o incultură înfiorătoare, care nu pot produce cetățenii educați ai României de mâine. Biserica nu a schimbat un milimetru din moralitatea acestei țări, după 1989. A păpat, însă, sute de milioane de euro, în biserici goale și golite de Dumnezeu, în vilele, afacerile, mașinile de lux etc. ale preoților și ierarhilor bisericii.”

Gânduri din Ierusalim: Trebuie să ai puterea să nu ceri nimic lui Dumnezeu (nici măcar milă), să ai bun simț, să ai nădejde și să aștepți să apară omul de care ai nevoie în viață. Când Dumnezeu trebuie să-ți dea, te caută El și-ți dă! Nu trebuie să-l cauți, nu trebuie să-i ceri, trebuie să aștepți. Numai tu să meriți.”

 

Oculta duce războiul în liniște, conducătorii noștri bagă cuțitul în rană, cu încrâncenare, tocmai când oamenii țipă de durere. Acest război nu este unul al morții, ci al fricii de moarte. Vor ocultistii să ne controleze gândurile și voințele? Vor ei să se îmbogățească mai mult?
Trump a dat alarma: patrioți, salvați-vă țările, trebuie ca voi să vă decideți destinul, nu globaliștii. Care... noi?
Naționaliștii își caută mâinile, care cum se întâlnesc, și formează o armată. Am fost acolo: armata nu e, organizare nu e, idei ioc! Toți așteaptă... live-uri să încurajeze cu inimioare câțiva actori ajunși deja zei. Pe 10 august Sabou și soția au fost primiți mai ceva ca Ceaușescu și soția, li s-a strigat cum lui Iliescu în 90: "Iliescu-apare/ Soarele răsare!" Bleah!

Papa Francis, ocultistul, zice că "economia planetară nu slujește omul!" De ce nu o slujește? pentru că beneficiul economiei întră în buzunarele câtorva iar omul este ținut pe loc, la stadiul de sclav.

Obama, șeful de stat al celei mai mari puteri a lumii, s-a înclinat cu exagerată și vizibilă supunere în fața unuia care i-a conferit o medalie.
Patrioții, dacă devin o forță, trebuie să lupte pentru binele universal, nu doar pentru libertatea lui Cataramă, în care cel puternic știe ce mai bine pentru el și îl obține doar pentru că... poate.
Slavoj Žižek consideră că pandemia e catastrofală, prin meditațiile asupra societății în care trăim, ea va conduce la un nou tip de umanitate: comunism latent, forțat, fără ideologie, prin acționare în solidaritate colectivă, sau capitalism barbar cu față umană, sofisticat, dar nemilos, care încearcă să se salveze prin măsuri aparent socialiste, prin acceptarea bolii și permanentizarea izolării, dublată de măsuri nemiloase de supraveghere.
Comunismul se desprinde din solidaritatea umană ca salvare de la autodistrugere și necesitatea de a controla puterea. Altfel se va permanentiza izolarea. Prin „comunism”, Žižek înțelege necesitatea unei „organizații globale care să poată controla și regla economia, precum și să limiteze suveranitatea, atunci când este nevoie, plus o îndepărtare de piața liberă - o nouă ordine mondială, mai modestă, poate, dar mai echilibrată.
În timp ce șeful OMS, dr. Tedros Adhanom Ghebreyesus, declară că „Nu este momentul să renunțăm, țările plănuiesc astfel de scenarii de zeci de ani. Acum este momentul să acționăm conform acestor planuri ”. Slavoj Žižek se întreabă "cine își va mai permite să dea mâna și să se îmbrățișeze? Privilegiații - răspunde tot el. Elita financiară se va retrage în zone izolate și se va amuza acolo cu povești!", iar Berlinger afirmă că „această epidemie poate fi împinsă înapoi, dar numai printr-o abordare colectivă, coordonată și cuprinzătoare, care angajează întregul mecanism al guvernelor.”
Unii cinici văd coronavirusul ca pe o benefică infecție, ce permite umanității să scape de bătrâni, slabi și bolnavi. Žizek argumentează că alegerea finală este o logică brutală a supraviețuirii prin trăirea vieții-strigoi, cu o amenințare de moarte, ce explodează când ne așteptăm mai puțin, sau un tip de comunism reinventat. Chiar și atunci când viața va reveni la normal, nu va fi același normal ca înainte; va trebui să învățăm să trăim o viață mult mai fragilă, cu amenințări constante care se ascund chiar după colț.
Vorbind despre viruși, Lewis îi consideră ”unități chimice nevii sau uneori organisme vii. Această oscilație între viață și moarte este crucială: virușii nu sunt nici vii, nici morți în sensul obișnuit al acestor termeni. Ei sunt morții vii... un fel de viață la nivel zero, o caricatură biologică nu atât a morții, cât a vieții, la cel mai stupid nivel de repetare și multiplicare.
Virusul ne pune pe o bază de egalitate, în mod paradoxal izolându-ne pe fiecare dintre noi. Această necesitate de unire, interdependență și solidaritate, împreună cu scăderea poluării aerului datorită reducerii transporturilor și a industriei, i-au determinat pe unii sociologi să vorbească de colapsul tehnocapitalismului.
Srecko Horvat afirmă că virusul deschide o amenințare eshatologică aproape uitată de Occident care, împreună cu criza climatică, creează o viziune distopică a viitorului. Frica a devenit moneda principală, nimeni nu mai crede cu adevărat autoritățile - ”Tusea astăzi a devenit aproape un act terorist, realitatea de astăzi este deja mult mai rea decât cea a lui Orwell din 1984, pare mai apropiată de cea a lui Aldous Huxley, un fel de narcocapitalism în care tehnologia anesteziază corpul social într-un grad în care mulți nici nu mai știu că sunt înrobiți."
Slavoj Žižek afirmă și el că "în actuala pandemie au loc deja schimbări radicale, pe fundalul cărora va urma o mega-criză economică - ”Imposibilul s-a întâmplat, lumea noastră s-a oprit”!

Iată perspectiva unui capitalism barbar sau a unui comunism fără idealuri, oferită de cartea lui Slavoj Žižek, ”Pandemia”. Dacă nu acceptăm economia, când oprită- când pornită parțial, și virusul, cu izolarea aferentă, vor continuă la nesfârșit. Cam proastă treaba!

 

Grigore Chiper scrie: „Nu mi-au rămas multe amintiri despre comunismul/ studiat în școli/ trăit în ședințe/ purtat în viscere/ înfipt în vertex./ Chiar și atunci ecoul Big Bangului/ mi se părea mai real/ decît perspectiva unei societăți/ în care fiecare mănâncă ce vrea/ lucrează cât poate”. Deci perspectiva unei lumi perfecte nu i se pare reală, că o mulțime prădătoare și zgomotoasă a promovat și impune ca singur model real de organizare a vieții - libertatea sălbatică. Libertate în care un individ poate să mănânce ce vrea, nu muncind cât poate, ci fără să lucreze. Evoluția umanității a inventat reguli care condamnă prăduirea, dar cel foarte puternic a continuat să prade ca și cum regulile nu ar fi existat. În schimb a făcut el noi legi pentru sclavii pe care i-a cumpărat sau obligat să lucreze pentru el: "cine nu muncește, nu mănâncă" lege trecută și în Biblie. Odată cu apariția Statului și  Democrației s-a încercat o modelare a libertății în spiritul solidarității sociale, prin instituții puse în slujba omului. Astfel a apărut regulă ca un om aflat în dificultate temporară să nu fie lăsat să moară și i s-a dat să mănânce, fără să lucreze.

Comunismul a manifestat o grijă pentru viața tuturor locuitorilor cetății și a găsit soluții ca toți să aibă o muncă și fiecare să mănânce în funcție de cât îi permit rezultatele muncii proprii. Muncind toată lumea, muncind organizat și performant, munca fiind ajutată din ce în ce mai mult de tehnologizare, prin anii 1970 a apărut prognoza ca, dacă munca necesară trebilor cetății poate fi făcută masiv de mașini, omul trebuie să muncească doar 4 ore/zi. Ca perspectivă, dacă desenăm pe hârtie, observăm că hrana unei cetăți se obține cu puțină muncă și omul are mult timp liber, timp care face ca, prin activitate individuală creatoare, să reapară inegalitatea între oameni, ceea ce conduce la apariția supraomului și, odată cu el, perspectiva ca acesta să își manifeste puterea financiară cât să cumpere alte creații/invenții, oameni și instituții încât el să devină stăpânul tuturor.
Gânditorii comunismului au oferit perspectiva egalității prin muncă din ce în ce mai puțină, creație și inventică dătătoare de împliniri umane și fericire, iar aceste invenții să fie contribuții la patrimoniul umanității care, folosit corect, să îmbunătățească civilizația în care omul este din ce în ce mai evoluat, neieșind din egalitate. Ieșind din matricea animalică "a trăi pentru a mânca", animalicia devine istorie - omul mănâncă pentru a trăi, trăire care înseamnă manifestare aproape exclusiv spirituală. Doar într-o astfel de lume există conștiință și nu contează cât muncești sau ce și cât mănânci, contează bucuria pe care ai din muncă și celelalte pasiuni și preocupări ale tale, toate dătătoare de fericire și nu suferință. Ca astăzi. Dintre toate utopiile, o lume perfectă, organizată astfel, pare singura posibilă. Chiar există în mănăstiri.

 

Portret de movilean
Este foarte greu de scris despre Zânişoara, dar nu pentru că viaţa sa ar fi prea greu de descifrat din cauza labirinturilor interioare, ci pentru avertismentul “înfipt” în cuţite pe uşă: “Înainte de a-mi judeca viaţa, înainte de a vorbi despre mine, parcurge drumurile pe care le-am parcurs eu, trăieşte-mi durerile şi îndoielile, cazi acolo unde am căzut eu şi ridică-te aşa cum am făcut eu!”
În ce mă priveşte, am parcurs un drum lung începând cu cea mai joasă treaptă posibilă. Am purtat toate încălţările până le-am rupt. Aşa că am experienţa să înţeleg ce se întâmplă cu sufletele multor oameni.
Cu angelica făptură se întâmplă o dramă: chiar dacă nu are tot ce ar fi vrut, are tot ce este necesar să trăiască, are copii frumoşi şi inteligenţi (de Crăciun, comorii sale de băiat i-a adus moşu o orgă), un soţ grijuliu şi iubitor, în preajma căruia se simte iubită (şi cum nu, când mâinile lui două au strâns-o în braţe atunci când i-a fost cel mai greu?) - dar înalţă permanent câte un strigăt sfâşietor după fericire: „Vreau să fiu fericită, de tristeţe m-am săturat!” Strigătul ei nu revendică neapărat ceva material, mai curând o dreptate care trebuie făcută celor cu suflet bun, întrucât aceştia, din cauza bunătăţii, îndură multe suferinţe de la semeni. Suferinţe din zona interioarelor simţiri, dar care, dacă sunt încurajate, degradează omul şi, odată cu el, civilizaţia, pentru că îl obligă să-şi estompeze bunătatea, în favoarea indiferenţei ori chiar răutăţii faţă de aproapele.
Are o sensibilitate extremă şi trebuie încurajată permanent de către semeni. Când tatăl “i-a plecat într-o lume mai bună”, s-a simțit tare dezorientată, încât nu mai ştia încotro s-o apuce. Dar a găsit energia să se ridice şi să meargă mai departe prin credinţă: “Dacă Dumnezeu mă iubeşte, nimeni nu mă poate distruge!” Atunci... a aşteptat să vină Dumnezeu, personal, cu o mângâiere: “Ai suferit destul, hai, ridică-te, de azi ai dreptul la fericire!”
Oameni buni, Dumnezeu a trimis atunci, în lume, o reţetă a fericirii, cine nu a găsit-o este rugat să mai caute odată! Repede! Nici eu nu am găsit-o, dar mi-a dat-o cineva: „înţelege cât de mult valorezi!”
Ea, care a avut permanent grijă de ceilalți; ea, care are inima cât să încapă iubirea pentru toţi, care şi-a făcut mereu timp să-i asculte şi s-a sacrificat pentru ei, se autocenzurează permanent în gând:
- Fii atentă: nu mai avea aşteptări de la nimeni, în fond, nici nu ai nevoie să te iubească toată lumea, aşa ceva este imposibil. Ai nevoie să te iubească cei pe care îi iubeşti tu. Pune la suflet doar dragostea celor ce te iubesc - de ei ai nevoie în viaţa ta. Uită-i pe ceilalţi. Ţine minte: prietenii adevăraţi îţi pot deveni duşmani, aşa că fii atentă ce le destăinui, să nu suferi mai târziu. Păstrează numai oamenii care te motivează, te încurajează, te inspiră şi te ajută sa evoluezi. Bucură-te de ce ai, că viaţa este atât de scurtă, încât s-ar putea să nu mai ai timpul să o faci. Trăieşte cum îţi place, lasă lumea să te judece. Nu te schimba să fii cuiva pe plac, dar, cel mai important: iubeşte-te pe tine!
Zânişoara este Frumoasa pe care, dacă o vezi dimineaţa, îţi merge bine toata ziua. Are o stare de vis cu ochii deschişi şi inocenţa de a iubi un om şi după ce acesta a dezamăgit. Aşa este ea, vorbeşte frumos cu toţi, chiar dacă nu toţi o merită. Numai că felul ei pur de-a fi mă face să mă îndoiesc de cursul lumii actuale, pentru că nu sunt aleşi cei buni să ocupe funcţii de răspundere în comunitate, să facă dreptatea şi să conducă destinele oamenilor.
Zânişoara ascultă tot timpul „România, trezeşte-te!” Şi a învăţat că lumea, judecând aproapele, inventează neadevăruri la preţ de adevăr. A mai aflat că, dacă noi, oamenii, am şti să ne iubim şi să ne respectăm unii pe ceilalţi, aşa cum ştim să ne minţim, cu siguranţă, am trăi într-o lume minunată.
Ceva se întâmplă, de se ondulează linia firescului lumii, mersul armonios spre înainte. De ce răul tot vine şi nu ne lasă să evoluăm, să depăşim odată starea animalică a lui „a avea”?
Chiar dacă ea pare abandonată în voia sorţii, când viaţa este un val iar omul o biată frunză ce trebuie să lupte cu el, este o învingătoare, întrucât are meritul că a devenit şi a rămas OM. Nu Dumnezeu împinge omul în lupta cruntă a vieţii, ci nişte jigodii care stau pe margine şi se distrează când noi plângem, în timp ce ei obţin totul pariind pe morţile noastre. Duşmanii omului - cei care îl dispreţuiesc şi fură - nu-i vor deveni niciodată prieteni.
Tot încerc să descopăr îngerii din real, să îi aşez pe locurile cele merituoase, poate-poate, într-o bună zi, drumul lumii nu va mai fi cotit.

Ca partid, cu cât te apropii de ziua votului, ar trebui să fii mai liniştit. Bătălia nu trebuie dusă cu un adversar şi nici cu poporul, ci cu oamenii tăi, încât aceştia să formeze o reţea uriaşă (de preferat) cu membrii înscrişi. Ai avut 30 de ani să înscrii în partid 8 milioane de oameni. Dacă reuşeai această bătălie, puteai să dormi, aşa cum îţi şi place, nici chiar să te araţi în ziua votului având scuza că ţi-ai făcut bagajele să te muţi la Cotroceni! Politicienii de azi cred că este suficient să fii deştept 5 minute. La televizor. Totul, la ei, se rezumă la a vorbi, a nu face gafe şi de a-l prinde pe adversar cu o prostie sau şmecherie. Politica nouă ar trebui să fie o luptă paşnică întru apartenenţă la idei şi parcurgerea cursului apei spre stufăriş, cât mai departe de borna kilometrică numită liberalism, stângism, creştinism, regalism şi ce mai e. Dar politicienii trăiesc în timpuri apuse, când conducătorul era cel forţos şi decidea totul. În libertate, dacă oamenii aleg abţinerea sau se vând, este pentru că ei nu au şansa de a accede în structurile de conducere ale ţării, ori cei de sus nu-i reprezintă, „fac” doar pentru ei.
Este totul pierdut? Nu, poporul este acelaşi, doar regulile-s proaste. Politică nouă înseamnă implicarea şi a ultimului om în viaţa cetăţii, în lupta de a avea dreptate pentru câştigul de a fi mai bine tuturor.
Omul nou este la mare căutare; acesta, cică, nu minte şi nu râvneşte la bunul altuia. Abia aştept să-l cunosc!

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Bancu Hans Ionel: ”Acești politicieni au avut ocazia să facă pentru națiune și… nu au făcut! Dar se plimbă din post în post, doar ei să fie la… "butoane".

Tiberiu Poparad: ”Și să vrei să faci politică, nu poți. E închisă ușa!”

Preot Vasile Militaru: ”Treziți-vă, frați români, nu mai cădeți în capcana unor securiști!”

Florescu Marilena: "Mulţi sunt destul de vicleni ca să surâdă împăratului, dar puțini sunt destul de înţelepţi să surâdă cerşetorului."

Zenovie Oprea: ”Se spune că orice durere, suferință, nevoie te face mai înțelept! La poporul român, nu este valabil.”

Victoria Stoiciu: ”Se schimbă discursurile ca pe ciorapi, în funcție de interes și de mize. E pur și simplu fără nici o altă ideologie în afară de ideologia puterii.”

Ciprian Florin: ”Sunt toți o apă și un pământ, azi spun una, mâine alta. Nici D-zeu nu ne mai scapă de ei!”

Matache Corneliu: „A nu face rabat de la credință și de la normalitate înseamnă extremism?? Credința fără practică sau fără faptă este moartă. Nu poți spune: sunt credincios, dar sunt de acord ca societatea sa legifereze păcatul. Cât despre piatra aruncată, pilda trebuie dusă până la capăt: Nu aruncați cu piatra în păcătos, dar nici păcătosul să nu mai păcătuiască.”

Simona Petrovici: ”Toți vor să ne convingă de hotărârea, determinarea, intransigența lor de a promova valori morale, care sunt obligatorii… numai pentru alții!”

Mircea Ivanof: ”Dumnezeu L-a trimis pe Iisus să ne elibereze din lanțurile păcatului. Însă, chiar dacă Iisus are toate instrumentele eliberării tale, El nu poate face absolut nimic, împotriva dorinței tale: eliberează-te tu, mai întâi.”

Crina Dobre: „Anul acesta este primul în care nu-mi amintesc să fi

avut Revoluție în '89. Mă uit de pe margine la scena politică. E o glumă proastă, nici măcar nu seamănă cu o scenetă din Caragiale, mă distrăm un pic. E doar o glumă proastă, făcută unui popor de capete plecate, pentru care "şeful" este suprem, oricât de prost ar fi el!”

Constanța Bugiugan:  ”În România/ Viața e tot mai frumoasă/ Moartea și-a cumpărat motocoasă!”

Cristian Tudor Popescu: ”Pământul minţii cade peste noi!”

Viorel Birtu Piraianu‎: ”Pășesc prin noroi/ e mult gunoi/ repet mereu:/ gunoi, întuneric, noroi…”

Simona Tache: ”Încet-încet zâmbim tot mai rar/ de parc-am plăti impozit pe suflet şi zâmbet/ Tot mai rar îndrăznim în ochi să-i privim/ pe cei cu care indiferenţi ne-ntâlnim/ jenaţi de cum arătăm, că n-avem cu ce să ne imbrăcăm./ Ne simţim ruşinaţi/ că în lumea asta slută şi oarbă/ îmbătrânim./ Încet-încet, vinovaţi, nu mai ştim/ dacă și pentru ce să trăim.”

Aurel Buricea: ”Câte vieți, atâtea scări spre ireal/ am visat calea în adevăr/ într-o lume de îngeri am fost argat/ niciunde n-am cules rod pe ce am arat.”

Chirilă Olden Minodora: ”Sclavii… vor drepturi de la criminali! Dacă vrei să trăiești, ocolești sistemul.”

Bancu Hans Ionel: ”O forță politică nouă care să ducă la controlul majorității Parlamentului și a guvernului este imposibilă - societatea e condusă prin bani și cei care dețin banii, dețin și controlul.”

Raț Formouse: ”Mă gândesc să fac o grotă în pământ și să stau acolo cel puțin opt ani.”

Adrian Docea: Mă, voi sunteți normali?! 18 milioane de fraieri tremurăm de frica a câtorva golani? Azi, la 5, poți să ieși în stradă. Sau poți să pleci capul și să-i lași pe golanii analfabeți să te calce pe capu ăla de iobag, cum l-au călcat și pe tac-tu comuniștii, și pe neam de neamu tău de slugi.”

Lînă Caluser: ”Toți au un singur scop – ciolanul.”

Filomela Bucur: ”Așa silă am de țara asta! Aștept înjurăturile!”

Diversitatea culturală mi se pare adaos valoros la frumusețe. Privesc cu spaimă și neînțelegere a moralei, cum Mugur Isărescu este reales la BNR de cei care l-au criticat de moarte până cu 3 zile înainte de expirarea mandatului. Mugur Isărescu, cel care este dovedit de specialiști că face rău, țării depreciind leul nu prin efecte economice, ci prin speculări de nișe. Când viața românilor este ținută artificial în sărăcie de un singur om, ajungi să te întrebi de ce și dacă răul nu este gestionat ocult în interesele unora din afara țării. Faptul că Isărescu a cerut cu ani în urmă să facă o firmă în sediul BNR și această firmă are profit mai mare decât PIB-ul României, în timp ce România se împrumută zi de zi, pune semne de întrebare în dreptul lui. Semne din ce în ce mai mari, pe măsură ce scoate cu tupeu mizeria că BNR nu este a Statului, ci este o bancă privată. A lui. Nu pot decât să îl urăsc pe Isărescu, iar dacă este evreu, realizez că unii evrei sunt o amenințare reală pentru omenire. Nu știu precis cine conduce lumea, de fapt nici nu îmi pasă, pe mine mă interesează viața oamenilor simpli, caut soluții, accept soluții să avem o lume normală, fără ultra bogați, fără sclavie. Ce este în Israel mă interesează doar când aud despre oameni fericiți, când aud de bani mă întristez profund. Spun că Mugur Isărescu este bănuit a fi evreu. Îl demască Gh Funar, Ion Coja, apartenența la Bilderberg, un unchi din Sua, succesul paradoxal al tatălui său din luptător anticomunist în comunist sadea, mânăriile făcute de Isărescu cu banca Dacia Felix, prin care a favorizat financiar evreii din banii românilor, apărător de forță al evreilor și mai câte oferă nenea google. Se spune că ar fi evreu, nu mă îndoiesc. Sărăcia nu poate fi un scop, este o consecință a unor jocuri periculoase. Dacă tu, evreu, îl creezi pe Iisus pentru ca oamenilor să le oferi un refugiu, dacă tu evreu creezi alternativa la capitalism și oamenii tăi îl și aplică, nu poți să vii azi și să spui ”v-am oferit aceste idei și voi ați ținut sau nu cont de ele.” Ca și cum usturoi n-am mâncat, gura nu-mi miroase. Cine are idei care penetrează toate straturile sociale ale pământului nu poate spune că nu el conduce lumea. Dacă nu o recunoaște și este bănuit larg că o face, avem o problemă de înaltă perfecțiune a diplomației politice. Dacă dv atacați mâine un țigan și din toată lumea sar doar eu, și sar instinctual să îl apăr, lumea se va întreba de ce și mă va bănui țigan. Isărescu s-a opus unei medalii a holocaustului pentru că preotul înfățișat fusese la un momentdat de acord să fie expulzați evreii din țara noastră. Isărescu a avut un cuvânt greu într-o problemă internațională, a spus nu și nu a rămas. Asta înseamnă că este evreu. Până și acest cuvânt "ură" este creat să te oblige să taci și să dea ocazia evreilor să sară în sus, să te reclame, să îți ceară daune în procese... Banii, lua-i-ar dracu, sunt vânați peste tot! Încep să mă întreb de ce o lume întreagă vorbește despre ei ca factori determinanți ai răului, de ce preotul acela de pe nemedalie i-a vrut departe de țara noastră. Încep să cred că este sigur ceva necurat la mijloc, încep să mă îndoiesc de orice bine care vine de la evrei sau bănuiți a fi evrei. Nu urăsc evreii, deci, iată, nu sunt antisemit, dar încep să fiu cu ochii pe ei să le văd goliciunea, superficialitatea, neprofesionalismul și falsul gândirii. Problema de moment mi se pare o agresiune gratuită în spațiul public prin care ni se impun ca valori, ca singurele valori, probabil. Evreul nu a dat nimic omenirii, a ținut omul în animalicie din cauză că a creat himera fericirii prin a avea și nu a trăi. Nu pot să cred că evreii nu urăsc nemții, pot spune că evreii sunt îmbibați de ura contra nemților și împotriva oricui le pune la îndoială genialitatea. De fapt, identific subtil un fel de-a fi specific oamenilor mărunți care, fie se dau victime pentru a cerși milă, fie se impun ca valori legitimând ca valoare ce nu este. Aspectul holocaustului se înscrie în acest spectacol, devenit internațional, prin care evreii cerșesc respect. Dacă, în istorie, s-a întâmplat o nenorocire, oamenii superiori o minimalizează, fac din ea o suferință proprie și o ascund, nu plâng în piața publică strigând ce mare crimă s-a produs cu ei. Încetați cu circul holocaustului. Arătați-vă demnitatea, dacă o aveți. Este important ce cred eu și dacă trăiesc cu firesc starea de om liber al planetei, și cum. M-am întors în istorie, am apelat la memoria ei și mă simt un nimic față de Alecsandri, Eminescu, Bolliac, Goga, Brătianu, Slavici și alții care au înțeles că țările lumii sunt invadate de niște oameni care se lipesc de pământ și nu mai poți să îi dezlipești, care devin o plagă nevindecabilă pentru orice popor, că soluția este... și este... Evreii urăsc nu atât călăii, cât dialogul. Evreii sunt mărunți fiindcă acuză fără să demonstreze. O lume întreagă vorbește despre asta. Și mă simt un nimic pentru că nu am preluat frământările și lupta marilor români, sunt nimic pentru că sunt un om de rând și nu Domnul Țării Românești. Animalicia planetară, evidențiată prin sărăcia planetară, este dată de lăcomia câtorva de a avea bani și puteri nelimitate, iar aceasta face din construcția lumii una tare urâtă. Noi, românii, avem o înțelepciune: ”Dacă 3 oameni îți spun că ești beat, mergi și te culcă" Coja, Funar și Vadim au demostrat că evreii sunt  ”beți”. Mă pot întoarce până la 1450... Dar nu despre beție și somn este vorba, ci despre faptul că nu un om, ci mai mulți ridică niște probleme de viață și, parafrazând aceeași înțelepciune, pot afirmă că dacă 3 oameni îți descriu o problemă, ai obligația să vezi despre ce este vorba. Iată cum și prin negarea unor personalități evreii își pun la îndoială credibilitatea. Negând niște valori românești mă simt obligat să neg niște valori evreiești. Cui folosește? Nu sunt de acord să fie omorât vreun om. Sunt pentru reguli morale. Sunt pentru identitate națională. Funar a bănuit că Isărescu este evreu pentru că a fost invitat într-un grup evreiesc. Dacă a vopsit băncile parcului în culorile naționale poate fi considerată o nebunie, dar, dacă a protestat, astfel, culorilor verzi cu care își marchează teritoriul ungurii, a fost un erou. Păunescu a fost un talent literar care rămâne viu după moartea lui mult timp. Coja analizează și el evreismul lui Isărescu, așa cum au făcut-o mulți alții. Pentru mine sunt importanți acești piloni ai românismului care cheamă la unire împotriva străinilor care ne-au furat țara. Dv, evreii, ați fugit în lume, ați găsit un loc liniștit, l-ați ocupat și aveți o țară. Noi suntem aici dintotdeauna și suntem pe cale să nu mai avem o țară. Identitatea noastră națională înseamnă românism, adică a face din România familia ta. Și ești român când fratele tău, dacă este tâmplar și face uși, cumperi de la el și nu de la o multinațională, pentru că banii tăi îl ajută să trăiască și să se dezvolte. Iar în caz că te atacă un hoț sau te doare ceva, strigi și fratele/vecinul îți sar în ajutor, nu multinaționala. A fi român înseamnă, ca guvernant care cheltuiește banii românilor, să îi cheltuiești doar pe produse fabricate de români și nu pe produse străine. Putin a anunțat că va distruge oligarhii care câștigă banii în țară și îi cheltuie afară. În România sunteți întâi român, cu drepturi și obligații, apoi... ce mai vreți. Dacă refuzați să fiți român, dacă va place să fiți întâi străin, nu aveți dreptul moral să locuiți printre români. Nu avem nevoie de o asemenea... inteligență!

Acum vă rog să nu vă supărați dacă va cer să mă eliberați de discuțiile inutile, înțelegeți că am o treabă gravă: trebuie să fac ceva urgent pentru țara mea. 

Pentru ca individul să fie suveran, trebuie să nu mai fie obligat să fie sclavul altuia. Asta înseamnă că trebuie să aibă condițiile să poată munci pentru sine, și nu altuia. Dar nu o proprietate care îl adăpostește lângă o masă, o sobă și un pat, ci o proprietate care să îi asigure existența și afirmarea de sine. Această proprietate este condiționată de suprafața Cetății și de numărul locuitorilor. Dar ea trebuie să fie egală cu a tuturor și să nu poată fi niciodată înstrăinată, chiar dacă pe ea cresc bălăriile. Fiindcă a avea o proprietate este un drept, nu un favor.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Andrei B.: Într-o Românie plină de analfabeţi, indolenţi şi nesimţiţi, în care oameni de valoare găseşti din ce în ce mai greu, într-o ţară în care Jandarmeria apară hoția, „animale cu două picioare merg pe Pământ,/ Sângele se face apă, rude-şi schimbă faţa,/ Eşti rănit de oameni pentru care ţi-ai da viaţa”. Românii nu sunt capabili de lucruri mari, să-şi schimbe istoria, să-şi ia soarta în propriile mâini...
Agonia Națiunii: Până și filozofii, oricât de însetați de absolut ar fi fost ei, au recunoscut că absolutul nu își găsește locul în lumea oamenilor. Ultimele zile ne-au demonstrat, însă, că societatea românească și-a pierdut conștiința nuanțelor. În România se trăiește cu valori absolute: alb sau negru. Și Dumnezeu să-i apere, pe cei care nu își găsesc locul în nici una dintre tabere. Sistemul democratic, în forma sa actuală, este o relicvă a erei industriale, a perioadei de avânt a muncitorimii de la începutul secolului XX. Dacă privim știrile, vedem cum popoarele se răscoală în toate colțurile lumii. Sistemul actual, financiar și politic este bazat pe datorie. Este bazat pe pasarea responsabilităților și greutăților către generațiile viitoare. Convulsiile sociale au dus în trecut la apariția unor noi forme de guvernare: despotismul, democrația, monarhia, republica, imperiile, semnarea Magna Carta. Întoarcerea la modele anterioare, deja falimentare, nu reprezintă nici de departe o soluție.

Cristi Iordache: Nu politicienii fură, ci populația lasă pentru un mic și-o bere :)) Când majoritatea cetățenilor își vor verticaliza atitudinea, clasa politică se va schimbă după chipul și asemănarea societății.
Alexandru Alexe: Români! Clasa politică vrea să credeți că nu există altă soluție pentru România în afară lor. Nu este adevărat!
Ivașcu Mihaela: Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului. Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşți, când, deodată, îţi dai seama...
Tiberiu Kovacs: Mulți oameni de o valoare inestimabilă s-au retras în carapacea lor, s-au exclus social pentru că și-au dat seama că oamenii doresc faima. Doresc să mă implic pentru ca valoarea să fie scoasă la lumină, chiar dacă eu voi fi înlăturat pentru a face loc celui mai competent decît mine.

Maria Diana Popescu: România se zbate în mîini necurate, secătuită de resursele economice şi de cultura menită să emancipeze nivelul de civilizaţie al poporului. Ne-a eliberat lovitura de stat din 1989 din vreun crater? Nu. Lava s-a scurs peste noi, s-a întins de-a lungul şi de-a latul. Capitalismul e preacurvie! Cel mai fertil teren în exprimarea nimicniciei umane de tipul Tănase Scatiu este cel politic, unde parveniţii au dat năvală la ciolane, cu încălţările murdare, făcîndu-şi de lucru în structurile de stat, pe principiul „Pentru buzunar, tot înainte!“ Puterea a fost preluată de profesioniştii în arta hoţiei, care au driblat legislaţia în favoarea lor.
Ionuț Țene: Am sentimentul unei prăbuşiri morale naţionale în care toţi jucătorii politici post-decembrişti sunt egal vinovaţi. Ar trebui să existe o speranţă. Istoria de multe ori o oferă în condiţii dramatice, deşi, deocamdată, pentru români, orizontul e gri. Nu putem da vina la nesfârşit pe politicieni. Ei sunt doar oglinda noastră pervertită. Neghina a acoperit grâul cel curat şi bun. Românii trebuie să înveţe să iubească, nu numai să urască.
Mădălina Elena Constantinescu: O criză insuportabilă a cuprins întreaga planetă, oamenii au început să dispere din ce în ce mai mult, întrebându-se: Oare va înceta vreodată această criză sau va veni sfârşitul lumii? în mileniul trei, în loc de bună stare, democraţie şi un trai fericit, omenirea s-a trezit într-un haos şi o anarhie totală. Datorită acestei crize de nedescris s-a ajuns într-o situaţie disperată, unde corupţia şi nedreptatea îşi fac propriile legi. 

Iar îmi vine să scriu, să scriu periculos. Conștientizez că este în zadar, că mii de oameni ai lumii au gândit în zadar. Cuvintele lor ar fi trebuit receptate ca pietre aruncate în tâmple, dar oamenii nu le află, ci, chiar dacă le află, le aruncă la groapa de gunoi a uitării.
Există printre influenceri ideea că omul trebuie câștigat pentru a face, ulterior, cu el ceva. Adică trebuie gâdilat să râdă, ridicat în slăvi cât să se creadă buricul pământului, lăudate bâiguielile și agramatismele pe care reușește să le spârcâie din puținul creier, pe gură...
Grupurile nu sunt de luptă, ci de... vorbă. Un fel de întâlnire "la buturugi". Câte vorbe se șoptesc și se duc dracului la mesele astea ale tăcerii, la canapelele astea... n-avem frunze-n copaci!
În realitate omul nu merită să faci ceva pentru el, este suficient să fie liber și-și face singur, dacă are nevoie. Îl "ajuți" doar dacă cere și atunci spui că n-ai. Că ne-am trezit așa... liberi și fără nimic, după ce am avut ape și păduri, și câmpii, și aer, și subsol - toate pline cu bogății comune. Ai avut și ai pierdut, asta e viața! Ăsta e... capitalizmu'!
Vine laivistu, na, că-mi scapă numele lui, îi zic Dobitocu, și face pe grozavu cu oamenii. Lasă impresia că este atotștiutor și-ți deșartă pe masă niște vorbe care seamănă cu mărgeluțele colorate care luau ochii indienilor și le schimbau, liber! cu pepite de aur. Zice că omul nu are nevoie să îi dea cineva ceva gratis, are nevoie doar să poată visa, iubi... ca și cum suntem în plină oprire de visare și iubire. Iar oamenii devin indezirabili, oculți, blocatii-automat, dacă spun: "economia nu slujește omul, piața - singură - nu rezolvă problemele, libertatea fără fraternitate este doar libertinaj, egalitatea nu poate apărea decât prin fraternitate..." Ce... egalitate?! Și Eminescu a zis că egalitatea este posibilă doar în matematică! Domnule dobitoc, este vorba de egalitatea ca supraviețuire, nu ce și cât avem în pungile de la chimir! Libertatea fără iubire de aproapele a condus, vedem cu toții, la polarizări sociale cât de la pământ la cer. Constituțiile sunt pline de intențîi bune, în realitate mor oamenii de foame și de inimă rea, iar bogătanii ne aruncă, pervers, glumițe: "impozitați-ne mai mult!" Cu cât, cu 2 lei? Când tu, Trumpe, fi-ți-ar părul portocaliu al dracului, nu ai plătit nici măcar miliardele la care te obliga legea?
Am împărțit, încă, oamenii în patrioți și globalișți, când șmecheri și neiubitori de țară și aproapele suntem de-a valma. Că așa e omul, bă! Iar normalitatea nu este un banal concept, cum sclavia, în fața căruia te dai bătut, cum a fost când au fost dezrobiți țiganii, ci a devenit un ideal pentru care trebuie să lupți, ca și cum ar trebui să cucerești absolutul!
Oamenii "normali" la cap, prădători fiind, patrioți sau nu, nu vor accepta idei mângâietoare sufletului. Omul bun/ frumos este bălăcărit cu zoaie de dobitoci care înțeleg libertatea ca libertinaj, dar declamă pervers că în lumea creată de ei, nu există nedreptăți sociale, cum este moartea prin inaniție. Adică mint în față arătând o sticlă neagră plină cu apă și ulei, să credem că uleiul nu stă deasupra, ci este combinat organic cu apă. Cu alte cuvinte, între exploatatori și exploatați nu există nici o separare/ prăpastie - ei, "iubitorii", ne așteaptă cu porțile deschise să le rânim rahatul, să le culegem și să le aducem în curțile proprii peștii, păsările, fructele, cărbunele, sarea, petrolul, apa și tot ce erau ȘI ale noastre și care, potrivit unei libertăți sălbatice, au ajuns DOAR ale lor. Să le muncim pe promisiuni, pe vorbe mieroase, pe un coltuc de pâine pe care nu o mănâncă nici câinii, pe ciorbe goale, asortate cu scobitori. Nu, mulțumim!

 

 

Patrioții sunt esența stării de spirit a locuitorilor Cetății. Ei au, nativ, preocuparea de a vedea și șți ce acțiuni influențează viața oamenilor, înțeleg primii când pe semeni îi paște vreun pericol. Patrioții sunt primii care explică răul, primii care se expun luând atitudine. Diriguitorii au creat mass-media, să preia frământările poporului să le pună pe masa guvernanților, ca aceștia să le transforme în legi benefice vieții. Când mass-media își trădează menirea, slujind puterea, patrioții devin, în locul ei, a 4-a putere în stat. Când se întâmplă aceasta avem realitatea că la vârful conducerii se întâmplă nereguli grave, că s-a întrerupt cordonul ombilical dintre cetățean și ales.
Patrioții, în acest caz, trebuie să coaguleze locuitorii într-un corpus viu care, printr-o singură voce, să își facă revendicările cunoscute și, în caz de nerespect de către autoritate, să acționeze pentru schimbarea întregii structuri a statului, de la Președinte, organele represive, legislative, judecătoreșți șamd.
Astăzi poporul este agresat de acțiunile de apărare ale așa zisei pandemii. Patrioții nu trebuie doar să nu respecte regulile impuse sau să râdă de ele, ci să refacă urgent entitatea civică, mergând din casă în casă și cerând familiilor să aleagă de partea cui sunt și să le implice cât s-a facă vie și periculoasă  pentru lupta imediată de schimbare a întregilor structuri ale statului cu patrioți. Astfel, un patriot ajuns la conducerea statului va rupe angajamentele care făceau rău poporului, va închide granițele și va echilibra activitatea economică încât să devină autosuficientă vieții Cetății.

 

Lumea are sau nu are sens. Când are sens toate soluțiile sunt posibile, unele sunt mai bune decât altele, cele bune oferă individului mai multă libertate și mai mult timp liber. Libertate absolută nu există, timp liber total nu există, atâta timp cât, pentru a supraviețui, ai nevoie zilnic de minim 1000 calorii. Există dreptul de a alege să nu faci nimic, dar cel care alege aceasta este asemenea stăpânului de sclavi care primește totul și oferă în schimb cât mai puțin posibil. Cel care nu vrea să muncească deloc primește, totuși, ceva de la ceilalți și trebuie să dea altceva la schimb. Să poți avea ceva să dai la schimb trebuie să muncești pentru a-l avea. A munci pentru ține sau a munci altuia se soldează cu un rezultat material oarecare și o încărcătură emoțională pozitivă sau negativă. Nefericirea muncii este problema, nu neapărat răsplata materială. Eliberarea democratică din sclavie va reuși când 51% se vor simți sclavi și nu când vor dori ca 49% să le fie sclavi. Soluția de a te salva singur nu este o soluție pentru țară. Soluția pentru țară constă în revoluție sau legi noi. Revoluțiile nu au schimbat niciodată viața oamenilor, iar Legile nu eliberează, dacă sunt emise de stăpânii de sclavi. 

Ciorile au înnegrit cerul de vreme rea. Nu am cu cine să mă unesc în războiul de rezistență sau atac, necesar pentru salvarea țării și chiar a speciei. Dar există și realitatea că nimeni nu vrea să se unească cu mine. Între aceste 2 bariere se întâmplă, de fapt, și drama românilor: ei, care se bucură de oarece succes mediatic și cei care ar putea face ceva substanțial, dar nu pot pentru că nu obțin încrederea semenilor. Încredere care "trebuie" câștigată nu prin idei bine ancorate, ci prin "bătăi pe umăr", cum declara Dragnea că nu va face pentru a obține simpatia românilor. Așadar lumea doarme liniștită, în timp ce se extinde pârjolul.

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Mihai Radu: ”Se alimentează continuu ideea că România cheltuiește imens cu protecția socială și cu aparatul administrativ. Acestea sunt două popoare de leneși înfometați care mușcă zilnic din viitorul României.” 

Dragoș Pătraru: ”Propagandiștii se vor retrage acum în lumea lor, vor scrie, vor citi și îi vor lăsa pe oameni, timp de patru ani, să se zbată în sărăcie, pentru că își merită soarta. Pentru că sunt proșți și bătrâni și țărani și săraci. Acești băieți vor reveni fix cu câteva luni înainte de următoarea campanie, cu o atitudine gen: ați văzut ce-ați pățit dacă n-ați ascultat de mine? Pff, și câte prostii ați făcut în țară cât am lipsit! Acum, haideți să vă spun ce-avem de făcut, ca să ne fie bine imediat după alegeri. M-am gândit în toți anii ăștia, am studiat și trebuie să votăm cu X-ulescu. Acum ori niciodată!”

Alexandru Aricila: ”Parcă îți este teamă să mai spui că gândești, când vezi atâta tâmpenie în jurul tău.”

Constintin Macaw: ”Întrebarea este... cam când? Căci, speranța... o muri ea ultima, dar tot îi vine cândva rândul.”

Crina Dobre: ”Închid ochii luptând de zor, pentru ce anume, nu ştiu nici eu. Probabil ce nu-s în stare să aşez în mine, încerc să aşez în alții.”

Maria Mara:” Salariile de kk au stricat conceptul de muncă.”

Esther Esty: ”A fost ferice pentru unii/ Cu mult belşug şi bucurie,/ Iar alții poate şi-au ros pumnii/ De mult amar şi sărăcie.”

Mircea Dăian: ”Vă place cum este în Germania ? Este așa pentru că lumea aia a cerut. Dar în Olanda, dar în Europa de Vest vă place cum este? Este așa pentru că lumea aia a cerut. Dar în România vă place? Este așa pentru că aia cere lumea! Simplu...”

Ion Corbu: ”Guvernările sunt necesare pentru că oamenii nu sunt îngeri. Niciunul. Dacă vom tot căuta îngeri, România riscă să iasă din istorie.

L. D.: ”Binele învinge; cu condiția că îngerii să fie foarte bine organizați. Noi nu suntem îngeri. Dar vrem să fim bine organizați.”

Romeo Duțu: ”Nu mai sacrificați oamenii buni!”

Sorin Anghel: ”Miza este mult mai mare: trebuie terminată prăduiala țării. Chiar dacă Statul nu mai are mare lucru, țara mai are câte ceva, păduri, minerale, populația mai are proprietăți neluate încă de bănci... E război crancen.”

Mariana Kremser: ”Armata Română să păzească Banul Public ! Nu doar Corupția este în Metastază, ci și nesimțirea este în metastază, prostia și minciună sunt în metastază ! Toți sunt disperați ! Și, știți de ce? Pentru că au pete, pentru că îi mustră conștiința, pentru că au făcut fapte de care vor să se "spele", vor să acopere "mizeriile" și să păstreze "scaunele". Totul a fost cangrenat pentru că România nu a avut, la timpul potrivit, Justiție.”

Zenovia Fortzu: ”Dintotdeauna justiția a fost subordonată partidului aflat la putere, ce să mai discutăm; o vom lua în gușă mereu până se vor DEPOLITIZA toate instituțiile statului. Până atunci… să murim sănătoși, că, oricum, pe ei îi doare la bască!”

Sfântul Maxim Mărturisitorul: ”Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești.”

Alexandru Bria Bogdan: ”Se guvernează în România de azi cu amenințări cu moartea! Ar trebui să se autosezizeze instituțiile care se ocupă cu așa ceva! Sau… ele amenință???? Întreb și eu, așa, ca țăranul!”

Constintin Macaw: ”Mi-am dat seama (din nou) ce maro arată viitorul în mintea "politicienilor" români. De-ar fi să am răbdare cât oceanul,/ Putere cât să pun furtunilor capac,/ Și-ntelepciune de-aș avea cât magicianul,/ Eu nu aș mai fi om. Aș fi... copac!”

Stănescu Gina: ”SRI nu moare!”

Dan Stoica: Trăim într-o lume în care omul crede că a fi patriot înseamnă a urî pe cineva, să te înalți pe vârful picioarelor și să scuipi de sus pe cineva. Și de la cât mai mare distanță, să nu poată nimeni să-ți dea un răspuns pe măsură.

Nu este mai bine după evoluție decât la începutul evoluției. Prădătorii de azi nu sunt găinari, oamenii nu își pot face dreptate singuri, libertatea este aparentă, condițiile de existență fragile și minimale, o mare parte a membrilor cetății sunt cerșetori și se hrănesc cu ce aruncă cei care au, preamulți nu au pământ nici cât un mormânt, s-au refugiat în canale. Cei de deasupra îi urăsc, îi vor morți, în timp ce caută portițe să acceadă în lumea confortabilă a celor lipsiți de griji. Adică a neoamenilor. Într-o lume perfectă inteligența nu înseamnă afaceri, ci cunoaștere și creație, cu care îți faci răul în pătrățica ta unică, de la construcție și înnobilare cu obiecte de mobilier și artă. Îți procuri cu mâinile tale tot ce îți trebuie vieții, nu cultivi ciuperci mai multe decât ai nevoie să mănânci tu, într-un ciclu vegetal. Afacerile personale și apariția Statului mi se par relele civilizației. Lumea perfectă există, altfel viața nu are sens. Exemplele în care cel puternic trebuie să își exercite puterea asupra unuia mai slab țin de lumea animalică. Recunoașterea și asumarea acestui fel de a fi, prin care a avea înseamnă a lua de la cineva, a condus la ideea NOM, prin care tot ce se produce ajunge în buzunarele câtorva. A existat înainte vreme armonie cosmică. Atunci fiecare stăpânea cât pământ putea să muncească și putea lua fără sfială tot ce oferea natura. Acest echilibru a fost distrus de cel care și-a folosit puterea să aibă el mai mult și fără să-l merite. Lumea perfectă este nu înainte, ci aceea lăsată în urmă. Imperfecțiunea lumii actuale este dată de exercitarea puterii asupra celor nevinovați, prin crearea unor organisme care doar promovează egalitatea (în fața legii, de afirmare, de cunoaștere). Cei puternici sunt în toate punctele cheie ale sistemului și controlează viața și moartea tuturor. O lume perfectă înseamnă o lume etic alcătuită, în care oamenii, chiar dacă nu pot fi, matematic, egali, sunt tratați ca egali; înseamnă posibilitatea reală ca geniul cu care se naște orice copil să se poată manifesta în real.

Mihail Neamțu: Facebook e, uneori, vitrina (că să nu spun latrina) grafomanului zgomotos. El scrie mai mult decât a citit vreodată. Social-media a eliminat ideea de redacție, filtru sau competență intelectuală: orice ipochimen își dă cu părerea despre universul infinit al problemelor de fizică și metafizică; divorțul vedetelor și ideologia de gen; fotbal și homosexualitate; Dumnezeu, Ev Mediu sau Orientul Mijlociu; doctrina lui Iisus, sabia „Măritului Profet”, „geniul” lui Obama, „nazistul Trump”… Pe cât de guraliv, pe atât de ignar, „expertului” nu-i scapă nimic! Omul cu tastatură n-a condus măcar o asociație de locatari, dar știe cum trebuie construite partidele; n-a scris o licență publicabilă, dar oferă verdicte celor cu doctorate pe bune; n-a văzut organigrama unei școli sau primării, dar vrea să conducă guverne; n-are habar unde-i Nigeria, Taiwan ori Azerbaijan pe hartă, dar știe cum trebuie guvernată planeta. Un sfat prietenesc: feriți-vă de atotștiutori. Ocoliți verbiajul komentariatului progresist. Sunt oameni pentru care cuvântul n-are greutate. Spun orice pentru că mizează pe un public fără memorie sau repere. Nefericiți epigoni ai unei cauze mărunte, dar mai ales frustrați de complexul propriei inferiorități intelectuale, ei sunt „insectele clipei" (pentru a-l cita pe T.S. Eliot). Cu neuronii lor răsuflați, prea mulți „comentatori” vin din neantul istoriei și se îndreaptă spre istoria neantului. Te poți lecui oricând renunțând să-i mai citești și punînd mâna pe o carte.
Nicolae Tudor: Cine promovează libertatea nu are voie să o cenzureze. Dv asta faceți. Sunteți frustrat pentru că sunt prea mulți parerologi și vă eclipsează. Domnule, un om are dreptul să spună ce crede despre orice și oricine. Orice om are dreptul să strângă în jurul său admiratori. Orice entitate vrea să se dezvolte și să cucerească pământul. Aceasta este esența libertății. De aceea libertatea este frumoasă pentru că este grea, că te obligă să lupți permanent. Spunea Emil Constantinescu: ”Eu sunt o legendă la facultate, dar în fiecare an trebuie să conving noii veniți că sunt o legendă." După dv nu ar trebui să scrie nimeni, pentru că, nu-i așa? scrie prost. Și cenzurați, astfel, libertatea de a greși și de a evolua. Un om care are idei proaste azi, poate avea idei geniale mâine. Dar prostia lui nu împiedică mersul înainte spre progres și civilizație. Pentru că o societate normală are filtre de selecție, concursuri și cluburi ale elitei. Lăsați omul care crede că le știe pe toate să se manifeste, este dovada că este un puternic, este doar o problemă de timp până chiar le va ști pe toate. Este drumul lui care, sigur, îi va produce multă suferință. Nu dv veți suferi atunci, ci el. Facebook-ul este o revoluție culturală în acest timp pentru că încurajează oamenii să se implice mai activ în viața cetății. Eu, pe timpuri, am început să scriu și niște docti dintr-un cenaclu, ca dv, m-au făcut praf, încât am aruncat pixul pe fereastră. A trebuit să vină internetul și să întâlnesc oameni mai proști ca mine și mi-am recăpătat curajul. Am reluat ceea ce mă pasiona, am greșit iar și iar, dar într-o zi am reușit să obțin admirația. Admirația cui, poate va întrebați. Admirația celor care mă negaseră cândva. Lăsați oamenii să se exprime liber, să învețe să vorbească, să învețe să gândească, să devină cei mai buni. 

Mulți ani copiii erau învățați de părinți să cunoască și să facă față celor ale vieții, așa cum fac și astăzi animalele cu puii lor. Școlirea în instituții a dat de lucru unor învățători și a oferit timp liber părinților pentru a munci mai mult, dar profesorii fac scandal că de ce nu se implică părinții în educația copiilor lor. Dar le oferă meditații particulare! Educația instituționalizată face mai rău copilului decât educația făcută la începutul lumii, pentru că, zice ea, trebuie descoperite și încurajate abilitățile personale încât copilul să ajungă să exceleze într-un domeniu, ceea ce îi oferă lui împlinire umană iar nouă bunăstare/ confort de pe urmă talentului cultivat și manifestat. De fapt societatea a crescut oameni care să producă ceva pentru ea, ca organism viu, societate care se manifestă, reprezentativ, prin clasa stătătoare, de sus. Cu alte cuvinte, este nevoie de electricieni, sudori, tâmplari, electroniști, zidari, agricultori șamd, pentru ca toți aceștia să contribuie cu brațele lor la bunăstarea celor care contribuie doar cu gura la mersul societății, mers de care se fac, cică, răspunzători. Din vremuri îndepărtate omul și-a făcut obișnuința să facă jurnal de activitate și a scris acolo ce a încercat să facă și unde a greșit. Învățăturile le transmitea urmașilor. Pe măsură ce ne apropiem de azi nevoile au devenit tot mai complexe și a fost nevoit să învețe mai multe meserii necesare gospodăririi casei, fiindcă normalitatea este să te înconjori cu lucruri făcute doar de mâna ta. În felul acesta au apărut mai multe jurnale care deveneau o moștenire de preț, fiindcă un tânăr care voia să facă un butoi, de exemplu, deschidea pagina: "cum se face un butoi" și afla cum se păstrează lemnul, cum se îndoaie, cum se tratează, cum se îmbină șamd. Atunci,cel mai probabil, fiecare familie deținea în gospodărie ateliere pe specialități, dotate cu toate sculele necesare, deci tânărul respectiv avea nevoie doar să știe cum se face și afla dintr-un caiet moștenit de familia sa. Acel caiet era un fel de școală iar cele scrise în el ajutau să se facă față nevoilor vieții. Ceea ce astăzi nu se mai întâmplă, fiindcă școala oferă informații de cultură generală, tinerii au fost atrași în zone aglomerate unde casa înseamnă câțiva mp și, dacă au nevoie de ceva, plătesc un om priceput; tinerii învață doar o meserie, când, într-o gospodărie, trebuie să știi foarte multe meserii. Asta înseamnă că școala de acasă este superioară școlii de la stat, cu atât mai mult cu cât descoperirile lumii sunt multiple, deci și caiete mai bogate în informații. Un copil nu trebuie învățat decât să citească, el nu este împiedicat să aprofundeze ceea ce îl pasionează și să se manifeste în acel domeniu.

Știutul si vorbitul pot fi doar pasiuni, nicidecum mijloc de existență.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
Ioan Roşca: ”Este deosebire între ce pretind că ar fi condiţia umană tipică şi ce este ea în realitate. E dureros să realizezi că binele nu e majoritar, că omul de rînd, educat de profitori să nu se emancipeze, nu e foarte diferit de un animal, foarte perspicace, dar mînat nemilos... tot de instinctul de supravieţuire. Decăderea umană din România surpă miturile despre nobleţe şi dezumflă aspiraţiile spre ea. Nu sînt curios ce va creşte din humusul putreziciunii generalizate. Am ajuns să ţin mai mult la salvarea oamenilor frumoşi de lichelele care încearcă inutil să-i contagieze, în numele interesului general. Intelectualii au fost cumpăraţi să emane făcături civice care nu pot da foc conştiinţelor. Politicienii au fost folosiţi întru neapariţia unui partid care să transforme nemulţumirea în adevărat program alternativ. Televiziunile au vegheat minut cu minut să nu scape pe ecran vreo scînteie periculoasă, să se adîncească în minţi lanţurile. Se face totul să nu se ridice în arena confruntărilor un mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Domnilor intelectuali, care aţi tolerat sau chiar propovăduit alegerea perpetuă a "răului mai mic", "consensul social" convenabil paraziţilor, "compromisul constructiv" care compromite conştiinţele, evitarea "violenţei" (luptei bărbăteşti pentru eliberarea ţării), prelungirea indecentă a "rezistenţei prin cultură", apolitismul steril şi civismul găunos, egoismul elitist şi monopolizarea scenei mediatice... vă place ce a ieşit? Priviţi cum se zbuciumă românii ca nişte şoareci prinşi într-o capcană, cum nu găsesc nici o ieşire pentru a-şi apăra demnitatea, bunăstarea sau sănatatea, a-şi înnobila condiţia - emancipîndu-se civic -, pentru a se elibera din plasa făcăturilor, a da jos năpîrca ce le suge viaţa din vene. Cu cît dispreţuiţi mai mult această populaţie-victimă, pentru decăderea care a atins-o, cu atît să vă simţiţi mai vinovaţi. Să vă stea în gît giubuşlucurile culturale cu care vă umflaţi reciproc respectul pe piaţa autoproclamatelor "elite", bursuliţele, postuleţurile şi fondişoarele cu care vi s-a cumpărat cuminţirea. Editurile şi redacţiile pe care le-aţi acaparat meschin. Cărţuliile în care aţi "demascat" post-factum fenomene patologice pe care doar v-aţi făcut că le combateţi. Vilişoarele cumpărate pe nimic alături de "ciocoii" pe care îi serviţi chiar şi cînd îi criticaţi fără dinţi, lătraţi fără muşcătură. Copilaşii pe care vi i-aţi ajutat să se "realizeze" pe aiurea, în timp ce acasă totul putrezeşte. Ipocriţilor! Aţi compromis fiecare şansă, fiecare încercare, pînă s-a instalat neîncrederea şi lehamitea generalizată. Reabilitaţi-vă. Mai sînteţi în stare?”
Web:” Avem o Justiție aberantă ce dă decizii ilogice, o Poliție, Jandarmerie ineficiente ce, în schimb, știu cum să impună voința politicienilor și a grupurilor de interes local, în forță, asupra prăpăditului de român de rând, infractori favorizați și chiar să-i încurajeze pe alții să urmeze calea ”infracționalității”; biserica ce se ocupă de orice altceva... decât de sufletul creștinului și exemplele continuă. Pentru a diseca și a analiza lapidar e suficient să ne uităm la cei ce se numesc ”Șefi” - politicieni, directori etc. N-au caracter, promit și mint de cred și ei, mereu numai profitul personal își au ca țel constant: tot pentru mine, nimic pentru tine. Prin orice metodă, ei - oportuniștii României - Stăpânii Țarii și ai noștri (așa cum singuri s-au numit). Justiția, poliția, jandarmeria sunt la mâna lor - drept dovadă gradul ridicat de infracționalitate constant prezent în orice loc al României. Politicieni, jurnaliști, popi, polițiști, judecători, jandarmi, polițiști comunitari, medici, profesori etc.- toți o apă și un pământ, chiar dacă printre ei sunt, poate, și oameni, dar au fost marginalizați sau poate ei au ajuns să nu mai zică nimic, deoarece jugul mafiei politice este prea greu! Cine profită de această situație? EI, politicienii de după 1989! Importantă redevine doar întoarcerea la munca în folosul familiei. În fapt la munca ogorului, la creșterea animalelor - îndeletniciri care asigură hrana zilnică.”

Părintele Gaozarie: ”Împușcați, ca pe ciori, pe toți care au supt sângele poporului român, de după 1989 și până acum!”
Diana Soare: ”Trăim într-o societate care se dezumanizează pe zi ce trece mai mult.”

Sorin Olariu: De la intrarea României în UE nivelul de trai al românului de rând a ajuns să fie superior celui al rusului de rand.

Nicolae Tudor: Eu nu simt nici un gram de milimetru de trai. Mă uit la constituție și aștept ca Statul să îmi garanteze un nivel de trai decent. Țara mea oferă doar posturi de hamal, când niște imbecili lucrează în birouri. În România se frizează absurdul.

Sorin Olariu: Nu statul trebuie să îți garanteze un nivel de trai, ci tu însuți. Ți-l faci prin putere de muncă, inteligență, disciplină, organizare și dorința de autodepășire.

Nicolae Tudor: Organizarea Statului presupune crearea de locuri de muncă și salarii peste coșul de supraviețuire. Dacă statul nu este în stare să creeze locuri de muncă, ar fi trebuit să mă împroprietărească cu partea de pământ ce mi se cuvine și acolo să muncesc și să am ce și cât vreau sau ce și cât îmi da Dumnezeu. Acesta este începutul firului roșu al normalității. Pe alături există descurcăreală și ingineriile care presupun lingușeală, furt, înșelăciune, corupție, relații. Adică... șmecherii. A apărut anormalitatea vieții ca un om să practice 1000 de meserii să poată supraviețui, când și una, dacă îmbrățișezi, trebuie să o studiezi toată viața să ajungi să o faci bine. 1000 de meserii înseamnă bătaie de joc pe toată linia. Nu există nici o oportunitate în România.

Sorin Olariu: Merele sunt în pom, trebuie doar să le culegi. Nu să aștepti să vină altul să ți le culeagă. Pentru că ăla vine și le culege pentru el.

Nicolae Tudor: Statul este plătit să gestioneze ansamblul vieții sociale, să sprijine întreprinzătorii încât cele ce produc să se și vândă, dar să angajeze toată forța de muncă disponibilă a țării. Numai că a permis ca unii să dețină și pământul altora (mai mult de 1 ha), să exploateze resursele țării, să se îmbogățească oricât, atunci ai responsabilități pentru a face echilibrele sociale, pe principiul solidarității umane. Dv spuneți că, dacă nu culeg merele, mi le fură altul. Și vreți să cred că asta este o judecată normală?  Nu suntem îngeri și am fost nevoiți să facem legi. Dv spuneți că nu trebuie să avem legi, că fiecare își face legile sale. Pentru a culege un măr, trebuie să ai o sămânță, să o pui sub pământ, să o îngrijești până rodește. Nu poți să ai un măr, dacă nu ai pământul în care să se nască. Dv spuneți că este normal să culegi merele altuia înainte de a le culege el.
Sorin Olariu: Parabola cu mărul e următoarea: merele (oportunitățile) sunt acolo, plantate mai demult și la indemana oricui. Doar trebuie să întinzi mâna și să le culegi. Dacă nu o faci tu vin alții și o fac. Iar tu o să te plângi toată viața că nu îți dă Statul.

Nicolae Tudor: Un mare înțelept m-a învățat că este mai fericit să alegi sărăcia de dragul spiritului (va las pe dv să căutați pe Google cine este înțeleptul) și manifest o mare scârbă pentru oamenii care se comportă ca pure animale sălbatice. Nu schimb eu lumea, pot să fiu și să fac un punct de lumină/puritate pe întinsul unui rotund (România) întunecat. Mă întreb, bunăoară, din ce trăiește Lucian Mîndruță, că văd că este plimbăreț pe glob și el doar dă cu gura la un microfon (oau, ce afacere!) sau dv, care vă manifestați ca epigramist și propovăduitor de minciuni esoterice, copiate de la alții (oau, ce afacere!) Aici suntem azi ca civilizație - acuzăm Rusia, că a jecmănit câteva popoare, și admirăm occidentul care a jecmănit și ucis o lume întreagă!

Sorin Olariu: Eșți înduioșător de idealist. Și ce o să faci dacă Statul nu se sinchisește de nivelul tău de trai și nu îți oferă nimic, ba mai mult - te mai și jecmĂneste și îți ia și pielea de pe tine? O să te sinucizi asistat sau o să te îngrijești de nivelul tău de trai? Nu ți se potrivește România că Statul nu îți asigură decât joBuri de hamal, prost-plătite, la super-pregătirea ta? Mergi în Germania și lucrează la Mercedes sau la Audi pe mii de euro lunar. Sau la un spital din Franța pe mii de euro. E rău în toată UE că statele nu îți asigură un trai decent? Mergi în SUA sau Canada. Oricum, văd că stai toată noaptea pe FB, atunci găsește-ți un job la Zuckenberg.

Nicolae Tudor: mă sfătuiți să părăsesc țara pentru un job. Eu cred că fiecare copil, ăla săracul despre care ați zis că trebuie să fie educat să nu fie o loază în viață, are talente unice - unii au înclinații sportive, alții au migală, unii sunt superficiali și alții profunzi, unii sunt făcuți să se manifeste cu brațele, alții cu mintea. Ce să caut unde nu am pregătirea să profesez acolo? Pe timpuri, când eram în triburi, plecau care-ncotro? Nu. Că de aceea ne numim comunitate/ popor, de aceea m-am născut aici, ca aici să mă dezvolt și să îmi aduc contribuția prin muncă, încât să produc mai mult decât consum și să aduc prestigiu nației mele, prin unicitatea și sacrificiul la care sunt (nescris) chemat să le împlinesc. Asta înseamnă ca familia mea lărgită trebuie să mă ajute să îmi descopăr unicitatea, să îmi pună la dispoziție memoria umanității încât să pot cunoaște din timp tot ce s-a întâmplat în lume în domeniul pentru care sunt pregătit să-l accesez, să îmi ofere profesorii care să m-ajute să nu greșesc sau să pierd timpul, apoi să mi se ofere locul unde eu pot face ceea ce m-au pregătit să fac, să pot ocupa prin concurs locul pe care îl merit. Iar așa ceva nu se întâmplă în România. Donald Trump a plecat în viață la 18 ani primind de la tatăl sau 1 mil. de dolari și afacerea de a construi un zgârâie nori. Nu cercetez cum a ajuns el să aibă acel teren, nici dacă tatăl sau construia calitativ blocuri în viața lui, ci mă îndoiesc că un tânăr de 18 ani poate construi un bloc care aducea profit 1 mld, încât să obțină profit cu 30% mai mult. Ori a lucrat prost, ori a înșelat Statul, ori nu a plătit lucrătorii!

Sorin Olariu: De la intrarea României în UE românii au dus-o și o duc cel mai bine în toată existența lor ca popor. Cine o duce rău acum, cu toată deschiderea și cu toate oportunitățile existente, înseamnă că e un ratat.
Nicolae Tudor: La noi, 1% o duc excelent, 30% bine și restul sunt la limita și sub limita sărăciei. Halal... ratare!

Scrie un poet: ”Nimeni nu-ți întinde mâna, la necaz, să te ajute!”

A întinde mâna cuiva, benevol, este un concept fals. Ajuți un om dacă ți-o cere și doar dacă poți. Ajuți un om dacă pățește o nenorocire, când instituțiile plătite să facă aceasta nu o fac sau nu o fac îndeajuns. Ajuți un om învățându-l să nu greșească, învățându-l să aibă succesul tău, să fie ca tine – om bun, credincios, creator, trăitor cu sens. Dar nu ajuți un om pentru că este sărac, ci lupți pentru drepturile lui, dacă nu știe să și le revendice, dacă este înșelat.

Dar... care sunt drepturile românilor?

O parte egală cu a tuturor din creația divină, pământul (1 ha/pers.)

O parte egală din bogățiile solului și subsolului.

Dacă Statul funcționează pe principiul solidarității sociale, mai are dreptul la educație, sănătate, justiție corectă și apărare, dreptul la trai decent, dreptul la o locuință (dacă nu o are), dreptul a fi ales și de a accede, prin concurs corect, în structurile administrative. Dacă drepturile oferite de Constituție sunt vorbe goale, Statul nu este o entitate benefică tuturor locuitorilor săi, ci un stăpân care trebuie să dispară.

Cerșitul și mila nu pot fi decât aspecte nesemnificante ale vieții unei Cetăți, nicidecum soluții de supraviețuire sau așteptări morale ori obligații.

Este nevoie de o lume nouă în care să fie pedepsiți drastic decidenții nu doar pentru ceea ce fac greșit/ilegal, ci mai ales pentru ceea ce... nu fac!

Am făcut cărare alergând, desculț și stingher,
De la marginea lumii la "Poteca ce urcă la cer".
Sa aduc în pumni litera mea flămânda și tristă,
Când nu se știe sigur de Om mai există!

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

”Militaru Corina: ”Aleg schimbarea ca pe un lucru necesar evoluției. Eu cred că evoluția, în general, se face pe o spirală și, chiar dacă pe cerc ne întoarcem în același punct, pe spirală vom fi pe o treaptă mai sus.”

Constantin Ciobanu: ”România este împărțită în feude controlate de baronii din toate partidele și clienții lor. Între partide și electorat clivajul este mai mare decât între pământeni și extratereștri, iar majoritatea românilor oftează după comunism și nu sunt foarte siguri dacă mai vor sau nu democrație, căci nu înțeleg nimic din ea. Și nici nu e nimic de înțeles din democrația românească.  Masa imensă de nehotărâți și dezamăgiți, mai bine de jumătate dintre români, își așteaptă partidul și, mai ales, liderul.”
Alexandrinna Aianis: ”Nu pot să cred că în coșmarul care sufocă România și pe români, doar vorbim și stăm pe loc. Care să fie cauza? neîncrederea? timpul? banii? orgoliile? nepăsarea? ce așteptăm? un miracol? sau orice am face este sortit inutilității?”

Traian Ioan: „Poporul Român mai poate fi condus prin simpla credință, prin minciună, hoție și crime, ca până acum.”

Hristescu Valter: ”Diavolul nu stă în loc - își bagă coada prin minciună, lăcomie și vrajbă.”

Vincent Vasile Borș: ”Pregătiți-vă, vor veni vremuri mult mai grele în România!”

George Lixandru:” De la al doilea război mondial încoace, românașul, statistic, nu a renunțat vreo clipă la opţiunea roşie. Care nu înseamnă neapărat comunism, decât frica românului de libertate, obsesia burţii pline („murim de foame!”- într-o ţară plină de obezi şi aflată pe locul 3 în Europa la aruncat mâncare), tânjala după alcool la discreţie („ieftineşte, Doamne, băutura”) şi înlocuirea chinuitoarei ocupaţii de a gândi cu băşcălia şi hlizeala („mai bine-un cântec vesel să cântăm”), simpatia pentru hoţii de comitet („ciordeală să fie, dar să luăm şi noi!”), în ţara şperţului şi a şpriţului, dragostea arzătoare pentru pomeni şi recunoştinţa faţă de pomanageri, nevoia mistică de linişte („avem nevoie de linişte, oameni buni”), adică de anestezia a ceea ce se numeşte conştiinţă.”

Marian Bolovan: ”Ce speranțe de libertate să mai vedem? Interesele generale ale societății nu le mai reprezintă nici Dracul! Societatea civilă românească, poporul, nu mai există! Javrele politice se luptă la baionetă, pe putere, doar pentru a stabili cine fură banii publici! Poporul ăsta va dispărea prin TRĂDARE !!!”

Alexandru Popescu: ”Oamenii vor mai multe, tot mai multe bogății materiale. Oare de ce?”

Pesamosca Mario: ”Paradoxul României este că din ’89 şi pană-n prezent am avut partide-creştine care merg la curve; partide-salvare care au înmormântat sistemul de sănătate şi invățamant; partide-dreptate care şi-au împărțit dreptatea preferențial; partide-conservatoare care au conservat doar vechile metehne ante ’89; partide-unite, dar mai dezbinate ca-n ’89.”

Iulia Alexandra Turiac: ”Mă crede cineva când spun că în fiecare seară mă umflă plânsul pentru voi?”

Andra Iordănescu: ”Politica în România atrage numai extreme proaste. Oamenii normali nu vor să se implice, dar… se vaită!”

Gilda Coman: ”Românii nu sunt buni lideri!”

Cristina Bică: ”O societate care așteaptă politicieni salvatori este deja pierdută.”

Leonard Chesca: ”Dacă toate resursele s-ar canaliza către dezvoltarea tehnologică îndreptată spre ajutorul omului, am ajunge mult mai curând la lumea către care visăm - o lume a abundenței, a păcii, o lume în care oamenii își găsesc și practică menirea - ceea ce au ei plăcere să facă. Munca ar fi doar un hoby, iar armonia ar face posibilă abundența pentru toți.”

Am cules un câmp de urzici și am selectat doar câte 2 frunzulițe din vârfurile plantelor iar gustul zacuștei are o aromă pură de urzică. Nu prea place verzeala întinsă pe pâine, ar merge... asortată cu ceva, dar de unde? Focul îl facem cu crenguțe făcute mănunchi, coceni de porumb, stuf... chiar frunze de stejar, bețe uscate de bozii, ștevii și urzici. Și-ncă stăm bine, la anu, dacă nu ne-o băga ăștia la izolare în cutii de carton, s-ar putea să nu le avem nici p-astea!

Adevărul este că oamenii se preocupă excesiv cu hrănirea corpului și mai puțin cu a spiritului.
Pe timpul lui Iisus a existat o fată tare frumoasă, cu numele Maria. Pentru că era din Egipt, este cunoscută ca Maria Egipteanca și este o sfântă pe care biserica ne-o înfățișează într-o icoană. Despre ea sunt scrise câteva rânduri doar, știm că a stat 40 de ani în pustie. Un scriitor buzoian a închipuit povestea vieții ei. Pe timpul acela exista obiceiul ca, pe timpul postului, călugării să se izoleze câte 40 de zile în condițiile cele mai aspre supraviețuirii oferite de pustie. Astfel, ei rămâneau profund credincioși și meditațiile lor despre viață, în acel mediu ostil, se încărcau cu multă înțelepciune. Astăzi, pustia este un blestem spre care trimitem răul și moartea, un loc în care se suferă până se moare, și nu atât de singurătate sau atacat de jivine, cât de foame și frig, de sete și boli ale neigienei.
Tânăra Maria Egipteanca, în viziunea scriitorului, s-a luat la întrecere cu Iisus, despre care auzise că oferea oamenilor fericirea veșnică a raiului, dacă aceștia credeau în El. Ea a vrut că oamenii să fie fericiți aici, pe pământ, și a încercat să ofere cât mai multă fericire comițând păcatul dăruirii trupului său celor nefericiți.
Practica religioasă deține un aspect foarte discutabil în ce privește iertarea păcatelor. Preoții au puterea, cică, de a anula păcatele credinciosului, dacă acestea sunt mărturisite la spovedanie. Preotul îți dă un canon, să suporți un chin, o suferință: ești pus să ții post, să te închini lovindu-ți capul de pământ, să citești niște rugăciuni sau să le înveți pe de rost... De-astea! Nu te trimit în pustie, nu-ți cer să îți dăruiești toată averea celor săraci, nu îți cer să îți tai mâna care a furat ori sânul care a primit extazul mângâierii...
Maria Egipteanca a înțeles altfel păcatul. Credea că acesta așterne o ceață între făptuitor și Dumnezeu, iar ceața dispărea doar trăind suferințe de mii de ori mai mari decât plăcerea obținută prin păcat. Bazme de dinainte de Șeherezada vin după noi și ne spun că anumite persoane sunt blestemate pentru un rău făcut și blestemul dispare doar dacă acestea umplu nu știu câte butoaie cu lacrimi. Maria a ales pustia, prin fuga pentru totdeauna de lume. Ajunsă acolo asistăm la dispariția treptată a cețurilor dintre ea și divinitate, prin suferințele trăite, suferințe pricinuite în special de foame. Contra gerului a ales amenajarea unui loc între niște pietre mari, pietre care, vara, acumulau căldura și iarna o cedau aerului înconjurător și trupului ei îndelung canonit, altădată admirat și ademenit pentru dezmăț. A scormonit după rădăcini de plante și s-a hrănit cu ele 40 de ani.
Și noi să facem mofturi că avem zacuscă de urzici, că facem focul cu paie? Că n-avem carne? Că n-avem haine groase și elegante ori încălțări din piei exotice? Că nu avem casă înaltă, cu multe camere, că n-avem una, că n-avem alta?
Maria Egipteanca a avut o singură țoala pe corp, a fost 40 de ani desculță, vara și iarna, nu a avut nici măcar un cuțit și a supraviețuit. Fericită.
Dacă am alege simplitatea trăirii, dacă am folosi buruienile lui Dumnezeu și ce mai oferă El omului care alege sărăcia de dragul spiritului, și am refuza ce ni se vinde la preț de sclavie, fericirea s-ar îmbogăți în intensitate, Pentru că s-ar consuma într-un spațiu în care între om și Dumnezeu nu mai există... cețuri sau ceruri despărțitoare. Creator și Creație am trăi... de colo până colo...

Capcane sunt la tot pasul, dacă ar fi să le tot ocolim nu am mai avea spațiu de trecere/trăire.

Nimic nu este mai înalt sufletește decât să spui ce gândești, să spui cuvântul acela periculos. Înseamnă că ai învins frica de moarte.

Îndemn să ne manifestăm ca Dumnezeu.

Omul se poate lipsi de medicamente și hrană, doar spunând celulelor sale, cum Iisus celulelor pâinii: înmulțește-te, apară-mă, folosește lumina ca hrană, vindecă-mă...

Am rostit către cer: Doamne, de ce tot ce ating eu moare? Am observat că oamenii care îmi ard inima, prin așezarea acolo a ceva tare fierbinte, în câteva luni suferă crunt, chiar mor, dar fără să le trimit vreun gând rău.

Moartea este numai o trimitere la vestiare.

Creierul este folosit între 3-15%. Pe la 50%, probabil, începe nebunia, una conștient-genială.

Luptătorii, prin curajul lor de a gândi și rosti cuvântul cel periculos, au o evoluție vecină cu nebunia.

Dacă lumea preferă să sufere acceptând umilința, de frică, avem evoluția fiecăruia în parte. Dacă s-ar înțelege că moartea nu contează, jocul vieții ar arăta altfel. 

Iubita mea crede că Americo Vespucci a fost neînsurat, că, dacă era, nu-l lăsa nevasta să plece cu lunile de acasă.

Iubita mea este foarte fricoasă, tresare la orice zgomot, sare la geam să vadă dacă nu a sărit cineva gardul să ne fure oul de sub singura găină pe care o avem. De frică să nu rămână singură, nu mă lasă să candidez nici la Președinția NATO, nici la Parlament, nici măcar la consiliul sătesc. Că... cine știe ce spun eu p-acolo și sigur o să supăr pe cineva și ne dă afară din sat! Iar ea vrea să iasă din curte fără frica de a primi priviri chiorâșe, cu atât mai mult să fie oprită și apostrofată. Scrie despre roșiile din grădină, mă îndeamnă, știind că, dacă nu scriu, nu... trăiesc.

Să îmi fac placul, am cerut voie și am primit aprobarea să scriu despre păsări.

Găina, las-o-n colo, mă-mpiedic de ea toată ziua, nu vrea să stea la mângâiat, dar se-așază pe aripi la călcat! ouă pe unde nici nu te aștepți, îl pitește să nu-l confiscăm. E ruptă toată pe spinare.... I-am cam deprins limbajul, dar mai mult ea pe-al nostru. Am ajuns chiar să ne batem în parte pe un struguraș sau fir de păpădie! 

Acum vreau să scriu despre cocoși, dacă îmi dă voie iubita mea. Îmi dai... voie? 

Deci, am 3 cocoși: roșu, galben și pestriț.

Cel roșu i-a bătut de timpuriu pe toți, că a fost cam precoce la fecundat, încât, de frică, ceilalți nici nu mai intră seara în coteț, la culcare; pe galben l-am surprins stând, de teamă, cu capul între niște crăci în fundu grădinii. Pestrițul e tare inteligent. Nemulțumit de ordinea cocoșească instalată, a venit în audiență și a guguit ceva, nu am știut ce să-i spun, că iubita era ocupată c-o treabă. Dar a început să-și facă singur dreptate. Acuma știu: un "gu" solist, repetat, este semn de nemulțumire, doi de gu - "așa și-așa", iar de 3 ori exprimă deplina satisfacție.

Cel roșu mă nemulțumește că nu a avut o atitudine corectă în plandemie, nu s-a opus deloc! Plus că și-a făcut în coteț un loc numai al lui, tocmai sus, că nici nu îi mai ajungi la vârfu ciocului. Când iese la stradă face pe galantul chemând găinile să mănânce o pietricică și se fălește tuturor ce frumos este el! N-am ce zice, e frumos, dar... mănâncă pe furiș din troacă, atunci când nu îl vede nimeni. Și face și pe grozavu: imediat cum cântă un cocoș prin vecini, sare și el cu cântatu. Măcar nu are un "cucurigu" calumea! Cel mic cucurigește bine, băiete! O face și la comandă! Este mic și-al dracului -  apără curtea de străini - dacă intră cineva, sare pe el îi oprește înaintarea. 

Nu știu pe care să îl păstrez.

Iubito, pe care zici tu să-l... păstrăm?! Iu-bi-to??...

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

GD Toma: ”Un simplu mecanic auto poate fi de o mie de ori mai de ispravă decât un inginer mecanic. Un muncitor necalificat are mai multe responsabilităţi şi mai multe acţiuni utile societăţii, decât marţafoii care au avut suficienţi bani spre a pierde timpul cu frecventarea unei facultăţi, astfel, să îngroaşe periculoasa plagă a clasei neonobililor. Este doar o iluzie faptul că în România ar exista o elită cultivată. Faptul că paraziţii ăştia au avut la un anume moment un contact cu diverse informaţii, indiferent că aceste informaţii au fost memorate sau uitate, nu sunt folositoare nimănui. Ar trebui să fie inginer acela care posedă ingeniozitate nativă. A fi persoană bine văzută în societate, persoană de familie bună, educată, presupunea să ştii să cânţi la pian, să dai semne că iubeşți opera, că ai citit pe nu mai ştiu care literat la modă etc. Ba, la un moment dat, aristrocratismul francez a ajuns într-un asemenea hal de divagare de la o normalitate cât de cât acceptabilă, că erau la modă... burţile false. Pur şi simplu, ca să fii un bine văzut în societate, trebuia să ai burtă. Crede cineva că este vreo diferenţă între uzanţele pe care le-am evocat şi moda aceasta a specialismelor din prezent? A fi medic, a fi arhitect, a fi inginer, profesor şi mai ştiu eu ce, dintotdeauna au fost aşa cum era firesc să fie: meserii. Pe care, cu unele variaţii, cel ce avea din naştere aptitudinile cerute, le învăţau, le deprindeau în mod practic şi era de ispravă în branşa lui. Util societăţii. Fără să existe vreo cine știe ce privilegiere a acestuia, dimpotrivă: societatea, cu sfera parazitară specifică fiecărei epoci, a dat cam mereu efecte de genul că un inginer, ca Leonardo da Vinci, nu însemna mare lucru, că la mare cinste stătea superiorul aristocrat care-şi dovedea superioritatea, prin faptul că ştia să execute acele dansuri de societate (de exemplu). Pe mine viaţa m-a făcut să întâlnesc oameni cu multe diplome, persoane vrednice de toată admiraţia. Dar şi oameni cu multe diplome ce dădeau în gropi de proşti ce erau. În egală măsură cum am întâlnit oameni fără diplome, şi, totuşi, foarte inteligenţi sau proşti. Am dedus din acestea că valorează destul de puţin şcoala pe care o are sau nu o are cineva. Vizavi de lucrurile ce sunt folositoare societăţii, şcoala, în mare parte, obligă pe studenţi la a lua contact cu informaţii, într-un mod greşit. Aceleaşi informaţii sunt, de fapt, de găsit în cartea oarecare. În timp ce, de exemplu, între a deveni medic, şi a deveni popă, lucrurile nu sunt cine ştie ce de diverse. Chestiune iarăşi problematică. Pentru că într-o societate bună, a deveni medic ar trebui să reprezinte un grad dificultuos, de aceea şi necesitând o mai multă grijă a societăţii faţă de şcoala care ar da medici, şi, normal, o mai mare grijă faţă de medici, faţă de medicii cu atât mai merituoşi. Pe când, a deveni popă, de fapt, nu ţi-e necesar să ai vreo cine ştie ce specificitate, în afară de neruşinare. Societatea deci nici n-ar trebui să bage în seamă aşazisa şcoală care dă popi, şi pe popi - statutul popilor ar trebui să fie cel mult egal cu statutul pe care-l aveau pe vremuri aşazişii bişniţari.
Ceea ce face un contabil, ar putea să o facă oricine, dacă ar urma un curs intensiv de, să zicem, şase luni. Mofturile acestea, că facultatea de jurnalism sau academie de arte, nu fac decât să înlăture pe acei ce au talentul de a scrie, de a picta, de a cânta, dansa etc., fără neapărat să aibă absolvită academia amintită. Şi produc inflaţie, degradare a câmpurilor oarecare. Toate acestea şi încă puzderie sunt generatoare de paraziţi sociali şi înşi care n-au, de fapt, nimic special în cap. Dar această clasă parazitară a neonobililor produce discriminare socială, prin faptul că elimină pe acei care nu au diplome, de la posibilitatea de a ocupa funcţiile publice oarecare. Lucru rău, pentru că la ceea ce este public, toţi cetăţenii ar trebui să aibă acces, în mod nediscriminatoriu.”

Maria Cozma: ”Știe UE cât a fost de jefuită România de către clasa politică și că românii sunt pur și simplu sclavii unei clase politice pe care nu și-o mai doresc?”
viitorul.wordpress.com: În România, salariul minim e sub preţul unei nopţi de cazare într-un hotel mediu de la Bruxelles.

Mi-am amintit când, la școală, un coleg a profitat de absența colegului meu de bancă, să stea cu mine, zicea el, "să vadă cum particip la oră". Eu nu particip, în general, doar răspund la întrebări. Probabil a urmărit atenția mea la ce se spunea și reacția feței.

Într-o zi, peste mulți ani, am citit că poliția lumii adună probe în timpul anchetei pentru a acuza.

Politia se laudă că folosește "reacția chimică" a anchetatului și știe când acesta minte. Camil Petrescu, într-un interviu acordat Ecaterinei Oproiu, a voit să afle dacă își cunoaște bine personajele. 

Ca om în societate zâmbesc de foarte des, fiindcă descopăr cu ușurință când cineva minte. Dar tot tratez oamenii ca pe îngeri – îmi fac o datorie de credință față de divinitate. Mă încăpățânez să cred că întâlnirea cu un om este întâlnirea cu Iisus. De aceea investesc încredere în oricine. Un om superior preia această șansă fiindcă el, ca noi toți, avem nevoie de începuturi în care să intrăm ca îngeri și să și murim ca îngeri. 

 

Capitaliștii ne întorc la vremuri apuse, când nu puteai vorbi decât dacă ai rang social egal cu al interlocutorului.

Se vehiculează tot mai insistent întrebarea "Cine ești tu? Cine ti-a dat voie să aduci critici unui om, unui document, unei cărți, unei acțiuni, unei idei, unui aspect oarecare? Tu știi cine e ăla?

A avea un spirit cultivat înseamnă a avea o expertiză filozofică asupra problemelor vieții. Capitaliștii spun: dacă nu aparții clasei medii, nu ai voie să critici membrii clasei medii. Cu atât mai mult nu ai voie să emiți păreri asupra a ceea ce se întâmplă la vârful elitei.

Eu am rămas în sărăcie să pot arunca cu piatra, atunci când, cu piatra, trebuie să arunc.

 

Lupta dintre oameni nu se mai face cu sabia, nici cu ajutorul cuvântului, ci cu tăcerea. Ne batem în tăceri până ia foc aerul dintre noi.

Totuși, am ”petrecut” azi noapte afară, păzind bradul din curte, să nu ia foc de la bubuituri, că anul trecut am auzit că au izbucnit incendii de la drăciile astea. Am reușit să-l apăr, dar m-am chinuit mult de tot.

Românii sunt tare sălbatici. Ei nu au înțeles că nu trebuie decât o împușcătură să moară Anul. Tragem toți, ca-n Ceaușescu la Târgoviște. Mă, dacă e mort, de ce mai tragi? A fost o întrecere nebună care bubuie mai tare, care scoate mai mult fum...

Prin fumul ăla mi-am amintit de un prieten care m-a invitat cândva să mergem la biliard, că nu avea pe cine să bată. M-a invitat pe mine să lovesc primul, voia să nu mă supere. Apoi.... el le dispărea pe toate. Le lovea din mantinelă și exclamă: ”Asta-i lovitura care-mi place!” A trecut timpul, dar ideea aceea că importantă nu este direcția în care mergi, ci ricoșeul, m-a făcut atent la această artă de a trăi. A trimite bilă înspre afara terenului de joc, văzut din afară, stârnește râsul, oferă impresia că ești tare nepriceput. Numai că mie nu-mi iese. Zice Poetul: ”Prefă-te slab, fă manevre aproape sinucigașe... Te vor lăsa în pace, ei se luptă doar cu cei puternici. Când nu se așteaptă, atinge-i... ușor...” Îi ating ușor, dar degeaba! Poetul pe care-l citesc chiar acum zice că asta nu este o problemă - ”Privește înlăuntru-ți, de acolo așteaptă răspuns!” Dumnezeu a fost bun cu mine și mi-a trimis în cale numai Maeștri. Să aflu eu, să știu, să exersez, să fiu ca ei. Și, dacă știu, ce? Și, dacă sunt, ce?!

Viața a încetat să fie o valoare care trebuie apărată.

Moartea m-a izbit violent de mantinelă, dar am ricoșat înapoi, pe terenul de joc. O să mă rostogololesc un timp și voi intra în... gaură! 

Am refuzat pe stradă, în mulțime, o sacoșă cu ceva în ea, pe  care scria PSD, oferită de o echipa numeroasă, ”în roșu îmbrăcată", ca-n cântecul lui Dona Siminică. Am spus: "Nu votez psd!" Se uitau cetățenii la mine ca la ultimul prost! Viața nu este un joc de zaruri, ci un echilibru pe care-l obții in condițiile pe care le ai. Cu 2/1 greu să câștigi la zaruri. Poți avea cel mult satisfacția amară că ești atât de aproape de a avea totul, aflându-te la distanța unei rostogoliri de cub. În schimb, fiind atât de mic, te poți băga în jocul celor mari, pentru a gusta cu toate simțurile miracolul clipei, până devii tu miracol în clipa celorlalți. Cu refuzul meu a început PSD-ul să cadă.

 

Nu mă învățați să înțeleg cum e cu politica, învățați-mă cum să fiu Președinte de țară, Prim-ministru, ministru, primar, consilier. Învățați-mă cum să câștig concursul de a fi cel mai bun. Învățați-mă să cred că lumea poate fi schimbată nu doar prin aruncarea mea nebună, de către dv, în sulițele dușmanului, ci prin unirea celor de același crez, dar unirea nu pe câmpul de luptă decisiv, ci în laboratoare de studiu, formare și perfecționare și acțiune pas cu pas. Creați nucleul celor care vor să devină ceva, acesta este miracolul, nu analiza miracolului că am avut mari eroi - Zelea Codreanu...  bla-bla. Eu vă spun că nu am avut eroi, întrucât, după mii de ani avem încă săraci cu duiumul. Ce lume a fost aia când pământurile țării aparțineau câtorva? Când aurul lui Burebista a ajuns în casa lui Brâncoveanu, cel care a înființat securitatea, cea care, cu naravurile ei, a ajuns monstrul ce ne stăpânește astăzi? Când resursele țării aparțin unor străini? Când din 8 români unul este evreu care ne vrea dispăruți, ca planeta să fie doar a lor? 

Scriitorul autentic este rar și profund, spectacolul său este unul oferit pe timpul vieții sale, nu neapărat pe întinsul a 100 de pagini. Profunzimea lui este adevărata lui artă, ea ține de modul cum pune cap la cap lucrurile și înțelege viața așa cum tu, cititorul, nu vei reuși niciodată; o înțelege ca și cum tu ai fi și cele spuse devin realitățile tale. El devine un model uman. Astfel, când îi întâlnești numele, îi îmbrățișezi necondiționat cuvintele, cu atât mai mult cu cât întâlnirea cu el a fost după mult timp. Este o oglindă în care te vezi cum trebuia să fii și te mobilizează să nu rămâi ce ești. Scriitorul adevărat nu minte - el știe că nu mai poate șterge cuvântul scris, nu-și permite să se compromită în timp, când cineva sigur îl va judeca alăturând fragmente diferite din ceea ce a scris de-a lungul timpului. Ofer un exemplu: Vladan Desnica. Este scriitorul cel mai apropiat de inima mea. În "Primăverile lui Ivan Galeb" nu se întâmplă absolut nimic spectaculos, el se trezește dimineața din pat și meditează asupra vieții trăind-o simplu de tot, rostogolindu-se filozofic la întâlnirea cu toate, îndeosebi când are contact cu o ființă umană. Scoate la iveală tot ce a înțeles el despre frumos, adevăr, dreptate, Dumnezeu și despre câte și mai câte. Autenticitatea lui o știu din aceea că acest om face parte din viața mea și, atunci când gândesc la ceva sau iau o decizie, îmi închipui ce ar zice el despre asta. Nu mă raportez la Eminescu, Liiceanu, Cărtărescu, Tolstoi, Rilke, Solomon sau altcineva. Simt că am nevoie de Vladan și nu neapărat de gândirea lui, că o știu, ci de autenticitatea lui. Acest om nu ar fi mințit, pentru că minciuna nu își avea sălaș în spațiul manifestării sale ca om, întâmplător devenit scriitor.

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Anonim: ”Odată, am nimerit concomitent cu “băiatul de la partid”. L-am urmărit. A venit cu o bere mare, că nu se făcea să vii în casă la om cu degetu-n fund. A întrebat de sănătate pe toată lumea, a părut extrem de interesat şi plin de compasiune de toate bolile celor de faţă, a ciocnit un pahar, a glumit, dar fără să sară calul, şi a anunţat că "joi avem şedinţă la partid şi vrem să veniţi cât mai mulţi, că, pentru noi, contează tot ce vreţi dumneavoastră". Atunci mi-am dat seama că va câştiga detaşat şi fără rival, că ăsta e adevăratul lor as din mânecă: faptul că par abordabili şi de gaşcă cu toţi votanţii. Realitatea e că, dacă vrei ca poporul să te voteze, trebuie să-l faci să creadă în ține. Şi, ca să-l faci să creadă în tine, trebuie să-i arăţi atenţie: să te duci pe teren, să stai de vorbă cu lumea, să le asculţi dramele, să promiţi că vii cu soluţii, să simtă că exişti şi îţi pasă cu adevărat.” 

Rody Bej: ”Iohannis, când se intonează Imnul României, să nu mai duci mâna la inimă, ci mai degrabă la cur, pt că acolo te doare de țara asta și de poporul ei!”

Admin: ”Studiu surprinzător: s-a descoperit pastila care prelungește viața cu câteva sute de ani!”

Florin Suciu: ”O țară în care cumperi un polițist cu câțiva zeci de euro, un procuror cu câteva sute, un judecător cu câteva mii și un Președinte cu câteva sute de mii, îți arată cât de jos a ajuns statul de drept în România! România turcită a fost clădită ca și țara lui Ali Baba și cei 40 de hoți, multiplicată într-un sistem piramidal, care are o bază de câteva sute de mii de Ali baba-iști și ajunge la vârf, unde fiecare Babist administrează un județ. Un popor măreț și unit a ajuns să fie condus de doctrina: fiecare pentru el.”

Justinian Cioroianu: ”Trăim vremurile lui "SCAPĂ CINE POATE!"

R. Bogdan: ”Cu toții am fost simpatizanți ai occidentului, într-o formă sau alta, dar ne-a ieșit pe nas! Vremurile au fost de așa natură să nu ne mai placă ce avem, că ce e mai bun... vine din afară. Dar… ne-am lămurit!”

Marian Bolovan: ”Înainte aveam gaze și nu aveam capacități de depozitare, acum avem depozite goale și nu avem gaze !!! Înainte exportam gaze, acum luăm la suprapreț!”

Georgeta Magheru: ”Și nu mă îngrijorează atât de tare viitorul meu "fizic", dacă pot să-i spun așa - o să am ce mânca și de-acum înainte, așa cum am avut și până acum. Ceea ce mă îngrijorează este viitorul meu "mental". Simt că nu voi mai putea face față minciunilor, furtului, aroganței proaste, sfidării bunului simț și minciunilor afișate nonșalant, discursurilor de prostire în față și furtului ce va continua cu mai mare determinare.”

EleNico Nicoleta: ”Când te doare, observă - viața încearcă să te învețe ceva!”

Liviu Armin Avram: „Existenţa vine să te scoată din ascunzătoare, indiferent unde ai fi, purtând cea mai îngrozitoare mască, pentru a-ţi dezvălui starea în care eşți. De ce ţi-e teamă, că vei sărăci? Că vei fi părăsit? Că te vei îmbolnăvi, că îţi vei pierde casa sau slujba? Aceasta este masca pe care o poartă existenţa, ca să te înspăimânte. Orice lucru de care omul se teme se materializează în evenimentele peste care dă el pe stradă. Ca şi examenele pierdute, el trebuie să le înfrunte mai devreme sau mai târziu.”

Daniel Roxin: ”Țara celor care și-au furat singuri căciula are nevoie de o revoluție. De una a conștiinței, printr-o trezire a sufletului colectiv.”

Cumpovestim: ”Ne temem că doar muncind pământul vom muri de foame, ne temem că dacă nu facem parte din sistem vom muri de boli, ne e teamă că, dacă vom ajunge bătrâni, vom deveni neputincioşi şi incapabili să ne întreţinem, ne e teamă că vor veni ţări vecine să ne ia robi şi câte şi mai câte temeri. În consecinţă, chiar dacă nu ne temem ca odinioară de bici, ne temem şi acum tot aşa de tare, sau mai tare. Cred că de fapt, suntem educaţi să fim dependenţi de sisteme. Credem pe oamenii care spun că avem nevoie de ei şi sistemele lor, pentru a vieţui. Întrebarea care se ridică este: Şi care este preţul?”

Orice act artistic are misiunea să îți spună ceva, să te învețe ce este viața, dragostea și moartea. Orice creație care iese din acest calapod este neinteresantă, deci neluată în calcul în clasamentul valorilor, are doar o importanță particulară. Spunem despre creatori că sunt autentici când aceștia ne oferă dovada că ei promovează adevărul, că nu se prefac. Oricât ar nuanța cele ce se petrec în interiorul creaților lor, adevărul nu devine niciodată minciună. Dumnezeu este peste tot, invizibil, și se bucură când făpturile umane îi seamănă. Când consumatorii creației autenticitatea, îl recunosc pe Dumnezeu în creație, dar nu îl pot identifica concret, doar autorul poate recunoaște sau nu ajutorul divin. Cum? Prin analiza unui mic aspect al creației, care dă toată valoarea întregului, aspect care depășește barierele cunoașterii, inteligenței sau calculului științific. Acel ceva care se adaugă este o ciudățenie, o întâmplare. Un exemplu: Laura Stoica, la repetiția cântecului "Un actor grăbit", a încheiat cu o respirație ce nu fusese pe note, iar regizorul a zis: ”Stai așa, respirația asta să facă parte din cântec." Iar cântecul a cunoscut popularitate tocmai datorită acestei frumuseți care s-a așezat în creație, mai presus de creator. Acolo a fost Dumnezeu care s-a adăugat pentru a o ridica pe înălțimi. Dumnezeu conduce mâna creatorului autentic.

A fi politician nu trebuie să ai neapărat o meserie sau să excelezi în ea. Trebuie doar să fi condus o familie, timp în care ai adus bani în casă, cu o mână și ai cheltuit cu cealaltă, nu te-ai împrumutat. Observ că oamenii care studiază mult în biblioteci, când ies afară, printre oamenii fără biblioteci, nu-i mai recunoști ca oameni. Li se pare că dacă au reținut niște citate sunt deasupra semenilor și au dreptul la favoruri. Adevărurile din cărți sunt adevăruri relative, pentru că sunt subiective din cauza condițiilor de viață trăite de fiecare gânditor în parte. Nu avem o gândire afirmată a omului simplu, bunăoară, este posibil ca adevărul lui să anuleze toate adevărurile consacrate. 

Am devenit mânios pe comunism pentru nepotism, lucrul prost și avea pierderi cu duiumul... Credeam că un patron nu își permite să piardă - va face calitate, să se impună concurenților, va angaja oameni profesioniști, îi va califica pe cei pe care îi are, va pune omul potrivit la locul potrivit iar lucrătorii vor avea câștiguri salariale cel puțin decente... Și nu a fost așa! Am descoperit treptat-treptat adevărata față a lumii și am strigat că totul este greșit, dar lumea o schimbă doar cei care ajung să aibă puterea să facă asta, nu... desculții, că au ei niște... idei! Celor care au putere le convine lumea așa cum e, fiindcă această lume i-a ajutat să se afirme, ei nu pot susține o schimbare decât dacă vor avea o și mai mare putere. Mi-am zis că încurc oamenii și lucrurile. Nu am pus lacăt gândurilor sau scrisului. Cred că România nu are niciun bun - toți vor moca și mult la kilă.

Am întrebat Maestrul, cum Pușkin zaraful, cândva, "la masa de dugheană":

- Cât de talentat trebuie să fiu?

Și mi-a răspuns:

-  O vezi p-aia de colo? Este nevasta Șefului. Nu trebuie să fii niciodată mai prost decât ea!

Am devenit un biet urcător pe marile înălțimi ale vieții personale.

Între lumea supraviețuirii și lumea perfectă este o distanță măsurabilă cu pasul. Pe acest traseu am întâlnit săracii, nevasta șefului și pe Dumnezeu. Am gândit soluții să fac lumea un pic mai trăibilă. Simțindu-mă liber, am ales să ma agaț de cea de sus.

Nu de puține ori am fost căutat și rugat să spun ce cred despre ”Moartea căprioarei”, ”Miorița” și ”Noi vrem pământ”... însă răspunsurile nu au produs o încântare. 

Am avut de ales între a fi indiferent și a refuza hâdul acestei lumi. 

După câteva zile am demisionat din partidul în care intrasem ca revoluționar...

De atunci tot privesc... privesc... si privesc...

Liber-arbitru înseamnă să alegi să faci una dintr-un milion de faceri posibile. Dar, la sfârșitul vieții, să se vadă partea cu care tu ai împins civilizația mai departe. Cu ce te îmbraci este neesențial. Cu cine te culci, la fel. Când munca ta se rezumă la a obține ce mănânci, este neesențial, doar creația contează. Faptul că înveți până cunoști tot ce s-a întâmplat înainte de a acționa tu, este neesențial, dacă tot ceea ce faci este pentru propria mărire. Esențial este doar dacă nu poți fi fericit, când există un om nefericit în jurul tău sau pe planetă; și nici atunci! Doar după ce depui toate eforturile și ai remediat anomalia aceasta. Să nu spui că nu e treaba ta. Nici că este treaba lui Dumnezeu. Treaba Lui a fost să ne creeze. Ne-a pus în corp toate mecanismele prin care să putem face totul. Nu Dumnezeu este de vină, ci tu. Și eu. Și noi...

 

Vine un moment când totul se duce dracului. Pentru ce să te sacrifici, dacă totul este destinat prăbușirii? Nu este mai bine să te preocupi doar de viața ta? Oamenii trăiesc viața așa cum vine ea zilnic. Cu iubire, mâncare, dans, alcool... Fericirea este pe oricare aliniament al vieții, nu trebuie decât să fii viu, liber și sănătos. Gândind acestea, spun: nu pot să schimb nimic în lume. Aproape că nici nu-mi pasă de ea.

Omul este/poate fi în toate felurile. Prietenia este unul dintre cele mai valoroase aspecte ale vieții. Vasile Voiculescu a căutat toată viața patru prieteni. Ce să facă ei? Atunci când sosește vremea, să-și abandoneze propriile treburi și să-l poarte pe umeri, pe ultimul drum, până în satul în care s-a născut. Astăzi nu prietenii duc această povară, ci oamenii sărmani, în schimbul unui covrig. Nu există prietenie.

Civilizația este un tren care merge înainte, indiferent cine îl conduce. Aaa... că alegerea înseamnă un rău general? Toți strigă că am votat hoții, dar toți suntem prădători. A striga ”Hoții!” nu este și garanția că cel care strigă este cinstit. Oricât s-ar jura. Oricâte mătănii în biserica ar face, oricâți pufuleți ar da unor săraci. A fi om cinstit nu este o vorbă, ci om crescut în alte condiții, cu alte visuri, cu altă grilă valorică.... Pe timpul lui Shakespeare oamenii erau la fel. De atunci tot acuzăm pe unii că își vând conștiința, dar lumea devine și mai hoață. 

Cine sunt eu? Cocoșul care acum strigă ”Cucurigu”? Musca ce-mi dă roată și se uită fix în ochii mei? Pământul pe care calc? Cerșetorul de la ușa bisericii...? Totul și toate sunt. În același timp. Dumnezeu se bagă și singur în viața mea: îmi ia o durere fără să îi cer... și... știți ce-mi mai face? nu mă lasă să schimb lumea. Mă lasă să încerc, râde de mine de fiecare dată când mă întorc să o iau de la capăt și-și zice: ”Are și el un ambiț! Nicolae, joacă-te, eu merg să creez o vietate nouă... Am o nouă idee despre frumos!” Uite-așa mă chinuie de la începutul lumii - mă tot reface lut si mă face o vietate frumoasă... Eu nici nu pot măcar înțelege frumosul... Tu... poți?

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Paul Purea: ”Peste România urlă lupii. Şi frigul. Şi sărăcia. Şi minciuna. Poporul înghețat, așteptând într-o stație de veac, nu ştie dacă trebuie, mai întâi, să-şi sufle în mâini, ori să aplaude pe cei ce se cred, încă, politicieni.”
Justinian Cioroianu: ”În timp ce POPORUL suferă de FOAME, aleșii au halit ca nesimțiții tot cașcavalul și noi am rămas cu găurile.”
Costin Movilă: ”Toți sunt niște secături care au distrus frumoasa noastră țară!”
Pompiliu Comșa: ”Ciocoii fură o dată la patru ani speranţele românilor. Nu ştiu dacă sunt securişti, antinaţionalişti, foşti combatanţi SS sau Gestapo, psihopaţi sau toate la un loc. Un lucru este cert: au legiferat cu toţii genocidul, temniţa în aer liber, moartea în mizeria indusă de lipsurile cotidiene şi asfixia prin minciună, tâlhărie şi furt la drumul mare. Jocurile sunt făcute. Părem nişte ignoranţi care vindem pe nimic viitorul. Iar trebuie să lupt, poate luptăm împreună împotriva unei hidre cu mii de capate, îl tai de acolo, răsar două dincoace. Democraţia lumii vrea să ne impună un dictator, cu forţa. Deocamdată, suntem dezbinaţi. Mai dezbinaţi ca niciodată. Singura speranţă care a rămas, ca-n orice tiranie, este ’’puterea celor fără putere’’. Intelectualii au fost cumpăraţi să nu reuşească definirea unei mişcări de revoltă socială. Se face totul ca să nu se ridice în arena confruntărilor un mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Nu ştiu încă dacă românii vor în fruntea lor pe unii care clamează doar: daţi-vă deoparte, să ne aşezăm noi. Vreau o ţară în care să simţim că trăim, nu că suntem pedepsiţi şi chinuiţi. Purtăm în noi blestemul Meşterului Manole: trebuie să o luăm mereu de la capăt şi credem că lumea începe cu noi. Nu ştim pe ce lume ne aflăm. În lipsă de ocupaţie, poporul român urăşte. Asta ţine loc de băutură şi ierburi. Românii nu ştiu cine sunt, se plâng la alţii ca nişte copii bătuţi, care vin la părinţi să ceară răzbunare. Şi-au uitat demnitatea, au uitat de Dumnezeu, au uitat limba română şi, mai ales, au uitat că numai dincolo de ură viaţa omului poate să respire, să fie ceea ce ar trebui să fie: o bucurie.”
Petruț Pârvescu: ”Ce mai e azi poporul şi agora/ când pe republică se joacă hora/ iar zeus/ e în fruntea tuturora/ celor cu maţul plin şi mintea goală?”
Tiberiu Kovacs: ”Suntem un popor fericit doar atunci cînd mîncăm, bem și f.... Pe la 30 de ani, omul devine prelungirea inutilă a colectivității din care face parte. Întotdeauna majoritatea membrilor unei colectivității acceptă pur și simplu realitatea așa cum este, frumoasă pe dinafară și mizerabilă pe dinăuntru. După un timp însă, colectivitatea umană tâmpă, cu nesimțire și nerușinare inconștientă, acceptă și preia adevărul indubitabil, negat anterior, și procedează la asimilarea noului ca fiind propriu. Niciodată colectivitatea umană nu determină evoluția societății, întotdeauna condamnă și ucide pe cel ce dorește noul și binele tuturor. Ca răspuns, reformatorul este alungat, batjocorit și uneori chiar nimicit. Individul nu poate să existe și să se manifeste, ca valoare, fără ca acesta să aparțină unei colectivități umane. Ca urmare, calitatea colectivității umane determina calitatea omului în individualitatea sa și niciodată invers. Sunt dezamăgit că România este în rîndul țărilor africane din toate punctele de vedere. De multe ori îmi pun problema dacă merită ca în această țară să gîndești.

Ema Boicu: ”E foarte ușor să pozezi în oponent al sistemului, în desconspirator al hoțiilor sau al lipsei de cultură a poporului "de jos". Să critici e ușor, dar ceea ce pui în loc e important.”
Titus L.: ”Experimentul ”Austeritatea” e inițiat de Germania. Trebuie să fim tari și hotărâți, altfel vom fi cei învinși. Delăsarea și deznădejdea au fost păcatele poporului român. Ne-am uitat cu admirație la polonezii care nu s-au predat niciodată, dar ne-am bucurat că noi ne-am fofilat prin istorie, arătând că nu ținem la frați mai mult decât ține o șopârlă la coada ei.”
agonia națiunii: ”Îți este tot mai greu să nu te revolți, atunci când vezi cum se aplică într-un mod atât de flagrant standardele duble.”
Am trei trăiri: pentru plăcerea fizică a trupului, pentru confort și trăirea spirituală. Toate se întrepătrund ca necesități ale vieții. Fiecare este unic și ocupă o treaptă pe scara evoluției umane. Omul superior tânjește după toate, dar nimic nu este anormal, dacă aceste trăiri sunt armonios manifestate. Rău este când trupul se vinde/cumpără, când confortul se obține necinstit, când evoluția spirituală este îngrădită de legi/ condiție socială/ discriminări. Dovada că ești/ai fost un om normal este oferită de creația personală. Fără creație ai fost înzestrat inutil cu spirit. E ca și cum ai avut o mașină cu care puteai zbura prin univers cu viteza gândului și tu ai ruginit-o-n garaj, mergând pe jos.

 

Am citit astăzi că cineva vrea altă viață. O viață în care nimeni să îi fie alături.

Lumea s-a săturat de lumea aceasta. Unii, cum în filmul cu rubini, nu mai vor să se nască.

Mie mi se pare miraculos să trăiești, să fii doi, să ai un soare și nori deasupra, care revarsă stropi de lumină și ploaie. Să poți afla ce au gândit oamenii de dinaintea ta și ce au creat. Să poți vedea, auzi, simți, înțelege.

Altă viață ce înseamnă? Să nu te poți privi în ochii sau în atitudinile aproapelui? Să întinzi mâna și mâna să nu-ți fie atinsă de nimeni? Să stai într-un continuu întuneric?

Știu. Oamenii vor să fie toți regi/regine. Să fie dumnezei care doar gândesc să se facă aia și aia se face...

Presupunând că este posibil așa ceva, am fi cam 8 miliarde de regi/regine. Ne-am privi unii pe alții și-am muri unul câte unul. Toți. Nefericiți, fără să ne perpetuăm felul de-a fi, fără să lăsăm moștenire cunoașterea, țuica, mierea, casa, pământul și-un chip într-o ramă agățată-ntr-un cui, pe-un perete.

Eu vreau o viață mică-mică în care să iubesc ceva și să mor. Să spun un cuvânt și să mor. Să mișc un punct de ici până colo. Și, dacă văd că vrei să-l miști și tu pe-al tău, dar nu poți, să vin să de ajut cu umărul, cu strigătul sau șoapta, să îți arăt cu degetul ce trebuie făcut ori cum aș face eu. 

Nu vreau să fiu singur, ci împreună cu semenii mei.

Nu vreau altă viață. Știu precis că Dumnezeu mi-o va dărui.

 

În viață am două repere: Aproapele de departe și Aproapea care îmi urmărește gândurile, având mare grijă să nu răstorn cumva căruța, nu de altceva, dar nu sunt singur în ea.

Departele este un om care mă întreabă din când în când dacă îmi trebuie ceva și mă face atent la una sau alta. Bunăoară, m-a sfătuit să fiu atent unde mă bag, că vremurile noi nasc forțe ale schimbării și nu toate sunt constructive. Nu de alta, dar... pot suferi! Aproapea, în loc de bună dimineața, m-a întrebat cum stau cu... punctul, că m-am lăudat că-l mut io de ici până colo, să trăiesc cu sens”.

Întrebarea aceasta mi-a ars ficatul, fiindcă a fost acoperit cu remorca de puncte puse pe i, cu care mă plimb printre semeni.

Mutarea unui punct, a altuia decât punctul care sunt, înseamnă mutarea pe o nouă orbită. Înhămarea la așa ceva înseamnă o împotrivire cu atât mai mare cu cât punctul se mișcă mai cu forță. 

Știu rețeta succesului: reușești orice, dacă faci singur. Planeta nu poate fi (re)adusă pe coordonatele normalității de un singur om, dar există o șansă din 8 miliarde să se reușească aceasta. Așa că m-am apucat eu să leg o ață și să trag de ea invers mersului lumii. Primul sfat primit: măi omule, nu poți să tragi de o ață, că se-ndoaie și, cu ea îndoită, nu faci nimic. Pune și tu o oiște de căruță. Dar fii atent, că trebuie să zbori și s-o împingi din aer.

Singur este peste puterile mele.

Cineva spunea că majoritatea oamenilor văd răul și actionaza conștient la mărirea lui.

Observați lumea, observați-vă! Toți vrem să obținem ceva personal din orice implicare. Dacă ajungem să obținem un confort existențial și foamea nu ne zdruncină existența, nu ne pasă de cei cărora le este foame. Ba chiar foamea este o oportunitate - loveșți acolo unde doare, pentru a elimina un om în plus sau a-l face dependent de tine. Ieșirea din orbită s-a făcut pe nesimțite, în mii de ani. Avem tradiția să ținem pasul cu lumea, trebuie să faci ceva să poți supraviețui, dacă nu ai noroc, trebuie să speculezi orice oportunitate care-ți oferă dreptul de a striga în gura mare: ”Gata, v-am ajuns din urmă!” Cel mai ușor este să găsești un prost pe care să-l înșeli sau o populație care să te legitimeze politic să ai grijă de... banii ei.

Am spus odată că România are un singur om antisistem: eu! Serios glumeam!

Odată cu amenințarea asta planetară cu apocalipsa, au apărut mulți care, cică, luptă împotriva sistemului, că el e buba! Având nevoie de ajutor, am mers pe câmpul de lupta și... lupta și... dăi... poate voi găsi o idee de-a mea... poate voi convinge cu vreuna... Nimic, nimic, nimic!

Încep să am o spaimă nouă încât deja visez că drăciile astea robotice cu schelet uman vin peste oameni și-i omoară unul câte unul. Înțeleg trezirea nu din somn, ci din inconștiență. Trezire care se arată când faci ceva pentru a te apăra.

Au apărut forțe politice noi, patriotice. Nu au idei revoluționare, nu au oameni care să gândească o lume normală, ci cârpitori de rupturi, amenințători că vor pedepsi răufăcătorii... Simple tactici de a ajunge la ciolan!

Oameni buni, Planeta trebuie oprită. Văd că nu are șofer, nu-mi cereți să o conduc eu, că am groază de înălțime, eu întâi mă ciocnesc și după aceea știu cum trebuia să fac...  Și nici atunci, devin perfect după ce greșesc de  câte trei ori... Mă sperie lumina și întunericul, am spaima să nu fac rău... În principiu, în viață m-am luptat să nu fiu cel mai prost... Sunt și desculț, fără studii universitare, nu sunt nici măcar un banal Cetățean de onoare! Pentru că am alte... idei - păsărele, nebunii, de-astea...

Când am intrat undeva și-am spus: ”Gata, pan-aici!” totdeauna am fost întâmpinat cu ”Ăsta de unde a apărut? Băi, stai în banca ta!”

Ce proști sunt unii! - ei cred că am o bancă. Păi... dacă aveam....!

Paul Purea: ”România are destui oameni cinstiţi, deştepţi, inteligenţi, curaţi, determinaţi şi capabili, care merită – şi pot! –, să aducă ţara şi poporul, din nou, pe locul de respect, demnitate şi mândrie pe care îl merită”

Sigur există, dar... unde sunt ei: Ca un drept al omului, oricine trebuie tratat ca un înger, până demonstrează contrariul. Avem nevoie de îngerire, de aceea și alegem alte și alte începuturi, pentru a  recupera și a nu mai pierde statutul de înger. Evoluția tinde spre perfecțiune/dumnezeire, doar omul limitat se oprește la nivelul în care se simte bine. Preocuparea lumii ar trebui să fie descoperirea posibililor îngeri și păstrarea acestora pentru... înmulțire. Aflăm aceasta apropiindu-ne și testând chimic, până aflăm dacă putem avea încredere sau nu în om. Încrederea presupune să afli dacă știe să facă ceva, dacă se comportă uman (cu suflet și sacrificiu de sine), dacă are inteligență sau... trebuie evitat. ”Îngerul” trebuie să fie o prezența activă tot timpul printre semeni. Doar cu Perfecțiunea se amendează imperfecțiunile lumii actuale. 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Augustin Buzura: ”Epoca în care trăim, a marilor diversiuni, împreună cu „epoca de aur“ sunt, nu am nici o îndoială, capitole distincte ale „Erei ticăloșilor“, ca să folosesc o celebră sintagma a lui Marin Preda. Chiar dacă între timp a avut loc o revoluție, chiar dacă libertatea – pe care o pierdem cu fiecare clipă mai mult – a fost plătită cu sânge, ticăloșia și minciuna au ocupat repede întreg spațiul care aparținuse odinioară speranței și iluziilor. Și, firește, și-au impus regulile și oamenii care să le vegheze, să facă din țară teritoriul tuturor experiențelor eșuate. După ultimul război, am trecut de la capitalism la socialism și înapoi, cu un preț greu de imaginat. Astăzi, nu știm unde mergem, nimeni nu are habar unde trebuie să ajungem. Nu mai există repere, nu mai există modele, nu mai există decât robi supuși capriciilor celor care ne conduc. Treptat, au dispărut spitale, școli, medicamente, laptele pentru copii, iar majoritatea pensionarilor tinde să devină o specie aparte de cerșetori. Țara a devenit o sumă de triburi mari și mici conduse după reguli tribale. Cu cât ești mai aproape de șeful tribului, cu atât devii mai inițiat. Românii se încăpătânează să trăiască doar clipa, să urmărească doar câștigul imediat. Despre mâine? Vom vedea… mâine! Aparent nu protestează nimeni, iar, la noi, drumul până la indignare pare foarte lung.”

Ovidiu Bajan: ”Ni-s viețile în bănci amanetate/ ne închinăm cui ştie să ne mintă// noblețea şi dreptatea sunt ucise (…) vinovăția-nalță catedrale (…) călcând pe oameni mergem către țintă –/ ne părăsim copiii pentru pâine/ străinul te consideră un câine/ şi te plăteşte mai ales cu silă (…) cât de ușor ucidem pentru hrană/ de lup neîmblânzit ne este firea/ (…) e-o haită pân' la urmă omenirea/ în care tocmai cel mai slab plătește/ a cui e Viața, care e menirea?”

Stelică Bălănoiu: ”Ce mama dracului mai putem face să trezim Neamul Românesc și să nu-l lăsăm să moară?”

Mircea Ivanof: ”Oare de ce cutremur este nevoie, în viața ta, pentru a fi nevoit să te concentrezi pe aspectele importante ale ființei tale? Oare când vei investi timp, energie și bani în: sănătatea ta (fizică, mentală și spirituală), în echilibrul tău (fericirea ta), în educația ta (dezvoltarea ta personală), în creșterea ta duhovnicească (studiind Biblia), în relații (cu ține, cu semenii, cu Dumnezeu)?”

Monica Nicoleta Donose:” Frustrant este că drepturile constituționale au devenit interpretabile.”

Ivan Spartanu Florin: ”Fără o gândire liberă nu vom evolua. Minoritatea cu o gândire de înaltă clasă nu își riscă "siguranța" pentru o majoritate de primitivi. (…) JE SUIS MĂMĂLIGĂ!”

Wolf Tilică: ”Faptul că meduza a trăit fără creier 650 mil. ani, dă speranțe la foarte mulți oameni.”

Ion Tudor: ”Da’ ce este atît de greu ptr mintea omului să judece, să înțeleagă?”

Ovidiu Bajan‎: ”Această viață e mai mult regret/ şi e făcută mai ales din plâns/ am fost creat să nu pot fi concret/ şi trupul nu îmi e îndeajuns!”

Aurelian Mihai: ”Un amic îmi spunea că locurile de muncă în țara asta le creează Dumnezeu! Salarizare în raport cu activitatea prestată pentru a trăi (nu a supraviețui) în România, nu avem!”

Ioana Ilie: ”Când demnitatea este egală cu minciuna, hoția, trădarea, toate vorbele care se spun, degeaba sunt! Când ADEVĂRUL este aproape inexistent, despre ce trai decent, scris în Constituție, vorbim?”

Ileana Suket: ”Și sărăcia tot crimă împotriva umanității este.”

Maria Cozma: ”Hai, să fim serioși la răscruce de vânturi și pârțuri politice! Am intrat în Europa cu curu, nu cu capu'. Mă rog pentru luminarea ulițelor satului. Românii, statistic, reprezintă 0,0002 % din populatia globului, însa, în materie de genialitate, reprezintă 0,06%.”

Deseară, Mihail Neamțu va dezbate cu un invitat tema existenței sensului vieții. A fost suficient știrea să îmi bag și eu nasul printre citate și să încropesc o scurtă sinteză:

Emil Cioran, cel care s-a prăbușit înălțător în vidul lumii, spunea că „oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.”
Lucian Blaga s-a adresat căutătorilor: „După ce descoperim că viaţa nu are nici un sens, nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să-i dăm un sens.”
Herman Hesse observă că avem pretenția ca "viața noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i dăm."
Constantin Noica a fost chiar un bucuros că viața nu are sens ("Ce bucurie că viața n-are sens! Pot să îi dau eu unul!")
Da, avem obligația să trăim fiecare cu sens, „însăşi existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe”, încercări de a ne schimba, de a uita și de a începe întotdeauna altceva, nou, neașteptat – și să uităm complet, complet, trecutul” - sensul fiind acel ceva "pe care personalitatea îl imprimă lucrurilor, oamenilor, vieţii, morţii.” (M. Eliade)
Antoine de Saint-Exupery nuanțează imprimarea, o consideră pe sens doar cea care „te înalţă, iar tu te înalţi prin cucerire și nu prin posedare”.
De ce să uităm trecutul? Pentru că nu putem răspunde la întrebarea: cine sunt și de ce exist? ("Nimeni pe lumea aceasta nu e în stare să-ți explice de ce exiști, dar tocmai de aceea străduiește-te să dai un sens existenței tale" - Soren Kierkegaard). Prezentul, însă, trebuie să-l încărcăm cu sensuri, nu atât cele pe care le creem, cât și pe cele pe care le vedem. Să ne înconjurăm cu obiecte încărcate cu sens pentru a putea trăi cu sens. ("Numai dacă dăm sens lucrurilor pe care le privim înseamnă că vedem" - Herta Muller)
Dar ce ne facem când noi, toți românii, am ajuns o țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu o trăire fără rost? Liviu Pleșoianu se miră că și noi ne mirăm de ce ni se întâmplă! Lydia Pop crede că știe motivul: "am votat toți ratații pentru care o lume civilizată nu are sens."
Marian Ghervasa radiografiază fenomenul în detaliu: "Omul nu a învățat încă să-și dea singur un sens existenței sale, trage din răsputeri pentru a se conforma standardelor unei societăți ce-și are bazele în dogmatismul religios, spiritualitatea duală ori erudiția înșelătoare cu tentă de grandomanie. "Omul bun" va trăi într-un continuu zbucium, o căutare înverșunată a unui rău pe care să-l transforme în propria viziune a binelui, spre glorificarea inconștientă a propriei identități."
Adepții venitului de bază necondiţionat promovează corectarea justeței trăirii, de care trebuie să beneficieze fiecare cetățean, pentru ca acesta să-și descătușeze energia în direcţia în care el vede sensul vieţii proprii. Folclorul a și preluat aspectul: "Te-ai ales/Doar cu muncă multă, fără sens, Gheorghe!" - Georgeta Darie)
Cei care se împotrivesc strigă sclavilor: "Dacă ai o felie de pâine, ai totul" (Vasile Ernu)
Tom Clancy îndeamna la strămutarea cu gândul în universul fanteziei, dacă, după toate încercările, împărăția realității nu-ți oferă sensul.
Octavian Paler observa că “până la bătrâneţe, nu prea avem timp să ne întrebăm care este sensul vieţii. La bătrâneţe, avem timp să o facem, dar atunci ne izbim de o descoperire penibilă: viața are un sens doar dacă nu-l cauţi.” Trăistaru David, peste ani, îl completează: "Uită sensul firesc, apoi încetează complet să-ți mai pese."
Vida Mirescu este convinsă că nu ne naştem înţelegând sensul vieţii, ci îl percepem trecând prin ea, evoluând prin înfruntarea ei, cu firesc.
În schimb, Carmen-Maria Mecu înțelege sensul ca pe a atracție pe care părinții o transmit prin vis fătului pentru ca el, fătul, să lase ceva concret pe acest pământ, pentru a bătători calea spre sens, dar acesta este un sacrificiu, pentru că fiecare suntem absorbiți de sens, care se află în zone înalte și depinde de alegerea noastră cum trăim. ("lumea aceasta nu-i a mea/ nici a voastră/ noi ne-am greșit formula primordială mamă/ mi-ați apărut enigmatici în vis și nu știu dacă voiați/ să dau ceva de pomană aici ori să mă las absorbită de zone mai înalte"). Unii cred că sensul este chiar trăirea în sine, moartea fiind găsirea lui și chiar atingerea.
În căutarea sensului alții se agață greșit de "golul timpului" (Costel Stancu)
Visarion Alexa arată unul dintre goluri: lupta pentru a-i schimba pe ceilalți, când sensul este să îi rabzi/tolerezi.
Dorin Farca vede alt "gol" în nevoia de legi care să coordoneze civilizația, legi fără de care nu se poate, legi care devin tot mai multe și mai neînțelese de uriașa majoritate a populației, legi care o aduc la stadiul de simple animale supuse "legiuitorilor" și celor din spatele lor - cei care au devenit făcătorii de rău, dar care se acoperă cu legi.
Cel mai mult despre sens a gândit Mircea Eliade. Acesta spunea: "Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui nu are nici un sens!" El a descoperit sensul în creștinism („Creştinismul stăpâneşte sensul vieţii – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.”)
Sorin Cerin l-a descoperit în nesinguratatea omului, chiar dacă omul este solidar cu universul în deșertăciune.
Iar Ludwig Wittgenstein în Dumnezeu ("A crede în Dumnezeu înseamnă a fi convins că viața are sens.") - "Dumnezeu este liniștea universului iar omul e strigătul care dă sens acestei linișți" (Jose Saramango)
George Călinescu vedea sensul profund în trăirea vieții ca artă ("Regimul veritabil al artei este bucuria, acea încordare senină a sufletului în care viaţa, cu contrarietăţile ei, apare plină de sens şi vrednică de trăit), artă care "se învață și se înțelege în cele mai mărunte care se petrec în fiecare zi". Sylvia Plath a spus categoric că "Viața nu are niciun sens dacă nu o poți povesti în versuri" Adică frumos.
Giorgio Colli vedea sensul vieții în a le "descoperi pe cele ascunse".
Un Călător Desculț crede că ”Poezia, Arta, Religia doar ne leagă de invizibil, ele nu dau un sens vieții. Ele ne spun că undeva, dincolo de suma realităților, există sufletul."
Victor E. Frankl, despre care se va vorbi deseară, credea că ”sensul există aici și, în funcție de atitudinea pe care o avem în fața morții, îl continuăm sau nu după moarte.”

 

Ce dacă vine înc-o resetare,

era nevoie de-nceput,

că viața noastră, pe-orice Cale,

nu este-așa cum am fi vrut.

privesc în ochii-vi ce ne vin de hac,

cum scufundați asemeni într-un negru sac,

scârbiți de sânge supt de mii de ani din noi;

cum ne ucideți pe arginti și pe chitanță,

convinși că nu există o instanță.

tot voi ați fost și iarăși sunteți voi,

cu zâmbetul ascuns și zelul,

promiteți c-o să fie zarea-albastră.

nu știți și nu credeți că serul

e glonțul introdus și-n carnea voastră.

puneți mult zel în ăst cumplit război,

dar moartea seceră din doi în doi.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Crina Dobre: ”Nu merităm să fim conduși de semioameni. Se poate face o opoziție bazată pe conflict de valori, idei, principii şi, chiar dacă sună lipsit de modestie, dar e perfect adevărat, pe un conflict de natură intelectuală. Şi-atunci oamenii buni se vor grupa în jurul tău, se vor identifica cu ține, îți vor împrăştia valorile şi principiile fără să îi rogi frumos, ci pentru că vor crede în ele ca în ei înşişi!”

Bogdan Gagu Indart: ”Mă uit în stânga, oamenii tac! Mă uit în dreapta, oamenii tac! Cei care merg ușor pe drum, abătuți, deznăjduiți, întrebători! Miroase țara asta a revoltă. Se pare că doar prin sânge se poate câștiga ceva.”

Mioc George: ”Statul a fost ocupat de mafie. A trecut Vremea soluțiilor elegante, clasice, instituționale. Nu poți dialoga cu niște tâlhari. În stradă! Să nu plecăm până când ei nu pleacă!”

Marius Șerban:” Eu unul nu recunosc legitimitatea statului român. Statul român a fost desființat. În locul lui avem o gașcă de haimanale penale care își dau legi cu dedicație.

Auras Tereaca: ”România e pentru multă vreme, un stat și un popor compromis.”

Vio Tipus: ”Nu va dați înapoi, dragi români, noi suntem cei ce conducem România.”

Dragoș  E.: ”Problema reală nu este dată de către actualele partide. Problema reală este dată de viciile și slăbiciunile noastre. De neverticalitatea noastră. Singurul lucru pe care mai cred că îl putem schimba, fiecare dintre noi, e propria persoană.” 
Mihai: ”M-am săturat de lideri ideali care nu pot castiga nici alegerile sătești. M-am săturat de idealism fără nici o legătură cu realitatea.„
Sorin Paveliu: ”Nu poți da lecții de visat. Visătorii au și ei meritul lor, visează “natural”, original, atipic. Mulți dintre ei merg alăturea cu drumul, însă au o mare calitate: fără ei nimic nou nu ar fi apărut pe lume.”
AndreiaM: ”Respir tot mai greu în țara asta, deoarece “pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”!
Cristina: ”Plătesc oricui mă scapă de câinii din fața blocului. Că nu prea-mi prea marde arde să mă gândesc la binele țării când mă mănâncă câinii.”     
Arsenic: ”Să nu uităm că internetul e o platforma de pe care se nasc revoluții, se răstoarnă regimuri.”
Joemaniax: ”Idealul comun care ne strânge – găsirea unei soluții pentru o problemă care ne înghite pe toți: luăm o țară ineficientă cu tot ce e în ea, găunos sau bun, și o dorim a o face eficientă, curată, prosperă. Motivația este reală, există. Poate doarme călcată în picioare de deznădejde?”
Paul Everac: ”Omului îi este mai simplu să se apropie de starea unei vite bipede decât să evolueze pentru a deveni un membru productiv și conștient al societății. Dacă setea înnăscută de îndobitocire este susținută, prin media, de către oligarhia care controlează societatea, atunci procesul devine de neoprit.”
Remus Radoiu: ”Să continuăm propaganda de la om la om, să conducem prin puterea exemplului, să le arătăm tuturor din jurul nostru că mai există și altceva și, încet încet, chiar și cu câte un om pe zi, care să deschidă ochii la adevărata realitate, vom învinge.”
Lucian Ioan: ”Cea mai mare problemă a României este că prostia nu doare. Dacă prostia ar durea, evoluția societății umane ar fi fost un proces mult mai simplu și confortabil.”

Neghiniță Ion: ”Mori de râs: pentru doar 10 cm de zăpadă, ăștia au închis țara!”

Radu Pietreanu: ”Ger cumplit... Un hoț a rămas cu mâna pe clanța ușii mele de 2 zile. Îi mai duc mâncare din când în când...”

Vasile Ursache: ”Nu putem fi altfel decât este lumea. Numai Iisus a putut.”

Elena Ursu: ”Nu știu cum, nu știu de ce, dar niciodată nu suntem mulțumiți. Ne-am învățat să comentăm toți și tot! Nimic nu ni se mai potrivește. Suntem deștepți toți, plini de idei și critici, dar, la o adică, nu suntem în stare de nimic, nici măcar să ne bucurăm de frumusețea unui peisaj...”

Portret de movilean
Ideea pe care am absorbit-o, călătorind pe pagina sa personală, este trăirea frumoasă a vieţii. Are talentul de a se aşeza în unghiul potrivit, de a vedea culoarea, gestul, cuvântul şi cele artistice, aflate cu prisosinţă în jurul oricui.
Cu nişte ani în urmă am fost martorul meditaţiei unui grangur trecut prin viaţă: „Uite, domnule, zicea, pui în mâna unui amărât de-ăsta (amărâtul eram eu!) un aparat de fotografiat şi… ajunge să te uimească!” Aseară am trăit multă dezamăgire când am constatat că tehnologia informatică de vârf actuală, ajunsă în mâinile unor nechemaţi, e o cale sigură de a face fiinţa umană de râs, nicidecum de a o înălţa. Acum sunt tentat să alunec pe firul ideilor, dar mă forţez să mă opresc singur, că nu am „norocul” portretului meu, când a alunecat cu sacul de naylon pe zăpada unei movile, să mă oprească un copac!
James Barrie a spus că „Dumnezeu ne-a dăruit amintirile, astfel putem avea trandafiri în decembrie”. Otilia (să-i zicem cum neperechei lui Felix, din romanul enigmatic al lui Călinescu) asimilează această învăţătură şi decretează: „Să ne bucurăm că le avem. Amintirile”. „Înconjuraţi-vă doar de lucruri minunate. Dacă nu aveţi, vă las o poză de-a mea!”
Un test psihologic făcut pe fb. confirmă că Otilia „este de pe altă planetă”. Pe la colţuri se şuşoteşte că nici n-ar fi din sistemul nostru solar! Cică… n-ar prea şti să facă bun caşcavalul pane…
De ce este de pe altă planetă, vă întrebaţi? Nu pentru că ascultă Michael Jackson, Queen, Valsul vienez, Manuel Riva, Andra, Emeric Imre, Pavarotti, Celine Dion, nu… Şi nici pentru că la patinoar execută perfect triplu axel! Nu pentru că visează să fie o stea lângă una dintre stelele Americii, Jeremy Ragsdale. Nu pentru că este singurul locuitor al zonei care se simte perfect în comuna cu movilă sau că ar avea o inimă prea puternică! Nu! Unii spun că e „Nebunica pământului”, alţii că e „Tânără şi neliniştită”.
Este strigată: „Frumi”, „Adevărata”…
Ssssst… să tăcem un moment.... să vă spun ceva la ureche: ştiţi ce i-a făcut o prietenă într-o zi? A dus-o la „Track Cafe” şi i-a oferit… apă sfinţită!
Muuuuamă, chiar acum Otilia trăieşte intens ştirea că „Femeile de 40 de ani schimbă lumea”. Se gândeşte dacă este cea mai potrivită şi-şi spune… Ce-şi spune?! „Nu sunt cea mai bună, dar o să devin!” Haideţi că vă spun eu, repede, repede, de ce este de pe altă planetă: Femeia aceasta, dacă, în drumul său, întâlneşte un om prea obosit să-i dăruiască un zâmbet, îi lasă ea un surâs… de nu se vede! Femeia aceasta, dacă ajunge lângă un Manole şi acesta îi spune: „construiesc un zid, te bagi?”, se bagă!
Cred că o scoate mereu frumos la capăt, că Emilia are nevoie de bucurie, ca de pâinea zilnică. Dar am o rugăminte: să nu-i mai mute nimeni capătul mai încolo! Şi ştiţi de ce? Ajungerea la capăt se numeşte Happiness. Adică… Fericire…
Să nu uit să vă spun: Uitaţi-vă la Otilia şi învăţaţi de la Otilia. Pentru a învăţa câte ceva de la unii, de multe ori trebuie să-i asculţi mult timp ori să citeşti multe pagini şi rişti să nu afli nimic. Pe pagina ei
pătrunzi, însă, într-o lume cu replici antologice şi te şi simţi numaidecât îmbogăţit spiritual. Nu tu pic de vulgaritate, nu tu ură, nu tu laude de sine… Că ajungi să te şi întrebi singur, asemenea lui Labiş „oare ce gândeşte… Otilia?” Îşi croieşte amintiri, ce să facă! Incită lumea cu„nebuniile” ei: postează zăpadă când afară totul e negru. Iar iubitorii de alb îi şi ciocănesc, buluc, în geam: „ Otilia, Otilia, de unde ai zăpadă?” „O am de acu doi ani! – cică. De pe… movilă!”
Aţi înţeles cum vine treaba? Există o movilă şi numai Otilia ştie să se bucure de ea!

Normalitatea este ca fiecare familie să-și educe copilul. Când comunitatea se implică în educația copilului trebuie să aibă și răspunderea. Astfel, dacă avem 100 de copii, școala identifica aptitudinile unice ale fiecăruia, le cultivă, în paralel cu o cultură generală și, la final, oferă fiecăruia locul potrivit în societate, încât toți să trăiască decent, munca să le aducă fericire și afirmare, ei să formeze familii noi, ai căror copii să contribuie la progresul general al întregului corpus uman.. Asta înseamnă muncă mai ușoară, câștig mai mare, timp liber mai mult. 

 -De ce sunt desculți Desculții,
Mă tot întreabă avuţii,
Ce i-a-mpiedicat să ştie
Să faci dintr-un ban - o mie?
De ce sunt desculţi desculţii?
Mă întreabă şi-ăia culţii,
Ce nu prind sărman de mână
De teamă că se-nţărână.
Pe la sfinte liturghii
Vin de ţin poliloghii,
Cu degetele în mănunchi,
Aplecaţi, da’ nu-n genunchi.

-Ei sunt vite biciuite
Cu vorbe nepotrivite,
Pân-ajung, nemângâiaţi,
Sub cei doi metri pătraţi.
Înţelegi, doar de-i asculţi,
De ce-s desculţii desculţi –

Îi seamănă lui Iisus!

 

NU MAI VREAU SĂ FIU TÂLHARUL!

Iată un manifest-legământ pentru ființa umană. "Nu vreau sa te răstignesc", prin universalizare, înseamnă că nu vreau să mai fac rău aproapelui, nici să produc o cât de mică suferință în jur. Este greu, este imposibil chiar, dacă înțelegem că structura interioară o avem de prădători/tâlhari. Ne obligă lupta pentru supraviețuire, instinctul de a avea. A declara "nu mai vreau" înseamnă a înțelege. Acesta este primul pas. Al doilea este a te manifesta după dorința inimii. Iar aceasta presupune o luptă interioară între inimă și creier. Dacă învinge inima, tu, unul din 8 miliarde, să nu nu mai ești tâlhar, când ceilalți tâlhari sunt. Câți avem puterea să facem al treilea pas: să ducem o luptă cu ceilalți, fără a le provoca pic de suferință, încât și ei încât planeta noastră să fie una fără picior de tălhar?

De la Tolstoi încoace, filozofia schimbării lumii a divizat schimbarea întregului în schimbarea de sine punând accentul pe punct/individ/celulă, considerându-se importantă doar fericirea individului. Asta este o recunoaștere a înfrângerii idealului suprem că am putea fi fericiți cu toții, ca un drept existențial și nu ca ipoteză. Deci lumea devine perfectă dacă tu conștientizezi că ești fericit. Și ești constrâns să fii fericit întrucât, dacă nu simți aceasta, ți se arată ochii și, dacă vezi cu ei, trebuie să fii fericit; dacă ai trupul întreg, trebuie să fii fericit fiindcă alții nu-l au... dacă ai un cuib în care nu te plouă, trebuie să fii fericit, fiindcă alții nu-l au. Cu alte cuvinte, ti s-a retras dreptul de a fi fericit, ca aspirație minimă spre media fericirilor posibile, oferindu-ți-se fericirea că exiști, fericire sub care se fac și acolo săpături. Fii fericit azi, că mâine nu vei mai fi. În acest timp hoții, deveniți puternici, schimbă lumea după propriile lor nebunii. Dar ce înseamnă schimbarea de sine? Înseamnă cunoașterea și asumarea unei singure reguli a moralității: să nu înșeli! Dar observi degrabă că tu nu furi și ceilalți fură, că ei te văd, dar continuă să fure, te fură chiar și pe tine! Tolstoi a spus că, dacă eu nu fur, semenii din jurul meu nu vor mai fura. Viața este rezultatul unor infinite alegeri, fiecare alege liber pentru el: să mănânce, să aibă unde locui, să nu-i fie frig... Lumea trebuie să se schimbe prin alegerea firească a fiecărui cetățean al planetei de a-și dedica mult timp din viața personală creației. Pentru aceasta este nevoie să muncească tot mai puțin pentru supraviețuire. Lumea se schimbă dacă statul asigură necondiționat supraviețuirea. Lumea se schimbă dacă fiecare are toate condițiile să poată lucra pentru sine și nu altuia... Dar Tolstoi nu vorbește despre asta. Lumea nu se schimbă prin citirea cărților, cum spui tu, Tolstoi, că tot ce este scris sunt tâlcuiri gândite subiectiv de cel care scrie, deci... grăire în deșert, grăire care transmite o sămânță după felul și asemănarea scriitorilor, multe dintre ele sunt curse întinse prin cuvânt celor care purced pe o cale, fiindcă, puse în pământ special, dezvoltă monștri, așa cum vedem dintotdeauna: omul citit este mai rău decât cel fără știință de carte, semn că asimilarea cuvintelor scrise nu l-a schimbat în bine. Omul citit devine om cu drepturi în fața celorlalți, vrea trăire fără muncă, vrea răsplată preferențială, vrea condiții de lux... Solomon a spus că pe uliță este înțelepciunea, iar Adrian Păunescu a acuzat radical bibliotecile că "prea mint pământul"! Pământul locuit de oameni apăsați de nedreptate, cu inima slăbănogită. Biblioteca trebuie să fie o tărie prin mijlocul gândurilor de deasupra și de dedesubt, care nu te învață nici să îngenunchezi, nici să te ridici deasupra semenilor. Nu este nevoie de nici o schimbare a sinelui, ci doar să ne păstrăm neprihănirea de la venirea pe lume (biserica mă consideră din start păcătos!) Dacă trebuie schimbat ceva, trebuie schimbate legile lumii, care nu sunt oarbe cu hoții și mincinoșii. De-abia când vom înțelege să pedepsim cu moarte hoția, vom începe să schimbăm lumea. Apoi pedepsirea cu moarte a minciunii. Apoi cu pedepsirea cu moarte chiar a intenției păcătoase, dar nu unilateral, cum a făcut-o cândva Gingis, cel care omora tot ce i se părea că i se împotrivește, ci în urma unei judecați drepte, ca a triburilor indiene care pedepsesc cu iertarea, apoi, pentru recidivă pedeapsa e izgonirea din comunitate. Schimbarea lumii devine, astfel, un scanderberg mortal la strigarea ”haideți cu gândul, cuvântul și fapta, haideți să ne judecăm!" Schimbarea lumii înseamnă schimbarea paradigmei actuale, prin care răul sălășuiește în același spațiu cu binele și nu-i lasă acestuia din urmă nici măcar puțin aer să respire. Să trăim ca păsările care își fac cuib doar pentru timpul cât îl locuiesc. Ele nu pun deoparte provizii, nu lasă moștenire cuibul... Nu pun altă pasăre să le culeagă gâzele... Dacă mă schimb eu și tu nu, mă autocondamn la suferință și singurătate. Probabilitatea ca un număr nesemnificativ de locuitori ai planetei să se schimbe singuri este mai mică decât posibilitatea reală de a ne schimba toți, concomitent, prin legi ale binelui. 

Anonim: ”Când eram tânăr iar imaginația mea nu cunoștea limite, am visat să schimb lumea. Când am devenit mai înțelept am descoperit că lumea nu se poate schimba. Acum, când zac pe patul de moarte îmi dau seama că, dacă m-aș fi schimbat pe mine însumi, aș fi contribuit la schimbarea familiei mele. și, cine știe, poate aș fi schimbat lumea.”  

Un om care vrea să schimbe lumea face trei pași. Primul este înțelegerea că lumea este greșit alcătuită. Al doilea când gândești precis ce trebuie schimbat. Cu al treilea pas începi schimbarea, care presupune ca tu, în față celorlalți, să oferi modelul cum trebuie să arate aceasta. Lumea se schimbă oricum, prin evoluție. Depinde dacă prin armonie cosmică sau interese de grup. Anonimule, ai albit anonim, adică... dijaba.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Aurel Buricea: ”Lovit de soarta fără milă/ merg șchiop și rău adus de spate/ Iisus îmi vorbește-n silă/ cu mâinile de timp legate.”

Raisa Ekaterina Ivatenko:” Să nu-mi lași cerul fără stele, să nu-mi lași sufletul sărac/ Căci haina-nsingurării crude n-am vreun păcat, să o îmbrac.”

Antonela Lenuța Moraru: ”România e pierdută demult.”

Ion Corbu: ”Ziariştii bagă băţul prin gard. Ei sacrifică şi ţara pentru ratting!”

Dorin Farca: ”Nici chiar președintele (actual) probabil nu are acces la ce nu vrea SRI.”

Ionel Neluțu Drăgoi: ”Politica e scăpată de sub control. Orice instituție e condusă fărà Dumnezeu.”

Ernest Bernea:”Fiţi sinceri şi curaţi în tot ceea ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă!”

Mircea Vintilescu: ”Când onoarea, moralitatea și demnitatea dispar din alcătuirea ta trupească, atunci TU nu te mai poți numi om, ci ai devenit o lichea care vei da socoteală aici pe pământ, în timpul vieții tale, pentru toată impostura pe care cu bună știință ai promovat-o.”

Justinian Cioroianu: ”Desteaptă-te, române, căci e mai bine să fii treaz și să-ți privești direct în ochi călăul, ca să-i rămână pe retină ta imaginea ca și o probă concretă pentru un eventual proces al dreptății și echității ce va avea loc în viitor!”

Radu Gologan: ”Patriotism înseamnă să plângi când soarta țării depinde de prostia unora!”

Adriana Popa: ”Umanitatea a murit demult! Puținii care mai simt și altceva decât foame, sete și agitația pre-coitus vor fi îndepărtați ca niște corpi străini de acest ocean de zombi cu pretenții de neo-intelectuali. Eu nu voi aștepta, mă voi retrage singură.”

Cristi Dinică: ”Vreau să formez un grup de OAMENI (nu lume) inteligenți ca să căutăm o modalitate să ne teleportam de pe planetă asta!”

Maria Gheorghe: ”E liniște totală; cum s'ar zice, e… mucles!”

Dumitru Diaconu: ”Am rămas singur începînd cu ora 4. Am căzut din pat și… mi-a fugit (și) somnul.”

Paul Gabor: ”Mă anunțați și pe mine dacă a început să curgă lapte și miere pe uliță?”

Lemnaru George: ”Fiecare e preocupat să-și crească mațu’, restu’ nu mai contează.”

Lucian Avramescu: ”Cert e că în clipa de față România democrată nu mai are opoziție. Ne-am întors, spre bucuria multora, care au nostalgia partidului unic, la un astfel de partid. Abil, ghicind din ochi ce vrea poporul de la el și oferindu-i tot, chiar și imposibilul, stăpân pe verb, gălăgios cu calm, certăreț cu cumpătare. Tare! (…) Poporul român e ca în Sheherezada. Are nevoie și de povești. Nu să-l adoarmă, dar măcar să-l aline.

Marcel Frite: ”Dormim de când a murit Ștefan Cel Mare. Din păcate.”

Maria Moise: ”Justiția e responsabilă de corupția din sânul ei: ei au retrocedat de trei ori suprafața țării!”

Gheorghe Ardelean: ”Pe Judecători îi plătim foarte bine, dar le cerem muncă după conștiință? Rezultatul este o țară plină de hoți și corupți.”

David Borrelli: ”Astăzi, lumea politică se confruntă cu o realitate, nu putem ignora: cetățenii sunt tot mai îndepărtați de instituții, deoarece acestea nu vorbesc limba oamenilor.”

Bogdan Râpeanu: ”Cu greu mă abțin cu juma de față să râd, și cu jumate să plâng.”

Se spune că totul se rezumă la mâncat și trăit. Nu se spune precis cine să trăiască: eu sau tu? și eu și tu? Când eram nomad importantă era trăirea clanului meu, cam șapte persoane 

care reprezentau familia mea. Când am devenit trăitor sedentar, am devenit: eu și tu și el și ea. Apoi, pentru bunul mers al vieții, am ales un conducător. Cum pe Ceaușescu, cel căruia i-am dat tot ce a voit de-ale trăirii, înțelegând ca tu, liderul, să ai mai mult decât oricare dintre noi. Dar tu ai înțeles că este normal să ai cât noi toți la un loc. Apoi ai vrut să ai și ce avem noi, urmând ca fiecăruia să îi dai după merite și pupături. Și uite-așa s-a dus dracului civilizația. Cuvintele ”mâncat” și ”trăit” au fost șterse de tine și ai tăi, cu degetul, de pe tăblița de lut a civilizației. A ne conduce și exploata a devenit o artă. Artă pe care noi, poporul, nu am dat doi bani, altfel am fi fost atenți la educația copiilor. Le-am fi spus cum, probabil, ți-au spus ai tăi: ”Oamenii se împart în două categorii: proștii și deștepții. Tu trebuie să ajungi să-i conduci. Pentru aceasta trebuie să fii deștept, pentru că va trebui să te bați cu alți deștepți și să obții autoritatea de a-i conduce.”

Dar deșteptăciune completă, probabil, nu poți dobândi. Întrecerea de a deveni lider suprem este foarte complicată. Trebuie să devii un artist care ține în mâini, ca pe o lumină de Paște, echilibrul. Azi, a fi lider nu presupune să fii moral, ci să ajungi să conduci pentru a stăpâni totul. Treaba aceasta înseamnă să stăpâneșți arta de a fi crezut și apreciat de mulțime. Să lași impresia că eșți cel mai deștept, când tu știi că nu poți fi decât cel mult un mediocru! Arată mulțimii că tu faci ceva pentru ea. Câștigă-i încrederea făcând un gest uman oarecare, nu contează că rămân milioane de alți nedreptățiți, popularizează intens ce ai făcut bine. Obții iubirea arătându-te umil în față oamenilor și zbir cu cei cărora vrei să le iei locul. În paralel, trebuie să-i recunoști pe cei care te-ar putea demasca și ți-ar putea încurcă planurile. Oamenii nu se împart în două categorii, ci în trei: proștii, mediocrii (care trăiesc pentru a avea) și deștepții (care trăiesc pentru a fi). Pe cei din urmă blochează-i, sunt doar câțiva. Aceștia, mai devreme sau mai târziu, te vor simți că ești un actor, grăbit să obțină puterea, vor memora dovezi ale nimicniciei tale și vor încerca să te compromită cu ele, când îți vor înțelege impostura, aceea că nu trăiești ca ei pentru idei, ci te rezumi, ca proștii, la a mânca și trăi. Numai că trăirea ta înseamnă, așa cum visează toți: să ai totul fără să faci nimic. Ei, Afiii, consideră că a avea totul înseamnă a cuceri perfecțiunea și a rămâne veșnic pur. Dar tu crezi că ești o ființă cu o unică viață iar perfecțiunea, puritatea și iubirea le poți cumpăra. Important este nu să trăiești interior performanța propriei valori, ci să te bucuri de efectele valorii: premii, lume ridicată în picioare, flori, ovații, cadouri, pupături, fotografii, rente viagere... Gloria aceasta o aduce doar puterea.

Când se nasc doi prunci (egali recunoscută), probabil unul va ajunge prinț, celălalt cerșetor. Prinț, dacă primește o educație îndrumătoare spre succes. Desculțul, probabil, are familie cu doar o biblie care, și aia, ferește de muscă oala cu lapte. Lui i se spune să fie cinstit, să muncească, să-și facă o casă, o familie, să sădească un pom și să respecte poruncile/legile încât să nu-și facă neamul de rușine.

Dacă Desculțul observă nedreptatea lumii, ca orice tânăr, visează să o schimbe.

Curând realizează că nu poate să facă nimic, pentru că oamenii care îl înconjoară sunt preocupați tot timpul să mănânce. Trăitul lor se rezumă la ce i-a spus tac-su, ceea ce înseamnă că lumea, ca o normalitate, trebuie să rămână așa cum e - de schimbat o schimbă doar Dumnezeu și oamenii mari, aleșii de El, care știu precis cum se face această treabă. Că îți trebuie multe școli, limbi străine, relații suspuse și mulți, foarte mulți bani.

Afli că obții doar pierdere, dacă îți risipeșți viața pentru o cauză pierdută.

A schimba lumea este, cu certitudine, o cauza pierdută.

Dacă, însă, ai în genă ceva pus acolo de astre, ceva care face din tine un om predestinat îndeletnicirilor artei, ajungi să ai suferință autoprovocată pentru trăirile creatoare, singurele care dau sens vieții. Sens fără de care trăirea ta, indiferent ce bucurii ți-ar produce, nu există, dacă nu are și finalitatea ideatică spre care este îndreptată. Finalitatea înseamnă atingerea unei perfecțiuni, fericirea absolută și apropierea de Dumnezeu. Atât cât să-l vezi sau să-l atingi cu degetul.

Cel care trăiește pentru a fi acumulează, în timp, fel de fel de experiențe care îl pot ajuta să obțină această trăire, prin atitudini și alegeri dure, simplificate la ”da” și ”nu”. El poate da cu piciorul la boluri pline cu nestemate, dar se apropie de orice îl face să prelingă o lacrimă.

Omul acesta, când îl cheamă țara, răspunde ”Prezent!”

Ei bine, ”dragii mei”, vorba lu Laurică, în acest moment cărarea i se ramifică după fiecare cuvânt auzit, rostit sau tăcere. Fiindcă, odată cu el, la chemarea Țării, sunt de față și trăitorii pentru a avea, trăitori care speculează această oportunitate. Lacomii încep să-și facă loc să ajungă în față. Și... ajung, dacă cel care îi cheamă vrea oameni ca ei sau le seamănă.

Oamenii inteligenți devin lucrători în laboratoare, mediocrii lucrători cu mulțimile. E un adevăr științific. De aceea nu reușim să depășim trăirea animalică.

Statul a devenit stăpânul mulțimii și impune taxe tot mai multe și mai mari. Este un abuz! Normalitatea este să donezi Statului, nu să fii obligat să îi plătești. Iar dacă trebuie plătit, trebuie doar un TVA între 1-10% pe ce se cumpără. Asta înseamnă că toți care cumpărăm plătim Statului o zeciuială să se întrețină, ca pedeapsă că nu ne producem singuri ceea ce avem nevoie

- Fă ceva cu viața ta, tot aud, dacă nu vrei să fii un Nimic.

- Există ceva care poți face, dar nu din sfera lui ”a avea”?

- Da, există creația, din sfera lui ”a fi”.

- Creația lui ”a fi” ce înseamnă?

- Păi... să contribui cu ceva mai bine la viața semenilor. Să-i distrezi, să trăiască mai confortabil, să înțeleagă niște profunzimi... A fi înseamnă a gândi astfel de lucruri.

- Care este cea mai înaltă manifestare a lui ”a fi”?

- Să corectezi ceea ce lumea și-a însușit greșit și să găsești soluții pentru a o împinge pe coordonatele perfecțiunii.

- Ce este cel mai greu să faci?

- Politică. Pentru că omul nu este o culoare, o notă muzicală, litere sau lut de modelat. Politica se face cu oamenii. Iar oamenii nu vor SĂ FIE, ci vor să SĂ AIBĂ; să aibă fără muncă și fără să merite...

- Așadar nu putem ieși niciodată din animalicie. Cum pot evita să nu devin un nimic?

- Dacă primeșți ce ți-a oferit Dumnezeu fără să pui la loc mai mult decât ai primit, ești nimic. Chiar dacă te retragi în pustie sau chilii scobite în munți, fugit de lume și de oameni. Trebuie să-ți folosești harul unic. Când nu poți să miști din loc oamenii ești în sfera lui ”a fi”, dacă le arăți că greșesc, dacă le arăți calea, dar cea care nu duce la Dumnezeu. Aceea nu trebuie arătată, acolo mergi oricât te-ai împotrivi. Să le arăți Calea care construiește AICI o lume perfectă. A arăta calea este primul pas. A oferi soluții pentru a ajunge acolo, este al doilea pas. A le implementa înseamnă a o avea. A trăi într-o lume perfectă este altceva decât a trăi într-o lume animalică. În lumea perfectă nimeni nu suferă, nimeni nu are nemeritat, nimeni nu urăște, se muncește doar câteva clipe, cât să-ti culegi hrana. Acolo toți se întrec să creeze frumosul, să nu fie... nimic! Acolo, ca în iubire... toți câștigă!

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Marilena Nicolescu: ”Toți o ard cu „vrem libertate”, dar nu știu cu ce se mănâncă libertatea... A fi liber nu înseamnă a da foc țării, a vandaliza, a semăna ura între oameni...” 

Ion Vulpe: Se dorește liniște! Liniște pentru ce și pentru cine?! I-aș întreba ce fac ciobanii când lupii atacă stâna?! Fac liniște să nu-i deranjeze pe lupi? Doresc liniște pentru cei care au jefuit țara și acum se pun la adăpost de justiție? Poporul român a tăcut și uite unde am ajuns!”

SRI: ”De 27.436.735 de ani "știm tot, dar nu putem face nimic noi!"

Răzvan Mateescu:     Urmează să dea o ordonanță de urgență în care să fie legal să fii mai prost decât prevede legea.”

Petru Jipa: ”Da, o lume cu susul în jos!”

Costin Rusu: ”De ani si ani toți vreți să faceți ceva! Atâta șțiți: vrem să facem și… rămâneți doar cu vorba, nimic concret!”

Florescu Marilena: ”Mergem înainte cu toate nenorocirile până când romanul va înțelege că trebuie fugărită toată clasa politică. Nu dai pe unul jos ca să-l pui pe altul, tot din ăia!”

Costin Movilă: ”Să adoptăm aceiași atitudine pe care a adoptat-o Islanda: refuzul de a mai plăti datoriile către FMI pe motiv de acțiune premeditată asupra siguranței naționale (devastarea voită a economiei) a Statului Român.”
Alin Fumures: ”N-o mai țineți gaia mâțu’ cu ipocrizia Europei. Când începi să minimalizezi faptele din răsputeri, cu metoda – « da, dar … », “ e adevărat că, însă …” – ai o uriașă problemă de adecvare la realitate. E frumos să visezi că zbori, dar să te arunci de pe bloc, convins că o poți și face, e o nebunie. Păstrați-vă principiile și nemulțumirile. Nu le ia nimeni. În pericol sunt sufletele. Sunt sătul să fiu obligat să asist cum se sfâșie trupul României, pentru care străbunii și-au lăsat sângele și chiar oasele. Sunt sătul să mi se spună că țara mea nu este a mea.”
Silviu Crăescu: ”România a ajuns o nava eșuată. România actuală este condusă de ambițiile personale ale unor amețiți politic. A apela la conştiinţa civică, binele comun, patriotism sau la codul penal sunt gesturi ca interdicţia râmatului ordonată mistreţilor din luncă.”
Constantin Ciobanu: ”Ei emiteau cupoanele de privatizare şi tot ei le cumpărau înapoi. Începeau să dispară, pe şest, primele fabrici. Tu? Tu te bucurai de primele ieşiri din ţară cu autocarul şi... pe fugă. Nu ai fost atent să-i vezi pe primii mari îmbogăţiţi, pe primii latifundiari, Triţi sau Culiţi, Mai tresăreai la câte un Caritas sau la câte un FNI, când aflai cum tot miniştrii apucaseră să îşi ia de 8 ori banii, sau cum dispărea câte un Bancorex sau câte o Bancă a Religiilor, cu tot cu creditele politicienilor. “Câştigăm împreună!” - EI cu EI, niciodată cu tine! Împărţindu-şi funcţii, averi şi banii din  impozite. Te uiţi îngrijorat la o Nokia care se retrage din România sau o Tnuva care dă faliment. Copiii de azi nu mai citesc pentru că nici Becali nu citeşte, “face decât bani”. Clasa politică nu a reprezentat pe nimeni. Prea mulţi ani ne-am văzut doar de treaba noastră.”

Raisa Ekaterina Ivatenko: ”Cine a fost dictator: Șeful de Stat care v-a construit case în care să locuiți și pe care vi le-a dat aproape gratis, care v-a construit spitale și școli moderne, care a întărit armata și v-a dat un trai lipsit de grija zilei de mâine, care v-a culturalizat și dezanalfabetizat - sau această cloacă de penali care v-a transformat în apatrizi și v-a pus bocancul pe gât și pe bot?” 

Aurelian Mihai: ”Fiecare poate protesta cât dorește, dar... degeaba!”

Mișu Schengen Jamie: ”Prostia, lăcomia și tâlhăria politicienilor ne costă pe fiecare ani din viață, cu neliniști, cu lipsuri, cu nervi. Dacă tăcem, devenim complici.”

Marius Andrei: ”Trebuie să par surprins, să fiu revoltat că niște penali fac ceea ce știu ei mai bine? Trebuie să strig: "Vaaaaai, uite... hoții fură iarăși?" Ce pot să facă niște hoți? Fură!”

Gherasim Dragoș: ”Capul sus și pumnul strâns. Nu le putem lăsa țara așa ușor!”

 

 

 

DONA ȘoȘo DI LA IEȘ (1)

Capitol în care Sancho este trimis după Adevăr și-l aduce pe primul care-i iese-n cale.

Neasemuita Cavaleră Rătăcitoare s-a pus să nimicească o parlamentărească oaste, care are un cap cât toate zilele, acoperit cu o șapcă, ceea ce-l legitimează ca stăpân de arginți, cap ce are mii de rânjete, buzunare și iarba fiarelor cu care să descuie tot ce e intim și să încuie tot ce nu-i convine să se bucure de libertate. Acest cap nici nu fuge de rușine, când face prostii, nici în lături nu se dă, să facă loc maivaloroșilor țării.

A fost dăruită românilor prin grija lui Dumnezeu pentru a sluji poporul Său. O facere mult îmbunătățită a Cavalerului de la Mancha, prescris să moară de tristețea înfrângerilor.

A fost numită Dona ȘoȘo de la Ieș și se află de ceva timp în plină primă ieșire pe rotogolul țării și al pământului. Fără să-i scape nimic, adună atom cu atom de adevăr, tradiție, românism, frumusețe și normalitate, oferite de spațiul românesc și legile care apără drepturile omului, și dezvelește, astfel, minciuna, grotescul și bunul plac, să se subțieze până plesnesc și se rup. Cervantescian spus, are slujba și îndatorirea să îmble prin țară, să lecuiască nefericirile (alinându-le, dacă au leac, sau ajutând nefericiții să le plângă), să îndrepte strâmbătăţile. In plus, are talentul să recunoască valoarea și s-o așeze pe locul ei. Îl are singur și sigur scutier și tovarăș al zilelor bune și rele, pe șefosul și chiposul șef de tură Sancho de la București, cel care va vedea, va ține minte, va cânta ori scrie pe frunze sau tăblițe de lut, în veci să nu se poată uita istoria, victoria și tra-la-la. Măcar să povestească în cârciumi cele întâmplate, până s-o găsi cineva să le scrie pe urmă, într-un oracol cu amintiri... să fie pildă pentru cei ce vor veni...

I-a spus:

- Ridică-te și dă o tură, memorează cum știi mai bine toate mișcările lumii și relatează-mi-le amănunțit, dar pe scurt, pentru a desluși EU ce ține adormiți românii mei și, mai ales, ce se petrece, ascuns, în sufletul lor, de ce au gurile cusute, de parcă s-au născut muți, să realizez Marea slobozenie care îmi va permite schimbarea paradigmei. Dumnezeu îmi pricepe gândul, așa că știu eu ce știu, așa că voi reuși sigur și precis!

- Acum, că s-a luminat de ziuă, mă ridic și mă cobor, ca pasărea pe

 ram, cum zicea marele crainic Nichifor... Eu am citit numa solilocvii la viața mea și... nu m-a durut! Umflă-ţi, inimioara, Inimioara mea, pentru care am săvârşit, săvârşesc şi voi săvârşi cele mai faimoase fapte cavalereşti din câte s-au văzut și ia seama, merge pe surse vorba că "inimioara ta bună nenorocu-l îmbună", că "unde nu e slănină..." Să mă ia mama dracului, am uitat proverbul cu slănina, dar să trecem peste. Cel mai sigur e că "răii sunt întotdeauna şi nerecunoscători", dar "dintr-un fir de aţă poţi şti cum e tot ghemul". "Poţi câştiga mâine ceea ce pierzi azi", doar... "de unde nu te-aştepţi, sare iepurele"...

- Mă leși cu slănina și cu iepurele? Iepurele sare când îi zic EU să sară, iar EU zic cum zice la Constituție, la litera i, de la "iepuri". Vino într-ajutorul cavalerei tale, care se află acuma în impasul necunoașterii depline a adevărului celor mulți, du-te repede și degrabă dincolo de hotarul capitalei, prin coclauri, unde nu calcă mai niciodată de guvernant, și vino fuga cu el, doar vezi câtă bazma-curată sunt, la judecăți, în tot ce fac, în tot ce spun. Prietene, să nu-ţi îngreuieze inima faptul că te-am pornit în căutarea adevărului cel mare, a mea se ușurează dacă-l găsești, Sancho de la București!

Rămasă singură, cel dintâi gând fu să se ducă să-şi revadă cărţile și să pipăie legile cu mâinile, articol cu articol, hotărâtă să joace totul pe-o singură carte. Următorul gând îl trimite vrăjmașilor țării, cei care sunt cu tot dinadinsul diavolii infernului:

- După ce ați jurat pe Constituție, fără nici o îndoială la mijloc, ați zis zău lui Dumnezeu, dar o să vă ajungă ceasul cel mai rău, c-o s-aveți de-a face cu mine câte zile voi trăi, așa că pregătiţi-vă grabnic de moarte. Ați vrut sânge, mă voi osteni să primiți dreapta pedeapsă a nelegiuirilor voastre! Ocările aduse nu le uit și nu le iert. Cu popor și lege-n mână voiesc grabnic să vă cert...

Sancho, poreclit Sanchi, scoate un oftat de ajunge până la nouri, încalecă iute balustrada casei-scării, cale de o bătaie de praștie, până stăpâna nu-l mai vede prin ușa ținută permanent deschisă, apoi descalecă şi, aşezându-se pe preșul lipsit de orice primejdie de la ușa unui vecin, începe a vorbi cu sine. Își zice:

- Ia să vedem acum, Sancho-frate, unde te duci domnia ta? Că Adevărul este prin curțile oamenilor, pietrele, iarba și cuvintele stau mărturie. Te duci, oare, să cauţi patrioți, vorbitori cu tâlc și înțelepți printre cei cu două clase? Dar ce-au Foștii-noii... Severin, Funar, Năstase...? Conduci țara ca la carte, doar dând șefii la o parte! E-o prostie să abdici oameni mari si să pui mici, chiar de-s fuse de Curtici. Mai cu miez sunt niște foști, când în țară-s niște proști. Da... "niște proști", că e mai mulți, cum zicea și Moromete. Poți să-l uiți? Niculae sau... Ilie?! Ăștia-și petrec zilele lălăind o melodie.... Au la inimă preafericitul vin, cel mai ieftin din burduf, și nu luptă pentru țară, luptă ca odinioară, dusă între of și uf... Iată, vrea să urce un desculț, un tura-vură, care văd că n-are nici măcar toți dinții-n gură! Urcă scara cu mult zel, nu-i de-al nostru, șo pă el! Fii atent, dracu-i viclean. Să văd 'n ce-ape se scaldă, să merit, măcar la noapte, strachina cu ciorbă caldă.

- Fă-te-ncoa! Mergi în sus la... ȘoȘo, cea...

Curajoasă cum n-a fost nimerea până la ea?

- De n-a venit ea la mine, iacă, venii eu la ea...

"Unde eşti, stăpână-doamnă,

Au durerea-ni nu te doare?

Nu ştii că murim, stăpână,

Ori ne-nşeli şi eşti sperjură?"

Eu nu pun la îndoială nici atâtica din tot ce ne spune în live-uri luminăţia-sa.

Și nici nu mă plâng de durere, chiar de-ar fi să-mi iasă maţele prin ea.

- Dar... v-a tot chemat în stradă, s-o susțineți, să vă... vadă... Întrebați-vă cum poate una singură să facă toate alea, să își riște însăși viața, casa și câte încă le mai are, dar strigând din toți rărunchii: "N-avem țară de vânzare!" Să te încrezi în vitejia inimii sale! Văd că nu arăţi prea inimos. Știi cumva ce-i adevărul, altceva decât... umorul? Imi tot vine și tot stă pe vârfu limbii-acest cuvânt... Să mă trăznească Cel de sus, îmi vine-n două să îl rup!

- Știu că nu se rupe lumânarea când se-ndoaie.

Știu că cel mai fin parfum este doar apa de ploaie.

Știu că traiul cel mai sfânt

se găsește pe bucata de pământ,

în curtea largă, printre cei ce te cunosc

de când, ca tot omul, erai mic și tare prost.

Adevărul e pe uliți, adevărul e-n natură,

nu e cel transmis prin cărți, ci-i purtat din gură-n gură.

Priviți pasărea cum cuibul și-l face degrabă,

ea nu cumpără, nu vinde gâzulițe la tarabă,

n-are-argați, toată ziua să-i muncească,

să se lăfăie pe ram, tot timpul să ciripească.

In lumea asta totul este cam pe dos,

jumătate trag la jug pentr-o pâine pentru mâine,

jumătate stau și au și ce nu li se cuvine.

Ințeleg deplin ce visează Cavalera, pe dincolo și... așa,

dar ăsta-i numai un vis, în viață-i... altminterea.

Cum? Nu știu precis, c-altă viață n-am avut...

Știu că de ne strângem mulți, scăpăm din visul urât...

Nu chemarea ori îndemnul la trezirea din cel somn,

ci luările de mână și vorbirea om cu om

e... soluția secretă... Eu țin ca Șoșo s-o știe.

Însă, dacă mi-ai ieșit în drum, nu mai urc,

scrie-o mata pe hârtie...

Cei slabi, spre foame și frică-mpinși,

suferă ca și Quijote - de boala c-au fost învinși!

Cântecul, de e rostit după ușă sau pereți,

seamănă cu-al lupului pentru iezii cucuieți -

deschizi ușa, ești mâncat. Câteodată-i de ajuns

să îți vezi de treaba ta. Până-n clipa când iei bâta,

Dar atunci răzbunarea fă-o repede, pe-ascuns.

Rămas Sancho,-ngândurat. se-ntrebă: cin’ să fie, cin’ sa fie,

Cel ce făcu cale-ntoarsă, Nicolae sau Ilie?

 

Da, lumea spirituală este o țesătură infinită din întrebări și răspunsuri. Se poate crea un mic univers doar din întrebări. Totul contribuie la frumosul lumii reale, frumos care tinde, firesc, spre perfecțiune. Spiritualul vine mai la urmă și are dreptul să vină doar în măsura în care sunt îndeplinite toate celelalte.

    Spunea cineva că înaintarea înspre desăvârșire seamănă cu o înaintare într-un zid și ceea ce se dislocă se face zid în spatele tău, blocând drumul parcurs. Lumea trebuie să se îndrepte cu totul înspre undeva. Nu are sens ca eu sau eu și tu să ajungem înainte, chiar dacă viața fiecăruia este unică și salvarea individuală. Iluminarea este un exercițiu spiritual care nu poate fi decât o parte a Perfecțiunii. Oamenii de spirit au obligația nescrisă de a se apleca asupra înțelegerii lumii, concomitent cu aplicarea în viața Cetății a învățăturilor obținute. Performanța este scrisă de cetățeanul rămas la urmă - dacă ceilalți sunt lumină iar el este abandonat într-un spațiu al întunericului, nu mai poate în veci evolua. În șirul indian al evoluției există un primul care aprinde lumina și un ultimul care o stinge. Fără a-l include pe ultimul în procesul prefacerii spirituale, nu există seriozitate în abordarea luptei pentru obținerea perfecțiunii structurii umanității, oricâte firimituri de perfecțiuni s-ar afirma. Fără ultimul, perfecțiunea nu este posibilă, pentru că ultimii au oferit oxigenul vital în absența căruia nu se putea experimenta. 

    Întâlnesc preocupări tot mai savante pentru înțelegerea necunoscutului, ne mândrim cu temerarii și strigăm: iată unde am ajuns! Eu, ultimul, șoptesc: să vedem și cine suntem! De milioane de ani stagnăm pe treapta animaliciei. În afara eforturilor evoluției până la ultimul om pe treapta spiritualității este total inutil să urcăm alte trepte. Aplaudarea reușitelor eroice în spațiul public produce suferință, dacă reușita lasă și mai în urmă un om sau oameni, dacă nu micșorează distanțarea de ceilalți. Aplaudarea seamănă cu râsul într-o biserică zguduită de plâns. 

    Da, să facem o lume perfectă, dar numai corect organizată. Primul pas: fiecare sa aibă o pătrățică pe care o vom numi "acasă". Dacă există spațiu infinit, fiecare și-o desenează după puterile pe care le are să o facă perfectă cu mâinile proprii. Dacă spațiul este limitat, pătrățica va fi egală cu a tuturor. 

    Să reîncepem de... aici!

Dezmint carevasăzică, pielea-mi, că ar fi de tigru,
Sau c-am pus cumva la cale să dea buzna,-n toamnă, Frigul...
Cineva şi-ascute gheara şi nu spune... (Curios,
Mai citeşte şi ziarul pe spatele meu frumos!)
Cât încă bolboroseşte roşul putrezit în vin,
Voi rămâne sclav cu ochiul (puterile mă mai ţin!)
Şi-o s-arunc cu vorba-n frunze, până cad de-a berbeleacu’,
Voi fi contra, numai contra, uite-aşa, de-al dracu’!
Aş mai scrie, ca pe vremuri, de amor, o... poezie,
Cum că-s încă... tânăr... Doamnă!
Dar n-am timp, fir-ar să fie! (lui M.D.)

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE FINAL

* Protestatar: Nu suntem în dictatură, ci într-o democraţie de panaramă! România - ţara-n care e bine să ai bani, că nu te-ntreabă nimeni de unde-i ai!

 *O femei din Spania, Maria Angeles Duran, a devenit, cu acte notariale, proprietara Soarelui și vrea impozite de la cei care îl folosesc

* O feministă protestează cu o pancartă pe care scrie că femeile nu au ieșit din coasta bărbatului, ci din ”p puncte puncte da” femeii.

* Statistici: Peste 20% dintre tinerii români nu sunt nici la școală, nici nu lucrează. În rest, suntem bine.

* Radu Avrămiuc interpretează astfel culorile drapelului național: Albastru reprezintă faptul că suntem conduși de ,,băieții cu ochi albaștri ", galbenul e de la ,,dușul" pe care îl fac politicienii pe noi iar roșu e situația economică.

* În şcoli, absolvenţii claselor a XII îşi vând ieftin, celor săraci, uniformele.

* Doctorii spun că nu poţi fi sănătos în absenţa calităţii vieţii.

* Reporter: Firmele ar trebui să urmeze cursuri de respect pentru angajaţi.

* Romania, Ministrul agriculturii: creşterea PIB o avem când merge agricultura, când vrea Dumnezeu, dacă plouă. Am luat măsuri! Cum ce măsuri? Urmărim treaba!

*Unsimpluom: În loc să ne integrăm, ne... dez-integrăm!”
*În Finlanda, dacă un copil nu pune întrebări la şcoală, îi sunt chemaţi părinţii că nu au copilul curios.
*Primăria din Brăila, după ce a evacuat o familie, caută o soluţie. De ce tăndăliţi şi n-aţi căutat-o înainte?
*Preşedintele Franţei tună: "Să muncim mai mult!" Da' mai mulţi ce-are?! BNR îi ţine isonul: „să muncim mai mult şi să primim mai puţin!” Trebuie să muncim normal şi să primim normal, domnilor!
*Ţiganii au găsit o soluţie: "De-o veni iarna geroasă/ Să mor de-i dau drumu-n casă"! (cântec popular)
*În Germania, mari companii au fost forţate să plătească amenzi de milioane de euro din cauza monitorizării secrete a angajaţilor. *Angajatorii au dreptul legal să îşi monitorizeze personalul, dar sunt obligaţi, conform legislaţiei europene şi celei naţionale, să-şi informeze angajaţii. În schimb, aceştia trebuie să consimtă să fie supravegheaţi.
* Într-un film recent, un copil a dat profesorul în judecată că l-a trecut clasa fără să merite. Pe când şi în real?
* Cineva caută pe fb. un poliţist pentru asociere în vederea înfăptuirii unor viitoare infracţiuni.

* În Spania, o româncă e fericită, se simte "rege, chiar de este femeie de servici!

* Polonia L-a declarat recent pe IISUS HRISTOS Rege al Poloniei! Chiar cred că ceva interesant se va întîmpla cu țara noastră, sunt în așteptare! Doamne-ajută și ne luminează să înțelegem că suntem un popor ales, chiar dacă suntem păcătoși!

*”Mișcarea 5 stelle Europa: ”Sarcina noastră este de a restabili economia noastră oferind spațiu tuturor. Sarcina noastră este de a crea o economie bazată pe justiție socială, nu pe lăcomie.”

* !17 oameni au murit în ultimele zile, în România, din cauza gerului.!

* Episcopia Giurgiu este de cartea recordurilor: Are angajat un cântăreț bisericesc… mut!”

*”Fanatici progresişti au dansat în fundul gol, la metrou, cu crucea în mână, să-şi bată joc de religie.”

*”Un bărbat a dat 100 dolari unui cerșetor (convins fiind că bărbatul va risipi banii lui pe băutură și țigări). L-a urmărit pentru a vedea ce face. Cerșetorul a cumpărat mâncare pentru prietenii lui fără adăpost, apoi a împărțit mâncarea.”

*ŞĂFUL DE LA „NESTLE” are certitudinea că "fiinţa umană nu a trăit niciodată atât de mult, sănătos şi bine ca în aceste timpuri". Totuşi, România iese încet-încet din Europa.
*O româncă săracă provoacă guvernul: nu vrea să moară: "Atâta timp cât mai e frunză-n copaci, voi avea ce să mănânc!"

Poetul este un tip de om care populează Cetățile. El este atât de preocupat de a simți încât tot timpul și-l pierde căutând și înnodând cuvinte care să-i exprime cât mai exact trăirile. Curios din fire, se afundă în căutări, până se rătăcește. Dacă îl întrebi unde merge, spune ca merge spre unde mergem toți. Dacă îl întrebi cine este, te și minunezi de răspunsuri. Foarte frumos se autodefinește. Dacă îl întrebi orice, este fericit să îți răspundă, de fapt de aceea și răscolește prin lume, să găsească un cititor care să-i acorde atenție. Dacă îl întrebi cum i se pare lumea aceasta, dacă știe că mâine dimineață cu toții vom muri, îți face un expozeu despre moarte și va sfârși cu întrebarea: și dacă murim, ce?

Poetul este un tip simpatic, potrivit să te țină de vorbă. Seamănă cu bunicul care tot povestea ce a făcut el în război, decât că în poveștile poetului nu este prezent războiul, ci doar o perpetuă tristețe.

Poeții sunt eroii zilei, dacă ei nu ar fi, ar fi și mai trist să viețuiești trist pe pământ. Viața are o parte frumoasă, un fel de parc numit poezie. Poeții spun că viața fără poezie este nimic și-i observ cum se luptă din răsputeri să devină ceva. Orice. Numai că, în parcul poetului, poeticul, adevărul și dumnezeirea sunt pângărite de niște proști, târâte și îngropate ori ținute strâns sub călcâi. Făpturi umane țipă și gem, dar, ca un făcut, se întâmplă întotdeauna aceasta fix când poetul nu este acolo!

A  burat aseară, aşa că, pe asfalt, se văd urmele sticloase, în opturi, lăsate de târâişul melcilor. Pe măsură ce este părăsit de oamenii în vârstă (părăsiri contabilizate exact de “bang”-ul rar şi prelung al clopotului bisericii), satul meu este cucerit de melci, devine treptat "satul melcilor". Deja bălăriile depăşesc casele devastate, care aşteaptă doar o mică zgâlţâitură să se facă una cu pământul. Câte un nuc scorburos, corcoduş sau măr cu coaja albită de muşchii uscăciunii, plantaţi în faţa casei cu mulţi ani în urmă, tronează falnic şi-şi arată îmbietor poamele roşii, aurii sau negre. Curând toate vor cădea pe caldarâm şi vor fi terciuite sub papucii din plastic, cumpăraţi de la ”Târgul de joi”, că rarii trecători nu mai au timpul să se aplece şi nici forţa să se ridice din aplecăciune. Cele care vor scăpa, vor putrezi. Oameni în putere, care să le culeagă şi să facă ceva cu ele, nu mai sunt. Încearcă un moşulică să le dea de-a dea dura, cu ultimele puteri, cu bastonul, pe o muşama, dar se lasă păgubaş. Când se lasă răcoarea serii, te aştepţi să vezi grupuri de fete şi băieţi plimbându-se în goană pe biciclete, dar… nici copii nu prea mai sunt. Clasa întâi nu există anul acesta la şcoală. În schimb, bătrânele străbat satul de la un capăt la altul, toate pe biciclete şi salută lumea văzută prin curţi. În ”Gura de Rai” oamenii nu râd. Doar într-un colţ, peste gârlă, la o casă, este permanent veselie cu muzică dată la maxim. Zgomotul melodiilor de mahala alunecă, precum nu demult lebedele, de-a lungul lacului năpădit până la sufocare de stuf. Până acum câteva luni albul bălţii înviora sufletele cu puritatea-i de rai, de speranţă. Acum scânteie doar prezenţa unei singure lebede, până va fi prinsă din stufăriş cu o sfoară pe care vor fi înşirate boabe de porumb fiert.
Pe bătrâna care se aşază pe odihna podiştei, după ce şi-a plimbat pe asfalt sapa în sus şi-n jos, să o ascută, o doare un picior şi nu înţelege de ce. Aşa că începe să dea cu pumnu-n genunchi, să afle de ce o doare. Satul aude gura unui hâtru, care o întreabă: “Ce face doamna... munceşte!? Să muncească, că pe-aci a murit numa… oaminii!” “Înconjura-te-ar volbura!” - este blestemat în gând de bătrâna care socoteşte pe degete cât a costat-o să pună porumbul în gradină şi câţi saci cu boabe va scoate când se numără bobocii. Râde amar, surprinsă neplăcut de socoteală, dar se consolează singură: “Am pus şi fasole printre rânduri şi am avut 5 porumbi să îi fierb de sânt Ilie. Cine îmi dădea mie porumb, să fierb, CINE !?”
Desculțul, ajuns aici, la capătul drumului vieţii sale, bate un nailon pe o cotineaţă, apoi smulge din pământ un pomişor care nu s-a prins şi îl aruncă într-o roabă, peste vrejuri crude şi înflorite de fasole, înnegrite de musculiţe. Duce şi un pumn cu melci, culeşi dintre vrejurile de legume cu frunzele ciuruite de aceştia. Nu i-a aşternut sub tălpi, să se încânte cu trosnetul lor, îi basculează în pe malul mâlos a lacului. în care se ascund să vieţuiască puzderie de peştişori argintii. Iar melcii scot repede câte un ochişor şi-i  mulţumesc în limba lor că li s-a dăruit viaţa. Să fie rugaţi, şi nu se mai întorc înapoi! Desculțul simte forţa naturii, cum aceasta devine tot mai puternică asupra sa, de la o zi la alta. In faţa lui, o plantă care nu mai avea vârf oferă ochilor săi o surpriză: un muguraş a ţâşnit verde dintr-o subsuoară ofilită. “Dacă ar putea tot astfel şi omul!” gândeşte. Priveşte peste gard în susul străzii şi vede o ditamai maşina cu lemne din care coboară şi un poliţai îmbrăcat în uniformă, pentru a asista, plictisit, la descărcare. Peste două luni poliţistul va ieşi la pensie iar Desculțul îşi propune să urmărească dacă, şi de la anu, în curtea omului legii se vor mai descărca nisip, lemne, scânduri, fierătănii, fructe, cereale, animale, nutreţuri şi cine ştie ce mai poate ascunde vederii curioşilor bena înaltă a unei maşini de transport.
Priveşte în josul străzii şi-l zăreşte pe preotul Dimitrie, care, în drumul său spre parohie, se întreabă: “Emil unde este!? Copiii lui unde sunt?” Şi răspunde singur: “La… oraş! Au fugit din... Rai!”
Dimitrie observă satul îmbătrânit şi îşi aminteşte că oamenii care erau înainte erau mai credincioşi. Ieri a străbătut uliţele, cu pasul, până a ajuns la un suflet, de l-a împărtăşit, să nu i se rătăcească urma. I-a spus: “Să nu mori până nu revin eu!” Ştie că se poate ca muribundul să îl aştepte. Acum se grăbeşte să ajungă la răcoarea dintre zidurile groase ale bisericii ridicate de dânsul şi care nu îi poartă numele, cum se obişnuieşte. O vede de departe pe coana Aurica: “Pe sărăcia asta, se mai ouă găinile satului, să facem şi noi hramul bisericii?” o întreabă. Iar coana Aurica nu ştie răspunde, fiindcă a tulburat-o întrebarea şi cuvântul “sărăcie”. Găinile au cam murit astă toamnă, a fost o molimă care a ras aproape tot. Dar este
mândră că le-a făcut la loc. Pe uliţa ei se aud piuituri şi chiar se văd mogâldeţele, se strecoară prin găurile de gard putrezit şi ajung la câte 3-4 case distanţă. Când nu-i înapoiază vecinii sau rămâne vreunul pe-afară, oboseşte cumplit alergându-l, seara, să îl prindă şi să îl aşeze pentru culcare, alături de ceilalţi, într-o cutie de banane.
Preotul ajunge la un colţ de stradă. Nu cu mult timp în urmă, un mort a fost pornit către groapă fără să fie aşteptat şi el - fiind o familie săracă, i se ceruse să slujească singura farfurie cu mâncare pentru pomană şi, când a ieşit din casă, strada era pustie şi mortul dispăruse! A alergat într-un suflet până l-a ajuns la o intersecţie; acolo era aşteptat cu agitaţie, că nu se ştia „unde a dispărut popa”! Îşi mai aminteşte, zâmbind, că altădată s-a trezit fără nici un om după mort! - oamenii o luaseră pe scurtătură şi îl aşteptau cuminţi pe scăunelele personale, aduse de acasă, la biserică. N-au vrut să se mai obosească plimbându-se cu mortul, că ei se simt deja toropiţi de oboseala de dinaintea marelui sfârşit. Toţi sunt grăbiţi şi îngânduraţi, fac şontâc-şontâc pasul cât mai mare.
Acum trece pe lângă omul fără lumină, care vine şi fură lumânările de le “vii” şi din căldările ruginite ale cimitirului. Mai încolo stă omul care doarme pe un pat din ţăruşi bătuţi în pământ, cu paie aşternute pe el. Îşi fierbe fasolea între nişte baligi de vacă uscate la soare. Preotul priveşte casa cu tristeţe, are sentimentul că trăieşte într-un timp apus acum câteva sute de ani.
Ajuns la altar îl întâmpină, ca întotdeauna, un bătrânel cu cravată. “Să le mai vorbesc oamenilor?” îl întreabă, ca de obicei. “Nu, că le spui… dijaba!” Dar preotul Dimitrie nu oboseşte să tot spună, să înveţe de bine şi să fie cu faţa către Dumnezeu puţinii oameni rămaşi să moară în... fosta Gură de Rai.
- Ai pus tămâie? - îl verifică pe îngeraşul care îi dă cădelniţa fumegândă, când îi face semnul discret. Pune, mă, şi… tămâie!

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Ioan Darjan: ”Nu mai postați poze cu păduri, că mafia le localizează și… le taie!     

Ovidiu Bajan‎: ”De la-nceputul lumii-s doar un suflet/ ce-aleargă zilnic între Rai şi Iad!”

Crina Dobre: ”Nu pot să accept că România anilor 2016 e condusă de birlicii pe care îi văd şi aud de câteva zile vorbind ca la şcoala ajutătoare.”

Aurel I. Rogojan: ”Suntem un popor cu partide fără ideologie. Suntem o națiune fără Statul de drept funcţional. Constituţia nu este apărată - prin neaplicare şi nerespectare! Necunoscutul este un permanent potenţial de ameninţare. Nu faci ceea ce doreşti cu adevărat, ci ceea ce îţi poţi permite.”

Damian Marian: ”Totul e până la bani: unde curge sânge, curg și banii.”

Cornel Marius: ”Lacrimile curg șuvoaie/ peste țara mea iubita;/ România se-ncovoaie/ de penali e chinuită.”

Rodica Culcer: ”Avem triumful penibilității publice, de care nu văd cine ar putea fi mândru. Ce poate fi mai penibil decât un premier care e tratat ca un băiat de prăvălie de un președinte de partid care se comportă ca un vătaf? Grindeanu rânjea ca o slugă penibilă la dreapta reîncarnării lui Tănase Scatiu, așteptând să fie trimis după țigări. Nu era lăsat să spună nimic, dar poate că nici nu avea ce. Acesta ne este, deci, modelul: liderul de partid conduce dinafara guvernului iar premierul este o marionetă. Așa e și în Iran, unde conduce de fapt liderul spiritual, adică ayatollahul suprem, și așa era și în comunism. Așa e acum și la noi.”

Adi Sfinteș: ”...un politician subțire pe care, dacă l-ai scos din aranjamentele de ciocoi județean și-l scuturi un pic de lindeni, n-ai ce să mai faci cu el, poți să-l agăți pe sârma de rufe murdare a istoriei. Poporul? Care popor? Ăla pe care-l țineți în mizerie, în sărăcie și promiscuitate, pe care-l manipulați prin latrinele voastre numite impropriu televiziuni, pe care l-ați condamnat la închisoare pe viață în noaptea minții, care a uitat ce înseamnă respectul față de propriile valori? Care nu mai are nicio relație cu demnitatea? Vă înșelați, demonilor, acela nu e poporul. E doar o hologramă care se va risipi la prima adiere de vânt a istoriei. Iar monstrul pe care l-ați creat vă va înghiți pe nemestecate. Dincolo de bine și de rău, dincolo de marile dezamăgiri ale vremurilor odioase pe care le trăim, România încă mai are suflet. Inima ei încă mai bate. O țin în viață patrioții, românii cu aripi de îngeri.”

Luci Wint: ”În tăcerea mea, nu mai vreau să fug.”

Viorel Birtu Piraianu: ”zilnic/ ne înfundăm/ cu fiecare pas/ în mocirla cotidiană.”

Papa Francisc: ”Hristos a vorbit despre o societate în care cei săraci, cei slabi și marginalizați au dreptul de a decide. Nu demagogii, nu Barabbas, ci oamenii, săracii, fie că au credință într-un Dumnezeu transcendent, sau nu. Ei sunt cei care trebuie să contribuie la obținerea egalității și libertății.”

Ioan Nicolae Mușat: ”Oamenilor, trăind pe dos, li se scurg inimile pe șosele de jad…/ Li se fură tot, li se ia tot, li se otrăvește tot/ Ba mai mult și mai rău, ca și când oamenii ar fi ai lor/ Își dau, își vând, își batjocoresc toate, chiar veselindu-se-n delir/ Iar eu, în mijlocul eternității mele, mă mir, mă mir, mă mir…/ Vă văd hoților și vă văd păgubiților în horele voastre/ Vă aud tâlharilor și vă aud tâlhăriților cum vă jucați/ Vă simt pe toți cu vicleniile și răutățile și nepăsările voastre/ Și strig, în toate felurile, iar strigarea mea rămâne dovadă/ Vă văd cum vă vindeți strămoșii, copiii, cuvintele, rostul/ Vă aud strigătele de bucurie când vă aruncați în neant.”
Georgeta Oprea: ”Cuvântul testament al părintelui Sofian a fost “nu judeca”. Atunci când judeci, vine vrăjmaşul şi-ţi pedepseşte sufletul. Când judeci, diavolul îţi aduce argumente mii şi mii. Dumnezeu nu cere să facem minuni, ci să fim oameni. În fiecare zi să ne impunem să răbdăm, “dar să răbdăm şi cu inima, nu scrâşnind din dinţi“.”

În România, dacă ai o idee, o poţi doar aşeza într-o ramă. Poți primi cel mult un like. Avem oameni care se erijează în idei, după ce deschid un birou în care cei mulţi aduc soluţii pentru mai binele Cetăţii. Dacă se-ntâmplă să fii altfel, să te ridici şi să lupţi pentru dreptate, vei atinge omul care vremelnic te reprezintă şi vei fi condamnat că ai ucis. Pierde ţara? Să piardă, ar zice un cinic, nu poţi pierde ce nu ai!
România nu pierde, ci primeşte ce merită!

Alexandra este un îngeraș pe care nu poți decât să-l iubești. Acum câteva zile s-a apropiat de gard și a întrebat: "Domnu', îmi dați voie să intru în grădina dumneavoastră, că a intrat fluturele meu...?" Odată intrată, singurică, timpul meu de însoțire a ei s-a transformat într-un regal de al cărui deliciu am devenit oarecum dependent. Dacă mă gândesc bine, este ultimul meu argument că viața merită trăită oricât de grea ar fi.
De la "momentul fluture" am început să uit deschisă portița dintre noi. Dacă fluturii cam întârzie, ea își dezvăluie frecvent și pe neașteptate prezența. Se apleacă după pietricele colorate, intră oriunde cântând, cu firesc; precum fluturii, intră ca în lumea sa proprie, doritoare să vadă, să afle, să întrebe, să știe.
Astăzi săpam cu grijă mare un rând cu abia răsărite firișoare de porumb. Eram atent să nu rănesc mortal vreunul cu colțul sapei și mă minunam că am învățat să pun porumbul: nu câte 3 boabe la cuib, ci câte 5 - nu trebuie să completez nici un fir lipsa, am cel puțin o plăntuță care mă va hrăni cu un auriu fiert sau copt pe jar, în mai puțin de 100 de zile. Când... în spatele meu, doi ochișori vioi urmăreau cu atenție mișcările mele. Privesc înspre ea și-mi pun mâinile-n cap: piciorușele ei tocmai striveau ceea ce eu ocolisem cu grijă!
- Alexandra - îi zic, fără drept de replică-, trebuie să facem reguli. Regula numărul 1: suntem atenți să nu distrugem plantele, mergem doar pe cărare, da? Nu este corect ca, din neatenție, să distrugem munca nimănui! Eu nu am muncit să aduc planta aceea până aici să o distrugi tu!
Ea a preluat din zbor învățătura și a continuat-o pentru sine: "Regula număru' 7: fluturașii nu au voie să zboare la vecinu'... "
Am continuat să mângâi cu săpăliga pământul și rădăcinile porumbului, dar sufletul primea recompensă o mângâiere de la mititica ce se învârtea pe lângă mine făcând pași mari, ca de șotron, peste cuiburile în mijlocul cărora plăntuțele erau ca niște pietricele mici și verzi - viață apărută din bobițe înfipte una câte una, din care se  va înălța Aleasa să rodească.
O văd cum ia secera cu care tai lucerna pentru păsări și țopăie prin iarbă ținând-o exact de tăiș. Sar ca ars, să o apăr. Atâta mai trebuie, să se rănească sub ochii mei:
- Alexandra? Regula număru' 2: "Nu avem voie să ne jucăm cu obiecte ascuțite sau care ne pot răni!" Clar? Trebuie să punem întotdeauna răul înainte și este mai bine să nu intri în contact cu răul, decât să te ferești tot timpul de el. Secera, cuțitul, acul, o sârmă ascuțită, o crenguță cu spini ne pot răni!
Ea: - Regula număru' 2: "Nu avem voie să ne rănim..." Își spune singurică, de fapt își arhivează, ascultătoare, în sinele său mic, o nouă informație despre viață. Din păcate, regula mea este o îngrădire a libertății, ca oricare regulă dintre câte i-au fost impuse și îi vor mai fi.
Nu trece mult și o văd cum se apleacă și culege din iarbă, cu mânuțele ei nevinovate, un fulg de guguștiuc, vânat în cine știe care seară de una dintre pisicile zonei.
- Alexandra?
- Regula număru 7...
Și așteaptă, ușor contrariată și temătoare, să o afle.
- Regula număru' 3: "Nu avem voie să punem mâna pe toate mizeriile, că au microbi și ne pot îmbolnăvi grav!" Îmbolnăvirea înseamnă suferință, atât a ta, cât și a celor care te iubesc și au grijă de tine. Nu ai voie să le superi pe mama sau pe bunica ta... Pentru că am început să te iubesc și eu, nu ai voie să mă întristezi nici pe mine!
Trebuia să o duc acasă - riscam să îi pun pe umeri mai multe reguli de câte putea duce.
Întoarcerea din grădină a fost tare înceată, întrucât a trebuit să am răbdare să culeagă ea un buchet cu flori de păpădie, mare cât abia îl cuprindea cu mânuța. Cu galbenul lipit de piept, părea o lumină misterioasă care venea insistent din spatele meu, mi se părea că este chiar multașteptata de la capătul tunelului. Aveam senzația că mă inundă și îmi luminează înaintele și m-am descoperit privind-o descumpănit, fiindcă eram sigur că spre o lumină trebuie să mă îndrept, iar ea, lumina, era exact lângă mine.
M-am întrebat dacă păpădiile nu au fost culese cumva la ambiție, așa, că nu erau plantate de om, că, în fața unei noi reguli, mă va înfrunta: "În fond, un copil mai are voie și la ceva, domnule?" Nu știam ce aș fi putut degrabă răspunde, m-a salvat întâmpinarea iubitei mele, îngrijorată de noi încât și sufletul i-a ieșit până aproape de gură, să ne vadă cu proprii ochii. I-am predat-o subtil, prefăcându-mă că am o treabă. Știu că o iubește nespus, și-a dorit dintotdeauna o fetiță. Așa că Alexandra avea să cunoască imediat bunătățile din bucătărie. Trag cu urechea și aud râsete dinspre ele. Este bine, îmi zic, pot să gândesc mai departe, liniștit la... situația țării, la... îngrădirea tot mai accentuată a libertăților de către puternicii zilei. Eu gândesc în largul meu când stau aplecat cu orele asupra plantelor din grădina ce îmi asigură supraviețuirea zilnică.
Nu durează mult și apare lângă mine... Alexandra. Trebuia să îmi imaginez, dar, în loc să mă bucur, m-am întristat de constatarea că las de dorit la capitolul imaginație. Ținea în mânuțe, ca pe trofeu, o pană de cocoș. În spatele ei, iubita mea o urmărea iubitoare, cu o feliuță unsă cu ceva și care lăsa să se distingă urmele unor dințișori care au muscat cu lăcomie. S-a apropiat de urechea mea și a șoptit:
- Știi ce mi-a zis, după ce m-a pus să îndepărtez un punct de găinaț de pe o pană? "Sunt bune regulile lui Nik, dar... mai frumoasă e pana!"

Astăzi umblu creanga, întind ca pe un elastic ora care mi se cuvine şi pe care mi-o smulg cu forţa din braţele vieţii existenţiale, pentru a mărşălui spre înainte, în numele lui a fi.
Iată-mă-s deja cam departe de casă.
Doi oameni pe care nu-i cunosc învârt nişte mortar cu lopeţile şi o doamnă le aţine calea cu o sticlă roşcalie. Mă priveste oarecum de sus. I s-a deformat atitudinea, probabil, de când priveşte lumea de la balconul impunătoarei sale case cu etaj. Când o va termina, ori după ce se va plictisi în înalturi, va coborî cu siguranţă jos. Dacă Trăiţii vor înţelege până la urmă să se amestece cu Netrăiţii, măcar să îşi dea buna ziua. Dar câţi vor coborî capul, cum fac eu acum, să simtă ce-i dinjos de om, câţi se vor apleca mai mult decât te-nchei la şireturi? De aceea încerc o stare de fericire observând că porţiunea aceasta de spaţiu nu-mi este violată, încă, şi pot să zburd în voie prin ea.
M-aplec iarăşi şi iarăşi spre rana tuturor nevăzutelor, pentru a le răpi frumuseţile. Ce parşiv sunt, în loc să plâng pe umărul copacilor, în loc să suflu abur din suflet peste ale lor răni, să stau cu ei până le trece sângerarea, îi fur şi-i las în urmă!
Doamna aceea încă mă priveşte insistent. Mă bruschează chiar cu privirea. Si mă uit în direcţia ei mai mult, să-mi dau seama cum a evoluat omul de când nu l-am mai văzut.
- Ştiţi că pe strada dv sunt cei mai răniţi copaci din oraş? îi zic.
- Da’ cin’ sînteţi dv?
- Sunt cel care ţine evidenţa copacilor...
Aşadar, iată-mă-s creangă! Au, ce doare

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Ovidiu Băjan: ”Te rog să te naşți şi aici, Iisuse!”

Jenniord: ”Cred că oamenii mai au încă ceva christic în suflet, trebuie numai să înlăture cînd și cînd valul ce le acoperă ochii și sufletul, adeseori.”

vaca la păşune: ”Toate sunt deșertăciune, dar oamenii preferă să trăiască în culoare. Iisus n-a umblat printre oameni să ne spună ce nu este, ci să le dea și să arate ce este; nu pentru că a putut schimba pe oricine a voit, a dat ideea și speranța că se poate.”

Anda_Elena: ”Nu prea mai avem legătura cu El... Noi vrem bogații, strălucire, faima - uităm că Hristos s-a smerit și s-a născut în iesle. Am devenit răi, surzi, cruzi... Cred că doar vestea adusă de glasurile copiilor ar mai putea să ne trezească la Viață.

Unknown: ”Am devenit egoiști, fiecare luptă pentru el. Valorile morale sunt înlocuite rând pe rând. Ne "civilizăm" trăind în frustrare. Încă mai există valori, dar rătăcite.”

Dumitru Istrate Rușețeanu: ”Drepturile omului sunt cam… strâmbe!”

Gânduri din Ierusalim: ”În trecut, oamenii erau nevoiți să facă mari eforturi pentru a obține lucrurile pe care, astăzi, le obținem cu mare ușurință. Se confruntau cu pericole, boli, foamete, fără a avea cele mai elementare mijloace de protecție. Trebuia că ei să aibă suflete puternice, care să reziste și să îndure și nu să moară. Doar foarte puțini oameni își puteau respecta capriciile proprii. Din cauza dificultăților, ei aveau o nevoie zilnică de Dumnezeu, iar, pentru ei, frica de Dumnezeu era o necesitate. Viața dificilă era un mijloc adecvat pentru credință, urmând lui Hristos, în viață, în mod spontan. Astăzi, oamenii lucrează nu doar pentru a-și asigura nevoile lor de bază, ci pentru a-și asigura nevoile patimilor.”

Iulia Andreea Grad: ”Cine îl cunoaște pe Dumnezeu, nu își va negocia valorile!”

Scurtu Sorin Izvoras: ”Am cerut întotdeauna ca acela care să fie „votat” ca unic conducător să fie DUMNEZEU.”

Doru Georgescu: ”Ăștia sînt românii: ei susțin legea care bagă religia în politică, ei se consideră trădați de această lege.”

Tudor Artenie: ”Revoluția nu se va termina până nu vom ști tot adevărul.”

Pițu Gorea: ”În 1970 România era asemeni unui colț de rai, acum cu ce seamănă?”

Cătălin Constantin Ilie: ”Din ’89 a început declinul acestei nații.”

Vlad Carmen Ovidiu: „Sărăcie și hoție. Unde ne îndreptăm? În Întuneric!„

Micloș Adrian: „Este cumplit să-ți dorești să te întorci la ceva care a existat și acum lipsește.„

Știrbu Petrișor: „Mâncare... Mâncare... Mâncare…„

Ionela Bodea: ”Pe actuala conducere o doare undeva că tu ai, sau nu, ce să mănânci...

Mariana Mircea: ”Suntem bătaia de joc a politicienilor, care sunt mai răi decît Împușcatul!”

Daniel Lepădatu:” Lucrăm pentru niște salarii mizere la patroni străini ordinari! Am fost înrobiti în propria țară!”

Cosmin Paul: Cică ,,LIBERTATEA și DEMNITATEA poporului român". Suntem liberi să ce? Să ne chinuim să trăim?

Corneliu Numele: ”Am sperat la ceva mai bun, dar am ajuns mult mai rău.”

Teodor Apafaian: ”Muncim pentru putorile din guvern și din parlament. Noi ne mulțumim cu ce primim, ei nu se mulțumesc cu orice le-ai da și oricât!”

Ana Boca: ”În alte țări a durat mai puțin instaurarea adevăratei democrații, la noi va dura… o viață de om?”

George G Buruiană: ”În mine crește ura pentru toate națiunile meschine. Nu e bine, îmi spune mama, dar e bolnavă țara mea, la fel ca ea. Toate mă fac să întreb cine a băgat frica în noi? Ridică-te în picioare, române, chiar dacă doare cel mai tare!”

Roxana Singeorzan: ”Sunt bucuroasă că Iisus s-a născut și în inima mea!”

Visez un loc în care o comunitate să trăiască în armonie chiar fără poruncile lui Dumnezeu. În care oamenii să nu fie nevoiţi să îngrădească, prin reguli, libertăţile nimănui şi nici să nu fie nevoie de supraveghetori, ca legile să fie respectate. Dacă ar exista pe pământ un asemenea loc, cu siguranţă am avea un dictator: Dumnezeu. Fiinţei umane nu i-au fost suficiente cele 10 porunci, care se rezumă la “să nu furi!”,  s-a grăbit să emită altele. De când se ştie, se concentrează să emită legi. Acestea sunt atât de multe încât îţi trebuie ani să le citeşti şi multe vieți să le înţelegi. Cum nu avem decât una, trăim mai mult după ureche, greşim care mai de care, cu certitudinea că toate ni se iartă-ntr-o zi de popă, dacă scăpam de Chioara cu balanţa, care şi-a făcut obiceiul să nu-şi întindă braţul nemilos şi spre cei cu înfluenţă. Dar… scăpăm, dăm ceva şi scăpăm. Atunci… pentru ce sunt bune legile? De ce mai alegem reprezentanţi să ne conducă? Democraţia este o utopie? Da, întrucât nu fac legile, ci neoamenii. Legile se rezumă la cât de adânc se bagă cetăţeanului mâna în buzunar. Democraţia instaurată în acest timp înseamnă “aleşilor” de a se îmbogăţi croind drumuri prin mlaştini, cumpărate mai-nainte pe nimic, de a face între ei afaceri cu banii din sacul comun sau în schimbul comisioanelor. O lege este bună dacă omul şi-o însuşeşte organic. Noi, românii, nu respectăm nici legile în care de bine de rău credem. Fiindcă suntem încă sălbatici. FemeiA frumoasă nu ne produce bucuria divină a contemplării, ci animalicia posedării. Un copil ştirb nu ne face să zâmbim. Dacă apare un deştept, ne grăbim să-i cercetăm trecutul şi nu ne lăsăm până nu–l compromitem: dacă nu este destul de pergamentos la faţă, mai punem până iese ţigan (Tribunul Vadim avea o listă lungă cu ţigani mânjiţi de el!), dacă vrea echilibru social - este comunist. Suntem un popor căruia nu-i convine liniştea. Dacă este ceva drept, îl strâmbăm, parc-am fi urmaşii lui Strâmbălemne. Suntem parcă pe un front şi s-a dat comanda: ”Trăieşte cine poate!” Bazmele ne-au spus că-n vechime zmeii erau provocaţi şi preferau lupta-dreaptă. Noi am inventat boxul cu toate părţile corpului, nu doar cu pumnii, iar filmele arată în fiecare seară cum adversarii trosnesc gâturi şi-şi ling degetele năclăite cu sânge. Cred că legea de mâine nu poate fi dreaptă, întrucât nu mai există “popor” s-o ceară. Chiar dacă întâlnesc asemeni care nu permit ca nedreptatea să se comită în faţa lor. În timp ce, aceia plătiţi să acţioneze împotriva nedreptăţii permit ca-n faţa lor să se-ntâmple fărădelegile. Intr-o comunitate armonios dezvoltată, ca urmare a exercitării puterilor poporului, oamenii ar trebui să-şi recunoască greşelile, fie ele oricât de mici. Numai astfel ar exista probabilitatea ca acestea să devină și mai mici şi mai puține. Numai că România este în cădere liberă, că nu recunoaştem legea. Confruntările ne arată câştigători care nu au respectat nici o lege, iar noi am aplaudat strigând: ”Bravo”! Că a fost: mai șmecher, mai puternic, mai! Dar cum să recunoşti legea prin care eşti obligat să emiţi sau să păstrezi bonul fiscal? Când taxe şi tot felul de hârtii devin tot mai obligatorii? De mulţi ani ne jucăm de-a găştile şi de-a democraţia, dar tânjim după dictatura cea rea, nicidecum după o eco-dictatură, una a legii. Nu realizăm că dictatura omului înseamnă ca puterea şi bogăţia s-o am eu, nu tu! Vrem democraţie numai aşa, de ochii lumii, relativ, şi mormăim: ”Puşca şi cureaua latăăă…” Din aceea că, în lăuntrul nostru, în tulbureala de-acolo, există înmulţiţi viruşi îndrăciţi. Nu vrem dreptate absolută, că ne este frică de ea. Ştim că, oricât am încerca, nu suntem capabili să fim morali nici măcar cu noi înşine. Poate fiindcă limitele dreptăţii presupun suferinţă

Unii îndeamnă să nu ne mai aşteptăm la nimic bun, că nu avem anticorpi: societate civilă nu-i, biserică nu-i...! Că avem un sistem de Kafka, în care profilul oamenilor politici este aproape de cel al infractorului.
Cititorule, de ce l-ai ucis pe cel pe care-l iubeai?

Fotograful Marius Grozea îşi caută drumul prin ceaţă, verde, alb sau galben. A coborât din susul munţilor, dintr-un spaţiu pictural, frumos din toate unghiurile, dar în care oamenii sunt prea singuri şi încărcaţi de gânduri, copiii nu se prea bucură, par pedepsiţi la izolare. I-am privit cu sufletul la gură portretele cu multe riduri şi ochelari cu lentile groase şi aproape mate, mulţii căţei, cai, boi şi un măgăruş care se destremează, de povară, cu fiecare zi care trece. Artistul a coborât spre civilizaţie, cu trenul probabil, iar civilizaţia i-a oferit o lume contrastantă: oameni singuri, dar în aglomeraţie, oameni care scot doar capul din spaţiile strâmte în care s-au baricadat, o lume cu porţile închise şi zăvorâte. M-a impresionat o femeie care stătea cu pisica la fereastră - pisica era atrasă de libertatea de-afară şi femeia îi oferea o libertate încorsetată, o păzea, o voia ferită de răul pe care nu-l putea controla.
Cred că fotograful îşi poate duce crucea în societate punând imagini încremenite într-o fereastră, zimţată sau nu pe margini, să vorbească, să arate Calea.
Nu-l cert că, prin valoarea sa, m-a „obligat” să-i stau aproape mai mult decât aveam voie de la nisipul clepsidrei. Am câştigat fericirea descoperirii omului rar: cel fără cinism şi plin de iubire pentru tot ce
există pe tărâmul pe care şi eu vieţuiesc.

 

Pe bulevard, dintre trecători, o femeie mărunțică, de vârsta mea, cu două paporniţe în mâini, mă descoperă de la câţiva paşi. I se luminează chipul, lasă bagajele din mână şi mă opreşte familiar. «Ce faci?» Apoi, fără să aştepte răspunsul, continuă: «Ai votat?» «Da» - zic. «Şi nu a ieșit cine ai vrut, da?» - şi continuă secretos: «Suferă oamenii...» O întreb: «Cine... sunteţi?» Ea îşi ia repede bagajele şi îmi răspunde peste umăr: «Nu contează cine sunt eu. Numai Dumnezeu contează...»
A fost primul om cu care am vorbit în acea zi.
Dumnezeu îmi trimite oameni tocmai atunci când am întrebările cele mai profunde.

Un om bun suferă, întrucât alegerile sale sunt determinate de condiții existențiale care sunt și ele influențate de alegerile celorlalți. Astfel, dacă om bun este cel care slujește puritatea, frumosul, adevărul și acestea nu i se întâmplă când el nu face nici o alegere împotriva lor, va suferi în acțiunea sa de a aduce, consolida sau dezvolta binele interacționând cu semenii; va suferi când va fi înșelat de aceștia. Omul bun nu concepe să nu respecte cuvântul dat și va suferi cumplit că oamenii mint și profită de bunătatea lui. Poate să fugă de suferință doar dacă fuge de oameni, dacă se izolează într-o pătrățică și își gestionează acolo alegerile. Omul bun trebuie să nu fie bun pentru a-și atinge obiectivele care țin de bunătate, dar, astfel, intră în contradicție cu sine însuși, ceea ce produce suferință. Cu atât mai mult când omul nu are la start condiții socio-civilizatorii să se dezvolte ca om bun. Unii spun că trebuie aleasă simplitatea, fiecare să fie fericit cu ce are. Dacă omul bun poate totul și merită totul, dar nu primește nici măcar cât să supraviețuiască, poate nesuferi, când vede că în jurul lui reușesc doar cei care nu slujesc adevărul, frumosul și puritatea!? Omul bun este pe cale de dispariție, odată cu el și normalitatea, frumosul, adevărul, inocența. Cauza este abandonarea conștientă a căii cosmice de trăire și civilizație.

Don Quijote spunea: "Să alergi unde viteji nu se-avântă, chiar dacă şanse nu ai de câştig, nu contează dacă-nvingi sau de pierzi, ascultă-ţi chemarea."

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Fănică Pintilescu: ”Vrem moralitate în politică? De unde, dacă legea nu obligă, iar cetățeanul nu pretinde?!”

Klau Dya: ”E vreunu’ ok? Vorba aia... Întreb pentru o prietenă!”

Marian Tudorel Lazăr: Mulți oameni au impresia greșită că ar alege când învață o meserie, mănâncă o mâncare, privesc un film sau se ceartă cu vecinul și nevasta. Singura alegere ce se poate face este... să iubești pe cel care te-a trădat, să întorci obrazul celui care te-a scuipat, să săruți mâna care te-a lovit, să te lași condus de cel mai puțin competent ca ține, să te închini respectuos în fața celui păcătos și corupt și orice altă activitate ce implică învingerea unui instinct. Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.”

Mihail Rujoiu: ”Am vrut doar să fim puternici,/ să fim buni nu am putut!”

Viorel Mihuleac: „Viața este un vis pentru un înţelept, un joc pentru un prost, o comedie pentru un bogat, o tragedie pentru cei săraci (Sholom Aleichem)”

Dimi Mall: ”Mass-media e o armă perfectă de a distruge. Păcat că există peste tot jegurile pământului, ce nu au nimic din simțurile umanității.„

Ivan Spartanu Florin: ”Sistemul a fost așa de bine făcut încât nu te poți revolta împotriva lui, pentru că toți angajații, indiferent de activitate, își pot pierde pâinea, dacă nu își văd de serviciul lor!”

Cristina Saillard: ”Răzvrătiți-vă odată și luați-vă țara înapoi, rogu-vă!!!!”

George Lixandru: ”Avurăm un an care avu de toate! De toate, în afară de o revoluţie. 

Vasile Lihat‎: ”lumea în două se-mparte,/ în șmecheri și fraieri, se pare,/ nu se mai pune bază pe carte,/ calci ori… ești călcat în picioare.”

istoriiregasite.wordpress.com: ”Unii, mai naivi, se tot întreabă care este secretul succesului parazitului cocoţat într-o oarecare funcţie. Explicaţia e simplă. Licheaua izbuteşte acolo unde omul de caracter cade învins.”

Maria Olteanu: ”Se pregătesc să se ascundă cei 1%, în caz că lucrurile se împut. Restul... care pe unde apucă, dacă mai apucă.”

Aurel I. Rogojan: ”România nu are o clasă politică, ci niște mandatari ai puterii poporului, pe deasupra și cu proaste deprinderi, de mercenari politici. Mercenarii politici nu legiferază decât în numele celor care-i cumpără.„

Mureșan Rodica: „Cât timp o persoană rămâne agățată de nevoile și interesele imediate, nu poate lua decizii corecte. Capacitatea de sacrificiu pentru idealuri sociale a scăzut drastic, în favoarea interesului personal imediat.”

Ileana Suket: „Când o să înțelegeți că 1 la sută din super-bogați dețin 99% din averea lumii, atunci o să înțelegeți că sunteți lăsați să muriți de foame intenționat, DIN LĂCOMIE. Atunci înțelegeți că degeaba votați și o să scoateți capul din tv. și mass-media lor, prin care vă controlează și manipulează, atunci veți vrea venitul de bază garantat necondiționat.”

Cuv. Paisie Aghioritul: ”Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu.”

Nicu Stancu: ”Aș vrea și eu ceva, un mizilíc, /Ceva ca să pornesc de la nimic./ Dar mă gândesc: cât bine, ce folos?”

Crețu Stela: ”Cât am mers atâția ani că melcul, cu ce ne-am ales?”

Florin Gindila: ”Reacția opoziției parlamentare? Am auzit, vreo 2-3 voci, în rest... tăcere! Să fie tăcerea dinaintea trădării?”

Amaro Amo: ”Anunț! începând de mâine, fiecare cetățean român trebuie să aibă în casă, în sufragerie, portrete cu lideriii politici.”

Mihaela Zegheanu: ”Se fac școli și nu se asigură cu profesorii!„

Crina Dobre: ”Lupta cu nenorociții ăştia nu mai poate fi simplă, dezorganizată, emoțională, bla-bla-istă. E nevoie de un plan.”

Al Adin: ”Așa arată o țară cu… intelectuali? Haoleuuuuuu!”

 

Se pare că haina îl face pe om. Îl face respectat de ceilalți, îl face deosebit. Iar oamenii îi respectă pe cei care reușesc mai mult decât ei, fiindcă, se presupune, sunt mai inteligenți și mai muncitori. Se lăuda un astfel de muncitor că el... "are mai mult, pentru că a muncit și când ceilalți... dormeau!"

A deveni cineva ca nimeni altcineva în comunitate a ajuns o întrecere nebună. Feisbucul arată chipuri umane doar înconjurate de femei și bunătăți culinare,  îl face respectat de ceilalți, îl face deosebit. Iar oamenii îi respectă pe cei care reușesc mai mult decât ei, fiindcă, se presupune, sunt mai inteligenți și mai muncitori. Se lăuda un astfel de muncitor că el... "are mai mult, pentru că a muncit și când ceilalți... dormeau!" Încep să cred că aceia care își afișează astfel de "rosturi", cu cât sunt mai bine îmbrăcați, cu atât sunt mai ridicoli. Și nu ar fi, dar insistă să le semeni, că aceasta este... normalitatea. Și este greu să le ții pasul, dacă nu ai banii, argații și relațiile lor.

Se spune că omul care este prieten cu Adevărul, nu mai are alți prieteni. Cine îl iubește pe Dumnezeu, care este Adevărul pur, ajunge curând un pustnic în sălbăticie sau în mulțime, un om fără prieteni, întrucât adevărul său conturează o lume a perfecțiunii, de la suprafață până în străfunduri. Pentru vedetele zilei perfecțiunea este un slogan niciodată înțeles. Ele au avut ținta cuceririi simpatiei și au obținut-o printr-o artă perfidă, care a sfidat toate legile scrise și regulile bunului simț. 

Timpul oferă o șansă limitată de a trăi. Am văzut oameni sărind în ajutorul aproapelui dăruindu-i ce aruncau, dar având grijă să creeze subtile dependențe care să-l oblige să întoarcă înapoi darul.

Înaintașii au transmis șoptit secretele parvenirii. Au învățat să taci când se dispută adevărul, să participi la evenimentele organizate de cei care sunt sau vor deveni importanți, să arați public interes pentru cuvântul scris, pentru artă, dreptate, conștiință, dar să arunci în pod ce ai cumpărat și să uiți principiile cu pricina, principii pe care le scoți la suprafață doar în teorie, pentru că știi sigur că, în practică, lucrurile stau cu totul altfel. Este cheltuiala obligatorie de a cumpăra simpatia, pentru a-ți afirma și întreține "obrazul subțire", cum cheltuială presupune și obținerea fericirii, puterii, gloriei. 

Și... ajungi sus, în ochii oamenilor. 

Și... vine momentul ca ei să aibă nevoie ca cineva serios să îi reprezinte. 

Și... vei fi chemat tu. 

Și... ți se vor da cheile de la bogăția comunității.

Și... vei putea să o transferi într-o noapte în beciul tău, fără să te știe nici măcar membrii familiei.

Eu sunt altfel. Cred că, dacă ai o haină, nu îți mai trebuie o alta. Dacă ai pus lucrurile la locurile lor, nu trebuie toată ziua-bună ziua să tai iarba și să mături în jurul lor - le rearanjezi când ai nevoie de ceva de acolo și îți ia prea mult timp să găsești ce cauți ori simți că este deranjantă dezordinea. 

Prefer să plantez un măr printre bălării, pentru fructele lui, fructe pe care să le folosesc până la unul, decât un măr într-o livadă tunsă la 3 zile, dar ale cărui mere cad pe jos și le arunc în groapa cu gunoi. 

Prefer să cultiv o floare pe care să o sărut dimineața și seara, pe care să o ajut să înflorească și să mă bucur de fiecare îmbobocire a ei, să îi recunosc parfumul, decât să am o grădină cu flori de-a valma, pe care toată lumea o vede, numai eu nu.

Fii atent ce prieteni îți faci, se spune, pentru că vei semăna cu ei.

Nu vreau să semăn cu niciunul dintre cei pe care îi cunosc. Dar nu resping pe cineva, ci am răbdarea să caut la fiecare atitudinea isusică, după înțelegerea corectă a binelui universal și frumosului. Numai că, între mine și ceilalți s-a căscat așa o prăpastie încât nici dacă strig nu mai sunt auzit. Strig de prost, doar nu am nevoie de nimic de la ei!

Viețuiesc în lupta cu timpul și vreau să îl consum doar pe ce este cu adevărat important. Timpul înseamnă șanse de a cunoaște, a simți, a gândi și crea. 

A trăi frumos înseamnă a avea atitudini numai și numai în spiritul adevărului.

Un om bun suferă, întrucât alegerile sale sunt determinate de condiții existențiale care sunt și ele influențate de alegerile celorlalți. Astfel, dacă om bun este cel care slujește puritatea, frumosul, adevărul și acestea nu i se întâmplă când el nu face nici o alegere împotriva lor, va suferi în acțiunea sa de a aduce, consolida sau dezvolta binele interacționând cu semenii; va suferi când va fi înșelat de aceștia. Omul bun nu concepe să nu respecte cuvântul dat și va suferi cumplit că oamenii mint și profită de bunătatea lui. Poate să fugă de suferință doar dacă fuge de oameni, dacă se izolează într-o pătrățică și își gestionează acolo alegerile. Omul bun trebuie să nu fie bun pentru a-și atinge obiectivele care țin de bunătate, dar, astfel, intră în contradicție cu sine însuși, ceea ce produce suferință. Cu atât mai mult când omul nu are la start condiții socio-civilizatorii să se dezvolte ca om bun. Unii spun că trebuie aleasă simplitatea, fiecare să fie fericit cu ce are. Dacă omul bun poate totul și merită totul, dar nu primește nici măcar cât să supraviețuiască, poate nesuferi, când vede că în jurul lui reușesc doar cei care nu slujesc adevărul, frumosul și puritatea!? Omul bun este pe cale de dispariție, odată cu el și normalitatea, frumosul, adevărul, inocența. Cauza este abandonarea conștientă a căii cosmice de trăire și civilizație.

Cioran credea că singura soluţie este să se ardă tot. Tot el: "a iubi înseamnă a suferi; şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească."
Parafrazez: a face bine omenirii înseamnă a face bine altora, tu rămânând, modest, la urmă. Dacă toţi se-avântă-n structuri doar pentru a-şi lua partea, nu mai rămâne nimeni care să vrea binele universal.

Un român plecat, chiar dacă renunță la cetățenie, rămâne un român cu inima. Iar inima este cea care nu se poate preface, așa că atașarea lui nu poate fi decât iubire pură. Românul plecat afară este totuna cu românul plecat dimineața la serviciu. Aceia plecați departe vin acasă nu seara, ci târziu, când o voce îi strigă, când nu mai pot de dor. Pentru a înțelege adevărul, este nevoie, ca în fața unui tablou, să te îndepărtezi câțiva pași, după ce ai studiat detaliile de aproape. Românii răsfirați prin lume văd România de acolo și înțeleg dacă ceea ce se întâmplă acasă, locul unde le este și familia, este bine sau rău. Și știu asta pentru că ei compară cu ceea ce trăiesc departe de casă. După 1989, susținătorii aprigi ai capitalismului ne-au încântat cu perspectiva trăirii mai bine a omului sărac aflat lângă un om bogat. Dacă nu se întâmplă aceasta este pentru că nu ne-a ferit Dumnezeu sa avem proletari îmbogățiți. Capitalismul oferă omului o șansă a supraviețuirii și îmbogățirii prin selecție naturală: muncești mult ca sclav și devii, în timp, stăpân de sclavi, sau rămâi sclav până mori. Românul plecat se va întoarce acasă și va face bani având o inițiativă bazându-se pe ce a lucrat "afară", ce a văzut, ce a înțeles că e mai bine. După războiul al doilea, japonezii cei mai inteligenți au ales să emigreze în țările civilizate, au preferat să muncească fără salariu la firmele de succes, au ales să sufere câțiva ani și s-au întors dezvoltând afaceri, încât, în scurt timp, țara lor a revenit la normalitate și a urcat pe piedestalul celor mai inteligente și civilizate țări ale lumii. Românii plecați departe se vor întoarce și vor face din România o țară de invidiat. Doar ei o pot face, devenind întreprinzători cinstiți și profesioniști și implicându-se în actul de gestionare a treburilor țării. Ei sunt singura speranță a românilor rămași acasă, așa că nu doar că au dreptul să voteze, ci trebuie create condițiile să îi apropiem.

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
Dumitru Zburlea: ”Democrația, acum, în actul efectiv, a ajuns să fie gluma proastă ce ignoră cu desăvârșire cetățeanul, făcând de rușine însăși conceptul și valorile fundamentale ce se presupune că se află la baza sa. De aceea vă invit ca fiecare ce se simte înșelat, ne-reprezentat, mințit, neglijat de toată politichia ce-a fost ori vrea să vină, să se voteze pe sine!”
Minerva Grama: ”Oare în ce constă esența omului, despre care el este conștient, sau ce constitue edenul, autenticul omenesc din om?! Rațiunea, voința, inima... Pentru desăvârșirea omului se cere putere în gândire, putere de voință, puterea inimii... Puterea gândirii este lumea cunoașterii, puterea voinței - energia caracterului, puterea inimii - iubirea. Rațiune, iubire, putere de voință sunt lucruri desăvârșite, sunt cele mai înalte puteri, sunt esența absolută a omului ca OM și scopul existenței sale.”
Sorin Man: ”Viața, în general, este plină de zvonuri; unii le numesc can-canuri și nu pot trăi fără acestea. Multe persoane sunt afectate de aceste zvonuri fiind vorba despre persoana lor și își fac zeci și mii de probleme, frământări fără rost, care secătuiesc de energie. Unii continuă cu dreptul la replică și iar replică, și totul se întinde că o bârfă fără de sfârșit, un fel de telefon fără fir. Singurul sfat: nu face nimic și ignoră; cel care te-a atacat își vede propria greșală prin tine.”
Lucian Mîndruță: ”M-am întrebat dacă aș ieși la o bere mai degrabă cu Liiceanu sau cu Becali. Liiceanu vorbește extraordinar de bine. Gândește cum mi-aș fi dorit să gândesc, dacă eram mai deștept. Încă din 1990 am văzut în el promisiunea unui lider politic și a unui moralist public, în stare să recladească în noi o anume normalitate a criteriilor după care judecăm lumea. L-am urmărit, apoi, cu tot mai puțini suporteri, cu tot mai multă ură în jur. De ce n-a fost Liiceanu un Havel? Doar pentru că românii nu sunt cehi? Îl detest pe Becali pentru că e singurul politician care n-a reușit să facă nici o promisiune și, cu toate astea, îi face cumva pe oameni să creadă că se ține de toate. Tocmai de-aia aș ieși cu el la bere. Pentru că, după ani și ani de dezamăgiri din partea "alor mei", vreau doar să râd și să uit. În această ordine. În mod repetat.”
Florin Otrocol: ”Sunt momente ca acesta, când urăsc astă viață pentru simplu motiv că este un compromis. Câtă mediocritate în toate!”
Pintilie Marius: ”Oare știe cineva că în străinătate, între vecini, există conturi speciale pentru bătrânii defavorizați? includ gratuit: masă, îmbrăcăminte, cazare și salariu minim, mai mic decât cel de minim pe economie, să aibă și ei ceva? da, și se dă o dată pe lună?”
Georges Bernanos: ”Există în om acest principiu de autodistrugere, această misterioasă ură de sine pe care noi o numim păcat originar şi pe care tehnicienii n-au scăpat să o observe, căci el explică toate decepţiile oribile ale istoriei? Este adevărat că ei îl pun nu în seama omului, ci a unei rele organizări a lumii. Dacă, totuşi, se înşală? Dacă nedreptatea este în om şi toate greutăţile nu vin decât să întărească răutatea? Dacă omul nu poate să se realizeze decât în Dumnezeu? Dacă operaţia delicată de a amputa din el partea divină – sau cel puţin de a atrofia în mod sistematic această parte, până ce cade uscată ca un organ în care nu mai circulă sângele, ajunge să facă din el un animal feroce? Sau mai rău, poate un animal niciodată domesticit… sau încă şi mai mult, un anormal, un smintit?”         
”George Popescu: ”Noua Orânduire a ajuns să recunoască public: ”Da, noi vrem să vă supunem total!” și o spun nu ca pe o amenințare, ci ca un drept! (acordat de cine ???) Nu le mai pasă să țină populația în viață - cine poate supraviețuiește. Dezbinarea națională, începând de la ”conducătorii aleși” de popoare și până la crearea unui sistem ce are deja vechime în a ne ”învăța” că trebuie să fim numai pentru noi, ca indivizi, fără să ne arătăm grija față de semenii noștri, fac cucerirea planetei, de către acești adevărați diavoli, să fie din ce în ce mai ușoară și rapidă.”

Dincolo de biserica veche de la marginea începe cel ce se întinde cât vezi cu ochii - câmpul. Nemărginirea. Intru pe la răsărit, pe o portiţă, şi ajung la uşă pe o cărare străjuită de toporaşi mov şi muşuroaie de cârtiţe. La capătul curţii se află un munte de cruci de piatră, înverzite de muşchi şi mucegaiuri, cruci vechi şi valoroase, pe care parohul vrea să le ducă la “Mânăstirea din pădure” pentru a le salva de la pierzanie.
Biserica veche are un farmec izvodit din vechiul descoperit în scorojelile tencuielii şi estomparea culorilor sfinţilor pictaţi cândva, mai înainte de a apărea negura vremii, din lemnul cu chipuri stranii desenate în fibră, apărute din lăuntruri sau dintr-un univers paralel şi din mobilierul rudimentar conceput. Vechiul este permanentizat de scârţâitul uşilor şi al duşumelelor pe care, cu firesc, înaintezi păşit înspre Dumnezeul de la capăt, de unde răzbate greu încercata lumină, printre zăbrelele îndelung migălite ale iconostasului.
Mângâi odihnele scaunelor, lustruite până la strălucirea tocirii de mâini suferinde, tremurătoare şi iubitoare de sfinţi. In faţă tronează tricolorul, sub o icoană, şi Iisus zugrăvit, parcă dinadins, în culorile
drapelului românesc: cămaşă roşie, galben reverul acoperământului intim şi albastru închis - mâneca hainei. în dreapta, la concurenţă prin expresivitate şi gestică, Sf. Nicolae zici că este acoalea: viu. Aici picturile sunt mici şi surprinse într-un ansamblu cosmic.
Simt un miros tainic, ajuns până la mine din demulturi, filtrat prin rugi şi cântări de slavă, aduse sfinţilor, de voci de femei înălţate lin şi, cum o fac acum măicuţele îngenuncheate mai tot timpul, la strană.
Pe o fereastră se lasă cercetate şi laminate, pagină cu pagină, un maldăr de cărţi. In mijlocul interiorului sfânt, un covor verde deschis este o pată dulce de culoare. Ici-colo sfeşnice vechi se bucură de lumina câtorva lumânări.
În biserica veche Preotul se îmbracă în alb, poate pentru a da strălucire şi viaţă acestui loc ce nu se vrea uitat de lume, loc numai bun pentru sufletele ajunse la capătul vieţii.
O monahie se înclină de infinite ori în faţa unei troiţe, apoi se retrage printre cruci, parcă fugind de ispită, unde stă nemişcată prelung, cu faţa spre răsăritul de unde am venit eu. Un pom simte de unul singur apropierea primăverii şi îşi zburleşte toţi muguraşii spre cer. Mă simt “fericitul prigonit pentru dreptate”. O altă monahie citeşte despre trupul destinat neprihănirii, fiindcă în el sălăşluieşte Sfântul Duh, iar prihănirea ar fi o jignire adusă Creatorului.
Din Evanghelie aflăm pilda întoarcerii fiului risipitor. Ni se explică, la sfârşit, că fiul risipitor merita bucuria sacrificării viţelului cel gras, fiindcă “a fost pierdut şi s-a aflat”; “aflarea” însemnând lucrul ca argat la tatăl şi fratele său, aflaţi într-un loc ocolit de foamete şi unde argaţii trăiau mai bine decât oamenii liberi din alte ţinuturi, loc ales de cel risipitor pentru a-i fi mai bine ca argat şi nu ca un om care a înţeles că a risipit inconştient partea care i se părea că i se cuvine, din munca tatălui (doar moştenirile se obţin după moarte, nu?) şi îi cere acestuia un nou început. Tatăl este un prost pentru că îşi munceşte celălalt copil, fără să îi facă nici o bucurie lumească, pe motivul că tot ce există în gospodărie îi va rămâne lui. Dacă tatăl, cumva, invocă şi credinţa, îl jigneşte profund pe Dumnezeu, deoarece creşte un fiu lacom după avere, care, la rândul lui, va proceda la fel cu ai săi copii. Cum şi vedem că se întâmplă în zilele noastre, după 2000 de ani, cu lumea strâmb alcătuită, împărţită în patroni şi sclavi - patroni care, cu zâmbetul pe buze şi prefăcută prietenie, îmbrăţişează sclavul care îi va munci pentru o farfurie cu mâncare şi va mulţumi toată viaţa că… “a fost ajutat”!

Duda observă că "prezentul nostru trece mereu pe lângă" şi se întreabă: "Cât timp mai râdem, când cele ce se-ntâmplă ar trebui să ne provoace plânsul?" Oedip avea şi el o întrebare: "Cine-i mai puternic, omul sau destinul?"

Putem să-i păzim pe cei care strecoară, noaptea, sacoşe electorale prin gard? Să facem o regulă nouă: cine dăruieşte o pâine, să fie ucis! Asta înseamnă să fii fără pată, înseamnă cu piatra s-arunci şi... cine-i curat? De răspunde acuma vreunul, de are curaj, o să i se strige în cor: "Eşti curat fiindcă n-ai fost mânjit, c-ai stat la o parte şi... de-aia! Ia intră în joc, intră-n sistemul puterii şi vezi: poţi rezista șpăgilor de tot felul, când cu ochii-ţi curaţi vezi ce fac cei de deasupra şi de dedesubt? Când l-au luat aliat şi pe Dumnezeu să îi ia pe cei mai curaţi dintre noi, apoi ne îngenunchează cu grele-ncercări pentru-o firavă şi inutilă clipă de-apoi?”

În tarile vecine se irigă, la noi seceta e ca-n "Moartea căprioarei". Oamenii politici apar în faţa câte unui amărât şi-l întreabă disperaţi: "Care e solutia?" Prima soluţie pentru a ieşi din foame: apă gratuită - toate râurile ţării să nu se mai verse în Dunăre, ci să fie preluate de conducte şi trimise pe câmpurile patriei, să curgă cu picătura la fiecare sămânţă încolţită.

Politicul oferă României... o variantă! Un primar cere femeilor frumoase să se ofere străinilor pentru a salva ţara. Ar trebui fiecare să ne trimitem la mare, din patriotism, fiicele, surorile, consoartele. Să... ce? Să facem pe eroii îmbiind la dezmăţ! Şansa turismului românesc înseamnă obiective curate, servire cu bun simţ şi preţuri mici.
În Chile, poliţia este acuzată c-a tras, fără motiv, într-un tânăr care manifesta. Poliţiştii români abuzează şi ei de cetăţeni invitându-i la sediu pentru orice fleac. De aceea oamenii şi fug când îi văd că vin la locul unui accident sau preferă să spună că n-au văzut sau nu ştiu nimic. Firesc este să li se ia câteva cuvinte la faţa locului şi să fie puşi să semneze, dar interviul să nu dureze mai mult de 3-5 minute.
De orhidee pe tot luciul apei, inimi făcute din trandafiri şi amenajări cum nu s-au mai văzut are astăzi parte o româncă. Alina Vidican este numele miresei.
-C omunismul a fost ceva bun?
Politica este calea prin care este organizată viaţa. Trăirea oamenilor trebuie, prin organizare/legi, să fie asemenea vieţii îngerilor. Ea este bună, mai puţin bună sau rea, în funcţie de cât de aproape sau îndepărtată este lumea, gestionată de politicieni, de reperul lumii îngerilor - cea mai armonioasă dintre lumile posibile. Primul criteriu al bunei organizări este cum supravieţuiesc membii Cetăţii, iar ultimul dacă sunt toţi fericiţi.
Politicul intervine cu legi împotriva celor care tulbură lumea perfectă (fostă cândva, probabil, a îngerilor), respectiv are grijă de limitele: toţi să supravieţuiască - toţi să fie fericiţi. Dacă fericirea este o
problemă care ţine de individ şi nu există măsurători exacte pentru fericire, lăsam limitei fericirii poarta deschisă, dar supravieţuirea este o problemă simplă, aşa că limita ei nici nu ar trebui să mai existe.
Comunismul a rezolvat-o, capitalismul permite neîngerilor s-o condiţioneze înspre profitul propriu şi, inuman, permite să se petreacă sub ochii lor maximul de rău posibil. Acum trăim în plin rău din cauza falşilor politicieni şi falselor elite care nu propun şi nu instituie reguli pentru eradicarea hoţiei şi sărăciei, ci continuă utopia că, prin constiinţă, ființa umană devine unanim fericită. Este nevoie de o altă Cale de organizare a lumii, care să aşeze Cetatea, filozofic şi organizatoric, pe un firesc, dacă nu cu grijă absolută, măcar cu asigurarea unor condiţii egale şi întangibile pentru atingerea fericirii individuale.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Corina Băcanu: ”Vă doresc să nu fiți mai buni. Să fiți ai dracu', să vă luptați pentru drepturile voastre la sănătate, la fericire și la viață. Să vă pese de cei neajutorați știind că durerea pe care o simțiți pentru nefericirea altora vă apropie de Dumnezeu.”

Aurel Dumitru: ”Doresc ca cei ce ne-au jefuit 27 de ani, să aibă milă de noi și de copiii noștri. Ei au furat steagul, noi am rămas cu… gaura!”

Alexandrinna Aianis: ”Când omul pierde totul, dispare frica.”

Marius Maries: ”Unde ești, popor român...?”

Janine Dean: ”România, magnet pentru toți nemernicii pământului! Toți vin să fure de aici, c-au auzit că se poate. Culmea e că se poate!”

Stuparu Elena Gabriela: ”Degeaba votăm, viață demnă nu avem!”

Maria Iana: ”De fiecare dată ne punem speranța în cuvântul lor și sperăm că nu ne vor mai traduce, apoi, tot noi le căutăm scuze. Când vrei să faci ceva, faci!”

Daniel Popute: ”Mi-aș dori să întâlnesc tot mai puțini oameni fără caracter, oameni care-și țin cuvântul dat. Doar atunci ne vom duce pe un drum bun.”

Florescu Marilena: ”Disperare, tristețe și furie simt de fiecare dată cînd omul se dovedește a fi o ființă care nu merită să existe. Trăim într-o lume unde majoritatea sunt bolnavi psihic. De ce ne miră că am distrus o planetă?”

Ion Corbu: ”Şi când te gândeşti că Brâncoveanu putea să nu moară împreună cu toţi copiii, dacă trecea la Islam! Acum, România, de bună voie, şi-a ales conducător islamist! Iar BOR se va ruga pentru conducătorii României!”

Nicu Mihali: ”UNII (era să zic oameni) vor liniște. Liniștea aia pe care o cerea și Iliescu, o liniște de mormân,t pe care călăii să-și savureze victoriile, iar victimele să tacă și să-și plângă morții și rănile cu discreție, să nu cumva să deranjeze bucuria criminalilor.”

Gligor Maria Agapia: ”Ne transformăm: ne urcăm înapoi în copaci. La câtă răutate e, și natura a luat-o razna!”

Stroe Traian: ”Întreaga civilizație suferă de prostie. Prostia de a avea lideri. De aici s-a născut corupția. Puterea unui popor nu trebuie să existe în mâna unui om. Soarta poporului trebuie să fie doar în mâna poporului și atât. Dar, de mii de ani, civilizația umană e distrusă din cauza asta. Dacă are de cine să își bată joc! Românii dau dovadă de lașitate și prostie, de toleranță și prost gust. Românii nu sunt un popor, pentru că, dacă ar fi, ar lua atitudine. Dar sunt o adunătură, niște rămășițe ale popoarelor ce au trecut pe teritorul României.”

Mariana Kremser: ”Dacă, în 89, exista o rază de speranța - se schimba un regim dictatorial, nebun, criminal -, acum este mult mai rău. Începe un Sistem de Baroni îmbogățiți cu ce au furat din 89 până azi de la popor, țară și cetățeni, care au produs Corupția și Sărăcia de 70 % în acesta țară, care au furat adevărata revoluție a celor care au murit împușcați în 89, pentru democrație, libertate și nu pentru Mafie și Baroniadă. Aceia care au tras, au ucis, au împușcat românii, iar, apoi, au fost răsplătiți regește.”

Mircea Cel Bătrân: ”Unii își doresc o nouă revoluție. La ce bun? Am început una, ne-am oprit, nu am dus-o până la sfîrșit!” 

Geanina Jugănaru: ”Ucigașul tatălui meu predă la facultatea mea!”

Stoica Schengen: ”Avem o adevărată rețea infracțională: o mâna spală pe alta și amandouă jecmănesc poporul.”

Leonard Chesca: ”Dreptate, ochii plânși vor să te vadă! Ba faptele au fost grațiate, ba au fost prescrise, ba dracu mai știe ce. La noi, justiția condamnă faptele foarte grave, dacă condamnă, postmortem, adică după moartea inculpaților. Când e vorba de găinării, justiția e foarte zeloasă, apoi se bate cu pumnii în piept că a condamnat, la ani mulți cu executare, nu știu ce babă amărâtă care vindea pătrunjel fără autorizație.”

Ion Iliescu: ”Nu tot ce am trăit în comunism a fost rău, nu tot ce trăim acum este bine.”

Unii poeţi au devenit nerăbdători să vină îndată cineva care să admire piruetele făcute în jurul şi împreună cu al lor cuvgândt, voltele, arcuirile, amestecul superfarmaceutic de una şi alta (semne şi alăturato-cuvinte căutate în dicționare la o pagină mult după omega şi epsilon), conectarea subtil simţită sau nesimţită la un curent alternativ băşinisto-freudiano-genialisto-genialisistimo-eschian.Poezia recentă s-a transformat într-un joc de semne personale pe hârtie, cu pretenţie de sublim, de prea multe ori refulare tulburentă. Observ scurgerea poeziei spre matcă prin albiile naturale care forţează devenirea, dar seamănă tot mai mult între ele, cum casele ce au în spate indigoişti cu pretenţii de arhitecţi. Rezultând poveşti filmice care evidenţiază stările creatorului, observaţiile sale, rar întrebări (fără răspuns). Filmul devine, astfel, un altfel tot mai dificil, deoarece, pentru a-l înţelege, eşti obligat să-l vezi pe tot. În acest timp când timp n-are nimeni. Doar o speranţă că parcurgerea unor cuvinte scrise - efort liber asumat prin care ţi-ai deschis uşile secrete - va transforma prin atingerea înţelesurilor. Cred că acest stil este riscant. El s-a născut şi se dezvoltă mai mult dintr-o nepăsare ce devine scârbă, oboseală sau neglijenţă a creatorului faţă de posibilul cititor. Cititor care riscă să devină o victimă, dacă spunerea nu este condusă cu artă şi nu are un dramatism cu final relevant. Poetul riscă să devină o maşină de spus cuvinte, iar cititorul un jucător la roata norocului - fiecare poezie ţintită oferind, cu mare probabilitate, ceva… necâştigător! Oferind cuvântul care se uită întâlnirea cu cititorul devine întâlnirea întâmplătoare a doi străini. Mă întreb dacă trebuie negat? Nu poţi, când îl vezi şi te lasă să pui mâna pe el, îl apropii de obraz şi-l simţi emoţionat. Dacă rostogoleşti versul, zici că-i o mărgică adânc-gândicioasă, prin ciudăţenia ei. Totuşi, dacă poetul nu devine o instituţie cu responsabilitate, dacă va continua să încropească doar semne personale pe hârtie şi nu spectacole cu dorinţa de a fi măcar înţelese, dacă va abuza de bietul cititor deşertându-i în ochi, cu găleata, cuvinte fără noimă, suprafaţa pământului se va transforma într-o planetară foaie de maculator. În numele poeziei, riscăm să ne-mburuienim cu metafore. Cuvintele crescute alandala formează deja un hăţiş în care nu prea mai ai curaj să intri.
Ţinutul Poeziei, dacă nu va avea şi cărări pentru oameni, riscă să devină pur abstrat, deci sălbatic. Poeziile sunt mai degrabă experimente prin care autorul încearcă să se salveze sau să își justifice trândăvia existențială. Dar n-au forţa să atragă după ele, întrucât nu oferă un ideal (poeziile sunt lipsite de viață, ca facere și experiență individuala a celui ce are ceva de spus), ori n-au credibilitatea şi lideranţa minime. Poetul caută şi se caută într-un hăţiş văzut doar de el, atras de luminiţe ciudate din toate părţile. El muncește când scrie, nu vine cu o acumulată experiență a binelui și răului, deci nu poate fi limpede, întrucât nu e conştient că limpede trebuie să devină. Poate şi fiindcă partea de poezie şi partea de viaţă a creatorului sunt două lucruri diferite. Fie se amestecă viaţa în poezie, orgolioasă, cu partea ei mizerabil-umană şi domină prin forţă, fie poezia renunţă la viaţă şi sfârşeşte sfâşiată de tristeţe, strigăte şi disperare. Când ar trebui să se amestece şi să interacţioneze chimic. Recepţionez scrierea poeziei ca pe o plăcută ploaie de vară care udă oleacă pe cămaşă. Atingând trupuri, dă dependenţă prin vibraţii şi împing (de-acuma) "sclavii" să iasă desculţi în aerul libertăţii şi să se zbenguiască în voie. Dacă nu ar avea în miezul ei otrava răutăţii umane, care s-a extins ca o tumoră, dacă nu ar continua ca în viaţă, cu metafore sofisticate, cu mulţi agasanți decibeli, am avea şansa unor trăiri pe partea frumoasă a lucrurilor. Dar… se duce o luptă mârşavă pentru afirmare, se ocupă pieţele pentru a fi declarate libere de ce nici nu s-a pomenit. Libere de morală și Dumnezeu. Riscă să devină o variantă unde cuvântul se destrăbălează erupând în spectacole cu protagonişti: proprii creatori-spectatori/cititori.
Ne îndreptăm împotriva universalităţii.

Reîntoarcerea în afara cetății
Am tot cercetat să văd cine e omenos,
Dacă se merge câţiva paşi, până jos,
Să se dăruiască un bănuţ mâinii întinse
Şi nu am văzut oamenii mari, ci creatori
De prăpăstii învelite cu flori!
Nu pot să uit paşii-mi, cărarea
Ce se afundă în vis, când dormiţi,
Poate o să-mbobocim până o să vă treziţi.
Lăsaţi-mă unde va înflori iasomia,
Vreau să-ntocmesc lista certaţilor cu România.
Cu poftă de pur ne ia Dumnezeu şi ne duce.
Lăsaţi-mă, dacă nu mai e iasomie,
Aice!

Poetul este un om important care gândește cu cea care nu minte, inima -  inocența care ajută să se evolueze de la animal la Dumnezeu. Reușita lui nu este doar salvare personală, gestul poetic modifică structural specia, cât să devină posibilă urcarea unei trepte evolutive. Modificarea o fac cuvintele aliniind o condiție umană dată la parametrii perfecțiunii. Poetul este un om care știe că a rupt granița normalității relative și a pășit liber în spațiul perfecțiunii, iar asta îi ajunge. Cuvintele lăsate în urmă trebuie să determine cel puțin un om să facă pasul după el, spre Puritate. 

 

 

 

Nişte tâlhari cu cagule au atacat cu spray, pumni şi picioare 2 persoane la intrarea în bloc. Le-au smuls genţile şi lănţicurile de la gât şi au fugit într-un parc din apropriere. Aceasta este limita de unde începe animalicia umană. Hoții nu mai atacă oameni identificaţi ca posesori de averi, nici bănci, case de schimb valutar, bancomate, maşini de transport valori, poștași, casierii peco, ci oamenii fără apărare. Aşadar, sărăcia a devenit extremă. Gestul este egal cu al câinilor flămânzi care atacă puiul de om, dacă-l găsesc singur în parc.
Omul a redevenit animalul instinctual şi hăituit, fiindcă a fost împins de sistem la acest stadiu, pe eşafodul libertăţii sălbatice.

Toți suntem vagabonzi prin viețile proprii - cerșim clipe de răsfăț și primim șuturi, mergem de colo-colo doar pentru a ne sătura de privit și știut. Și sfârșim sub pământ, ca vagabonzi sau regi, spirite pure ori arătări cu chip de om, toți deopotrivă de trecători.

Elevii refuză să meargă pe jos la şcolile alocate prin comasare. Părinţii "îi obligă" să meargă, spune presa. 'Ei, aş! Se roagă de ei! "Hai, mă, du-te, că nu mai primim ajutoru' social!" Avem eleve repetente la sport din cauza neprezentării! Ele zic că "era prea de dimineaţă şi erau şi... îndrăgostite"! S-a luat legătura cu iubiţii şi aceştia au promis că le lasă. La ore! În faţa şcolilor se raportează tot mai des incidente între elevi, declanşate de certurile cu fetele. Curtea şcolii a inspirat poeme şi cântece, însă, la poarta şcolii, la o foarte mică distanţă, se instaurează locul groazei.

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Marian Mărchidanu (se simte furios):” Eșalonul elitelor e format din exact aceiași oameni care, înainte de 1989, omorau oameni în pușcăriile comuniste sau băteau civili prin beciurile securității, aceiași oameni care, în Decembrie, regizau genocidul ”teroriștilor”, aceiași oameni care, în iunie, trimiteau securiști să omoare protestatarii din Piața Universității, aceiași oameni care au devalizat țara, zeci de ani, aceiași oameni care…”

Eu Nu Mai Votez: ”Când cauți vinovați, definești entități care nu există: "comuniști", "securiști" și "corupție" și uiți că cel care îți face rău se află chiar sub nasul tău. Îți ia petrolul, lemnul, pământul, dar tu cauți agenți secreți, pentru că așa… ai citit la ziar!”

Baba Boroș‎: ”Suntem o forțā, dacā ne unim!”

Viorel Birtu Piraianu‎: ”Aici nimic nu e sfânt (…) o lume în însingurare (…) pe drumuri atârnă eterne cruci (…) am obosit să păşesc prin noroaie.”

Florescu Marilena: "Ai două alegeri primare: să accepţi condiţiile de viaţă sau să îţi asumi responsabilitatea pentru schimbarea lor." (Denis Waitley)

Dana Mănescu: ”Din cauza voastră a venit frigul - mințiți de îngheață apele!”

Andreea Munteanu: „Serviciile şi politicul nu au ce căuta în procesul de justiţie; e foarte grav dacă se întâmplă altminteri.” (Claude Moraes, preş. Comisiei de Libertăţi Civile din PE)

Sidonia Bogdan: ”În societatea românească există forme de ură latentă, ea nu trebuie decât direcționată către cineva sau ceva, într-un mod sistematic, iar rațiunea… a și dispărut!”

Casian Balabasciuc: ”Mă poartă paşii şubrezi mereu spre înainte/ Când sufletul îmi spune să merg spre înapoi,/ Iar inima-mi șoptește că nu mai ţine minte/ Pe unde rătăcirăm, de mână, amândoi.”

Sorin Bălănescu: ”O țară de proști. Nu a fost niciodată altfel țara asta! Doar că, acum, proștii au mijloacele să iasă la suprafață, să se exprime, să voteze...”

Leonard Chesca: ”Printre noi sunt indivizi care: nu se supun legilor (legile sunt făcute de ei pentru plebe); ocupă toate funcțiile cheie; au acces la o altfel de educație/cunoaștere, ascunsă nouă; nu dau doi bani pe viețile noastre; sunt, poate, "prietenii”, colegii, șefii noștri etc.”

Ionescu Horațiu: ”Cine poate să le mai facă pe plac românilor? Nici Dumnezeu nu vă mai mulțumește!”

Andrei Radu M: ”Nimeni nu va fi lăsat să transforme țara asta într-o țară normală. Permanent se vor găși hiene să sfârtece și să murdărească tot.”

Bancu Hans Ionel: ”Nu mai aruncați pâinea uscată, sunt zilele când păsările cerului au nevoie de ajutor. O puteți lăsa pe pervazul geamului sau pur și simplu lăsați-o ici-colo - ele… o vor găsi!”

Nicolae Chiperi: ”În loc să ne unim, egoul fiecăruia a urcat în copaci... idiotul de Romeo vrea să fie apolitic într-o țară distrusă politic! nu știu de ce sînt oamenii așa de cretini, parcă sîntem blestemați…”

Tabăra Marian: Pornind de la ideea că suntem cea mai inteligentă și creativă nație de pe terra, sau MARIA cum era pământul numit în antichitate, convoc toți ION ii (IONUL fiind particula care a lovit MARIA și a rezultat EVA- viață) să facem o analiză cam ce s-ar întâmpla dacă noi, românii, cu inima deschisă ne-am căuta o altă cale și am crea un pol de bine care pur și simplu ar anula răul. Gândiți-va totuși că din nația noastră cel mult 10% mai este capabilă să gândească și totuși suntem pe primul loc la INVENTICĂ LA GENEVA, LA NASA, LA MICROSOFT. Să-i căutăm pe cei mai buni dintre noi să-i promovăm și să facem o altă... țară.

Dragoș Popovici:‎ ”Dacă Eminescu trăia în ziua de azi și dacă ar fi avut același aplomb literar, pamfletar și politic, 9 din 10 români l-ar fi urât. Cei care se mulează pe exemplul dat de acest mare om și trăiesc astăzi, sunt, la rândul lor, urâți. Îl merităm pe Eminescu? NU!”

Moartea, bariera care înspăimântă teribil, determină atitudinile tuturor. Oameni nevinovați ajung să recunoască ce nu au făcut, atunci când sunt schingiuiți ori au un pistol la tâmplă, oameni poate vinovați că nu întreprind acțiuni firești pentru a recâștiga drepturi ale omului când au devenit pierdute. Bisericile noastre spun că moartea este definitivă. Templele orientale că moartea este o trecere și omul renaște iar și iar (presa oferă periodic cazuri cu reîncarnați). Știința că prin moarte trecem în altă dimensiune.

Întrebarea esențială este: dacă Dumnezeu a creat viața, de ce o omoară, că nici oamenii de rând nu-și distrug frumosul creat?
Un răspuns ar fi că viața este un joc și El oferă fiecăruia rolul pe care vrea să îl joace, că omul trăiește la infinit. Astfel, un poet îndrăgostit care a eșuat în jocul iubirii dorește un alt început, tot cu cea pe care o iubește, dar se poate întâmpla doar în altă viață. Alexandru Macedon a spus unui soldat, în toiul luptei, când erau gata să fie doborâți: "Mori, că vin după tine!" Credeau amândoi că pot fi pentru totdeauna nedespărțiți.

Convingerea mea este că Viața este o făptură divină care stă tot timpul la masă cu Dumnezeu. Noi, oamenii și toate celelalte forme de viată, suntem fiii ei, niște fii care aleg singuri cum vor să-și experimenteze trăirea, după care se întorc pentru a renaște iar și iar.

Dacă astăzi avem o putere planetară ascunsă, care experimentează forța peste limitele absurdului, depășind sfera trăirii ca joc frumos, este pentru că niște copii ai Vieții asta și-au dorit.

M-am întrebat de multe ori care este scopul venirii mele în această formă de viață și în acest timp pe Pământ. Sunt sigur că există Dumnezeu, așa cum sunt sigur că fără Dumnezeu nimic nu are sens.  Probabil am ales acest timp al marilor schimbări planetare, să înțeleg toată nedreptatea făcută oamenilor. Probabil se va întâmpla ceva miraculos pe timpul vieții mele și am un rol. 

Reporterul Silviu Alupei filmează la “Oltchim”. Se urcă pe stâlpul de telegraf, să ne arate cu mâna indicatoarele spre Oltchim. Spune:
- Vedeţi cum se fură? Pe-aici s-a furat în toate guvernele! De la Văcăroiu la Boc 1, dar s-a furat mai departe, şi în Boc 2… şi în Boc 3, stimaţi telespectatori! Priviţi în ce hal s-a ajuns, uitaţi-vă ce-au furat: acoperiş, hale… acoperiş! Uitaţi-vă că au furat, uitaţi-vă cât mai au de furat! Aici stătea un paznic. Ia să stau io, acu, pe postament, unde stătea paznicul. Să iau şpanu (io sunt inginer tehnologic) “Măi, Ponta, asta este un şpan, o să-l fure! Da, o să-l fure… ”Ţevăraie, fier dat peste gard… Aici este un lacăt, să vedem. Ăsta e lacătul. Se pregăteşte ceva: s-a pus lacăt! Aici e rugină de 20 -30 de ani. Toţi sunt implicaţi. Lacăt în continuare, lacăt în continuare. Mamă, ce lacăt…! Filmaţi înăuntru printr-o găurică. Uite o hală. Nu mai are scânduri, strunguri… Filmaţi. Da, nu se vede nimic! Asta este o rampă de primire marfă. Asta e canalizare. Nu e joacă, au şi lumină! Să filmăm. Era… ceva… Îu, nu se mai vede! S-a furat chiar acuma! Să fugim după hoţi, să strigăm ”Hoţii! Hoţii!!!“ Uite-i cum fug! Sigur e Oprescu vinovat, Ponta e sigur implicat! Toată ţara aşteaptă la tăiat. Maaamă, ce e aicea!… Geamurile aşteaptă la tăiat. Sunt camere de luat vederi, să sperăm că nu vor ajunge la noi. Se vede cum au lovit, cum au dat cu ranga. Aici n-are lacăt! Vă spun ce ne-au spus hoţii, cum ne-au spus că fac. Lăsaţi camera acolo. Nu, n-o lăsaţi. Daţi-vă jos. Daţi-vă sus. Filmaţi acolo… filmaţi geanta… filmaţi-mă pe mine… Aşa. Mă sui sus… Iată: maşini venite la serviciu… Au luat până şi reziduurile. N-au iertat nimic.
Acum filmăm turnătoria de metal, mâine filmăm turnătoriile din şcoli, din partide… O luăm prin bălării… Aici putem filma, haideţi! Hoţii şi-au făcut aici birouri, chiar la locul de furat. Şi-au tras curent, să poată tăia cu flexul… Unde sunt birourile? Le-au luat!  Uite un căţel. “Mă, caţelu-corupţiei-mă, de ce nu ne-ai păzit de Tăriceanu? De ce n-ai păzit tu Patria, mă?!”

Un... vânzător îndeamnă trecătorii să cumpere de la el ceapă verde. Se apropie un om şi îl întreabă cât costă.

-       Pe un fir îţi cer toată averea ta, pe care o voi tăia mărunt şi

 arunca la câini”, i se răspunde.

-       Eşti nebun, desigur, dar ce are în ea ceapa ta?

Vânzătorul rupe o frunză, îi ofileşte vârful la flacăra unui băţ de chibrit, rupe un colţ şi îl îndeamnă să sufle prin ea.

-       Nu va ieşi un sunet muzical, ca prin fluier, ci gândurile tale

fi-vor auzite. Dar… opreşte-te, căci mult necurat ai în minte...

-       Cum ai obţinut ceapa aceasta?

-       Prin rugăciune. Am fost, ca toţi credincioşii, la Dumnezeu să

 Îl rog să mă înveţe să fac ceva neînzadar cu viaţa mea, întrucât trăiesc prea simplu: de când mă ştiu doar scurm pământul cu mâinile şi sădesc ceapă. Acolo erau milioane de rugăciuni care se înghesuiau într-un intrând, dar, fie erau prea mari, fie fără vlagă, încât nu se potriveau exact cu găurica peretelui care le despărţea de Împlinitor. Eu am străpuns zidul, cum pirul cartoful în cuib, şi am pătruns prin altă parte la El. L-am găsit fără nici o rugăciune alături, că m-am şi mirat. Mi-a explicat că oamenii (prădătorii!) după milioane de ani de vieţuire, încă îi cer mărunţişuri pe care le-ar obţine singuri, dacă ar rosti simplu, ca El: “Vreau să se facă…

-       Merg degrabă la biserică să aprind o lumânare şi să trimit şi

eu o rugăciune, să văd dacă se împlineşte - zice grăbit cumpărătorul.

-       In zadar o vei trimite, Dumnezeu nu mai este acolo.

-       Cum asta?

-       Înţelegând mersul lumii actuale - dominată de nesimplitate

şi strâmbătate -, Dumnezeu a refuzat să mai complice creator lumea şi a făcut schimb de identitate cu vânzătorul de ceapă, iar acesta a decis ca oamenii să îşi rezolve singuri problemele. “Dumnezeiţi-vă degrabă!” - a mai strigat. N-aţi auzit strigătul din cer? Deja a intrat în criză de timp scurmând cu degetele măruntaiele universului să înlocuiască stelele cu… bulbi de arpagic!

Cred în lumea normală și acest crezământ îmi hrănește echilibrul. Urâciunea lumii actuale este dată fix de agresivitatea puterii asupra celor blânzi din fire și încrezători în frumusețea simplității existențiale și umilirea acestora, atât prin exploatare și înșelăciune pe față, ajutați de instituții-complice, create să încurajeze umanismul, solidaritatea și egalitatea în fața legii, a condițiilor de afirmare și cunoaștere, în fața cărora ei beneficiază de susținere, cu oportunități, și de protecție, când greșesc. Cei puțini au ajuns în toate punctele cheie ale sistemului, încât controlează viața și moartea celor mulți. O lume normală este o lume etic alcătuită, în care oamenii, chiar dacă nu pot fi matematic egali, sunt tratați ca egali, iar geniul cu care se naște orice copil se poate manifesta la maximum.

Ţara mea are întreruperi ale circuitului vital, încât nu reacţionează chimic. Poporului meu trebuie să-i dai încontinuu ceva, nu înţelege decât rudimentar, cum copiii formele: rotund, triunghi, pătrat. Fiindcă e băgat şi ţinut permanent în ceaţă. Evoluţia spirituală presupune o înţelegere, până la nivelul artei, a abstractului. Libertatea am primit-o ca pe-o pălărie pe moca şi, în loc să ne apărăm cu ea măcar de arşiţa soarelui, stăm cu capul gol şi râdem de cei câțiva „nebuni” care-o poartă.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
Doina Cornea: "Nu avem dreptul să iertăm în numele aproapelui nostru, în numele victimei adică. Ar însemna să ne alăturăm nedreptăţii împotriva dreptăţii. Nu avem dreptul să impunem o iertare colectivă. Această este cea mai gravă problemă morală cu care se confruntă actualmente ţara mea. Este inadmisibil ca iertarea şi uitarea să fie speculate politic de o conducere vinovată şi de o Biserică aservită. Nu este decât un mic pas de la iertarea dirijată până la minciuna colectivă organizată şi cultul personalităţii."
Gabriel Iuga: ”În politică nu există un singur dumnezeu, ci fiecare îl are pe al lui, important e câți contribuie cu bani ca unul să fie mai mare ca celălalt.”
Monica Andrei: "N-am timp!" este, de departe, șlagărul vremurilor noastre. Și boala oamenilor moderni care suntem. N-avem timp de zâmbit sau de sperat, n-avem timp de clădit caractere sau definitivat personalități, n-avem timp să fim curajoși, n-avem timp să ne stăpânim propria viață. Avem timp doar cât să ne plângem că n-avem timp. Trăim pe fugă, iubim pe fugă, nu ajungem bine într-un loc și deja ne gândim la cum arată următorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteză, toate se fac pe repede-înainte. Unde e răbdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea? Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care să facă ele treaba în locul nostru. Avem lifturi care ne urcă mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simplă bătaie din palme. Toate menite să ne ușureze viața, să ne ofere secunde prețioase. Și, cu toate astea, avem tot mai puțin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeți? Mai trist este, însă, că nu trăim, iar ce n-am trăit la timp, spunea Octavian Paler, nu mai trăim niciodată. Așadar, timpul trece și noi ne trecem odată cu el... dacă nu facem o schimbare. În viața noastră, în programul nostru, în lista de priorități. Nu există soluții corecte sau universale. Există doar oameni și alegerile lor. Prin urmare, ești ceea ce ești datorită alegerilor pe care le faci și fiecare alegere îți poate schimba viața în bine sau rău. Chiar și atunci când nu alegi, de fapt ai ales să nu alegi. Fiecare alegere îți influențează prezentul și viitorul, al tău și al celorlalți. Și trebuie să alegem acel ceva care ne împlinește, care face să simțim timpul c-a trecut cu folos.”
Ruxandra Anton: ”Vreau să fiu român, dar n-am cu cine.”
Tavi Alexandru: ”În România există cumetrii, foarte multă prostie și suflete coruptibile. E o nesfârșită sete de putere, de a fi cineva.”

Vasile Dem Zamfirescu: ”Unul dintre cele mai puternice simptome este rușinea, rușinea de a fi român. Omul de pe stradă, nu numai intelectualul, este conștient de rușinea de a aparține românității și o spune fără ezitare, uneori în exces.”
Marian Bolovan: ”Dacă ar învia Ceaușescu, i-ar spânzura pe hoții care au distrus toate frumusețile țării. Doamne, iartă-i pe cei ce seamănă vânt!”
Minerva Grama: ”De multe ori ni se arată că suntem "proşti", dar continuăm să credem că suntem "deştepţi". Un om cu cunoştinţe, dar needucat, este ca şi un inel de aur pus în botul unui porc. Există în noi două părți: una pe care o primim de la lume, cealaltă pe care o aducem pe lume; una dobândită, cealaltă înnăscută; una se datorește împrejurărilor, cealaltă naturii.”

Anca Românu: ”Vrei să trăiești o viață plină de chin și neliniște, caută adevărul. Tot răul vine de acolo că oamenii își închipuie că sînt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Cu lucrurile te poți purta fără iubire, poți să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, față de oameni, însă, nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieții omenești. Este adevărat că omul nu poate să se constrîngă să iubească, așa cum se constrînge să muncească, însă de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalți fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire față de oameni, stai liniștit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu...”

Spirala, odată ruptă, este încă parte a lumii devenită paralelă cu ea și se regenerează instant, când reușește să se agațe de viu. Își continuă firul existențial, fir care din infinit vine și spre infinit se duce. Când ființa vie îi simte strânsoarea, chiar mângâiere numindu-se, lanțul spiralei, precum iedera, se hrănește cu mustul de-acolo, izvorât din rana materiei și a gândurilor. Numai când ființa nu mai suportă înlănțuirea, zalele din spirală, cele ale lacrimilor, una câte una, ies din lăuntru pentru a se preface în lanțuri de aer și sfârșesc în zale de apă, sare și ce mai există în tabelul îmbunătățit al lui Mendeleev. Plângând, ființa vie se eliberează, dar scăpare nu are, fără voința de evadare din spațiul în care este închisă.

Tot timpul mișcarea lumii se face pe o spirală văzută și nevăzută. Ducem cu lingura la gură ciorba cea de toate zilele, mulți facem gestul crucii pe corp, trimitem privirea către semeni și o întoarcem să o petrecem, ca o coasere, pe materia sinelui, deschidem o carte și parcurgem cu privirea lanțul literelor, apoi o închidem, privim piruetele unei dansatoare, zborul în cerc al păsărilor, cercul soarelui și plimbarea lui neobosită de la răsărit la apus... Totul este spirală, totul este o înlănțuire a ceva de către cineva. O dată atins de primul rotund (întruchipat de dâra laptelui matern de la sân la gură și înapoi), lanțul intră, ca un șarpe, în om și ajunge în cele mai întortocheate și mici ascunzișuri, și îl forțează să devină cerc care înlănțuiește, să se agațe de un altul, pentru a se hrăni reciproc, pentru a crește și a deveni tot mai puternici.

Așadar, nu conștientul oamenilor face captiv tot ce au în jur, ci un maț nevăzut, compus din zale goale la interior, care și-au găsit adăpost în ei și vrea să fie tot timpul sătul. Omul înlănțuiește cu ață firul plantei, de un harac, până îi dă ce are nevoie: rodul; leagă piciorușul păsării să nu zboare, gâtul câinelui să stea unde se supraveghează și să anunțe pericolul. Omul înjugă alt om cu promisiuni sau îl aduce în starea în care vine singur să se prindă disperat de zaua sa, ca înecatul de un pai.

Se poate spune că nu suntem liberi nici cei mai liberi dintre noi. 

Probabil ne-am putea elibera tăind za după za, cu o lamă, dacă este materială, ori ciupindu-le cu un gest imaginar, apoi să așteptăm ieșirea a tot ceea ce a făcut rău. Probabil ies și dacă le ușuim de la spate cu gândul. 
Am făcut deseori acest exercițiu. Tare greu este să rămâi pur, cel mai ușor este să primești "binefacerile" înrobirii. În fapt, eu duc o luptă permanentă cu înrobitorii. Seamănă cu păzirea de pisica flămândă când pregătești mâncarea - ea te pândește să întorci o clipă spatele și "haț!" nu mai găsești bucățica!

Neînlănțuirea mi-a devenit fel de-a fi. Dar tot nu mă simt pe deplin liber, bănuiesc că cineva îmi pângărește în somn purul. Bănuiesc literele din raftul cu cărți, acelea care au descris binele personal ca fiind binele absolut. Ele se deșiră una câte una, se petrec printre cele ale mele și mi-au lipit de vise și visuri toată negreala lor. Nu este exclus să-și fi lăsat și câte un o(ușor) din loc în loc. Nu uita: când va răsari luna și vor veni în șirag să se-adape, una câte una, literele negre, trezește-te-ntruna și fii atent să nu rămână-năuntru vreuna! (Iartă-mă, Labișe, pentru asemuire.)

Cititorii acestor rânduri sunt liberi să nu fie liberi. Libertatea pură nu este un lanț flămând de a trăi parazitând conștiințe din afara lui, ci o stare care își ajunge sieși. Fericirea obținută din libertatea pură ajută să fii tu și nu altul. Dar se poate și fără. Chestie de opțiune. Și de orizont. 

Creează până mâine o altă clasă politică!

 

 

 

Se făcea că e dimineaţă, soarele trecuse de faza cea geană - portocălise orizontul (portocalele se oferă mai târziu!) în straturi orizontale, cum e costiţa de porc (o-ho, nu visaţi, Crăciunu-i departe!) şi tocmai apăru o ţâşnire, ca gura focului într-un cuptor de topire. Priveam focul, observam ce repede se învârte Pământul şi, odată cu el, nisipul meu din clepsidră cum se risipeşte ca scurs din pumni şi vânturat te şi miri unde. Ni se trece viaţa şi noi dormităm cu tupeu ori vegetăm nepăsători, cu gândul “ei, şi?”

Când… aud pe stradă un strigăt ce se apropia de mine tot mai clar:
- Pietree… hai la pietree…. Norocoase… Româneşti!
Şi-mi zic: nu se poate, am încercat şi eu să vând câteva “bijuterii” şi cineva m-a certat: “De-alea să cumperi tu!” Cum să-ţi pierzi timpul pe uliţe vânzând pietre? Ia să vad io cine e acest vânzător ambulant? M-apropii de gard şi zăresc o căruţă cu coviltir şi un moşulică la coada cailor, cu o goarnă la buze, acoperit pe cap cu o pălărie fostă neagră, atacată viguros de şoareci la boruri şi în muţugui. Era în dreptul numărătoarei de voturi în favoarea nu ştiu cui şi striga, al nimănui:
- Pietree… alb-discrete… albăstrui! Pietree… dai odată, faci cucui!
Aha, astea-s pietre securiste, gândesc. Şi-l întreb:
- Omule, de ce vinzi pietre?
- Se-apropie aleger’le şi-s mai ieftine ca oole! M-am gândit că e bine să aibă tot omul măcar una în buzunar!
- Dumneavoastră aduceţi cumva… apocalipsa?
- Nu… sunt pe “ultima cale”. De-apocalipsă o să vând chibrituri! Am pietre pentru toate gustur`le: colţuroase pentru oase, ţâş-bâşti - să ţinteşti la comunişti, pietre-clovni pentru domni, pietre-hoţi pentru noi toţi. Am pietre mii pentru copii, pietre-blegi pentru moşnegi, pietre-zmei pentru femei…
- Cumpără cineva?
- O, da! Priveşte cum femei la sân le ascund. Cea cu sânul stâng mai umflat e stângistă şi are bărbatul cam beat, cele cu ridicătură la sânul cel drept urăsc aşa zisul deştept, iar cele cu ţâţele mari, cu mult umor, sunt împotriva tuturor…
A început să se deplaseze înspre margini de lume şi sat - că nu cumpăr, mirat.
- Pietree…! Molicelee… dai în oameni, zici că-s fulg… Pietree… democrate şi cuminţi, schimbă lumea, dar te minţi!
- Omule, mai stai… Cuvinte nu ai încercat să vinzi?
- Ba da, însă a fost demult, când încercam mulţimea s-o conving să-şi schimbe alcătuirea… că în mâinile ei e şi fierea şi mierea şi firea, că de la strâmb la perfect e un pas – nefăcut, omenirea în trecut a rămas… După aceea am vândut ţărână pe datorie, iubire, apoi dumnezei…  Pietree… sfântu Petre?? Vând speranţe şi noroc! Dai în Cruce, dai în tine, în ghioc!” Eu vând orice! Merg pe cer, mă ţin de drum, nici o lume nu m-atrage, toate se prefac în scrum… Cumpără şi dumneata o pietricică. Uite, asta are chipul lui Dumnezeu, poţi citi în nuanţele-i colbii tot destinul omenirii, ce a fost şi ce va fi. Dacă n-ai 1 leu (şi… n-ai!) primeşte-o cadou, nu-i bai, sau… urcă repede şi… hai!
Vânzătorul de pietricele nu se mai vede, nu se mai aude, mă întreb chiar dacă a fost.
Soarele îl redescopăr în acelaşi loc - un foc grozav ce pare că se stinge-, iar, în palma-mi, această pietricică ce plânge.
Un copil şi-aruncă privirea printre ţambre de gard, vrea să urce prin mine cu viaţa-i de nevinovat.
Nu vânzarea de ură, dumnezei, cuvinte sau ţară, ci creşterea şi ferirea plăpândei făpturi de tot ce-o omoară e soluţia, când tot ce mai mişcă pare indiferent, ori are nefiresc interes - copiii de mâine înfăptui-vor ceea ce noi încă n-am înţeles!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Lucian Iuga-Popescu: ”Socialiștii își imaginează o lume ideală, în care oamenii sunt solidari din proprie inițiativă. Dar, în practică, nu e așa: fiecare are interesul propriu, pe care și-l urmează și statul trebuie să țină cont de astfel de restricții practice.”

Silvia Adriana Bode: ”Oamenii fără cultură, ăia conduc România. Cu cît ești mai cult, cu atît îți respecți semenii mai mult.”

Mihail Homerillum: ”Munca oamenilor care produce ceva folositor pentru societate este subevaluată, în schimb „munca” altor oameni, care se află pe treptele superioare ale piramidei sociale, este supraevaluată.”

Remus Constantin Raclău: ”Aș fi pentru acordarea "venitului de bază" tuturor cetățenilor statului, atât celor fără venit cât și celor salariați și chiar întreprinzătorilor, pe principiul "Cine vrea mai mult, să pună mâna să-și câștige "dorințele"!"; condiționarea acordării acestui tip de venit, de o lipsă a venitului constituie, pe lângă o discriminare, un stimulent, pentru un fragment important al populației, de a nu face nimic și de a aștepta să le pice "para mălăiață"...” 

Daniel Fenechiu: "Procurorii trebuie să înțeleagă că au un superior politic” (Niels Schnecker, la România TV)

Ileana Suket: ”În timp ce voi vă etalați fasolea, cârnații și sarmalele, câinii, pisicile și florile pe facebook, în spatele vostru jidanii (khazarii) vă lasă fără pământuri, ape, energie, case, servicii sociale, țară și lucră împreună cu cei din alte țări la guvernul lor unic mondial.”

Arthur Suciu: ”Ar trebui să acceptăm că România va rămâne blocată într-o aspirație permanentă la democrație. România nu reușește, prin statul său, nici să impună legea și să asigure bunăstarea cetățenilor, nici să-și negocieze interesele cu țările occidentale. Ferentari al Europei, România este o țară lamentabilă, ușor de manevrat, este ceea ce rezultă din amestecul între periferie și colonie. Eşecul deschide uşa chinurilor identităţii, provoacă la furii şi speranţe, dar mai ales la iluzii. Te întrebi dacă trebuie să-ţi preferi ţara, oricât ar fi de greu, sau s-o înjuri şi chiar s-o părăseşți definitiv.”
Tiberiu Chirilă: ”Războaiele nu sunt începute de oamenii simpli, ci de lideri care au anumite interese nesatisfăcute. ''Violența'' din sistem apare din dorința de a-și apăra ciolanul. Deci, chiar dacă pui oameni cinstiți în structuri, este doar o chestiune de timp până când sistemul îi va corupe unul câte unul. Nu este suficient să înlocuim oamenii, trebuie să umblăm și la regulile "jocului".
Constantin Cojocaru: ”Actualul "sistem politico-economic este "pe moarte" de peste 200 de ani. Karl Marx a pus acestui sistem un diagnostic: ”modul de producţie bazat pe proprietatea PRIVATĂ asupra capitalului generează, implacabil, oligarhizarea economiei şi a societăţii, concentrarea în mâinile unei minorităţi a bogăţiei create de capital şi de muncă şi transformarea în sclavi a majorităţii cetăţenilor.” Soluţia a condus la forma absolută a oligarhiei, în care întregul capital productiv al unei ţări a ajuns în proprietatea unui singur om, conducătorul partidului şi statului comunist. În 1912, englezul Hilaire a arătat că proprietatea PRIVATĂ, lăsată de capul ei, duce la sclavagismul capitalist, tot aşa proprietatea COMUNĂ duce la sclavagismul comunist. Soluţia: MICA proprietate PRIVATĂ asupra capitalului. Omul nu poate fi LIBER decât dacă deţine în proprietate PRIVATĂ o bucată, mai mare sau mai mică de capital (bunuri productive). Dacă nu deţine acest capital, el este OBLIGAT să-şi vândă munca celui care deţine capitalul, pentru a-şi procura cele necesare traiului.”

Yolanda Nicodim: ”Șțiți de ce sunt mulți săraci care caută hrană în gunoaie? Fiindcă sunt multe gunoaie care le fură dreptul de a trăi demn!”

Viorel Birtu Piraianu‎: „Acum sunt în cetate/ degeaba strig/ vorbesc în vânt/ aici nici cântul/ nu mai este cânt/ şi cine să asculte/ şi de ce?/ se mulţumesc azi cu doi lei/ atâta costă ei.”

Vik România: ”Vine apocalipsaaa, să fugiim!!!...”

 

Când cineva încalcă legea, în mod normal îți arați revolta în oglindă, familie, în public. Revolta trebuie să aibă o finalitate: omul care a greșit devine marginalizat (nu i se răspunde la salut); este "ajutat" să falimenteze - dacă are o afacere, nemaicumpărând de la el -; este reclamat autorității, dacă încălcarea legii te afectează. In Statul în care Justiția nu face dreptate, apare dreptul moral de a-ți face singur dreptate (legea talionului: dinte pentru dinte). Și ai dreptul legal de a protesta mergând la instituția unde s-a produs ilegalitatea și a-l chema pe infractor la o discuție față în față, pentru a explica motivele încălcării legii și, prin convingere amiabilă, să-l determini să se corecteze pe loc. Până aici este pură democrație. Problema apare în momentul în care cel în cauză refuză confruntarea ignorându-te. Problema devine gravă când instituția publică te împiedică să pășești în interiorul ei până la cel care refuză să vorbească cu tine. Această problemă este produsă de lege, pentru că îți îngrădește drepturile, continuând strâmba alcătuire a lumii. Cea mai mare problemă este ca tu, intrând peste încălcătorul de lege, să îl omori (dacă ilegalitatea lui a provocat moarte). La acest punct terminus ar trebui să fie de față legiuitorul, să se așeze nonviolent între tine și cel care te-a mâniat, dar să nu te amendeze pentru tulburarea liniștii și alte prostii, dar nici să îl ascundă pe cel în cauză, ci să intervină ca barieră între părți și să facă posibil dialogul, spiritul intervenției fiind doar a împiedica o și mai mare nelegiuire: moartea unui nevinovat. Fiindcă este posibil ca cel care te-a mâniat să nu fie vinovat sau să fie un executant de ordine al adevăratului vinovat, care merită moartea. Paznicii trebuie doar să te împiedice amiabil să intri doar câteva minute, până apare la fața locului legiuitorul. Justiția este chemată să facă dreptate în acest punct final, până la acest punct legea trebuie să permită manifestarea neîngrădită a drepturilor omului.

Întâlnirea cu omul care munceşte cu ziua m-a cam tulburat. La început plăcut, pentru că am reintrat în lumea celor simpli, despre care am scris câteva sute de pagini, lume pe care nimeni nu ştie că o cunosc dumnezeieşte, iar întâlnirea cu sufletul, limbajul şi felul său de a fi mi-a dat sentimentul de acasă, ceva mângâietor şi uman. Am reîntâlnit Omul, altul decât acelaşi om întâlnit frecvent pe stradă.
Sinceritatea debordantă a omului simplu, mai ales când este un picuţ băut, este întotdeauna un spectacol atractiv, numai că îţi trebuie o stare specială pentru a-l trăi, stare ce se cultivă în nişte ani de aplecare asupra lumii sărăcite, cu pasiunea colecţionarului de frumuseţi.
Spectacolul m-a hrănit cândva, îl și uitasem, dar are în mine un dispus să plătească oricât să fie în sală. Este un spectacol al interiorului omului, al rezistenţei, căderii sau devenirii sale.
I-am cercetat, cu o simplă trecere a privirii, cu viteza sunetului, paloarea feţei şi creţurile ei tot mai arămii, părul scurt aflat în plin proces de cărunţire, umflăturile degetelor, crăpăturile, bătucelile şi
puţinul negru aflat sub unghiile tocite şi rupte, pe alocuri. Şi am aflat că Omul-cu-ziua a rezistat vânturilor prin care a tot trecut, că are de gând încă să mai reziste. Omul care munceşte ziua de azi şi de mâine are în buzunarul vestei sale cu buzunare largi un colţ de pâine şi o bucăţică de brânză tare şi sărată. Munceşte în nişte sere 12 ore pe zi, fără pauză, şi este bucuros că-şi astâmpără din când în când foamea înhăţând pe furiş o roşie pe care o combină cu sărătura din brânză, pe care o ia, ca vacile, doar petrecând limba peste suprafaţa ei.
Este fericit că la sfârşitul zilei va avea în buzunar păpică pentru familia sa. Este fericit că patronul nu cere buletinul, pentru că ar fi trebuit să dea Primăriei o parte din câştig. Dar… cel mai fericit este că roşia pe care a mâncat-o el a fost cea mai frumoasă de pe vrej, că nu l-a văzut şeful, iar asta înseamnă că mâine dimineaţă îl va lua de la poartă, pentru încă o zi, maşina care duce la muncă, unde lucrătorii sunt ţinuţi închişi bine, într-un solar cu temperatură ce o depăşeşte cu mult pe cea a corpului.
Este fericit că nu e prost. Fiindcă a văzut foarte mulţi proşti care muncesc ziua întreagă pe un pahar cu răchie. Şi are o pornire inexplicabilă pe ei, că ar trebui mai abitir să muncească. Aceştia nu merită nici cei 2 lei pe zi ajutor social! Nu-i merită, pentru că sunt chemaţi să facă treabă şi ei… se prefac că muncesc, stau cu curu’ pe pietre, vorbesc, râd și… fu-mea-ză! Nu, tată, să meargă la patron, pe rând, la plivit, în genunchi şi să nu rămâi un metru în urmă, că nu mai pupi tu muncă! “Afară! Altu la rând! Desculţi sînt cât vezi cu ochii!” Crezi că la patron ajunge orice… terchea-berchea? Trebuie să te recomande cineva, tată! (“Face treabă ĂSTA? Bagă tare?” “Da, e copil bun!”)
El s-a acrit de intermediari, aşa că se recomandă singur - cum te vede îţi oferă un număr de telefon şi te anunţă că are disponibilitatea de a face orice ai nevoie. Nu te roagă, pentru că, a te ruga, înseamnă a cerşi milă.
- Astea-s timpurile, domle! Cine se descurcă, bine, cine nu… să se ducă dracului! Că sunt proşti!
Omul-cu-ziua îşi îndreaptă spatele şi-i simt toate scârţâiturile încheieturilor; schiţează abia perceptibil un gest de durere, dar… e de la oboseală, desigur. Îşi ia bicicleta şi se-ndepărtează pe lângă ea, spre casa unde-l aşteaptă câteva guri flămânde. Pe portbagaj are înfofolite într-un naylon: pâine, cartofi şi câţiva peşti congelaţi, de-ăia ieftini - mâine e dezlegare la peşte.
Mersul lui este impresionant de demn, ca al unui erou.
Omul-cu-ziua este eroul zilei de azi, eroul fiecărei zile.
Rămas sprijinit cu capul de stâlpul porţii, mă bufneşte o tristeţe mare de tot şi nici măcar nu ştiu precis de ce!

Se adâncește iar ura de clasă, ceea ce înseamnă că istoria nu ne-a învăţat nimic. De mii de ani lumea se împarte între câţiva care au totul şi cei ce n-au deloc.
Inteligenţa s-a pus în slujba răului, sunt lichidate drepturile muncii, care erau sacrosante. România este incapabilă să facă legi şi să ţină pasul cu civilizația. Din 10 soluţii posibile, România o alege pe cea mai comodă, care-i şi cea mai proastă. Astfel, cheltuie bani grei pe camere de supraveghere, dar nu-şi permite supraveghetori; calculatorul face greșeli, dar omul care butonează nu sesizează neregula; nu se sesizează nici licitatorii când excrocii oferă cârnaţi cu 18 lei iar galantarele pieţii cu 8! Dacă un cetăţean rămâne dator statului 1 leu, pentru a-l recupera, statul cheltuie milioane grele cu sistemul să-l recupereze. O firmă a plătit impozitele cu un cont fiscal gresit (contabilul în loc de 3 a scris 8), a fost găsit restanţier, s-a constatat greşeala, dar... este silit să plătească in continuare, chiar dacă Statul are banii omului în buzunar!
România-i plină de intenţii. Şmecherii încep investiţii. Bănuiam că aceasta este o metoda de-a fura banii: cumperi un teren, faci un gard şi ceva săpături, aduci 2 camioane cu materiale, vine controlul să se convingă că investeşti, dar tu îţi descarci profitul în investiţii fictive contabilizând facturi false şi-o lași în paragină, că de-acuma n-o mai verifică nimeni! O firmă nu a astupat gropile făcute, nici nu le-a protejat cu gard - au cazut în ele doi copii şi s-au înecat. Bineînţeles că morţii au fost găsiţi vinovaţi!
Ajungem pe prima pagină numai cu prostii.

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Adi Sfintes: ”De când cu Eminescu, altfel e România.../ (…) Da, Doamne, pentru noi, Iisus - Eminescu e.”

Crina Dobre: ”Omul acesta, poetul nostru național, mă trimite în depresie ori de câte ori îi citesc Operele. Nimic nu s-a schimbat de-atunci şi toate eforturile par în van. Şi-acum, ca şi-atunci, căutăm o cale spre izbăvire, iar coordonatele sunt similare. Eu cred şi-n ziua de astăzi că versurile din poezia "Somnoroase păsărele" vorbesc despre oameni, nu despre rândunele...”

Matei Ștefan: ”Eu cred că Eminescu a fost un spirit liber, un dac adevărat, care nu suporta nedreptățile la care era supus poporul român.”

Mihai Eminescu: ”Sunt oameni cari au comis crime grave şi cu toate astea rămân somităţi roşii, se primblă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.”

Dimitrie Bolintineanu: "Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,/ merită să-l poarte, spre rușinea lor!"

Valy Dede: ”Nu pot rămâne la conceptul de a fi om, dacă nu mă simt om.”

Cristian Sima: ”Masele, care au schimbat de-a lungul istoriei orânduirile sociale, acumulau ură şi frustrare şi la un moment dat supapa exploda. Astăzi, supapa este mereu deschisă pentru toţi, puteţi înjura când vreţi, pe cine vreţi, astfel nu se mai atinge o masă critică să poată sta la baza unei revolte sau revoluţii.”

Ion St Ionescu: ”Dacă ar fi fost doar politicul, dar peste tot sunt băgați. De la educație, finanțe, economie etc. Sunt sătul până-n gât de securiști protejați care fură din bugetul țării și fac ce vor.”

Mihai Nicolae: ”Faceți și voi ceva pentru omul de rând!”

Matei Ștefan: ”Dreptatea socială trebuie să fie o realitate, nu poți face nimic, dacă nu ai o pace socială.”

Cristi Dinică: ”Băăă, numărați-vă! că ăștia suntem, lăsați speranțele.”

Marius Torsan: ”Se poate să dispărem ca popor. Cum s-a întâmplat cu dinozaurii la glaciațiune!”

Septimiu Pan: ”Nu te apuci să soluționezi un denunț de ieri, cu prejudiciu 5 lei, pentru că te interesează persoana, când tu ai devalizări de instituții în lucru.”

Florescu Marilena: ”Când un judecător austriac elegant, îmbrăcat în frac, i-a chemat pe românii de la masa lui Eminescu, la petrecerea imperială ce avea loc în holul hotelului, poetul a reacţionat. Intenţionat îl confundă pe judecător cu un chelner, ca să-l umilească şi să arate că românii sunt de fapt stăpâni în Bucovina. ”Eminescu începu a-şi muşca mustaţa, semn că era iritat. Deodată vedem că ia paharul său golit de bere şi ridicându-l îndărăt după spate spre faţa avocatului, îi zise fără să se întoarcă la dânsul: ”Kelner! Un pahar de bere”.

Casian Balabasciuc: ”Iar pe Ţepeş cine-l cheamă/ Ca să facă el minuni,/ Când Poetul cel de seamă/ A fost dus între nebuni?”

Viorel Birtu Piraianu‎: ”Tocit-am al vieţii dar/ (…) trăim în cuiburi/ de mâhnire.”

Nadia Mihăilă: ”Este absolut de necrezut că atâţia oameni cinstiți şi cu bun simţ tac. Sentimentul că nu ne mai aparținem ne bulversează și ne desparte în găști.”

Octavian Lupașcu: ”Să umplem pușcăriile cu noi -/ Scăpam de foame și de voi./ Să nu ne mai

vedeți deloc!/ ''Viețași'' să fim, închiși pe viață,/ Să ne separe trainicele gratii.”

William Shakespeare: Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor,/ Decât să-l văd slăvit pe ticălos,/ Iar pe sărman de râsul tuturor.”

Ioana Burghel: ”Am obosit de-atâta viaţă!”

Dimineața aceasta este verde toată. Este vacanță, ar zice cineva. Nu sunt în vacanță, că țăranul nu este niciodată în vacanță. Țăranul autentic „prima dată și întâiași oară” merge să își vadă grădina. Puțini înțeleg de ce. Unii cred că vrea să vadă cât au mai crescut plantele - că plantele noaptea cresc. Un țăran nu trebuie să vadă zilnic cât i-au crescut pepenii sau roșiile, el știe că pe data de culege primul fruct. Eu, de exemplu, de "Constantin și Elena" culeg prima căpșună! Nu de aceea merge țăranul dimineața în grădină. Dimineața, o plantă îți arată suferința ei. Mulți nu știu să ude grădina, au decretat scurt: câtă apă dai, atâta rod ai. Dacă văd că o plantă are frunzele ușor galbene cred că nu are apă și nu că are prea multă. Dacă persistă gălbeneala, nu le dau aer să le salveze, ci le smulg. Țăranul autentic merge în grădină să vadă dacă o plantă sau un rând de plante are nevoie urgentă de apă. Semnul că este așa este pleoștirea frunzelor. Se apleacă să cerceteze dacă nu suferă și de altceva. Și, dacă tot s-a aplecat, smulge iarba la care ajunge cu mâna, că aplecatul îl cocoșează pe țăran. Când îl vezi cu un fir de iarbă în mână nu ai semnul că grădina lui nu are iarbă - cu iarba degeaba te pui, învinge întotdeauna.

    În dimineața aceasta am udat 2 rânduri, am udat cărând apa cu gălețile de la fântâna care se află la drum, am mers peste 100 metri de fiecare dată. Hopa-hopa, ușurel așa... Am niște boli grave și trebuie să fac pauze dese. În timp ce umpleam gălețile cu apă, un trecător mă privește ca pe o ciudățenie. El nici măcar nu apasă pe un buton să ude grădina, la el grădina se udă singură, electronic.

- Ce faci?

- Ce făceau și străbunii noștri! Ud cu găleata și am noroc că fântâna e la 100 m, ei cărau cu cobilițele de la capul satului....

- Romanii au fost deștepți dom'le, avea niște canalizări subterane...

- Romanii nu românii! Dacii noștri proști sau născut și tot proști au murit...

    A mers mai departe iar eu am gândit în sinea mea: Dacă erau deștepți, până acuma aveam toate râurile țării dirijate, prin conducte, la capătul grădinilor și apa era la gratis și la discreție... Țara cu 1000 de lacuri are așa ceva!

    În prima pauză sunt în plină ascultare a live-ului prietenului nostru Sabou, live cu care mă lupt să mă lecuiesc, dar live-ul mă înfrânge zilnic, mai rău ca iarba. 

    Și aflu ca îi lucrează creierul și când doarme, că, noaptea, creierul lui îi lucrează mai mult! Îl întreabă pe un privitor: „Tu știi ce e aceea... liniște?” Și mă întreb cum poate gusta liniștea un patriot înfocat, când în America „situația-i la cuțite”? Live-ul m-a întristat pentru că își sfătuiește admiratorii să îi lase-n lumea lor pe cei care sunt contra. „Nu încercați să-i convingeți, zice, ăștia pun piedici celor care vor să facă ceva. Fiecare vine cu ce i-a dat Dumnezeu, în acest război. N-avem timp de educație, câștigam și ne educăm pe urmă!”

    Aproapele meu îl soarbe din priviri și explodează: „Nu zice bine? Ce poți să îi reproșezi?”

- Zice bine, dar... prost! - îi răspund și merg să mai car 2 găleți cu apă.

    Ma gândesc la mine, cred ca sunt cel mai contra din această lume. Am, de niște ani buni, preocuparea de a cerceta și găsi o capodoperă literară printre contemporani. Nu sunt critic literar, că trebuie să ai școli multe pentru asta, dar am cercetat și eu, în felul meu, cuvânt cu cuvânt, cum căutătorul de aur prin nisipul din ligheanele găurite, dorind să mă bucur descoperind pepita cu pricina. Aflați că nu am găsit o capodoperă măcar, în timp ce critici renumiți au găsit cu miile. Probabil eu am o problemă, nicidecum ei, cum sunt tentat sa acuz. 

    Cred (am argumente lungi și sofisticate) că prostiile lui Sabou sunt exact cum zice el că sunt prostiile altora: „curate, scoase din mașina de spălat”!

 

Nichita a suferit ca toţi poeţii de o boală divină: filozofia. A gândi cu adevărat, cu o gândire devenită strigăt, înseamnă, în fond, a suferi.
Cuvântul trage după sine gândirea celui care-l spune. Prin cuvinte, suferinţa devine de două ori suferinţă (chiar şi din punctul de vedere al pietrelor el putea suferi). Pe urmă, cuvintele sunt părţi ale trupului, la fel ca şi ochii. Ele nu pot fi despărţite de trup, având rolul de a-l pune în legătură cu alte trupuri. Când spunea: «aş vrea să locuiesc în propriile mele cuvinte», nu dorea decât viaţa lor fără de moarte, nemurirea de care, parcă, era conştient şi la care, obsedat, a vrut să ajungă. Şi a ajuns!
’’Mi-a fost tot timpul foame în creier- zicea-, de ceva care nu e de mâncare’’. Într-adevăr, în piept a avut creier şi nu inimă.
«Ales al destinului » a readus în atenţie detalii capabile să stârnească interes şi pentru prezenţa autorului în vers, nu numai pentru vers. Forma cea mai adecvată lui a fost paradoxul strălucitor care declanşează uluire în lanţ. A creat imagini legând, prin diverse transmutări, lumi diferite în afară şi dinăuntru într-o viziune nouă, a simultaneităţilor.
«Cel mai neliniştit purtător de geniu al cuvintelor» a înţeles şi pătruns geometria limbajului călătorind în jurul ei, dincolo de limitele poeziei, după un orar al lucidităţii crude şi neiertătoare. Nichita Stănescu şi-a petrecut viaţa învăţând din răbdarea poeziei.

«Prinţ al poeziei române contemporane, caută în esenţă Adevărul (după cum spunea Eva Hrebincerova), iar această căutare doare ca o rană. Iese din lăuntrul său nedesăvârşit, cercetează realitatea obiectivă, ajunge la relativizarea destinului omenesc şi, deoarece nici în interiorul său, nici în afară nu găseşte perfecţiunea, se aruncă în lumea contrariilor şi a contradicţiilor. În descoperirile de sine şi a descoperirii lumii din perspectiva dorinţei unităţii, constată că aceasta este, nu trădează nici poezia, nici obiectul ei, nu trădează esenţa însăşi a cuvintelor, ci le dezvăluie şi, prin aceasta, se îmbogăţeşte cu înţelegerea lor (am încheiat citatul).
Literatura lui poate face fericită orice literatură a lumii, dar ea este şi va rămâne pentru totdeauna a noastră, a «Puposlaviei». Nichita se sufoca în propriul său eu şi, ceea ce îl caracteriza în primul rând era aversiunea sinelui faţă de sine, greaţa de unicitate. Ceea ce face mândrie altora, pe poet îl umilea. Spre norocul nostru l-a înlocuit pe Labiş, continuând cu ceva, de fapt cu un secund şi generos altceva, fiind o clipă atât de fericit imposibilă şi atât de imposibil de fericită a poeziei noastre şi va continua să existe în literatura noastră şi nu doar în ea.
Daimonul vine şi-i spune: "Fii!" Şi Nichita descoperă puterea verbului “a fi”. I se dă fiinţă şi el primeşte cuvântul care dă fiinţă. Şi îl dă mai departe.
Nichita a fost "un biet om în timpul vieţii sale", care a devenit un mare poet în biata noastră viaţă. «Eu sunt acel nu ştiu ce, acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, spunea, eu sunt acel organ nemărturisit de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile…" «Eu, care eu?- îi plăcea să-şi mai spună - un mut ridicol!». Şi nu va înceta să ne facă semne din noapte.
=====

notă: Acesta este un referat în care am cules în mare parte idei oferite de mass-media, pentru o prezentare omagială. Rămân dator lui Nichita să îi dedic cuvintele văzute prin propria-mi lupă.

Nu iubesc Patria, ci oamenii care o locuiesc. Dacă românii sunt deștepți, sănătoși și bogați, și România este la fel. Noi ne mândrim cu câte un geniu sau diplomă, dar valoarea absolută a țării este dată de numărul valorilor afirmate împărțit la numărul locuitorilor, pentru a da o cifră cât mai apropiată de 1.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Gilbert Dragoș Dumitru: ”Toate averile sunt făcute, culmea, de la stat, din impozite și împrumuturi. Uitați-vă acum la întregul țării, pe străzi, la vile, la numărul de mașini scumpe etc. Nuuuuu, este minciună că țara nu are bani, că țara e în criză. Este o manipulare adresată celor care nu își pot permite nimic.”
capitalismpepaine.wordpress.com: ”Doar cine produce banii unei țări are dreptul să hotărască cum sunt cheltuiți. Românii n-or să scape niciodată în mod pașnic de mafia care-i mănâncă. Pur și simplu e imposibil, pentru că mafia nu e doar infiltrată în instituțiile de stat: mafia este chiar Statul. Întregul sistem este construit intenționat pentru furt. Când vedeți un vameș, un inspector fiscal venit în control, să știți că e un bandit încă neprins. Un gunoi, căruia orice i-ați face, e o dovadă de patriotism. Pentru că fiecare leu care ajunge în buzunarul Statului, e un leu dat dușmanilor României.”
Ioan Rosca: ”Nu fură numai cei mari, ci și preafrumosul popor român, care rade fără milă, la ceas de zi, la ceas de noapte, fiecare cum poate rupe, lua și căra.”

Marin Bunget: ”Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută. Pentru ei, umilinţa, e şi surdă şi mută. În speranţă mai au doar bucată de pâine ce-o primesc când şi când, pentru ziua de mâine. Când din lacrima lor se ridică palate, nu mai ştiu că pe lume mai există dreptate.”
Constantin Sandu Milea: ”Adevărata istorie este ştiinţa faptelor care nu se repetă. Flacăra celei mai periculoase revoluţii care a existat vreodată pe pământ – revoluţia conştiinţei - va cuprinde lumea întreagă.”

Marian Malciu: ”Sunt un sărac în ţara mea bogată/ În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,/ În care munca mea a fost furată,/ În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt./ Sunt obidit de legea cea nedreaptă/ Ce libertăţi şi drepturi false a creat,/ Dar a urcat pe cea mai de sus treaptă/ Doar nonvalori ce viaţa mi-au înveninat.”
Casandra: ”Justiția ține balanța într-o mână și sabia în cealaltă. Dacă îi iei sabia, rămâne o precupeață! Iar când măsluiește balanța, rămâne doar un călău.”
Cristian Dicu-Sava: ”Mulți sunt în viață numai fiindcă este ilegal să-i omori.”
Ion Proca: ”Ne-am înstrăinat cu totul. O parte de vină o are și Televizorul și Computerul. Dar nu înțeleg cine-i interesat să distrugă Omul din noi? Și mă prind la gândul că ”ne-adunăm grămăjoară ca într-o icoană”, vorba lui Vieru, numai în momente de grea cumpănă, pe la înmormântări și atunci, în loc de cuvinte tânguioase, avem capăt de vorbă pentru zile și săptămâni. Am ajuns de unde am pornit. La peșteră. Și-i întortocheată. Iar capătul nu i se mai vede.”
Cezarina Adamescu: ”Oamenii nu mai au nevoie de cuvinte. Le sunt de prisos. Lor le ajung gesturile. Sau numai intenţiile. Gesturile răsunătoare, televizate, mediatizate - dacă se poate pe toate canalele. Nimeni nu mai acordă nici un micron din timpul lor unei manifestări culturale de excepţie. Ori, în grabă şi cu nervozitate maximă, din convenienţă, vin la astfel de manifestări, dar stau cu ochii pe ceas în mod jenant, se grăbesc ori întârzie şi pleacă mai devreme de sfârşitul manifestării. Ce vreţi, sunt fooooarte ocupaţi. Cu tot felul de mărunţişuri, care, în ochii lor devin esenţiale. Mă rog. Dar cea mai penibilă frază pe care o auzi de pe buzele tuturor este: N-am timp! E de prisos să spun ce ecou are această frază în urechile şi în inima celui care a depus o muncă istovitoare pentru a da la iveală o operă de artă, un tablou, un cântec, o carte. Adresantul este atât de grăbit încât nici nu ai timp să-i explici despre ce este vorba. Ţi-o taie, răspicat: N-am timp! Mă grăbesc. Trebuie să fiu la... În fine, nimeni nu are timp. S-o fi comprimat timpul în asemenea măsură încât nimeni nu-şi mai poate rezerva fie şi câteva secunde pentru sine? E o alergătură turbată, care-ncotro. După ce?

Societatea civilă reclamă că Statul nu face ce trebuie cu banii publici şi nu soluţionează problemele oamenilor, crede că ar trebui să spună: am colectat atât, am împrumutat atât, iată ce-am făcut cu banii! Ai noştri se uită de sus şi persiflează alte state, în loc să ne comparăm cu ele. Nu s-a facut nici un pas înainte, ca cetăţeanul să simtă că are în apropierea sa forţa şi ordinea. Astfel, un agresor a intrat în amiaza-mare peste o familie, a bătut femeia, a bătut bărbatul, le-a luat copila de 12 ani şi a dus-o cu forţa la el acasă. Avem doar discursuri politice care ne prostesc în faţă, se spune întotdeauna "vom face", dar nu se pune nimic în aplicare.
La alegeri, autoritățile stau legate la ochi (dar cu buzunarele larg deschise!), să nu încalce legea, care-i obligă, totuşi, să ia măsuri dacă au cunoştinţă despre o ilegalitate. Un om al puterii îşi trage partea cea grasă din sacul comun vânzând unui spital, din magazinul propriu, fotolii de 27 de ori mai scumpe.
La ştirile lumii apare tot mai des cuvântul "sclav". Pe plantaţii, lucrătorii sunt lăsaţi să doarmă pe câmp, fără apă şi mâncare. Politicienii fac toate lucrurile pe genunchi, nu colaborează, toată ziua se gherăie-n public. O avocată renumită nu crede în statistica ce spune că a scăzut infracţionalitatea, fiindcă vede cu ochii săi, iar analiştii privesc îngroziţi preţurile şi spun: "N-au cum să mai crească - piaţa-i îngheţată de criză".
În acest timp, într-un alt colţ de lume, o mămică este trimisă (de Stat!!) la plimbare două ore şi i se trimite o bonă, ca ea să nu înnebunească stând numai în casă cu copilul. Ai noştri se plâng că ne pleacă doctorii, iar profesorii nu vor la sate, dar nu pun elementara condiţie: te şcolesc pentru că am nevoie de asta şi asta, primeşti? Un om de televiziune observă pe drept că "specia umană este avariată rău la mansardă".
Da, pasăm politicienilor răspunderile proprii, iar marelui Creator grijile considerând, probabil, că pământul este al Lui şi nu al nostru. Ne recunoaştem doar trupul, femeia, copilul şi cei patru pereţi. Frica interioară n-o avem de şefi, ci de moralitate. Avem frică de absolut. Ne este frică să devenim buni fiindcă ne complacem încă în „aşa şi-aşa”, visăm mai binele, dar înţelegem acest nou orizont ca o casă în care să fim primiţi aşa cum suntem: neschimbaţi. De aceea ne şi merităm soarta când cei puternici ne umilesc.
Să construim instrumente şi să urcăm o treaptă. Haideţi să lăsăm în urmă animalul din om.

Portret de movilean
Este tare emotivă, şi-a acoperit faţa cu mânuţele, lasă să i se vadă numai ochii: mari, nu neapărat curioşi, poate copleşiţi de ce văd. Numai că nu sunt ochii ei, ci ai tatălui sau! (“Ai ochi mei, pârlit-o!”) Aşadar, este „fata lu’ tata”, alintata!
Caracterizarea generală a cunoscuţilor săi este frumuseţea. La care ea se cramponează cerebral: Dacă merit tot ce este mai frumos, de ce nu primesc?!
Creşterea îi este controlată de doi antrenori: unul o încurajează (“bravo, mergi din ce in ce mai bine!”), fără să ştie dezastrul de pe carnetul de note, altul o mustră dulce când o cam prinde că nu doarme pe la nişte ore “când copchilaşii fac nani”!
Provoacă la efervescenţă încât va ajunge un lider de acţiune şi opinie.
Cred că locuieşte aproape de lac, dacă ni se înfăţişează deseori gânditoare, ca o salcie pe malul unei ape sau pe gheaţa acesteia, care ar scufunda-o, dacă ar plesni, doar până la glezne. În fotografiile sale predomină umbra: ea, la limita descifrabilului, cu faţa spre răsărit. Se scoală de dimineaţă (dacă admiră răsăritul!) aşa că, potrivit proverbului, departe va ajunge.
Îi plac jurămintele de iubire, dar pe furiş, să nu se prindă mătuşica.
Este prezentă în tumultul tuturor trăirilor, dar nu spune „prezent”, să nu deranjeze, doar arată două degeţele în fundal.
Mereu îşi propune să nu mai fie încăpăţânată cât să rămână singură. Fuge chiar de singurătate, că ştim noi cine ne tămâie, o prietenă o îndeamnă să fugă la Anticariatul de noapte, dar nu acceptă nici în joacă să nu fie cu nimeni în jur. Cum altfel? De-abia a descoperit cuvântul „te iubesc” şi-l revarsă în valuri asupra familiei (“te super iubesc, te iubesc enorm de mult, tata!”)
Am descoperit astăzi o lume a fetelor în care teiubescul este spus cum se respiră. Poate chiar prin el se şi respiră! Virtualul a inventat inimioara roşie. De atunci, în satul ei, iubirea se măsoară după numărul de inimioare roşii dăruite. Olguţa, din „La Medeleni”, a primit „te iubesc” scris pe o întreagă uşă. Tot aici, băieţilor li se declară, de la varstă fragedă, mai în glumă, mai în serios: te-am pupat de portofel. Periculoasă cale, pentru că îi obligă să cultive roşii la greu, să aibă fetele unde pupa!
Pe băieţi îi încearcă aşa, mai pe ocolite. Face sondaje, instigă la mărturisiri şi aprecieri. De altfel, în ziua de azi, cu emancipările ajunse până la incifrare, relaţiile se încheagă după multe încercări şi introspecţii. Intr-o fotografie, cineva, pe care-l place, admiră zăpada (“Ce zăpadă era anul trecut pe vremea asta”), la care ea intervine cu arţag: „Bine că ai văzut decât zăpada!”
Fătuca pusă aici sub lupă învaţă despre viaţă, învaţă încontinuu luând ce e mai bun de la fiecare, apoi scrie pe peretele personal câte o concluzie. Are deja unităţi de măsură în ce priveşte fericirea (”Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci!”), prietenia („Prefer să am duşmani sincere, decât prieteni falşi”), evoluţia personală („Important nu este cum te văd alţii, ci cum te vezi tu!”), iubirea chiar („Iubirea nu trebuie să fie perfectă, trebuie doar să fie adevarată”). Face faţă provocărilor ştiind ce se petrece într-o propoziţie, o încearcă şi poezia („Prietenia dintre noi să n-o lăsăm să piară/ să fie ca un vis frumos al anilor de şcoală”). Dar… atenţie, ca orice femeie inteligentă, trece printre vieţile masculine cu... lama unui fulg mângâietor!

 

M. I. B.: ”Cred că românii suferă toţi de paranoia! TOŢI! Şi se mai cred şi importanţi, pe deasupra! Doar nişte rataţi care nu mai au pe cine da vina... Şi nu e lipsă de patriotism, e crunta realitate!”
Adică sunt eu vinovat că nu am un sistem de sănătate care să mă respecte şi să mă îngrijească, un sistem de educaţie care să mă educe, un sistem de apărare şi o justiţie care să mă apere? Sunt paranoic, dacă arat cu degetul oamenii care colectează bani de la popor şi sunt plătiţi să facă ce trebuie? Doar când un om din ţara asta se va "crede important", important ca fiinţă umană, va fi semnul că începe oprirea căderii noastre în hău!

Oameni responsabili cer abandonarea investiţiilor care ţin de achiziţii ale Statului, să le avem doar pe cele care antrenează mediul de afaceri - infrastructurile. Adică... şoselele!
Da, şoselele sunt minunate, e o plăcere să mergi desculţ pe ele în căutarea unui loc de muncă!
Într-o pustietate de sat a luat foc o vilă şi s-au auzit imediat nemulţumiri că au ajuns greu maşinile cu apă fiindcă nu era asfalt. Iată un motiv să asfaltăm urgent spre toate vilele, întrucât mâine-poimâine vor lua foc şi trebuie să ajungă repede pompierii!
Nu contează că de 50 de ani strada unde m-am născut şi am crescut eu nu a primit măcar câteva remorci cu pietriş! Să facem şosele spre vile, fiindcă barosanii din ele vor funcţiona... "osmotic" (citat Cristian Diaconescu) şi ne vor salva de la sărăcire. Tu, Ioane, vei deveni, Ion al curţii... Tu, Gheorghe, vei deveni Gheorghe al curţii.
Tu... Cititorule... ce vrei să devii?

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Pintea Izvoran: ”Dacă trebuie să tăcem și să răbdăm toată această lume adusă în chinuri și-n faliment, toate aceste asupriri, se alege praful de copiii și nepoții noștri. Avem milioane de bolnavi cronici, avem un milion de femei transformate în prostituate. Și… trebuie să răbdăm?

Radu Pralia: ”Este atâta prostie încât câteodată îmi vine să-mi înjur părinții că m-au născut în țara asta.”

Xi Jinping: ”Nu vom abandona nicio familie pe calea edificării societăţii cu o viaţă decentă. La cumpăna dintre ani, mă gândesc cel mai mult la populaţia săracă. Doresc să ştiu dacă ei mănâncă bine, dacă locuiesc în condiţii satisfăcătoare şi dacă pot petrece Anul Nou şi Sărbătoarea Primăverii în bucurie. Întreaga societate trebuie să se preocupe şi să aibă grijă, în continuare, de populaţia săracă şi cea aflată în dificultăţi, pentru ca şi mai mulţi locuitori să beneficieze de roadele reformelor şi dezvoltării şi să ducă o viaţă şi mai fericită.”

Simona Dumitru: ”Trândăvia este păcat de moarte. Dacă vrei să îți salvezi sufletul, MUNCEȘTE. Dumnezeu a muncit 6 zile și s-a odihnit doar una. Papa scrie: "Munca este un lucru bun pentru om - pentru umanitatea sa - pentru că prin muncă nu numai transformă natura, adaptand-o nevoilor sale, dar se împlinește că ființă umană și, într-un sens, devine mai om".

Marinescu Ioan: „Toate marile proprietăți sunt rezultatul unui furt” (Karl Marx)

Ali Baha: ”Toți marii producători de petrol s-au înțeles să taie producția pentru că e de toată jena la ce preț a ajuns să se dea barilul de petrol. Asta se cheamă cartel. Ăla care, în mod normal, e ilegal.”

Teodor Doru Stoian: ”O maică stareță zicea că „pe lumea asta mare Dumnezeu ne ține pe toți. Dacă leneșul nu l-ar plăti pe sărman să care apă, acesta nu ar avea ce mânca. Minunate sunt Căile Domnului!” Biblia spune să MUNCEȘTI, nu să o duci mai bine. Munca nu e scop în sine. Scopul este ca omul să o ducă mai bine, sub aspect material și spiritual. Lăcomia și individualismul exacerbat sunt o problemă gravă. Creștinește, trebuie să cultivăm unitatea în diversitate. Strict economic vorbind, nu asistații sunt problema gravă a României, ci evaziunea, corupția și proasta organizare, plus multă risipă, inclusiv a celei mai prețioase "resurse" din univers: Omul.”

Bogdan Duca: ”Biblia spune că munca este pedeapsă pentru păcat. Or… nicio pedeapsă nu e virtute. A munci, ca scop în sine, duce la dezumanizare. Avem tehnica şi resursele necesare să nu trebuiască să ne temem de sărăcie şi nici să muncim. Printr-o redistribuire onestă a resurselor lumii şi ţinând cont de progresul tehnic, putem să ne dedicăm viața lucrurilor plăcute - care pot presupune şi efort, dar un efort plăcut. Însă noi alegem o etică a muncii, prin care cuantificăm umanitatea în funcţie de cât munceşte, aşa cum alegem, prin convenţii sociale, să avem o viaţă mult mai complicată decât am putea-o avea pe datele normale. Tot ce trebuie făcut este să ajungem la un minimum necesar pentru fiecare dintre noi - casă, masă, îmbrăcăminte, servicii sanitare de prevenţie şi de tratament pentru ceva boli, minim pe care să îl oferim prin redistribuirea bunurilor. Irosim mâncare ce ar putea să hrănească bine două lumi, nu una singură; încurajăm o etică a muncii în care e bine să dobândeşti averi mai mari decât îţi trebuie, chiar dacă asta se face cu preţul sărăciei oamenilor, pe care, pentru pansament etic, îi catalogăm ca fiind "leneși" şi "asistați".

Rodica Danu: ”Viața ne-a devenit un labirint... al morții. Ne păzim de adevăr cu-nverșunare și ne-am făcut, că e mai simplu, din urcuș o… vale.”

Damian Marian: Să desființăm instituțiile ce și-au dovedit, prin membrii sau escrocii din ele, inutilitatea: Curtea Constituțională, ca instituție, este inutilă; să dispară poliția locală, este inutilă; să dispară obezul S.R.I., este inutil (ofițerii patrioți să fie repartizați în instituții strategice); S.I.E. să fie purificat - fosilele din el să fie excluse.

Omul sărac să se mulţumească cu foarte puţin
conştientizând că organismul nu are nevoie de a avea, doar animalele nu-şi construiesc palate cu frumuseţi şi provizii. Să înţeleagă că îmbrăcămintea are doar rolul să protejeze trupul de frig şi mizerii. Corpul nu are nevoie de mâncăruri unice şi special gătite, ci de nişte nutrienți, care se gasesc în natură în multe feluri comestibile şi la îndemână. Evoluţia pe scara lui “a fi” începe cu normalitatea de a te hrani cu apă şi lumină, care se găsesc gratis, fructe şi ce oferă natura ca vegetaţie, deci nu e nevoie să devii sclav pentru o farfurie cu mâncare. Odată înţeles acest mod de viaţă, putem identifica performanţele care te fac deosebit de ceilalţi, unic chiar. O performanţă poate fi levitaţia, respectiv învingi gravitaţia şi te deplasezi zburând. Omul mai poate căpăta înfăţişări diverse, din categoria regnurilor animal şi vegetal; se poate teleporta în timp şi spaţiu, chiar dincolo de moarte şi veni înapoi; poate citi gândurile şi comunica prin ele; poate schimba fenomenologia naturală a lumii, prin forţa cuvgândului; îşi poate opri îmbătrânirea şi moartea. 

Pot eu acestea, poate cineva? Este nevoie de mult timp, dar este direcţia de evoluţie a lumii. Să nu uităm că avem acelaşi adn cu al plantelor, că există meduze care trăiesc fără lumina şi nu mor, ci redevin pui, că în "Peştera Movile" s-a dezvoltat viaţa într-un mediu cu sulf, ucigător pentru toate fiinţele pământene vii, că există peşti şi insecte care îşi schimbă culoarea şi forma, că raţele au instinctul apei, câinii al orientării şamd. Consider că, dacă oamenii săraci ar face pasul de a se mulţumi cu ce le oferă natura şi de a nu-i urî pe cei care vor să fie fericiţi acumulând valori materiale, ar putea împinge civilizaţia înspre punctul zero al normalităţii. Spre acest punct trebuie aduşi şi rătăciţii care au luat-o pe calea greşită a acumulărilor de valori materiale, calea mâncătoare de timp, dar ei nu pot fi aduşi decât primiţi cu infinită iertare şi iubire. Iată paşi aproape imposibil de făcut. Soluţia omenirii, paradoxal, aparţine celor mulţi şi săraci, nu trebuie decât să nu mai jinduiască la poziţiile sociale ale celor avuţi.
Concluzie: dacă omul realizat în lumea strâmb alcătuită se exprimă inteligent, voind să fie şi înţelelept, el nu poate fi decât un reprezentant valoros al lumii sale, nicidecum al Universului determinat de vieţuirea prin a fi.

Astăzi trebuie să plouă o jumătate de oră. Pe la şase. Dacă nu va ploua, mă gândesc intens să invoc venirea ploii. Este tare cald, vecinii mei au pus, mecanizat, porumbul, eu doar 6 rânduri, cu mâna. Este un chin, că trebuie să-l ud cu vreo 10 găleți cu apă, să sparg bolovanii şi de abia atunci să fac cuiburile, pe care le ud şi pe ele, pun treiboabele şi le acopăr cu câte un pumn de ţărână din gunoi fermentat.
Sunt strigat la masa unde mă aşteaptă cuminţi şi aliniaţi căţeluşul meu, crescut în iarna aceasta - un maidanez - şi doi flămânzi din vecini. Am nişte sos în farfurie, mânjesc nişte pâine cu el şi arunc fiecăruia câte o îmbucătură, pe care o prind din zbor. Soţia mea aduce pe o salatieră, ca pe un trofeu, ultimul măr murat al iernii, îl taie felioare subţiri şi ochii i se umplu cu lacrimi. Cu vocea sugrumată de emoţie, povesteşte:
- Mărul acesta mi-a trezit o amintire tristă. Eram mică. Tata făcea mături şi mama mergea mulţi kilometri cu ele-n spinare, până la târg, să le vândă, pentru a avea ce pune, o vreme, în oală. În ziua aceea m-a luat şi pe mine. Eram nemâncată de nu ştiu cât timp, era cald, ca acuma, şi... am leşinat în târg! Ţipa mama, au adus oamenii apă de la o cişmea şi m-au stropit. Un om din mulţimea aia a privit lung cum îmi reveneam pe un petec de iarbă şi a întrebat dacă mâncasem ceva. Omul acela vindea mere murate şi… mi-a adus un măr, exact ca acesta din farfurie. De la mărul acela mi-am revenit pe picioare. Din cauza sărăciei de care voiam să scap neapărat, m-am apucat să învăţ cu ambiţie. In faţa geamului bordeiului nostru aveam o canapea ca asta, poate mai lată cu două degete. Îmi făcuse tătuca o băncuţă şi acolo mi-am făcut lecţiile, până în clasa a VIII-a.
- Ce trebuia să se întâmple ca tu să nu mai suferi de foame?
- Ceauşescu nu dădea ajutoare, ăştia mai dau 2-3 lei... Nu ştiu! Aşa a vrut Dumnezeu cu noi! Tata era tare bolnav, zona era una aspră, de deal, fără apă. Gradină nu se putea face, în schimb creşteau merii. Acum satului i se zice Poiana Mărului, înainte se numea Vârâţi, că noi eram vârâţii dintre două dealuri...
Au ascultat povestea şi câinii. Nu mă supăr pe ei că nu au înţeles nimic.
Curios este de ce vecinii mei, de altfel înstăriţi, nu le dau nimic să mănânce?
În viaţă nu trebuie să ai decât atâtea lucruri pe care le poţi îngriji.

Scrie ceva, Nicolae...

A scrie înseamnă a vorbi și începe cu a te întreba, continuă cu a răspunde și sfârșește cu o alegere interioară prin care te solidarizezi radical cu adevărul ori devii prudent cu minciuna.  
Unde sunt, totuși, oamenii? De sute de ani nu prea știm unde au fost, încât putem bănui că oameni nu mai sunt. Nu au fost când a fost tras pe roată Horia, când a fost sfârtecat Doja, decapitat Brîncoveanu, când au fost trădați mai toți conducătorii lumii. 
Scriu, fiindcă a scrie despre oameni și țară, a scrie cu iubire, înseamnă a fi patriot. În aceste zile chiar se încheagă o forță a patrioților. 

Întrebând unii cine sunt patrioții, răspunsul a fost: securiștii buni. Cine altcineva, dacă... nu mai sunt oameni?! 
A tăcea înseamnă a cunoaște. Omul trebuie să atingă întâi nivelul de a ști, apoi să se manifeste. Dumnezeirea fără manifestarea dumnezeirii este nulă. Taci atâta timp cât știi că nu știi. Dacă știi și nu îți bați capul cu proștii, ești mai prost ca ei, întrucât ei, când vor ști, s-ar putea să își bată capul cu cei care încă nu știu. Dacă te manifești ca știutor, îți asumi riscul confruntării, al rănirii sau știi și mori. O înțelepciune biblică spune că, dacă primești suferință pentru binele făcut, devii plăcut Creatorului. A împărtăși experiențe de viață, trăite sau aflate, pentru care ai risipit efort și timp, înseamnă a ajuta aproapele să nu greșească, îi economisești timp și efort dându-i timp și liniște, iar asta înseamnă să dăruiești viață, să fii mic dumnezeu.
Când cineva te face prost, este un semnal că ceva este în neregulă cu el sau cu tine. Dacă este cu el, ai obligația să îi arați unde greșește. Altfel crede că e în posesia adevărului și va continua să se dezvolte greșit. Inteligenții totdeauna se corectează, ba chiar simt nevoia să îți devină prieteni. O lume cu mulți proști nu este o lume frumoasă. A tăcea, când este ușor să demaști greșeala, te face complice la răul lumii. Biblia somează: cel care știe are obligația să spună, să arate de 3 ori drumul corect. În fond, ce este viața? O trăire într-un spațiu oarecare. Dacă există obligația nescrisă ca orice om sa producă mai mult decât consumă, există și obligația ca lumea în care te-ai născut, până mori, să o faci mai frumoasă. Copiii creați și dezvoltați egali cu tine, ca inteligență și bunăstare, nu este o obligație îndeplinită. Dacă taci, nu contribui la desăvârșirea echilibrului lumii. Dacă te izolezi și faci frumosul și binele doar în pătrățica ta, ești un egoist rupt de lume - iei și nu dai nimic înapoi.

Lumea are sau nu are sens. Când are sens, soluțiile bune oferă individului mai multă libertate și mai mult timp liber. Când muncești pentru tine, obții un rezultat cu o încărcătură emoțională pozitivă. Nefericirea muncii este problema, nu neapărat răsplata materială

 

.

Î ncercări umoristice:
1. La o întâlnire a Cenaclului Decantat, INcert al BAnalilor Rapsozi a
citit G. L., “Sexsonete”. Întrucât a lipsit “el, Mitică”, am făcut eu
sex-epigrama:
Nemergând la fete
Scrie sexsonete
Şi ar scrie-ntr-una,
Dar... îl doare mâna!

2. Soţia unui duminical a născut un… băiat. Supărare mare fiindcă i s-a spus în două rânduri (şi de la Buzău, şi de la Bucureşti) că va avea o… fetiţă!
Competenţe medicale
Cum a rămas însărcinată
La ecograf fuga a dat
Şi a aflat că va fi fată,
Dacă nu, precis… băiat!

3. Pe internet, poetul Z.A. afirmă: “Vreau să transform copacii/să scot din ei toţi dracii…”

Am intervenit:
Baroane,
Şi ce-o să faci
Cu ce-o să scoţi din milioane…
De copaci?

4 Glumă?
De-ntâi april fu mare-aglomeraţie
La uşa celor care bine-au mai trăit!
Cic-ar fi dat guvernul, plebei, o somaţie
S-obţină act că încă… n-a murit!

 

5 În ghete, de Sf. Nicolae:
Mi-a adus moşul în dar
Un set de prezervative
Ne-nţepate, chiar active.
Lui i-au rămas... mari!

 

6. La Bloc:
Vecinaşu' de la patru
Scârţâie de-o oră patul,
Trenurile înspre gară
Fluieră de se omoară,
Smiorcăie născuţii toţi -
Închide ochii, dacă... poţi!

 

7. Justiţia:
La noi, războiul se termină-ndat',
Când tata-i procuror şi fiul avocat.
Disputa este la ureche floare
Atunci când mama e… judecătoare!

 

8. Urare:
Celor care l-au minţit pe Ceauşescu
Să le aducă mosu’ unşpe purceluşi:
Unul din ei să fie din cărnescu,
Iar ceilalţi zece… jucării din pluş!

 

9. Graţiere
Sunt condamnat la zile grele
C-am luat viaţa prea uşor.
Şi-aştept de-atunci o graţiere
La “tentativa de… umor”!

10. În campania electorală:
Să scriem cereri, ei ne-au dat un pix,
Dar şi brichetă viselor nearse.
Ne-au dat sacoşe goale şi-au promis,
De îi votam, o să primim şi... plase!

11. A invata sau a nu!

Când cel ce știe face treaba performant

Nu e chemat, de e un post vacant,
Și-i preferată diploma de fals expert,
Atunci... e în zadar să fii deștept! 


12. Stelica Romaniuc:
"MĂSURI ANTICOVID ÎN BUCUREŞTI
Se închid, confraţi, de mâne,
Crâşmele din cartier,
Numai una va rămâne…
În birou la premier."

Replică N.T.:
Și-nca una,

Îl desfid! 

Că-s furtuna

Ce nu crede în covid!

 

13. Lui Tudor Gheorghe, cel care a atins sufletul romanilor cu versurile: “Doamne, fă, dacă se poate, / să nu fure nimeni timp de-un an, / în această ţară cu de toate, / şi... vom face Rai din Bărăgan!”, tot cel care a spus: "Puteți muri liniștiți cei nevaccinați. In concertul meu - doar cei vaccinați": 

Doamne,-auzi? Te roagă România,

Ia din Tudor Gheorghe tot veninul,

Că, de când îmbrățișează pandemia... 

Vrea să ne omoare cu... vaccinul!

 

14. La distihul  ”Un măgar cu carte-n spate

N-o să fie-n veci Socrate” -

Am adăugat:

Dar, fără carte, un măgar,

Va fi ales pe veci... Primar!

 

15. Protestul  Fermierilor:

Au mers c-o jalbă și cu acu

Să le-o rezolve Ciolacu.

Iar el le-a dat, să nu stea-n frig,

Gaura de la covrig.

Tudor Arghezi observa că "tot ce se poate spune despre lume încape într-o carte" iar Jules Verne visa la o "carte mare ce ar putea fi scrisă cu tot ceea ce se cunoaște". Întreb elita culturală de ce nu avem această carte? Plătim o armată de păzitori de cărți care nu au fost puși să selecteze din toate filele din gestiune, pentru neuitare și patrimoniu al cunoașterii umane, acele esențe ale meditațiilor meșterilor cuvântului, în fond învățături menite să îndrepte cititorii spre evitarea alegerilor proaste din viețile lor. Trebuie făcută ordine în literatură, oferită publicului cam la kilogram, fiindcă aceasta atentează concomitent la nisipul limitat din clepsidrele cititorilor și blochează, cu volumul său, culoarul de afirmare valorică.

 

Actorul Ion Lucian cere un sacrificu pentru stimularea culturii, să se schimbe mentalitatea. Mărturiseşte: "Misiunea a fost să fac un om fericit şi, când văd oameni atât de nefericiţi, îmi dau seama că nu mi-am făcut datoria!"

FILĂ RUPTĂ DIN FACEBOOK  (ruptă de iubita mea, Liva)

Vălelei, e opt ceasu'! Fac oleacă de fugă pe feisbuc. 

Cred că foarte mulți își pregătesc locuri prin munți să se retragă, să se ascundă. 

Se pare că Premieru' a fost forțat să-și deie, "cu demnitate", demisia. Ia uite-l, na! Stă supărat și își sprijină fruntea. Pleacă-n șomaj. I-au pus ăștia-n poză și pantofii sparți de... vagabond!

Tolontan și-a-nfipt di tăt dinții-n curu' AUR-ului. Pisicile miAURă p-afară. De foame și ger. 

Mihaela Mihai, cântăreața cu salcia la mal: "Toți aleșii sunt speriați că trebuie să guverneze!" Boc Aurelia: "După ce ați obligat românii să stea în case, acu sunteți bosumflați că de ce nu au ieșit din case să vă voteze?" Adevăru e că nimeni nu recunoaște că poporu' s-a săturat de minciuni.

Cronici pe bune: "Șoșoacă îl întrece și pe Vadim în extremism". Știu unu pe care nu-l întrece nimeni!

Fii atent ce poat' să zică Angelica Herchelegiu: "Vom avea 4 ani de toată jena". O susține Edmond Manda: "Cu PSD a fost plictisitor? comedia devine... dramă!" Eu cred că vom avea curățenie generală. Lumea nu pricepe că ființa asta a șters lacrimile poporului?! Unu explică cinic: "Șoșoacă va avea o sală mai mare pentru... circul ei." Altu crede că "mahalagismul ține la români". Numai Edi Negrilă ar mângâia-o: "Este persoana care te obligă, te provoacă și te-mbie s-o întâmpini doar cu vorbe dulci!" Doamne, de ce o consideră așa lumea? Vor ca ea să tacă și,-n Parlament, să se voteze doar ce vor ei? Cred că este era proștilor în toate partidele. În sfârșit, a apărut cineva care gândește ca mine: "Dar voi ce-ați votat, mă? de ce să nu încercăm și altceva, să vedem dacă e mai bine?" 

Stai să-ți citesc o poezie fenomenală? I-am dat like să mă pot duce după ea. Mai bine du-te tu la Rodica Cruceanu să ți-o iei și s-o pui în biblioteca virtuală, mie mi-e greu cu... "pestu". Multă lume e prietenă cu ea, tu de ce nu ești? Am uitat - nici nu puteai fi, că îi dădeai în cap cu critica. De-aia nu te apreciază nimeni, că tu nu apreciezi pe nimeni!

Opa, Catrina! A venit fără s-o mai caut: "Da, da, da... Trump are toate motivele să declare legea marțială". Au descoperit ei apa și întunericu. Măi, de ce de-abia acuma? Ce fel de instituții sunteți voi acolo, cumva... ca la noi? Când i-o termina Tramp p-ai lui, o să s-apuce și de noi. De-abia aștept!

Cătălin Berenghi, cel susținut de Q: "Guvernul a căzut fix după 40 zile, cum a zis Daniel de sf Basarabov." Foarte bine! Guvernu interimar are puteri limitate, nu are voie să dea ordonanțe. Să stea interimar până se termină pandemia! Toate astea îmi încălzesc sufletu'. Dă, Doamne, să nu vină alt guvern terorist!

Cineva o citează pe Șoșoacă: "Ne vor lua cu armata, ne vor duce ca pe vite la moarte!" Astea, cică-s fascistoide. Bă, golanilor, or să ne omoare ca pe indieni. Românii sunt la rând, nu simțiți mersu? cum adică, măi, chiar ne-a vândut animalu-ăsta? România trebuie golită?! Iar Catrina. E la fașe cu Sabou, l-a băgat pe "clipă": "Știi cum e să fii clipă din clipa lui Dumnezeu?  Ți-am fost dragă și nu-ți mai sunt. Nu fi dictator spiritual, nici oculta nu face asta!" Îl mângâie... oare? 

Tot Catrina. Ar putea scrie o carte cu ce zice: "De la mine către tine, Cornele. Prea lovești în toți crezând că te înalți pe tine. Prea toți sunt idioți, numai tu Geniul din Carpați! Cineva a dat comanda să te lase să te manifești, altfel erai legat demult. Tu nu riști nimic. Ești protejat și plătit. Cui slujești?" Aseară Cornel a zis că dă 2000 lei/lună numai pe țigări, dar nimeni din casa lui nu are o muncă. Iată cum, din certurile prietenilor, aflăm caracterul omului.

Unu... dansează! Ori de frig, ori c-a-nnebunit!

Brr, e cam frig în casă, mi-ar trebui un cap într-o căciulă, da' nu-mi găsesc căciula. Te rog frumos, mi-o dai p-a ta?  Mai bine mă opresc și mă bag sub plapumă. Dacă n-or sări arafații gardu-n ogradă, cu vaccinu, ne-ntâlnim și mâine. Cine sare primește un pietroi direct în moalele capului!

Dacă alegi să fii fericit câștigând bani, normalitatea este să faci ceva cu mâinile tale și să te bucuri doar de rezultatul muncii mâinilor tale. Banii vin din înstrăinarea rodului muncii tale. Dacă ceea ce faci este solicitat și timpul și mâinile tale nu fac față, atunci apelezi la un ajutor, adică împarți afacerea cu cineva urmând ca tu să beneficiezi și de jumătate din ce face el. Dacă tot mai trebuie oameni, că exista cerere, 100 să zicem, îți faci 100 de parteneri de afacere, urmând ca tu să beneficiezi de 100 de jumătăți de câștig realizat de fiecare. Aici nu încape mila, deoarece fiecare muncește și se bucură de rodul muncii de partener și nu de om cu ziua sau sclav. În realitate avem relații anormale între întreprinzător și salariați, în numele unei organizări tacit-abuzive prin care se invocă cererea și oferta. Industrialismul, început prin anii 1500, a făcut ca întreprinzătorii să speculeze oamenii și piața în beneficiul lor, ceea ce a condus la o economie mondială care nu mai slujește omul.

Deschid feizbucu, să vedem" -  își începe aproapea mea ziua aceasta, de sfânta Filofteia, când tot omul face fapta ceea ce-o face omu cu femeia, vorba poetului Gheorghe Tomozei. 

O ascult și m-apuc să scriu ce zice.
- 7 decembrie: prima ninsoare-n oraș - "zăpada acoperă toate mizeriile abia supraviețuirii.”  Floriana Jucan: "Există Dumnezeu, vă rugăm să ne scuzați: câștigăm și când furați!" Diana, 'n Parlament, o să răstoarne toate putreziciunile! Badea, criminalu cu care mă duelez io. Nu mă interesează hectaru' tău de cuvinte. Ha! Încep pufăielile, Iohannis nu mai are spor! Ce m-aș bucura să-l deie jos!
Tu ce zici, Ionescule? Ziaristu-ăla forțos văz că nu zice nimica, așteaptă să-i vie lumea pă laiv! Hai, ma, zici sau nu zici? Hai, că-s grăbită! Hai că zice, da' zice-ncet de tot. Nu-nțeleg, că vorbește ca huia-n târg. Poartă un bărboi cu dânsu'! Apăi... dacă te apuci să-mi citești... pa! Unu zice că nu puteam să votăm.  Una: "Iar m-am pișat pă el de vot!"  "Singura victorie e scârba a 70% dintre români". Fiecare-și manifestă propriile nemulțumiri. Sau mulțumiri. Ailioaei postează tot înainte cu... AUR-u'. "Succesul AUR este expresia nemulțumirii, este furia poporului". Scrie clar: furia poporului. Bă, cu asta să nu vă jucați! Ăștia cred că n-au mai furat, ori că s-au temut, ori le-au confiscat americanii serverele.  Primaru' nostru-i pe val! Cred așa: nimeni nu mai are tupeu' să facă ce s-a făcut.  Ia să vedem Răzvan Constantinescu: râde de ziariștii odioși, zice că a dispărut Băsescu și lipsa de caracter, dar... vor apărea alții; mai zice că a închis ochii și a trântit ștampila, în silă, pe buletinul de vot.  S-o terminat și cu Paul Purea. Acu-i stă mai bine. PER-u, a picat în cur, n-a intrat. Unde-i Catrina, n-o văd deloc? Nu mi-o aduce, merg după ea. N-ajung. Au, n-am pus dublu v. Am ajuns la ea. Da' nu te-nteresează politica din țara, fată?! Ia să vedem ce face Patriotu' de România. Da' să citesc întâi ce zice Urban, că-l pierd. Zice ceva, dar n-am concluzie, ca mă doare limba înțepată de măsea. Patriotu' de România a făcut aseară sarmale... glumețe. O punea pe Iulia lui să le-ntindă. N-are nimica, e alb la el, o fi nins și la Baia Mare! Sabou s-o dus cu câțiva oameni și-o urat Ambasada SUA, dar... doar atâta!? Că ne... trezește! Omule, suntem treziți demult! Românii așteaptă... para mălăeață! Nașu n-a fost în stare, a-nceput cu "dă-mi bani, cumpără cutare..." Alegeri în diaspora: "Toți vrem să venim acasă, nu să-mbătrânim aici!" Șoșoacă a fost în urmă cu 5 ore. Ia sa văd. Hai, Dienuța! Lucrurile sunt ok. Și-a făcut campanie în costum național. Și-n Parlament tot așa o să fie! Draga mamii, chiar te iubesc, să știi... Nu e obosită. Restabilește ordinea, că lipseste... circumvoluțiunea gândirii la români. Chesca: ”Să vezi acuma migrări!” Mihai Cristian scrie cu majuscule, e frustrat și fără culoare. Zice că "suntem ca acei uriași care au o forță liniștită." OCH(i)R-u' este surprins că ochior-u Băsescu nu mai e-n cărți, că... are el un ideal! Premier va fi Ciolos. Mă-nspaimântă Ciolos. Mi s-o terminat rulăjala. Am noutăți? N-am! Doarme lumea! Hai, calculatorule, mai mergi și tu... oleacă...! Nu știu ce zice ăla care-mi aduce știrile din America! S-o fi dus să-și taie porcu"! Mai mă-nvârt ce mă-nvârt și pun de-o plăcintă!

Am reuşit să plec din faţa calculatorului să plătesc curentul electric. Aglomeraţie mare, un singur cunoscut. Un om trecut de prima tinereţe, om bine, probabil consilier la Primărie, a reuşit să plătească şi, când se îndrepta ţintă spre uşă, l-am întrebat discret, cât să tulbur un pic tristeţea atmosferei:
- Aţi plătit scumpit curentul?
El:
-E foarte bun, că-l avem, era mai rău dacă nu-l aveam şi p-ăsta!
Şi a ieşit din decor, fără să apuc să-i reţin bine trăsăturile, că trebuie să ajung să-mi cunosc consătenii, dacă ei nu se-nghesuie să o facă. Şi mă mir că văd mulţi bătrâni, deci n-ar prea avea mare grabă, ca mine, prin grădină.
Intră un om cam în vârstă, dar rotofei la trup, roşu în obraji, fără baston, mers vioi. Doar cravata-i lipsea. Am fost surprins că, imediat, un om palid, slăbănog şi mai bătrân decât el, de-abia se ţinea să nu cadă, se ridică de pe scaun şi îl invită să se aşeze pe scaunul lui:
- Ia loc, moşule! - i se adresează cu mult respect.
„Moşu” priveşte în stânga, priveşte în dreapta şi n-are astâmpăr. Nu pare să cunoască pe cineva iar acest lucru mă pune pe gânduri. Brusc întinde hârtiile prin ghişeu, peste rând. Îi urmăresc chipul, încerc să înţeleg ce fel de om a fost la viaţa lui, de a impus un aşa mare respect. Îi urmăresc mâna când semnează hârtiile şi observ clar cum bâjbâie, ca un copil de clasa întâi, până reuşeşte să deseneze un fel de g. Deci omul acesta nu are nici o şcoală. Mă mir că nu m-a recunoscut, nu că aş fi o celebritate, dar trebuia să mă fixeze ca pe necunoscutul din comună şi să ştie că rândul lui era după mine.
Mă scoate din gândureală un alt bătrân, mai vioi decât toţi de acolo. Mă întreabă direct:
- Ce este acela curent electric?
Până să găsesc eu cuvintele, a şi continuat:
- Ministrul nu ştie. A fost întrebat şi nu ştie. Dacă aş fi eu ministru, v-aş da curent electric-gratuit, la toţi.
Măi să fie, îmi zic. Poftim, Nicolae, subiect de scris.
- Da' de unde, domle, şi… cum? - îndrăznesc să aflu.
- Fiinţa umană are energie în ea. Eu am. Şi tu ai! Dau o fugă până la colţ, fac energie şi… v-o dau!
- Ahaaa?
Nu a mai stat, că era prea aglomerat. La plecare, a uitat uşa deschisă şi s-a făcut un aşa curent în urma lui…!

O bunică a dat otravă nepoţilor, în loc de sirop de tuse; o mamă a aruncat benzină pe jar să-l înteţească şi i-au luat foc odraslele; altă mamă lasă copilul din mână, traversează strada, copilul ţâşneşte în fugă după ea şi este spulberat de o maşină; mama care nu-şi mai permite să crească al treilea prunc îşi omoară nou-născutul; o fată de 15 ani, despărţită cu forţa de către autorităţi de familia ei săracă şi dezorganizată, a încercat să se sinucidă, de dorul părinţilor, în centrul unde a fost închisă pentru a i se face un mai bine; o fetiţă de 12 ani s-a aruncat în moarte - ameninţată de mamă că o părăseşte, după ce chiar a fost părăsită, a refuzat să mai mănânce. A dus o luptă tăcută de protest, prin care în suflețelul ei şi-a strigat neîncetat mama.
Avem dreptul la iubire şi supravieţuire! Apropiindu-ne de suflete, ne apropiem de Dumnezeu.
Politicienii se plâng că nu mai avem albine lucrătoare, că, orice regină am pune, va muri.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Ileana Suket: ”Nu sunt importantă pentru omenire și nici voi, individual, niciunul, dar… toți-împreună, da.”

Mariocristian Almășanu: ”Ne căutăm ca să ne aflăm nu dezidirile, ci înălţările firii, frumuseţea dăinuitoare, în ciuda a tot şi a toate, şi lumina odihnitoare.”

Marian Ghervasa: ”Omul nu a învățat încă să-și dea singur un sens existenței sale, trage din răsputeri pentru a se conforma standardelor unei societăți ce-și are bazele în dogmatismul religios, spiritualitatea duală ori erudiția înșelătoare cu tentă de grandomanie. "Omul bun" va trăi într-un continuu zbucium, o căutare înverșunată a unui rău pe care să-l transforme în propria viziune a binelui, spre glorificarea inconștientă a propriei identități, iar noțiunea de pace interioară îi va fi străină cu desăvârșire, în timp ce omul autentic va trăi întotdeauna de dragul experienței vieții iar acțiunile sale vor fi flexibile, răbdătoare și pline de compasiune, manifestată în proiecte menite să susțină un vis cocreator colectiv, în care fiecare își poate găși un loc.”

Liviu Armin Avram: ”Omul care nu are grija zilei de mâine, își dezvoltă intelectul. Dacă e să aleg, aleg o societate unde totul e asigurat pentru a da o șansă fiecăruia să se dezvolte, pentru că una săracă nu va genera decît oameni cu un nivel f. jos.”

Aurel Buricea: ”Fierbe în cer timpul ca apă pe plită (…) azi trec printr-o lume de moarte învinsă.”

Alexandru Bolache: ”Uneori, poate, avem nevoie de o poveste care să ne spună că viața merită trăită, că viața este doar o călătorie, o poveste repovestită!”

EleNico Nicoleta: ”Nu fi dezamăgit de lumea care se rupe... Lumea ruptă așteaptă în întuneric să primească lumina din tine.”

Angel Christian Drakula: ”Dacă dragoste nu e, facem?”

Ovidiu Popescu: ”Ca la noi la nimeni!”

Carla Mirela: ”Să fie ciocolată cât mai multă. Zic!”

Lia Lungu: ”Trebuie să ne curățăm urgent de vinile colective acumulate de-a lungul istoriei. De la Burebista trecând prin trădarea lui Decebal, a lui Mihai și Tudor (pentru a-i aminti doar pe ei!) Se necesită urgentă reparație moral-istorică. Altfel, vinile colective vor sufoca ființa neamului.”

Justinian Cioroianu: ”Omenirea se îndreaptă, cu ochii închiși, precum un somnambul, și cu pași repezi spre prăpastie și autodistrugere.  ”

Aurelian Mihai: ”Sună bine? ”nu voi accepta absențe de la serviciu. Funcția de parlamentar e un serviciu public, sunteți în serviciul public” – ”nu o să fiu de acord să se înceapă iar un concurs de plecări, de excursii în tot felul de țări exotice, în schimb de experiență” – ”eu nu voi accepta vreo deplasare a unui coleg, cel puțin în primele șase luni” – ”vom mări perioada de lucru săptămânală a Parlamentului. Nu sunt de acord să se vină luni după-masă și să se plece marți după-prânz. Veți pleca joi după-amiază!” – ”în weekend veți avea într-adevăr activitate în teritoriu și fiecare va prezenta atât la grup, cât și în partid ce face măcar în ziua de vineri” – ”continuați să vorbiți cu oamenii!” – ”nu voi mai susține un act normativ sau legislativ prin care să se adopte beneficii sau alte avantaje speciale pentru cei aleși. Niciodată!” – ”o să ne gândim dacă această lege (privind îndemnizațiile speciale ale parlamentarilor care ies la pensie – n.r.), din punct de vedere constituțional, mai poate fi modificată” – ”nu vă angajați în nicio vacanță! (…) Era foarte urât să începem Parlamentul cu o vacanță. Nu cred că suntem obosiți după campanie”.

Digi24: „Eu voi decide”, „Nu voi tolera”, „Nu voi accepta”, „Eu vreau”, formulări omniprezente în declarațiile din ultimele zile. Semne clare ale beției puterii.”

Silvia Constantinescu:” Ne întoarcem în punctul din care n-am scăpat niciodată!”

Munteanu Adrian: ”Noi, românii, nu suntem în stare să ne conducem, trebuie să vină un străin ca să dea cu biciul în noi, să poată să ne conducă (vezi Al. l Cuza)!”

Portret de movilean

Are părul albit de grijile pe care le-a avut de-a lungul vieţii. Griji mai mult pentru semeni. Văzută de departe, cu mersu-i legănat, zici că-i o răţuşcă.
În Colţul de rai, unde soarta m-a aruncat, toată lumea creşte leşeşti, poate ca o protecţie a locului de măcăitul permanent al raţelor pekin. 

Primul gest al acestei femei a fost să-mi dăruiască o raţă, cu o zi înainte de Crăciun, să am, ca tot creştinul, şi eu ceva bun pe masă. De Înviere a repetat gestul dăruindu-mi o raţă însoţită de cinci
mogâldeţe galbene, gest pe care mă gândesc să îl fac şi eu cu un sărac, în primăvara viitoare, cu prima răţuşcă ce îmi va scoate pui.
O privesc cum vine spre mine lipa-lipa, cu „şorţuleţul prins în brâu”. Ştiu, ascunse de privirile curioase, în găoacea şorţului îmi aduce, ca de atâtea dăţi, câteva ouă de raţă. Ştie că imediat o plăcinţică va răspândi mirosul şi o va ţine apropiată de gardul ce ne desparte şi ne apropie, prin care o voi îmbia cu un cubuleţ aburind. Iar ea îl va înghiţi pe nerăsflate, ca şi cum l-ar fi furat, cu ochii urmărind celălalt cubuleţ, pe care îl va primi cu mâinile strălucitoare de bucurie şi viaţă. Şi nu au fost doar raţe şi ouă. Darurile ei sunt aproape zilnice. De la mâncare pentru mine şi răţuşte, la bani şi ajutor cu lemne (crăci care îi prisosesc) pentru a înfrunta frigul iernii (aici iernile sunt foarte geroase), ceea ce autorităţile plătite să cunoască şi să rezolve problemele oamenilor comunităţii nu au făcut, nu o fac şi nu o vor face curând.
Prima vorbă pe care mi-a adresat-o a devenit un refren de şlagăr: „Nu o să pleci de aici, nu-i aşa? N-o să pleci!” Parcă s-ar fi trezit dintr-un somn, lung cât o viaţă şi, descoperindu-mă aproapele său, mă vrea alături. Poate din teama de singurătate sau teama că, după trecerea în nefiinţă, locul acesta îmbătrânit frumos nu va muri, ci va continua să se populeze cu îngeri, cum înger este ea. Un înger este omul cel bun.
M-a citit, doar are şcoala vieţii în lucrul cu omul, şi ştie că, dacă astăzi sunt sărac este pentru că am avut curajul să las totul în urmă şi s-o iau de la capăt doar cu o sacoşă din plastic în care am înghesuit în fugă câteva trenţe.
Răţuştele cresc ca din apă, grădina îşi arată negrul untos de sub bălării, apoi verdele tot râde la soare încununat de culorile florilor şi fructelor.
Când scriu aceste cuvinte, bujorii îşi răspândesc parfumul. Mă grăbesc să-i dăruiesc un braţ cu bujori albi. Chipul ei mi se pare cam împuţinat de la o vreme şi ochii preocupaţi parcă de un gând pe care îl vede dincolo de mine.
Când recitesc aceste cuvinte, faţa casei este toată mov din cauza ultimei flori. Îi voi dărui, de ziua ei, un buchet de dumitriţe. Sper să nu fi plecat... „de aici”!

Iulian Chivu scrie un articolul "Cerşitul la uşa bisericii" şi-n el autorul face o radiografiere a cerşetoriei planetare arătându-se scandalizat că cerşetoria, prin exces, agresează generozitatea şi ar trebui să fie o ruşine sau faptă sancţionată de lege, măcar instituită o etică a cerşitului. I-au devenit enervanţi cei care apelează la mila publicului, cei cu privire indiferentă (când este simbolic bănuţul oferit, cel după care nu te apleci, dacă-l scapi jos) sau cu satisfacţie păcătoasă (atunci când se dăruieşte o bancnotă) exact unde şi când omul devine mai sensibil (înmormântare, nuntă, petrecere). I.C. dă cerşetorilor cu Biblia în cap, respectiv pilda lui Matei (19;21) în care se consideră păcat stârnirea milei de persoana aptă de muncă. Vinovat este, aşadar, numai cerşetorul, dar... n-ar fi nici el, dacă n-ar avea în spate un escroc! Şi se întâmplă asta în timpurile noastre, când "fundaţiile au onorat excelent obiectivele filantropiei", iar "Statul a făcut tot ce i-a stat în putinţă"! În final se observă că letonii au instituit "norme privind cerşitul în locurile publice, cu excepţia zonelor din preajma bisericilor", dar la noi e ca la nimeni (vezi referendumul) şi ar trebui interzisă, întrucât "cerşetorii trec cu mâna întinsă printre credincioşi până în pronaos"!
Mi-amintesc de un împărat, tot Iulius se numea: Caesar şi-a omorât fratele că îl deranja tusea acestuia. De la el cred ca ni s-a transmis, prin veacuri, superficialitatea înţelegerii vieţii, observabilă (grav!) la
formatorii de opinie răsăriţi din rândul elitei, cea incapabilă să ajungă la rădăcina răului. Nu m-ar mira să omorâm, mâine, caii, întrucât tropăie pe caldarâm şi trezesc vreo beizadea din somn sau să ucidem castanii bulevardelor, că prea lovesc în cap nucile coapte!
ONG-urile nu şi-au făcut datoria faţă de săraci, domnule, fiindcă filantropia, dacă are cu adevărat norme, are sub aripa ei toţi sărmanii comunităţii, nu doar azilurile de bătrâni şi ele doar din an în Paşte, locaţii-ţintă, de altfel false, fiindcă acolo sunt bătrâni care au sau ar trebui să aibă organizarea în aşa fel făcută încât să nu le lipsească nimic. Unde să munceasă "cel în putere", că locuri de muncă nu sunt, şi cu ce preţ, cu al sclaviei, întreb? Dacă sunt oameni care preferă să moară decât să suporte umilinţa sclaviei, se întreabă cineva? Nu sesizaţi teama din lăuntrul omului, că întinsul mâinii este un instinct declanşat de foame, iar impinsul spre pronaos/ naos/altar este teama că nu apucă banalul covrig astâmpărator de guiţ de maţe? Deja bisericile izgonesc cerşetorii, cunosc câteva, iar aceasta însemnă că bisericile s-au lepădat de misionarism. Este mai bine, credeţi dv, cu siguranţă, că îndoliatul care aduce pomana să fie slujită în biserică - garanţie că o primeşte cel dispărut dintre vii - va fi mai liniştit, că există şi o etică, dacă se face schimb de pomană între credincioşii practicanţi de ritualuri creştine!
Etica filantropiei şi misionarismului nu înseamnă, oare, să-l ajuţi tocmai pe cel care suferă?
Curios este aspectul adus ca argument că la sat s-a impus ruşinea cerşitului, ca un semn de civilizaţie, când ţăranii au fost recunoscuţi, în studii, că sunt mai sălbatici decât citadinii iar aducerea acestora la oraş i-a îmblânzit! Umblarea la rădăcină – inţelegerea -, presupune nu gesturi spontane şi simbolice prin aruncarea unui bănuţ într-o palmă, ci implicarea elitelor în viaţa organică a comunităţii, încât oricărui sărman să i se asigure supravieţuirea, doar Statul a ales să rezolve el toate problemele comunităţii, să trăim mai bine decât atunci când împărteam egal puţinul vânat în trib! Acum vânatul este un uriaş hrănit cu rezervele ţării şi din afaceri fel de fel…
Civilizaţia modernă a permis câtorva inşi să pună stăpânire pe ape şi pământuri, cu tot ce acestea au fost populate de Creator pentru cea mai frumoasa creație a sa. Omul marginalizat a fost împins să întindă mâna ca, în aceste vremuri triste, să o întindă fără ruşine şi va transmite urmaşilor cerşetoria ca pe o meserie de familie, o moştenire de sânge. Dar se trezeşte Iulian, nume de împărat, că nu apără rămaşii în urmă, cum îi stă bine unui intelectual autentic, ci vrea să facă, brusc, ordine cu cerşetorii, ca şi cum am rezolvat hoţia din ţară şi doar asta a mai ramas de pus la punct. Un venit necondiţionat de supravieţuitor de ce nu propuşi, stimabile? Si atunci, fiecare stă acasă, fiindcă are cu ce trăi! În America patronii prefera să-i plătească pe angajaţii care nu dau randamentul cerut şi să stea acasă! Dar pământul de ce nu-l reîmpărţim, frăţeşte, şi să-i dăm şi cerşetorului moştenirea din creaţia divină şi fiecare să poată munci, astfel, pentru sine, cum este normal, cum spune şi Biblia, nicidecum slugărind la altul? De ce minţi că "guvernul a făcut tot ce i-a stat în putinţă", când este limpede că guvernările au întins, ziua în amiaza mare, mâinile lacome după bogăţiile ţării şi le-au furat, ba ne-au şi îndatorat pe sute de ani? Mâinile acelea întinse de ce nu le descrii? Dacă te-aş recunoaşte după chip, nedragă telectualule, nu ţi-as da "bună ziua", fiindcă, bag seamă, foloseşti scrisul nu ca pe un har dumnezeiesc, ci ca pe o unealtă de a face pe grozavul pentru câţiva arginţi!

 

Un lider politic promite că nu putem avea lapte şi miere pentru toată lumea. Îmi este limpede că oricât lapte şi oricâtă miere ar curge în ţara mea, nu va ajunge la toată lumea, o s-o luaţi voi pe toată, mă, o s-o pitiţi pe sub pământ...
O Cetate ar trebui să fie un organism particular viu care se hrăneşte cu ce se produce strict în spaţiul ei. Din afară nu poate veni decât pericolul prădării şi al crizelor. Oamenii nu trebuie să sufere, dacă nu au probleme interne: secetă, cutremur, epidemie, furtună, alunecări de teren. Doar calamităţile îi pot destabiliza. O mare neregulă este că nu toate familiile deţin resurse independente pentru trai - existenţa multora este legată de câţiva întreprinzători care o duc bine-mersi exploatând forţa de muncă şi furând Statul. Ce putem face în faţa acestei lumi strâmbe? Ce bine ne-ar fi fără voi! Poate se gândeşte Dumnezeu Bunul şi.... hotărăşte.... să…

Într-o lume animalică, a-mplânta cuţitu-n cineva este un firesc, întrucât ieşirea din viaţă trebuie să fie triumfală cumva. Dacă nu a fost posibilă în aplauzele şi respectul celorlalţi, pe o scenă a afirmării bucuriei, este legitimă pe scena anonimei tristeţi, a osândirii cu juvăţul de gât. Dacă societatea îţi taie aripile cu care puteai fi înger, în locul lor creşte, obligatoriu, altceva; cel mai uşor cresc nişte guri aruncătoare de flăcări. Câtă iubire se putea revărsa peste cele ce sunt şi rămân după noi, tot atâta venin primim de la omul cu aripi tăiate. Da, hoţii care fură puţin, cei de rând, nu au timpul să se prefacă, arta furatului devine un mod frumos de viaţă, un eroism, când furi nu doar pentru a mânca. Şi de ce nu ar fi aşa, când darul spiritului îl tratăm doar ca pe ceva cu care poţi aprinde focul în sobă? A ucide este legea forţei. Ieri, un puişor mic de vrabie a fost prins de pisica mea şi s-a jucat cu el fericită aruncându-l în sus, să mai zboare, ca ea să-l reprindă, după ce, cu dinţii, îi rupsese firul subţire al jugularei. Îi puteam urî crunta privire, când văd omul deştept cum ucide? Fiara cea mai cruntă este politicianul ajuns la  butoane. Victimele lui nu varsă neapărat sânge, el răneşte adânc fibra sufletului, încât, în urma lui, din toate părţile, se aud doar gemete şi strigăte către Cel Puternic pentru salvare. Observ multe priviri îndreptate spre mine, că, poate, eu pot. Dar eu nu pot singur, deja nu mai sunt pe aici, m-am "întors" într-o lume aflată cu nişte mii de ani înainte. Şi privesc, de acolo, cu nesfârşită milă, prădătorii ce pradă.

România-i redusă la tăcere de sărăcie - mizeria-i peste tot. "Binele există, dar nu ştim să-l vedem - ne transmite un actor de pe o scenă-, să-l arătăm, omul se vindecă prin încurajare. Autoritatea nu este slabă, ci vicleană, şmecheră, a luat banii! Este profund vinovată şi trebuie trasă la răspundere. Salvarea vine din munca noastră, dar şi din replica pe care o dăm!"

Eu observ că lăudăm deja oameni care au făcut şi au dres, dar nu înțelegem că au fost plătiţi să facă, au fost plătiţi pentru mai mult chiar. Mai observ că avem titluri perfecte şi conţinuturi dezastruoase, că ne strecurăm zilnic printre capcanele pe care ni le întindem unii altora, că poliţistul fuge de infractor ori se-mpuşcă singur în picior... Acuzaţiile aduse în urmă cu 6 ani unui magnat al petrolului s-au prescris. Iată nevrednicia justiţiei româneşti: amână procesele până vinovaţii devin îngeri! Avem câte doi comentatori la meciurile de fotbal (plătiţi din banii publici) şi câte două cartiere de blocuri de şmotruit la o singură femeie de serviciu. Ne supără politicienii şi, din nimicnicie, ne răzbunăm pe cerşetori, femei, copii. Ministrul muncii recunoaşte că "suntem la capătul puterilor", dar
propagandiştii sistemului ne ceartă: "Să nu ne plângem de benzină, că mergem câte unu cu maşina!" Şi nici de viaţa asta să nu ne plângem, doar avem încă aer, avem cărări pe care să ne plimbăm... Să stăm cuminţi, c-acu se face de alegeri şi vom primi câte o sacoşică albastră, verde, roşie ori galbenă... Care mai trăieşti, mă? Vino la poartă. Na!

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Adrian Sava: ”Un copil fiind, am apărat statul de drept, dar am ajuns să nu mai cred în el. Sunt unul din mulții visători care au sperat în mai bine, dar, la noi, niciodată nu va fi. Suntem o societate bolnavă, care niciodată nu a cunoscut libertatea și nu o va cunoaște.”

Dorel Pietrăreanu: ”Suntem dominaţi şi chiar conduşi de prejudecăţi. Acestea influenţează libertatea de gândire şi acţiune. Atâta timp cât tu crezi într-o prejudecată sau alta, gradul de a nu ţi se întâmpla este mai mare, pentru că vei căuta să favorizezi condiţiile de a nu se produce.”
Andrei Costoboc: "Sistemul" de acum nu are cum să pice, nu-i așa? Mulți nici măcar nu putem să ne imaginăm că poate exista și altceva.”
George Bara: ”Românii trăiesc într-un fel de tărâm fantastic. Nu contează nivelul intelectual sau poziţia socială. După revoluţie a fost foarte important să arătăm că putem avea propriile opinii sau convingeri, încât ne-am autocondiţionat să credem ce ne place, niciodată confruntaţi cu realitatea.”
Vasile Mirăuță: ”Elitele produc mai curînd "revoluţii de catifea"; revoluţiile sîngeroase au nevoie de vehemenţa anonimă a mulţimii. Dar, după o răsturnare de proporţii a vechilor instituţii, problema esenţială este cine preia frîiele, cine defineşte şi gestionează noutatea dintr-o dată posibilă. Elitele adevărate sînt expresia nevoii de elite a organismului social, proiecţia unui afect comunitar. Pentru a se constitui, elitele au, fireşte, nevoie de "calitate" umană, de înzestrări alese şi temeinic cultivate, dar şi de o investiţie de respect din partea celorlalţi, de "mandatul" încrederii colective. Elitele sînt corelativul unei comunităţi care are intuiţia performanţei de elită şi o admiră. "Aristocraţia" competenţei nu există fără aristofilia corpului social.

Ioan Roșca: ”În România sînt puțini cei care vor binele general. Nu știu dacă au rămas 10% cetățeni interesați de un joc social sănătos. Poate dintre cei plecați, mai curînd. Pornind de aici, cred că problema trebuie abordată incremental (progresiv). Este iluzoriu a viza puterea în prima etapă. O spirală de creștere e nevoie de pus la punct și asta nu e ușor deloc.”
Tiberiu Kovacs: ”Prezentul spune că 30 - 40% din populație înțelege ce se întîmplă și dorește evoluția, dar numai 5 - 10% ar dori să se și implice. Evoluția s-a produs întotdeauna ori prin sacrificii umane, ori prin viclenie, în sensul că s-a dat maselor pîine și sare iar elita a procedat la schimbare.”
Florin Constantiniu: ”Clasa politică a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil să tragă la răspundere clasa politică sau să "tempereze" setea ei de înavuțire. Pe român nu-l interesează situația generală. Dacă, prin fin, naș, cumnat, amic, și-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se știm noi unde!”
Alexandrinna Aianis: ”Ieșitul în stradă nu rezolvă problema României! Ce să facem în stradă? Să strigăm că vrem democrație? Să strigăm la lună și la stele? Am văzut răspunsul lor la cererea mulțimii din stradă: Ei răspund sincer, trimițând jandarmi și poliția să bată, să aresteze, să amendeze, să-i fugărească pe toți cei care încearcă doar să formuleze o cerință. Cui să ne adresăm NOI, cei din stradă? Cine credem NOI că este îndreptățit să ne asculte și să ne dea democrația? Celor care ne fură și ne mint le cerem noi democrația?! Lor le merge bine! De ce ar vrea să schimbe acest bine al lor? Când poporul nu este unit, nu are putere și atunci democrația pentru popor devine dictatură.”

Bogdan Alin: ”Am ajuns aici din pricina ”inteligenței” a prea multor persoane care au aspirații de șef.”

Odată cu „Înălţarea Domnului”, poporul român comemorează şi „Eroii Neamului”, nevoie spirituală legiferată la Versailles în 1920 şi întreruptă, din raţiuni politice, 47 de ani (1940-1995) de regimul comunist – sărbătoarea fiind mutată pe 9 mai.
Pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă de către noi, supravieţuitorii, a fost şi rămâne o datorie morală, întrucât aceştia şi-au dat vieţile pentru libertate, dreptate, apărarea ţării, întregirea neamului. Dar, dacă libertatea, dacă dreptatea şi integritatea ţării sunt redute cucerite, trebuie să cercetăm în lăuntrul conştiinţelor personale, mai presus de interese, şi să răspundem, fiecare, după cum simte, fiindcă oameni din afara noastră au mare grijă să ne convingă că totul este bine, să stăm cuminţi şi să nu ne punem întrebări.
Am auzit voci care afirmau ca eroii noştri au murit în războaie ca nişte naivi, din aceea că idealurile lor sunt ţinte mişcătoare, imposibil de atins. Unii spun că s-a murit prea mult şi fără rost, că i-am dus la moarte pe cei care au crescut fără de tată, că au murit cei mai demni bărbaţi ai ţării - cei care aveau puterea să se opună luptând - şi, astfel, am distrus biologic poporul român şi zestrea genetică a acestuia, iar vinovaţi sunt doar conducatorii de atunci, deoarece fie n-au avut viziune asupra mersului lumii, fie „au avut” lipsă de hotărâre în momentele de cumpănă, decisive, ale istoriei.
Alţii spun că viața este un dar divin şi ea trebuie trăită pe sensul unic al frumosului, că oamenii nu trebuie să se urască până la moarte (Sf. Vasile cel Mare credea că „făptura umană a primit poruncă să devină Dumnezeu”), iar vinovaţi suntem fiecare în parte, întrucât prea mulţi încă nu am înţeles că trăirea nu înseamnă doar manifestare în pătrăţica împrejmuită cu gard a gospodăriei, ci şi implicare activă în viaţa comunităţii. Respectiv: să nu lăsăm conducătorii să se înfierbânte şi să aleagă calea războiului.
Se întâmplă acest rău planetar - alcătuirea strâmbă a acestei lumi grosiere şi degradate, în care domină sărăcia şi exploatarea -, fiindcă nu am înţeles că Iisus ni s-a oferit ca model uman viu arătându-ne unde trebuie să ajungă omul CA STARE. După 2000 de ani, încă nu dăm semne semnificative că schimbăm „trupul cel stricăcios” cu unul normal, îmbrăcat în lumină şi nemurire, aşa cum ni s-a cerut, testamentar, de către Mântuitor, când s-a înălţat la cer.
Totuşi, poporul român îndeplineşte condiţiile pentru a fi declarat „popor erou”, dacă „erou” înseamnă a suferi şi a te sacrifica - de mii de ani ne apărăm de duşmani şi strângem, în tăcere, pumnii, când primim, în valuri, nedreptăţi legislative şi taxe care ajung, pe faţă, în buzunarele preaputernicilor vremii.
Singura speranţă rămâne Biserica, fiindcă s-a aşezat pe partea mulţimii suferinde şi o ajută cu ce poate şi o apără de inconştienţa politicului, avid permanent doar după „a avea”. În Grecia, biserica face sacrificiul de a-şi vinde proprietăţile pentru a plăti datoria externă a ţării. Dacă sinodul BOR a înţeles cândva că trebuie să aducem omagii eroilor căzuţi în lupte, poate va mai gândi că este frumos să omagiem naţional toţi eroii, deschizând o „Carte Albă” a eroilor spirituali, ori… mai mult: a oamenilor buni care se sacrifică muncind cinstit, calitativ şi creator, care dăruiesc şi iubesc necondiţionat aproapele, care trăiesc în armonie cosmică neprovocând pic de suferinţă viului, nici pietrelor chiar. O „Carte Albă” cu numele celor care respectă cele 10 porunci biblice.

Noi de ce mâncăm numai gulii?" întrebau cândva copilaşii negri, trăitori pe plantaţii.
"Noi de ce mâncăm numai ceai cu pâine?" întreabă azi, după un secol, săracii de pretutindeni.
Ridic o sprânceană în faţa bisericii: De ce aţi convertit "pâinea noastră cea de toate zilele" în "pâinea noastră cea înspre fiinţă"?

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Magda Şuliuc: ”Toate posturile în multinaționale, de la M2 până la top manager, se repartizează numai dacă eșți recomandat sau ajungi pe filiera secu. Fără să ai recomandări de unde trebuie, poți fi tobă de carte și full de experiență profesională, ti se vor găsi motive să fii respins pt o poziție de top manager. În ANAF lucrează rude de procurori, inclusiv de la DNA, judecători, milițieni, securiști, toată crema cea vestită... N-ai rude în sistem, pa, taică, mergi în Anglia, Germania și te angajează, dracu să te ia de competent, n-avem nevoie aici de așa ceva! În majoritatea cazurilor oamenii de partid sunt și securiști. Și viceversa.”

Marianmarian: ”O gașcă de diletanți abjecti, care toată viața n-au făcut decât învârteli "la nivel mare", a ajuns să conducă o țară plină de dobitoci. Acum încropesc legi într-o secretomanie demnă de fumatul în toaleta școlii.”

Petre Gheorghe: Văd tot mai mulți oameni ai zilelor noastre care vor ca, pentru ei, să fie democrație, iar pentru ceilalți - dictatură. În țările civilizate se pune problema că ,,Decât să sufere un nevinovat, mai bine scapă 100 de vinovați". La noi se pune problema că ,,decât să scape un vinovat, mai bine să sufere 100 de oameni''!

Liviu Iancu: ”Ca să nu-i mai acuze nimeni de nepotisme, s-a trecut la amantisme.”

Aura Aurica Mircea: ”Această cloaca politică poate să spună orice, cu mâna pe orice, că eu nu-i mai pot crede!”

Mihăiță Macoveanu: ”Frumoasă țară… un popor de boi/ Nu meritați nici cele 4 scânduri/ nu sunteți demni nici să muriți în țară/ De-aș fi bogat, v-aș da pe toți afară.”

Maria Rugină: ”Jocul de-a forța a stins mereu, cu aroganță, făclia viselor egale.”

Adrian Robertin Dinu: ”Unii "boschetari" sunt pe stradă, din cauza sistemului judiciar profund corupt, a politicienilor și a unor ticăloși de popi, care distrug ultima speranță a acestui popor: credinţa în Dumnezeu! Să muriți bine!”

Lenuța Lenuța: ”Dreapta politică vrea cu orice preț să adâncească prăpastia, pe care tot ea a creat-o, dintre români împărțindu-i în noi, "deștepții", și ei - proștii. Ferească Dumnezeu să apară o revoltă a săracilor, că o să vă ascundeți ca șobolanii!”

Mircea Ursache: ”De obicei guvernele cheltuiesc mai întâi bani de împrumut și apoi se gândesc cum să-i dea înapoi sau nu-i mai dau și lasă asta în grija guvernării care vine după ei.”

Ramona Strugariu: ”Comisie de anchetă pentru colectiv ați făcut? Că am cerut. Dar pentru situația națională dezastruoasă a contaminării unor spitale întregi cu bacterii periculoase, pe care nu le mai scoate nimeni din ziduri? Dar povestea Hexi ați anchetat-o? Dar pentru copiii legați de paturi, în spitale, ați făcut comisie de anchetă? Dar pentru cazurile zguduitoare de copii și tineri din centre de plasament, abuzați și sedati cu medicamente foarte puternice, cu viețile sfâșiate de niște oameni care și acum se află în funcții, ați făcut vreo comisie de anchetă? Dar pentru cazurile de sclavagism, cu complicitatea autorităților locale? Că sunt oameni din sistemul public, profesioniștii voștri, numiții voștri politic, fără concursuri, protejații și acoliții celor mai cinstite și mai eficiente guverne. Dar pentru cazurile flagrante de discriminare din școli? Nu. N-ați făcut.”

Camelia Iuliana Radu: ”Vorba mea s-a născut în foame!”

Florescu Marilena: "Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări. Sărăcind în aşteptări ne vom îmbogăţi în bucurie."

Cristi Dinică: ”Nici nu-mi imaginez cât de frumos ar fi fost, dacă ar fi fost frumos!”

Valentina-Cristina Martinescu: ”Cum fac sã zbor? Îmi dați dvs o pereche de aripi?”

Gabriel Tora: ”Mă duc să-mi bag un bulgare de zăpadă în chiloți. Mă mai… inviorez...  

Gina Zaharia: ”Am deschis uşa şi am ieşit. Afarä, ziua se spăla pe måini cu zăpadä.”

Fiecare cetățean este un punct de complicaţie în univers. Suntem condamnaţi, aşadar, de hotărârea ultimului om care conduce lumea, fiindcă el, acela unu, decide cine-i conducătorul. Mass media ar trebui să aducă la masă şi formaţiunile politice neînsemnate, fiindcă absenţa de la vot reclamă umplerea unui gol de opţiune alternativ.
Cei care au încălcat legea în campania electorală au fost duşi la poliţie pe uşa principală, dar puternicul zilei le-a dat drumul prin spate.
Statul... încotro?
Se aud ambulanţele, contează prea puţin ce spune un partid, România se sălbăticeşte, strada este pierdută fiindcă femeile sunt luate cu japca, iar forţoşii ies pe stradă cu sabia şi dau în cei slabi, ca în câini (alo, justiţia, cine reprezintă... "pericolul public"?), îmbătrâniţii-şi nefericesc consoartele lăsându-le nevorbite, unii trăiesc doar cu mălai şi apă (o vacă ar putea întreţine 4 familii!), politicienii-s preocupaţi de pătrăţici mult prea mici, în timp ce prea mulţi oameni au renunţat la preludii şi la sărbătoarea bunului gust. Normalitatea continuă să fie o geometrie variabilă. Astfel, unii cred, paradoxal, că "bunăstarea este mult prea mare în ţară, dacă atât tineret nu este obligat de părinţi să muncească şi-i lăsat să se joace "de-a ţi-am ascuns-o", ţăranul se plânge, ceea ce înseamna că mai are sigur rezerve pentru 1 an, iar mulţimea se deplasează să susţină o echipă de fotbal".
Dacă nu se fâlfâie perdeaua-ntr-o casă, locuinţa nu este bine construită.
Mie nu mi se fâlfâie.

Prelungesc gândul şi-ncep să cred că nu doar omul, cel înzestrat cu raţiune, este unic creator. Ci tot ce este în mişcare. Lemnul, lutul şi piatra chiar sunt adevăraţi maeştri. Omul suferă transformări mai degrabă înspre animal şi-ncep a crede că este cauza raţiunii, dacă nu cumva a primit darul fără să-l merite! Să fie o lege universală care face ca transformările să culmineze artistic căpătând chipul omului? Trebuie să fiu mai atent la sensuri şi la ce leagă/aşteaptă dincolo. Ce bine ar fi ca omul să poată muri apăsând pe un banal buton, atunci când este saturat cu iubire, frumuseţe, recunoaştere, putere! Există încă şi încă frumuseţi: cea a căderii şi morţii, infinite spectacole posibile, când omul se agaţă de trupul vremelniciei cu o artă a coborâşului pentru a oferi nu spaimă, ci împăcare cu sine şi cu toate celelalte. Locurile seamănă cu oamenii. Sunt unele în care şi cu care-ntotdeauna se-ntâmplă ceva şi altele-n care nu se-ntâmplă nimic. Şi mă sperii când nu mă regăsesc ori nu le-nţeleg, fiindcă ştiu că acolo se petrece în afara recepţiei mele şi nu sunt pregătit să aflu ori să primesc. Şi am zile de disperare când metrul meu pătrat este gol, gol cu desăvârşire. Altădată, pătrăţelele de timp/spaţiu de-abia aşteaptă să mă simtă şi nu pregetă să-şi susţină spectacolul. Un regret îşi face loc, acela că sunt departe de
vulcani, de arta ruperii malului tocmai când vreau neapărat să aflu dacă răbunarea întregului se face tot după chipul omului? Voi cere, dupa câtă zbatere! să devin cactus învelit cu ceară şi peri şi să tot privesc îndelung pre/facerea pustiurilor.
Am temerea că Dumnezeu a fost prea darnic şi-n acelaşi timp prea zgârcit. A dat omului raţiunea, cum şi noi dăruim pomană unor oarecare fără s-o ceară, fără să aibă neapărată nevoie de ea, iar ei o aruncă animalelor. Când ar fi trebuit să fie oferită doar la cerere. Privesc câtă confuzie, totuşi! Atâţia oameni sunt trataţi frumos după înălţimea frumuseţii… (de cele mai multe ori nemeritate!) cum şi cei puri, aparent milostivi… Unii sunt de-a dreptul periculoşi pentru armonia întregului, când răspândesc în juru-le urâciune şi dorinţă nestăvilită de a-i stăpâni pe ceilalţi, întreaga lume chiar. Poate, de aceea calităţile dăruite omului sunt astfel, încât, oricât te-ai lupta, nu le poţi avea pe toate, îţi va fi interzisă măcar una. Să nu putem semăna nici unul cu El, de a nu putea exercita, cu ele, celorlalţi, ultimul şi marele rău?

Doctrina creștin-democrată spune că ordinea se obține prin credință și reguli. Credința are în decalogul biblic toate regulile necesare. De ce au emis conducătorii lumii cărți cu reguli mai groase decât Biblia? Nu era și nu este suficient să fii credincios, omul are dreptul, prin greșeală, la încălcarea regulei, să învețe să evolueze. Legea lasă la liberul arbitru al judecătorului să se conducă după spiritul legii și să aplice pedeapsa diferențiat ajungându-se până astăzi, din vechime, când s-a statuat că dreptul la supraviețuire primează în fața dreptului la proprietate, astfel ca un om care fura sa mănânce nu este pedepsit. Credința vine cu decalogul ei ca și cum acesta ar fi oglindă a măsurii legilor, spiritul trebuind să fie întotdeauna armonia între oameni, deci integrarea celui care a greșit în exces, după ce a oferit satisfacție celui păgubit. Biblia mai oferă un aspect extrem de sensibil: cel mai evoluat îngenunchează în fața celui mai involuat și îi spală picioarele arătând, prin aceasta, că evoluția unuia, în plan cosmic, nu este o forță centrifugă căreia nu poți să i te opui, ci o mergere înainte, la propria alegere, o străbatere a unei distanțe, urmată de o întoarcere la semeni, pentru a-i ajuta cu cele dobândite prin cunoaștere și încuraja sufletește cât să nu se simtă excluși din universul numit ființă superioară, ba chiar să se simtă egali în inegalitate, prin aceea că evoluția este continuă, o au sub ochii lor, o pipăie, o conștientizează. Se spune că orice creator care intră în Cetatea creatorilor este egal cu oricare aflat înauntru, deoarece se presupune că este miluit cu har si bunătate, deci înăuntru face tot ce poate, fără să se trădeze în iubire și sacrificiu de sine. Așadar, un om sărac/prost/urât/bolnav nu este un om vinovat pentru aceste însușiri superficiale. În fața lui, ca practică păstrată din vechime, este firesc să îngenuncheze din când în când cel frumos/bogat/ sănătos/deștept și să facă un gest de apropiere prin aparentă umilință, pentru a-i da oxigen să lupte sau să reziste până când va veni să îl revadă și să îl ajute. Dincolo tot împreună vom fi. Spălatul picioarelor s-a simplificat până aproape de dispariție, iar atunci când se practică este un ritual fără substanță. Au apărut separări nefirești între oameni, dincolo de diferențierile superficiale dintre proprietăți sau studii, încât avem state paralele, cealaltă Românie - una rămasă irecuperabil în urmă, abandonată, dar exploatată mai abitir ca pe animale. 

Cineva îndeamnă: „Chemaţi Statul şi trageţi-l la răspundere!”
Cum de am ajuns noi, Mă, să rezistăm prezentului? După două decenii de revenire la democratie, de ce oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare? De ce cinismul şi interesul îngust ne ocupă viaţa? Ce caută bunul plac în instituţii? Ce ţi-a lipsit sa pui lucrurile la punct, Mă? O singură răsteală aşteptam, un simplu, clar şi tunător: "AJUNGE!” Dacă ai văzut că nu eşti în stare, de ce nu te-ai dus dracului?
Dacă aveam de astăzi, când scriu aceste rânduri, monarhia, iar postaşul nu numai că n-ar mai fi cerut şpagă la înmânarea pensiei, ci ar şi refuza-o cu nobleţe, dacă cel de la ghişeu ar trata zdrenţărosul cu acelaşi zâmbet pe buze, dacă tu, omule, oricare de pe întinsul ţării mele, de astăzi ai fi devenit altul numai şi numai fiindcă ne-ar fi condus un rege, atunci... te urăsc, popor român!

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Gheorghe Giovanni Ţeavă: ”Suntem în pragul unor mari schimbări şi, dacă nu vom pricepe din timp unde se va ajunge, o să „pierdem trenul”! Poporul nu a făcut niciodată Istoria... a fost doar folosit pentru scenarii pregătite de elite! Neputinţa românilor de a realiza o Mare Schimbare se datorează lipsei unei astfel de elite, capabilă să contracareze elitele altora şi ghiolbanii noştri! Astfel de elite au existat în 1848-56 şi 1914-18 şi au ştiut să profite de „turbulenţele” acelor ani. Nu acelaşi lucru s-a petrecut în 1936-45, ca să nu mai vorbim de 1989-2012. În vreme ce alţii îi au azi pe J. Fresco, P. Joseph, N. Chomsky, B. Grillo, G. Strada etc., noi îi avem doar pe cei ce urlă „huo x”, sau „huo y”, sau se pun linişțiţi în căruţa lui Soros! Dacă nu se ţine cont de o nouă viziune asupra Lumii, este foarte dificil să ai ideile clare! Oamenilor trebuie să li se „spună” altceva decât li se spune. Dacă o să vorbim în continuare de: clasa medie, capital, profit, partide istorice, ideologii „fumate”, autostrăzi etc., nu ajungem nicăieri !!! Să spunem poporului adevarul crunt ăn față: nu voi faceţi istoria , ci elita, iar grija voastră trebuie să fie aceea de a avea garanţii că „elita voastră” nu-şi va face de cap !!! Păi, nu asta rezultă din bazarea noii paradigme pe... Competemță? Iată un exemplu de „luptă antisistem”! Până nu se vor defini bine nişte Principii şi Obiective în această direcţie, pierdem cu toţii timp de pomană, în a da atenţie diverşilor pulifrici gata să manifesteze în piaţă împotriva detaliilor sistemului şi niciodată împotriva fundamentelor acestuia, împotriva efectelor şi niciodată împotriva... cauzelor!”

Ioan Roșca: Sîntem insularizati și deturnati pe tot felul de piste moarte, încît să nu punem sămînța din care ar putea ieși recolta dorită. Sîntem veșnic grăbiți spre nicăieri. Împinși să culegem continuu amăgiri de pe un ogor toxic, pe care nu am sădit nici prășit.”

Cristi Gheară: ”Când vrei numai drepturi și te dai lovit la obligații se numește pomanagism. Am devenit țara lui "dă și mie"sau "ce-mi iese?", de-aia ne ies ochii de foame (figurat vorbind). E ușor să critici, când nu vrei să participi cu nimic la fapte.”
Pena Nicolae: ”Acum vin așa zișii manageri străini, adică noii stăpâni ai României noastre, și voi asistați ca niște sclavi. Imbecilii ăștia de politicieni au scos o mulțime de "legi" care nu reglementează normalul, așa că am devenit victime ale Sistemului.”
gândește.org: ”Cu o deosebire agravantă în ultimii ani, statul român a trăit o poveste de lăcomie, nepăsare, incompetenţă, nesiguranţă, înşelăciune şi corupţie. Ţara este ca un puţ fără fund, umplut neîncetat de minciunile sistemului."

Rusti Nedelcescu: ”Ieșitul în stradă arată că încă mai respirăm liber, indiferent pentru ce se iese, arată că încă mai putem deschide gura fără să ne-o închidă cineva, indiferent ce vrem să spunem. Libertatea trebuie să existe pentru toți, dacă există, nu doar pentru "elită". Ieșitul în stradă e un drept, o libertate, nu o obligație. Interzicerea indivizilor de-a vorbi e de natură comunistă. Ceaușescu există încă în mulți, îl vezi în încercările acestora de a ocupa strada doar cu ce îi doare pe ei. Ceilalți… să urle în tăcere, dacă au ceva de zis!”

Dan Rumegă: ”Oamenii inteligenți fac pace și trăiesc în momentul în care "trăirea" este mai mare ca "furtul vieții". Atunci când mi se fură viața și am din ce în ce mai puțin timp de trăit, mă revolt. Aceasta este axioma "cetății".

Viorel Birtu Piraianu: ”Nu avem cale,/ nu avem ţel -/ o lume în derivă.// ce vrei să sper?/ suntem suflete moarte/ ce se târăsc pe drum.// privesc/ la scursorile lumii/ ce se perindă pe ecran -/ o ceată de hoţi.// ei se numesc eroi./ ai cui?/ ai diavolului,/ poţi să spui!”

Nemo Angelos: ”În situația de față, fără stradă, tembelii ne duc spre marginea prăpastiei.”

Grozavu Sidonia: ”Bau-Baul românilor – Serviciile! Care-or fi, că nu le știe nimeni, da' ie multe! Totul, dar absolut totul e de-acolo!”

Alexandra Sherimman: ”Trăim într o lume preocupată de dorința de a conduce, a acapara, a manipula.”

Se spune că poetul este deasupra celorlalţi oameni. Zboară cu gândurile în pumni cerşind un pic de nemurire. Vorbirea frumoasă îi este unealtă şi diferă de cea a filozofului, istoricului, omului de rând sau politic. Ca toţi ceilalţi, are de demonstrat Adevărul său, care izvorăşte din inimă, spre deosebire de alte adevăruri care vin din stomac sau din partea cu interese a creierului mic din creierul mare. Deci Poetul vine întotdeauna cu inima.
Dacă vrea să fie uşor înţeles, vorbele trebuie să-i fie simple. Cu cât spusele vor folosi mai multor oameni, cu atât aceştia vor avea nevoie mai multă de el, îi vor rosti versurile, i le vor cânta. Iar locul
său în comunitate va avea şi un rost social.
De ceva timp accentul se pune doar pe Haina cu care este îmbrăcată ideea poetică. Este adevărat, trebuie să arate plăcut, dar, a râcâi numai după metafore şi expresii încâlcite şi a le risipi fără zgârcenie, înseamnă de prea multe ori o joacă.
Unui poet i se vor reţine 2-3 judecaţi de valoare şi trebuie ca el, mai întâi, sa le identifice şi să le pregătească temeinic. Până când reuşeşte să spună ceva impresionant, trebuie să fie un model viu.
Lumea pe care şi-o construieşte, dacă nu este solidă, iar cele ce gândeşte, simte şi face nu-s morale, nu poate obţine decât cel mult toleranţa. Cu cât este mai altfel, cu atât are şanse să scrie altfel.
Unicitatea este un univers spiritual construit element cu element. Pentru aceasta trebuie să citeşti mult pentru a evita asemănarea cu ceilalţi. Mediul cultural devine interesant când lumea unui poet se anunţă spectaculoasă: creată de clown, regină, cerşetor, copil al străzii, pustnic, cardiolog, astronaut, miner, mort clinic, criminal, beţiv, condamnat la moarte, flămând, orfan, cel care cultivă florile ori caută comori, ceva sau pe cineva. Dezvăluite, astfel de lumi ajută să fie înţeleasă Lumea în ansamblul ei, iar interacţiunile umane fac posibilă evadarea din "eu" înspre "noi", noi toţi.
Este nevoie de muzicalitate pentru reabilitarea poetului în cetate - prea mulţi îl consideră un trântor. Versul alb trebuie să compenseze ce i s-a luat o dată cu rima. De aici, nevoia de cuvinte mai sfârculuite.
Într-adevăr, versul liber aparţine libertăţii de a te înălţa, de a alege, de a striga când nu te aude nimeni, de a zice « Nu!» Dar şi atunci rima poate transforma cuvintele în bocete sau tânguiri, în ceva mult mai frumos.
Într-o lume vulgară, puritatea şi inocenţa sunt cele mai valoroase, sunt lumina şi îngerul însuşi.
Titlul creaţiei oferă şansă cuvintelor să-şi găsească ţinta, atrage cititorul precum florile atrag fluturii.
Am fost cândva contrariat pe nedrept de ultimul interviu al lui Dem Rădulescu. Spunea că–şi învăţa elevii «să ia banii de la ţărani»! Dialogul dintre artist şi public înseamnă şansa artei. Depinde de artist dacă o va apropia sau nu de oameni, depinde numai de ceea ce a pus el în circulaţie.
Poetul nu ştie dacă un actor îl va rosti. Tăcerile dintre un cuvânt şi altul, ridicarea tonului şi şoptirea, gesturile, fondul muzical, luminile, decorul... nimic nu există. De aceea fiecare cuvânt al poeziei sale trebuie să fie propriul actor. De el depinde dacă va tulbura cititorul, dacă-l va învăţa ceva (schimba). Fiecare cuvânt se prezintă pe sine şi îl introduce în scenă pe următorul.
Dacă eşti chemat să scrii, trebuie să renunti la toate câte le-ai putea face şi să te ocupi numai de scris. Scrisul face bine: cultivă sensibilitatea, te face mai bun, mai tolerant, rafinează. Îmi place să cred că Poetul este conştient că trebuie să spună ceva. Nemulţumirea de sine trebuie să fie un beculeţ în permanenţă aprins. Atunci când ştie sigur ce spune o face simplu, elegant şi nu cu nesiguranţă, neclaritate, bâjbâială, cuvinte inutile (balast), vitejisme, inteligisme etc. Simţi când este puternic.
Pentru a reuşi să captezi atenţia se practică diferite metode: în muzică - zgomotul asurzitor şi ţipetele, în vizual - nuditatea, în creaţie - nebunia echivalentă cu strip-tease, în viaţa reală - violenţa. Cel mai sigur e când îi iei la bumbăceală pe toţi; numai că, după cernerea timpului, rămân numai bunul simţ, sensibilitatea, înţelepciunea, credinţa.
«Nebunia celor mari trebuie supravegheată» spunea Shakespeare, iar cel ce apelează conştient la ea face din nebunie un stil. Numai că o nebunie nu este decât o nebunie. Unii strigă brusc o măscară pentru a obţine ascultarea. În trecut se trăgea un foc de armă în aer. Câteodată trebuie să ştii să-ţi ţii gura, să renunţi. Defectul lucrărilor de artă este încărcătura cu elemente inutile. Reuşeşte cel care se abţine şi lasă lucrarea într-un fel de neterminare, când imaginile sunt un pic neclare şi pot avea multe înţelesuri. Astfel se predă mesajul, ca o ştafetă, consumatorului care are nevoie să se regăsească în ceva. Vine un timp când vei tăia în carne vie, când te vei respinge singur. Atunci îţi vei aminti de cei care te-au apreciat fără temei şi-i vei dispreţui. Ţăndărică bate la tobe până-şi face beţele ţăndări. Tu, scriitorule, când aduci cuvinte, îmi place să te simt extenuat lângă cuvântul potrivit. Într-o secundă, în aer, se revarsă miliarde de sunete. Este aşa de greu când ai milioane de cuvinte, iar cuvântul ales trebuie să fie rezultatul unor zgămâiri în viaţă, iar braţe de cuvinte înseamnă braţe de cărămizi ce trebuie să capete forma ideii prin cioplire şi finisaj: cuvintele timpului tău, ale lumii căreia îi aparţii, ale universului propriu creat.
Vreau să simt dragostea pentru cuvânt şi grija, aşa cum bărbierul are grijă de briciul său. Că te-ai ridicat ca om la înălţimea cuvântului scris. Când lumea se fărâmiţează spre prăfuire cosmică, doar prin ridicarea în două picioare a creatorului şi înscrierea acestuia pe o orbită reală, într-o pătrăţică a puterilor sale împreună cu opera, poate începe să fie cultură.
Dacă al tău cuvânt nu este şocant, dacă nu intră în cititor ca un picamer, să-l trezească întâi, ca apoi să privească şi să găsească la el altceva-ul care îi lipseşte sau l-a adormit, dacă cel care-şi asumă scrisul nu înţelege să devină un permanent model uman cu o scriere morală, echilibrată şi dătătoare de şanse celui care trebuie schimbat, nu vom asista la vreo revoluţie. Cuvântul, dacă nu face revoluţie, este orice, numai cultură nu.

Cimitirul a devenit casă primitoare şi pentru cei vii, alungaţi, a căror viaţă nu mai are un rost. Ziua întind mâna printre morminte, noaptea adorm pe lespezi. O femeie a născut ieri în cimitir. Singură!
România devine, treptat, o nonţară fiindcă românii au pus legea la spate, le este mai uşor fără ea şi fac totul ca cei de-alături să nu se simtă oameni.
Dreptatea a prins rădăcini la masa celui cu bani, nonalbii cer moarte pentru moarte, nu se sancţionează minciuna, poate fiindcă suntem nonvii.
Se revolta ieri cineva fiindcă-i purtat după fel de fel de hârtii: ce-i ăla"ordinu prefectului"? o ştampilă! Dacă se dărâmă blocu', cică am dreptu la 2 metri... pătraţi! Dar, când abia mai trăiesc, am vreun drept? De ce nu-mi întind o mână toţi care mi-au cerut viaţa-ntreagă numai ştampile? Ne naştem, ni se umple capul cu vise şi suntem daţi afară, fără nici o favoare!
Azi am aflat că:
- unei poştăriţe i s-a furat pe stradă geanta cu 39000 lei;
- un doctor a testat ilegal medicamente pe om şi un altul s-a apărat de hoţi, după ce a fost prădat de 2 ori, plantând seringi infestate cu hiv în gardul casei.

Pământenii-s încă animale, fiindcă le lipseşte factorul centripet.

Poezia nu este un spectacol de ținut minte, ci o demonstrație a unui adevăr de ținut minte. Nu se poate citi într-o viață tot ce s-a scris de-a lungul timpului, cu atât mai mult să se și memoreze! În fiecare om există nevoia unui frumos realizat prin unirea celor trei arte (muzică, poezie, arte vizuale), nevoia unor momente de lung repaos în care cele trei grații să înnebunească omul și să îl facă actor în jocul existențial, încât lumea să devină un tot armonios.

LA CANAPEA

- Pentru democraţie este nevoie de popor. Unde este… poporul?
- Lupta dintre clasele sociale va fi câştigată de bogaţi (care sunt uniţi) în faţa săracilor (care nu înţeleg să se unească). Cum să gândeşti flămând şi bolnav?
- Stânga, dreapta... să fie ale dracu ele. Nu sunt interesat de extreme, cât timp poporu-i la mijloc. Mă-ntreb cum se poate ca un popor ce vine după un regim totalitar poate fi atât de haotic, atât de lipsit de scrupule?
- În politica românească nu există doctrine, nu există principii şi, cel mai rău dintre toate, nu există oameni de cuvânt. A alege între două rele e un compromis împotriva binelui. Degeaba realizaţi că aţi fost folosiţi. Anii au trecut, vremurile promise de aleşii voştri nu au venit niciodată, frustrările voastre v-au mâncat sănătatea, sunteţi deja bătrâni şi obosiţi. Sistemul e întreţinut la nesfârşit de participarea noastră. E jocul lor, noi suntem doar cifre pe hârtie. Sunt împotriva întregii clase politice.
- Încă se mai perindă cei care au dus ţara de râpă, au tupeu să apară şi să vorbească despre democraţia alterată din capul lor! Dacă aceşti oameni din spectrul politic de până acum nu dispar... mersul nostru va fi tot înapoi!
- Într-o ţară de proşti şi retardaţi (majoritari) inteligenţa se impune cu biciul. O ,,dictatură luminată,, ne scoate din rahat. Dacă nu apare la orizont, nu va rămâne decât să vă rugaţi la Cel de Sus pentru… un chin mai bun!
- Altă Ea: Dacă nu votezi, nu e corect să comentezi. Ori, mie îmi place mult să "comentez" şi vreau să îmi cumpăr acest drept. Care nici nu costă mult: o oră, într-o duminică, la 4 ani.
- Nu vota, omule, sistemul îndrăcit! Oricine ar ieşi, este în sistem şi va face jocul. Nu ai de ce să mergi la vot, doar dacă doreşti să te faci frate cu… dracul!
- Ştiam că furtuna aduce la suprafaţă toate gunoaiele, dar… că o să dureze atâţia ani să le vedem......?!
- Elitele, Statul şi Religia îndrumă voit oamenii într-o direcţie greşită. Nu aşteptaţi ajutor sau soluţii din partea lor. Aţi avut suficient timp să vă convingeţi cine sunt. Monarhiştii, comuniştii, capitaliştii... ei sunt groparii destinelor noastre, ale neamului şi naţiunii române. Uitaţi de ei şi evadaţi din lumea pe care v-au pregătit-o în urmă cu peste 2000 de ani, lume în care v-au încătuşat pentru vecie, prin manipulare politică şi religioasă.
- Politica este, astăzi, duşmanul liniştii noastre. Trăim epoca luptelor cu zmeii care ne vânează inimile!
- Uitaţi-vă în jur: au apărut enorm de multe case noi - toate mari, cu grădină, maşini noi, mari -, case de vacanţe, la fel, copii la studii afară, bani în conturi… Văzând, mă întreb de unde ??? din muncă cinstită, din afaceri? din moşteniri? din ore suplimentare? Eu cred că din surse necurate.
- În lume domină sărăcia datorită ălora care nu ştiu să se sature!
- Corupţia ucide în cele mai inimaginabile moduri, corupţie amplificată cu ajutorul externului, cu lobby-ul lor nenorocit şi trădătorii interni [pupincuriştii]; politicul s-a constituit în mafie generalizată şi noi i-am lăsat să se dezvolte. Suntem vinovaţi! Să tacă aceia care şi-au făcut ''civilizaţie'' pe sclavagism. Ca ăla din iarbă. Tot vestul încă mai uzitează sclavagismul modern - nişte civilizaţi fără suflet şi sentimente, doar banul îi motivează, calcă pe demnitatea omului.
- Dureros este că, începând de la naştere şi până la moarte, viaţa noastră este, într-un fel sau altul, la mâna unor... PersoNULITĂŢI !!!!!!!!!!!! Sunt mulţi şi tot se înmulţesc, pentru că nimeni nu a găsit un antidot!
- Toate loviturile le am primit pentru că ne-a fost speculată naivitatea/ încrederea fără limite acordată în alb şi alipită la o mare dorintă de mai bine.
- Eu vă dau un sfat: trăiţi-vă viaţa aşa cum o credeţi şi nu vă bazaţi pe politicieni!
- Eu sunt idealist, deci mai cred în oamenii buni...

 

Ana Blandiana spune că cel mai groaznic este comunismul, pentru că face răul chiar dacă nu crede în el și se teme de el. De curând, un tânăr de 18 ani s-a sinucis pentru că nu avea casă, serviciu, mâncare. Capitalismul face răul prin tăcere și neimplicare. Face răul spunându-ți cinic: ești liber, fă ceva să trăiești și... fii fericit! Ana Blandiana nu ia atitudine, îndeamnă doar, cu orbire, să se scrie masiv despre cât de rău au trăit oamenii în comunism, că trebuia ea să stea nopțile la cozi pentru o jumătate de kg de carne. Dar ea a refuzat această umilință, nici nu știa că le zice „adidași” copitelor de porc. Eu, care am stat la acele cozi, trebuie să am mare jenă să afirm că atunci, da, viața era grea, dar nu am murit niciunul! Un tânăr de 18 ani, atunci, doar bătea la poarta unei fabrici și obținea un loc în căminul de nefamiliști, un loc de muncă unde se putea califica și evolua. Ana Blandiana este sigură că va dispărea comunismul, odată cu decesul ultimilor supraviețuitori, și îndeamnă scriitorii să facă presiune continuă descriind ce rău era, iar ea, personal, merge prin școli și învață copiii diferența dintre bine și rău, iar... „binele este libertatea din capitalism”, desigur. Iată cum o mână de oameni, cei 1-5% îmbogățiți știm și noi cum, reușesc să încalece un popor fluturând atractivul steag al libertății și binelui, pentru ca ei să rămână cu binele și noi, ca proștii, fluturând cu speranță un steag. Există între elite un cod tacit de susținere. Dacă apare o mulțime de supraviețuitori în stradă, nemulțumiți de viața pe care o duc, ajung EI la microfon, pregătiții pentru vorbărie, și conduc gloata pe sensul unic ce are la capăt eșafodul. La un semn nevăzut, câteva elite fără conștiință ies în față și conving că este mai bun răul, că viitorul luminos ne aparține. Nu trebuie decât să muncim mai mult și să învățăm mai bine. Emotivul și săracul care nu are o muncă după notele înscrise pe o diplomă nu poate să strige în vacarmul creat că este nedrept ca un repetent să ajungă să lucreze la Curtea de Conturi a țării! Atunci... de ce să învețe gloata, dacă, în capitalism, partea nu se face proporțional cu cartea, ci cu cine a fost sau este tata? De ce Ana Blandiana, ca lider de gândire al dreptei politice, nu promovează asigurarea condițiilor încât fiecare, în productiva libertate, să poată munci pentru sine, nicidecum altuia? Trăim vremuri tulburi, cu perspective tot mai triste pentru cei mulți și săraci. Este timpul să apară voci care să descrie cât de greu se supraviețuiește în capitalism.
Este nevoie de o forță autentic-gânditoare și înfăptuitoare de lume nouă, una mai bună și decât comunismul și decât capitalismul.
Ana Blandiana, te acuz de moartea tânărului care s-a sinucis din cauza capitalismului de pe buzele tale!

Sub demnitatea umană încă-i de-acceptat? Trai decent stă doar în Constituţie scris. Românii au reintrat în adormire, auziţi-i cum strigă prin somn: "Vreau să mă fac Gigi Becali, vreau şi eu să câştig!" Becali ăla, care a botezat mulţi copii tot încercând să se lepede de satana.
Un manifestant strigă de zor la guvern: "Copiii voştri să se plimbe cu avioane şi-ai noştri să moară de foame?"
S-au ars toate becurile de pe strada mea, puse cu ocazia pomului de Crăciun. România se scufundă până la primăvară într-un binecunoscut întuneric.
Într-un poligon de tragere cineva a fugit cu pistolul şi a dus treaba până la capăt: s-a sinucis!

Popor român, ai priceput că asistăm la înțelegerea ca 95 ființe umane din 100 să fie omorâte? Întreabă-te dacă te simți apărat. 

Nu te încrede în cei care ți-au devenit speranță, ei oferă timp încât să fie prea târziu să mai poți face tu ceva. 

Apără-te, altfel vom muri!

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Epigramist: ”Bine că măcar se face cucuruzul în România!”

GD Toma: ”Chiar şi în cazul celui mai puternic prădător şi nesătul animal, toată capacitatea sa de a distruge rămâne, totuşi, la o limită de la care el se va simţi satisfăcut, astfel că viaţa, Natura din jurul său, îşi continuă mersul către un firesc invariabil. Există oameni pe care, la o mare durere, Natura i-a lăsat să aibă comportamente contrarii. Unul simte nevoia de a avea un umăr pe care să plângă. Altul, dimpotrivă, se închide în el însuşi, îşi găseşte refugiu în singurătate. Să luăm ca exemplu pe Gigi Becali: un singur milion de euro i-ar fi poate prea mult să-i asigure o viaţă personală din care să nu-i lipsească absolut nimic din toate câte ar însemna Condiţia Umană, inclusiv lucrurile esenţiale: confort şi timp liber la dispoziţie (timp pe care să şi-l ocupe stând alături de familie, cu a citi o carte, a asculta o muzică, a vedea un film, a admira o floare, a contempla un asfinţit de soare, a merge prin ploaie etc.) Totuşi... vedeţi? nu o face. Dimpotrivă. Îşi îngroapă viaţa într-o nesfârşită goană după… habar nu am ce, iar această implicare obstacolează pe altul care, dacă nu s-ar implica într-o anume activitate, ar fi sortit să moară de foame, pentru că nu are un patrimoniu apt să-i asigure şi să-i garanteze satisfacţiile Condiţiei Umane.”

Net Gabi: ”Dincolo de toate luptele politice, antipatii simpatii personale vizavi de lideri, puteți să îmi răspundeți cu un simplu da sau nu la o întrebare simplă: voi personal și valoarea voastră ca intelectuali este reprezentată de un plagiator... ? nu vreau dezbateri, pentru că moralitatea nu are nuanțe de gri... Cred că secretul unui adevărat lider constă în gândirea și pregătirea lui în interiorul unui cerc al moralității și principiilor, care îi permite să se considere model și să pretindă celor din jur să creadă în el și să îl urmeze. În România suntem gata să facem rabat de la valorile noastre pentru a crea o falsă imagine că este ceea ce ne dorim. Cred că suntem într-o perioadă de negare a evidențelor doar pentru că ne dorim ''liniște''. Aș dori, totuși, să nu uităm că ''liniștea''minții lasă cale liberă negurii morale...”
Lucian Sârbu: ”Tot în ultimii ani am aflat de fel de fel de cunoscuți, altfel „băeți” de treabă, că lucrează la SRI, unii încercând chiar să racoleze pentru diverse oligofrenisme persoane din anturajul meu. Aceste mici întâmplări m-au convins de faptul că serviciile secrete chiar dispun de o grămadă de bani pe care îi toacă pe fel de fel de nimicuri. O grămadă de neica nimeni și tăietori de frunză la câini au o situație privilegiată în cadrul lor și, întrucât au dus-o bine sub cineva, se tem că orice schimbare se va face în defavoarea lor. De aici războiul informațional care pare să nu se mai termine.”
Florin Marian Fanuica: ”În jur văd mai mult lacrimi. Puțină fericire./E tot mai neagră viața. Sărmana omenire./ E lumea tot mai mică și viața-i fără rost,/ A fost frumos odată! Nimic nu e ce-a fost!”
Alexandrinna Aianis: ”Dintr-o țară bogată am ajuns pe ultimul loc din Europa, cu 50% din populație sub limita subzistenței; din cauza cui? din cauza celor care i-au furat! Am strâns cureaua și am suferit până în 89 că să ce? că să aibă unii ce să fure? și pentru că populația a strigat jos hoții, a fost înjurată, fugărită și bătută de jandarmii trădători de părinți și frați!”

Livia Ștefan: ”Sunt câţiva cei care nu dau doi bani pe mine. Voi merge şi mai departe. Nu mă voi lăsa până nu voi ilustra toată nebunia asta în care am ajuns să trăim.”
Boris Mehr: "Cum fiul nu poate fi dușmanul tatălui, nici eu nu pot fi dușmanul lumii. Asta îmi spunea profesorul, dispărând cu câinele său în praful ridicat de o basculantă." Doar întunericul n-are hotar, pe roata norocului sunt schingiuit. De ce aștepți, Doamne, să fii iubit? De ce aștepți, Doamne? Sau nu mai aștepți?”
Chiperi Nicolae: ”Sîntem un popor idiot, pînă la proba contrară.”

Aimee Dobrescu: ”Doar cel care nu știe să lupte dorește moartea adversarului. Prin asta se recunoaște înfrânt.”

Călin Cazan: ”Prostia este în acțiune...”

 

 

CÂNTEC ŞOPTIT 

- Te-am chemat doar o groapă să-mi faci
Şi-ai venit cu o groază de draci.
Lopata repede ai aruncat,
Că nu puteai sta pe picioare de beat,
Şi… cu banii primiţi în avans, ai plecat.
Puteai să mai câştigi un ciur cu mălai,
Că mai am în grădină o groază de vreascuri să-mi tai.
Vede tot satul c-ai ajuns pe butuci -
Dormi nopţile pe unde apuci,
Dar tu… bei, nici măcar nu mănânci!
Nimic înapoi nu ţi-am mai cerut
Din tot ce ţi-am dat cu-mprumut,
Însă tu… tu „ţi-ai băgat”
În tot ce ţi-am dat.
Fir-ai să fii de argat!
Să nu îmi mai ceri o ţigară
Sau „una mică”, la bar, înspre seară.
Chiar de-ţi vine leşin,
Cât mă ştii de creştin,
De acu, să-ţi mai dau, mă abţin.
Viaţa întreagă tu ţi-ai risipit,
N-ai vrut, ca mine, s-ajungi mare din mic!
Ai vândut şifonier,
Căciula de astrahan, mantaua cu nasturi de fier,
Chiar şi… pantofii-mi de colonel!
De aceea, îţi spun înc-o dat':
Chiar de-o să mă vezi, ca acu', puţin beat,
Poţi să plângi cât va voi gura ta,
Poate să mă roage-n genunchi mama mea,
Al dracu' să fiu de ţi-oi da!
- Colonele, colonele,
Putredule de avere,
Eşti flăcău-pensionar
Cu venitu’ special!
N-am lumină, foc, nici apă,
Mănânc pâinea doar cu ceapă
Şi cu sare nesărată.
Rar prind bucăţică-n ciorbă,
Că muncesc pe crăci, pe vorbă…
Mi-ai dat friptură muşcată
Când ţi-am robit ziua toată,
Mi-ai dat trei ţigări cârpite
Şi ziarele citite,
Haina ce ţi-a rămas mică,
După ce-ai făcut burtică.
Mi-ai dat un ciur cu mălai
Înăcrit de mucegai,
Şi-o pernă la mijloc ruptă,
De molie ciur făcută.
Am toate oasele rupte
De cât ţi-am hămălit prin curte.
La bar, tu bei coniacul bun,
Dar mă cinsteşti c-„ultimu drum”!
Am fost premiantu’ şcolii
Şi-am ajuns milogu’ ţării.
N-a fost loc... de alde tine...
S-ajungă „bine” l-alde mine,
C-aţi fost lacomi, nişte monştri -
Ai voştri versus ai noştri!
Mă doare cine eram,
C-ajungeam, fi’ndcă… puteam!

 

 

Oratorii spun că prezentul nu are complexitatea trecutului, că-i o provocare prea mică. Şi totuşi... o capră şi-a făcut nevoile în mâna unui străin care-o provoca la ţâţe. Străinul a apreciat, cu această ocazie, şi celelalte daruri simple ale vieţii de la ţară: liniştea, nimeni nu se grăbeşte, nu te-ngrijorezi uşor şi nu-i grija pentru bani. Auzindu-l, o băbuţă i-a replicat: "La ţară, dacă eşti încet, mori de foame!" Băncile au avut profit de 380 mil. lei. „Brava lor!” zic unii, „Huo!”, gândesc cei mai mulţi.
Muştele nu mai stau pe căciulă, un poliţist a fost filmat cu musca pe... nas! Alt poliţist cere ca fiinţei umane să i se ia dreptul de a contesta.
Un ziarist afirmă că poliţia stă la vânătoare şi face compromisuri să trăiască aşa cum vrea şeful statului, adică... "bine"! Tot el crede că arestul preventiv este abuziv şi ar trebui ca inculpaţii să fie puşi 2-3 zile la răcoare, să se gândească la ce au făcut, fără să le fie încondeiate cazierele.
Un politician afirmă (atentie!) că "nu este democratic ca legile să fie pe placul oamenilor, fiindcă n-am avea cod penal şi impozite. Trebuie legi împotriva poporului pentru că Statul are socotelile şi răspunderile lui."
După Proust, neschimbându-ne, înseamnă să murim - ("cu cât ne schimbăm mai mult, cu atât trăim mai mult."). La noi, schimbările au fost generate numai de intervenţiile străine!
Străinilor care ne calcă pragul le urează "Bun venit în Romania!" ciorile şi câinii maidanezi. Frumuseţile ţării pot fi văzute de aceştia dintre gunoaiele de pe marginea drumurilor, ori nu sunt observate din cauza atenţiei pe care o solicită gropile din asfalt.
Nemţii se miră că avem mai multe maşini nemţeşti decât ei.
În SUA o fetiţă de 12 ani face de râs poliţiştii descoperind singură prădătorii familiei sale,
Am văzut un film cu juraţi. Aceştia tocmai ajunseseră unanim la "nevinovat", dar au fost întrerupţi fiindcă avocaţii părţilor se înţeleseseră acceptând "vinovat"!

Singurul lucru sigur ne e viitorul. Omul nou este la mare căutare, acesta (cică) nu minte şi nu râvneşte la bunul altuia. Aştept. Deseară am o cina-surpriză pentru el: mâncarea de-alaltăieri! Iar mâine: şansă mare la loto (14 milioane de lei!)
Nu închide uşa înainte de a vedea bine cine a sunat.

Italienii au primit ordin să stea astăzi în case, atenţionaţi fiind că s-ar putea să le cadă-n cap fragmente dintr-un satelit! Românilor n-a avut cine sa le spună!

Îl durea tare de tot. Atunci i-a dat nevasta toţi banii din casă, să se ducă la doctor. La cabinet a fost luat de la uşă: “Ai 50?” ”N-am decât… 10!” Şi i s-a trântit uşa-n nas. S-a întors pe jos şi a cumpărat o juma de ţuică. Acasă, s-a aşezat pe un scaun în mijlocul curţii şi a-nceput să bea. Când a simtit că are curaj, a adus patentu’. S-a pipăit şi-a apucat măseaua ca pe muiere, când eşti hotărât s-o-ntorci cu faţa la tine. Hai-hai, hai-hai, a scos-o, băiete!
- Ai scos-o, omule?
- Îhi, uite-o draculi colu, pe ţambra di la gard…
Noi, ăştia săracii, de stomatologi suntem ca şi lipsiţi. La pomeni am început să ne tămâiem singuri coliva… (cei care ştim “Tatăl nostru”! ), mai avem să facem la un fel cu şcoala.
Măseaua e de luni de zile pe ţambră. Mi s-a părut că-i o piatră ciudată şi am vrut s-o fotografiez, că-s mort după pietre. A uitat de ea, sigur a uitat de ea, dar o să-şi aducă aminte după ce o-ncepe lumea să iasă din case. Atunci o să se laude că el este şi… doctor!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE:

Raisa Ekaterina Ivatenko: ”N-a existat în istorie geniu politic ori artistic pe care voi să nu-l fi băgat fie în mocirlă, fie în mormânt! Ați vândut pe 30 de arginți, dintotdeauna, și capul lui Mihai Viteazul, și trupul Brîncovenilor! Va dați credincioși, dar dacă orice jegos ajuns prin furtișaguri la conducere vă cere să va puneți voalul musulman pe cap, o faceți în turmă! N-aveți în ADN gena onoarei, sau a proprietății pământului pe care v-ați născut! Vă vindeți între voi și vă vindeți, ori ucideți conducătorii, pentru a vă închina ori Înaltei Porți, ori unei babe odioase din Germania. Vă temeți de sute de ani că vă iau ungurii Ardealul, nu vă trece prin creierul îmbuibat, de micii și berea pe care o primiți din 4 în 4 ani, că de-ar fi vrut să vi-l ia, vi-l luau de-o mie de ori până acum! Nu va vindeți țara - e sloganul. Așa e, nici măcar n-o vindeți, o dați gratis! N-ați știut niciodată ce este demnitatea și curajul, fiindcă singurele poziții pe care le știți și le practicați este statul în genunchi, statul pe burtă și statul capra! Sunteți poporul pe care Petre Țuțea l-a caracterizat ca fiind un popor de idioți, sunteți poporul căruia Mareșalul Antonescu a considerat că nu-i merită nici măcar cenușă! Sunteți poporul care l-ați înfometat și făcut nebun pe Eminescu, poporul de care a fugit în lume, scârbit, Caragiale! Poporul care l-a scuipat pe Brâncuși, când a vrut să revină în țară, poporul care a jucat beat pe cadavrul lui Ceaușescu. O să muriți așa cum ați trăit de sute de ani: slugi!”

Ileana Suket: ”Toți în România așteaptă armata (care nu mai există, doar niște mercenari în slujba imperialiștilor), sau miracole care să-i salveze de sub ocupație. Nu mai aveți nimic, doar pe voi înșivă și sunteți transformați într-un popor de sclavi (chiar dacă nu vă vedeți lanțurile la mâini și picioare), sclavii finanței mondiale speculative, băncilor și corporațiilor străine. Atâta timp cât spuneți : ,,Nu mai avem ce face!" nici că o să faceți ceva. Când terminați să va plângeți de sărăcie și jaf, o să va uniți și căuta calea de salvare.”

Sinel Tudosie: ”...Așadar, am fost incapabili de o existență de sine stătătoare, de ani buni ni se inoculează servilismul, fiindcă, nu-i așa „capul plecat sabia nu-l taie”, căciulirea în fața străinilor ca să demonstrăm că sîntem cât mai toleranți, iar sentimentele naționale au devenit toxice; ni se cultivă sentimente de culpabilizare, fiindcă românii sînt vinovați de tot și toate, vinovați chiar fiindcă existăm, datorând totul tuturor și trebuie să ne fie jenă de trecutul nostru.”

Remus Constantin Raclău: ”Demult, la începutul existenței noastre, ni s-a dat minunatul drept de "a fi”. Prin atitudinea și comportamentul nostru, prin agoniseala cognitivă și afectivă pe care o realizăm și o punem în slujba progresului nostru și al semenilor noștri, avem obligația să respectăm această condiție umană, singură capabilă să ne asigure "evoluția armonioasă în mersul spiralat al istoriei”.

Dorin Farcă: ”Dacă nu există încredere în cei de la vârf, nu va exista încredere în nimeni și în nimic.”

Aurel Anghel: ”Am trăit o realitate alcătuită din iubire, ură și idealuri tulburi, petrecută într-o lume ce pare la fel de incapabilă să-şi afle liniştea.”

Vasile Milică Ene: „Dacă eu vă fac să râdeți, voi, guvernanților, de ce mă faceți să plâng?” (Fernandel)

Mari Iram: ”Caraghioșia s-a născut în România. Și penibilitatea, cred.”

Petrișor Cană: ”Există dovezi clare că anchetele sunt folosite pentru reglări politice de conturi, că procurorii acţionează în complicitate cu guvernul, că asupra judecătorilor se fac presiuni pentru a avea o rată ridicată a condamnărilor, că serviciile de informaţii interne, lucrând sub acoperire, manipulează sistemul judiciar şi că abuzurile în timpul proceselor au devenit obişnuinţă.”

Adrian Silviu Mironescu: ”Omul are doar o șansă - cea a pribegiei. Bucurați-vă, veți fi din ce în ce mai singuri!”

Gabriel Tora: ”Auuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…….!”

Azi-noapte a fost încă o noapte fără live. Aveam un greiere, sub fereastră, care își începea live-ul, nu întârzia o secundă. Cred că l-a mâncat o găină, că exact pe sub fereastră râcâie găinile. De câțiva ani mi-a tot țârâit greierele ăsta. Chiar am fost îngrijorat când nu l-am auzit la sfârșitul lunii aprilie. Cum se întuneca, începea să-și strige iubita. Întunericul era ora lui exactă. După ce obosea de așteptat începea să-mi spună câte grade sunt în aerul mare, ce gândesc vecinii despre mine, dacă are sens sau nu viața. De la un timp mă certa că de ce nu intru în cursa pentru Președinție, măcar Primar să fi ajuns și eu până acum! I-am zis:
- Nu pot să fiu, vezi și tu că mi-a căzut un dinte și nu se cade să apar știrb în fața oamenilor. Plus de asta, nu sunt cel mai potrivit pentru o asemenea demnitate.
- Știi să pui virgula, ca nimeni altu'! m-a încurajat.
Și am râs pentru că greierașul este prea mic să știe că virgula înveți toată viața să o pui și mori tot neștiutor.
- Nu vezi cum e firea omului? Zice unu o vorbă și nu o aude nimeni, zice altul aceeași vorbă și o aud toți. După revoluție, inginerul-șef al fabricii unde lucram era frământat de această problemă. Mi s-a destăinuit într-o zi: "Acuma vreți capitalism, dar nu știți că patronul conduce cu aceleași reguli. Eu v-am cerut să facem calitate, să muncim fără risipă, să nu mai furați, să munciți fără să vă obosiți, dar... încontinuu... și ați pus vorbele mele la spate. O sa vină străinu' și o să vă ceară să munciți pe rupte, să faceți calitate și o să vă grăbiți toți să îl ascultați. Și o să vă plătească la minim, și o să vă umilească și o să vă conducă unii mai proști decât noi..." Așa că, greierașule, nu contează ce se spune în Cetate, contează cine spune. Și trebuie "să spună" cineva cunoscut, o vedetă mediatizată intens... Înainte vreme ajungeau dregători ai statului doar cei care aveau o putere financiară. Apoi... dacă ajungi să conduci, crezi că este o fericire? Totdeauna vor fi oameni care fac reproșuri. Cu cât îi dai omului, cu atât vrea mai multe și va fi mai nemulțumit.
- Dar tu visezi o lume perfectă, nu este păcat să nu o realizezi?
- Este adevărat, dar nu doar eu o visez, o visăm toți poeții și toți oamenii care sunt împinși de alți oameni în singurătate. Acolo facem regulile proprii, altele decât ale societății. Acolo este posibilă lumea perfectă pentru că noi respectăm acele reguli. Cu cât vii cu lumea perfectă înspre oameni, pentru a fi acceptată organic și de ei, regulile perfecțiunii nu sunt acceptate, deoarece nu toți oamenii înțeleg abstractul și nici nu le pot îndeplini, pentru că oricine vrea libertatea de a fi împotriva la orice și de a avea fără să i se și cuvină. Când ajungi la ultimul om, la talpa țării, cu lumea ta perfectă, în pumni, lume modificată, firesc, de fiecare acceptare, observi că a ieșit o hâdoșenie care seamănă exact cu lumea în care trăim. Așadar, nu pot fi Președinte! Am explicat și explic încontinuu de ce este strâmb tot ce facem, de ce este greșit oriunde ne îndreptăm, dar oamenilor nu doar că le place așa, dar li se pare și corect să fie așa...
Azi noapte greierașul meu a tăcut pentru totdeauna. Îmi plăcea să îl știu acolo, să adorm în cântecul lui...
Omul vrea recunoaştere. Este interesat doar de ce spun cei de deasupra lui. Astfel, o  autoritate critic-literară, ca Alex Ştefănescu, este curtată ori îndelung visată. L-am urmărit şi l-am găsit întotdeaun  indignat când a pus sub lupă diferite cărţi pe care le-a negat. Paradoxal, a avut, ulterior, surpriza să primească mulţumiri de la cei în cauză!
Mă cert de ceva timp cu cineva care crede c-a ajuns în această situaţie privilegiată de a fi negat de o somitate culturală - “înseamnă ceva benefic, zice dumnealui, fiindcă a fost stârnit interesul cititorului şi lucrarea respectivă are şanse să fie adusă în atenţie şi (atenţie!) să se bucure de o apreciere largă.” Adică oamenii, mai mult sau mai puţin de cultură, vor simţi nevoia să se opună părerii Marelui Citit şi să aprecieze invers!
M-am închipuit exponent la fondul plastic şi, timp de 2-3 săptămâni, aş aştepta, cu uşa larg deschisă, vizitatori de tot felul. Şi n-ar intra decât câţiva inşi care ar privi absent şi ar pleca tot aşa. Dacă expunerea s-ar bucura, printr-un joc al întâmplării, de negarea unui specialist în domeniu şi aş fi avut, în loc de câţiva, o mulţime oarecare de vizitatori, iar aceştia s-ar exprima laudativ, adică în sens contrar opiniei celebrului critic, aş fi de valoare?
Nu contează, oare, calitatea celui care se exprimă? Dacă 10 de nea Sudoru mă laudă, el, care, în viaţa lui, a sudat numai coteţe de găini, iar laudele atârnă mai mult decât opinia critică a unuia care a sudat tubulatura pentru experienţele nucleare care rezistă la temperatura soarelui, sunt, oare, valoros?
Una este să citeşti câteva foi din “Poveşti nemuritoare” şi alta un raft de bibliotecă lung până-n centrul oraşului.
Să ne închipuim că Dumnezeu este o persoană cu puteri reale, imediate, asupra noastră şi se apucă să scrie. Unde va publica El şi cine îl va critica? Şi care va fi valoarea reala a creaţiei sale? Oamenii nepricepuţi, cu siguranță, se vor grăbi să găsească ceva valoros acolo unde nu e. Fiindcă relaţia concretă cu Acesta poate avea efecte benefice lor.
Spaţiul virtual, aparent, ar trebui să aşeze faţă în faţă nume sau pseudonume de care nu te leagă nimic, cărora le poţi spune dezinteresat orice. Se întâmplă aceasta? Nu! Cei care se aseamănă şi simt nevoia unor comunicări speciale trebuie să n-o mai facă în public. Relaţia lor să devină intimă. Adică au devenit deja prieteni şi tot ce-şi spun devine lipsit de valoare publică. De-acum ei se ajută reciproc pentru consolidarea valorică a creaţiei, în spatele scenei. Îmi vine tot mai greu, aşadar, să poposesc real în paginile admiratorilor mei de-o clipă, întrucât mi-e teamă că trebuie să mă prefac, să spun cuvinte cu orice preţ, să plătesc cumva, cu bucurie, pentru bucuria care mi s-a făcut. De aceea, prefer să culeg din acest spaţiu acele creaţii care-mi plac şi să le aduc în spaţiul meu de suflet, care este virtual doar ca o poartă deschisă pentru trecători când înăuntru este un mort, dar ştii că nici un străin nu poate intra. Iar dacă intră, totuşi, cineva să găsească acolo ceva de preţ.
O creaţie poate fi negată virulent, apreciată sau trecută sub tăcere. Valoarea este atunci când un oponent este scos din starea lui favorabil-neutră sau de respingere şi-ţi lasă un semn de recunoaştere. Mic de tot.

Toti suntem suntem niste ciudați - fiecare e băgat în câte ceva. Maia Morgensten se teme de vorbele mari. Mie nu, fiindcă îmi place să cred că sunt din altă viață și altă dimensiune. Chiar mi-e milă de îmbogățiții din vânzarea țării la fier vechi, de imperiile lor care vor rămâne în părăginiri, după ce se va termina și cu șpaga! Cum vor trăi ei, săracii, care-s învățați cu bani mulți? Nicu Ceaușescu a murit în câteva luni după ce nu i s-a mai dat stomacului său alcoolul.
 S -a extins râia mizerabilă peste tot ce are mai bun, mai frumos, mai sfânt ţara noastră.
 Chiar credeţi că o să fie mai bine, dacă ies arătări din astea odioase? În prostia lui, poporul ştie că toţi sunt o apă şi-un pământ. Manipulatorii gâdilă la lingurică orgoliul susurând în ureche cât de deştepţi şi de frumoşi sunt unii, în timp ce se strică de râs!

 Să avem încredere: ţara este pe drumul Europei civilizate, cale de întoarcere la... ,,întuneric,, nu îi!
 Întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu tinerii în aceste zile şi m-am cutremurat. Ne zbatem degeaba, nu îi interesează nimic: „Cine-i ţara? Ce a făcut pentru mine? Mă interesează doar ca familia mea să prospere, asta e prioritatea mea!” Uneori mă gândesc că pierd clipe, ani, nervi, sănătate.
 Ar trebui să începem prin a înţelege că suntem distruşi, orice facem. Politica e condusă de o suma de influenţe, nu de ideologii. Ai dreptul să alegi din ce ţi se impune! Gândirea "nu ştiu ce o să facem prin vot", că vine cutare partid ori reprezentant să ne salveze de la pieire, e o infantilitate. Lumea crede că de vot depinde viitorul, asta nu o să se întâmple în veci!
 Democraţia - un teatru de păpuşi, ieftin -, din ce în ce mai puţină lume o mai validează. S-a întâmplat vreodată, în istorie, ca libertatea să vină pe tavă, gratuit, fără luptă de orice tip? Antrenaţi-vă pentru confruntarea directă cu sistemul!
 Ne mint frumos, dar ne ducem la vale. Rău de tot! Ei - tot mai bogaţi, noi - foarte săraci, dar…! Cu vorba bună nu mai ieşim din întuneric!
 De ce nu înţelegem că sistemul trebuie schimbat, nu oamenii?
 Românul are o vorbă: "Dom'le, toţi fură, dar măcar să facă şi ceva pentru noi, să ne fie şi nouă bine!" Deci, a fura puţin, acolo, e normal. Şi el ar face-o, la o adică, dacă ar putea. Cine crede că unii vor bate din palme, să se schimbe de mâine nivelul de trai, se înşeală amarnic. Pentru că, realmente, soluţiile executive sunt tot alea şi la stânga, şi la dreapta. Oricine ar veni la putere, va guverna la fel. Problema e: care-i mai puţin hoţ dintre ei? - funcţiile ministeriale au fost un soi de portofele, în loc să fie portofolii! Politicul devine mai instabil tocmai pentru că nu ştie exact care-i menirea lui. E o fază dificilă, dar necesară spre regăsire şi vindecare. Dacă ne băgăm picioarele în asta, pentru că suntem liberi şi aşa vrem noi, atunci să renunţăm cu totul la democraţie... Punem un Putin care să ne zică ce şi cum să facem, iar noi ne vedem de ale noastre... Şi cu sufletul în rai, şi cu slănina-n pod, nu se poate! Urmează alţi şi alţi ani în care vrăjeala îndoaie calea ferată. Să le scriem toţi pe buletinul de vot "votez să plecaţi toţi în exil, împreună cu partenerii voştri de afaceri"!
 Problema românului e sentimentul de nesiguranţă şi frustrare în faţa puterii banului şi politicienilor! Problema românului e frica, laşitatea, nepăsarea, comoditatea, ceea ce transformă vieţile într-un iad, aici, pe pământ!
Cum să votezi nişte mizerii ce încalcă Constituţia cu bună ştiinţă? Agresivitatea unora a devenit de speriat. În loc să vină cu argumente de ce aş vota cu cine votează ei... ei mă acuză că, din vina mea - că nu votez cum vor ei -, vor câştiga... ceilalţi. Nu e vina mea că idioţii pe care-i votaţi voi nu ştiu să prezinte o ofertă de votat. Că nu-mi oferă pârghii să-i controlez după ce vor fi votaţi. Ei sunt cei din cauza cărora câştigă ceilalţi, nu eu. La ora asta, toate partidele ce sunt supuse la vot ne promit că ne va fi bine. E vreun partid ce zice că ne va omorî, că ne va vinde, că ne va mări taxele?
 Mafia care stăpâneşte ţara ţine ostatic Statul român. Nu avem nevoie doar de un Ţepeş, pentru că Ţepeş fără popor alături ar fi imediat anihilat, avem nevoie să punem toţi umărul şi mintea la treabă, pentru a face din naţiunea noastră o societate prosperă şi demnă de trăit.

România este legată ca drobul de sare de "contextul internaţional". FMI continuă euroharababura provocată ţării şi nu ridică nimeni capul că leul este marele întârziat al Europei. Jeffrey Franks spune: "Ne uităm să vedem ce ţară va cădea!"

Nu am înțeles niciodată poporul român.  Eu sunt așa: arde ceva? Dacă văd sau mi se spune, iau găleata și alerg să sting focul. Vine cineva din satul vecin și anunță că o gașcă de tâlhari sau un inamic înarmat vine înspre locul unde locuiesc eu: chem oamenii sau răspund oricărei chemări să facem ceva să ne apărăm, dacă nu putem să înfrângem dușmanul, măcar să îl determin să ne lase în pace. Țara noastră a avut de-a lungul istoriei conducători care au sfârșit trădați, dar românii și-au continuat cu firesc viața în ogrăzile proprii ca și cum nimic nu s-a întâmplat. A ajuns Adrian Păunescu să întrebe poetic: „Unde-au fost românii, când a fost tăiat

Viteazul?” Fac această incursiune spre sufletul românesc observând că, la chemarea de a ne organiza pentru schimbarea răului care ne frige zilele, după ce le amărăște peste poate, nimeni nu se implică. Dau like, sfaturi sau mă trimit sub comanda unora de care nu am auzit sau nu am încredere. Și mă întorc o sută și ceva de ani în urmă, la momentul Eminescu și Societatea „Carpații”. Eminescu atrăsese mii de oameni în jurul ideii de unire a întregului spațiu românesc, s-au strâns bani, s-au cumpărat arme... Dar puterea vremii desființează „Carpații” și îl ucide pe Eminescu. Mă întreb de ce acei entuziaști de unire nu au căutat alte forme de organizare și să continue lupta? De ce s-au răspândit toți în toate părțile și s-au ascuns și au tăcut pentru totdeauna? Unirea a făcut-o până la urmă puterea împotriva căreia dintotdeauna s-au ridicat patrioții, dar a fost o unire superficială, dacă unirea nu a fost victoria celor care au luptat pentru ea. Este ca și cum ți-e poftă de un porumb copt pe jar, dar tu ai fost nevoit să îți vinzi pământul, iar cel ce ți l-a cumpărat te folosește ca slugă să i-l cultivi și îți aruncă jos, în scârbă, un știulete, după care trebuie să îngenunchezi să îl ai. Oricâtă sare fină ai pune pe el, oricât zahăr, oricât jar de calitate îl va rumeni, porumbul acela nu va avea gust, așa cum l-ar fi avut dacă era porumbul tău. Așa și cu unirea. Cuvântul nu a îndulcit limbile românilor când l-au pronunțat, mai degrabă le-a fript. Se întâmplă ca dintre ideile voastre bune să fie agreate câteva de puterea ocultă și te împaci că la noua realitate ai contribuit și tu, în timp ce decidenții își continuă jaful banului public, exploatează toate oportunitățile și își fac imperii luxuriante de bogăție, toată obținută necuvenit. Știi asta și te mulțumești cu puțin. Te retragi pe alt aliniament și îți găsești acolo echilibrul. Îți zici: am aer, am apă, am unde pune capul să mă odihnesc, încă am puterea să muncesc ca un rob, dacă aduc o pâine pe masă... Te autoamăgești că e bine, că nu trebuie să te intereseze de altul, că ăia marii, dacă fură, o sfeclesc într-o zi, dar, dacă scapă, nu scapă la judecata de apoi... Ai făcut din adormirea liniștită cu capul pe pernă un ideal și, dacă ai această liniște, ți se pare că ai totul. Observi că cei care ți-au furat ideile nu dau seamă de nimic în fața nimănui. Biserica îți interzice să-i judeci. Te duci cu gândul la Mihai Viteazu și nu te simți vinovat, cum nu te simți vinovat că Adam Întâiul a păcătuit nerespectând porunca lui Dumnezeu, cum nu te simți vinovat că Eminescu a fost izolat de lume că era nebun și tu știi sigur că nebun nu era...
Vorbeam ieri cu cineva încercând să îl scot din pasivitate: „Domnule, ne omoară unul pe câte unul, să facem ceva!” Știți ce mi-a răspuns? „S-o găsi cineva să ne salveze!” și și-a văzut de treabă! Românul nu distinge binele de rău, în măsura în care să se ridice și să se apere măcar pe sine! Semenii? Țara? Ce-s alea?!
Înțeleg, astfel, indiferența oamenilor dacă se organizează perfect această lume sau este haos total, iar dacă i se cere cumva să aleagă, românul alege haosul, pentru că vrea șansa să fure măcar un buzunar cu semințe de pe marginea ogorului cultivat de altul. Românului nu îi este frică, dar se ascunde în spatele acestui sentiment salvator, românul nu vrea să fie cinstit.
Ființele umane trebuie să fie demne și să contribuie ca viața Cetății să se desfășoare în spiritul binelui, dacă binele îl dețin în suflete. Ca porumbul să aibă gust, libertatea - libertate să fie, limba să fie limbă, patria să fie patrie, Dumnezeu-Dumnezeu. Poetic spus: „Așa... ca să bem libertatea din ciuturi...”

Dacă înainte vreme informațiile se obțineau prin școli vest/ite ale lumii, astăzi, oricine poate să se pregătească excelent prin studiul memoriei publice, încât să conducă orice minister, chiar neabsolvind o școală înaltă. Problema este că, oriunde în lume, lucrurile merg prost și orice scoală se face astăzi conduce la un produs finit care preia mentalități sau modele oarecare și construiește anormal orice ar gândi, chiar dacă proiectul respectiv este agreat de popor. De exemplu: există ideea milenară că trebuie să fii mai întâi sclavul cuiva, până reușești să ai și tu sclavii tăi. Practica aceasta s-a impus din nevoia de a trăi bine iar oamenii au înțeles că trebuie să ai bani mulți.

Bogătanii, liderii de opinie sau oamenii care "contează" nu fac infarct, nu se sinucid, nu demisionează, nici măcar nu tac, după ce li s-a demonstrat ca au fost ridicoli. Un pictor celebru, Siskin, a murit la scurt timp după ce un vizitator i-a spus că a greșit în tabloul său că ursoaica nu face niciodată 3 pui. Pe timpuri exista onoare, încât un simplu afront conducea la duel, care însemna moarte. Astăzi jignim aproapele sfidând chiar legile și cei vinovați nu pățesc nimic. Dar... ne plângem permanent că nu avem lideri, chiar dacă întotdeauna i-am trădat pe cei pe care, de bine, de rău, i-am avut. Astăzi nu știm nici să recunoaștem liderul, dacă o exista vreunul. Nu recunoaștem nici realitatea că nimeni nu poate fi și cinstit, și inteligent, și bogat. Întrucât știm că politica la vârf nu poate fi accesată decât cu bani mulți, necesari susținerii prin publicitate, acceptăm dezinvolt ca posesorul să aibă fie deficiența moralei, fie a inteligenței. Asta înseamnă că societatea contemporană nu are și nu poate avea modele de oameni care să propună o lume perfectă, indiferent că vin din rândul familiilor elitei, din comunism sau capitalism, din România sau alte țări, atâta timp cât trăirea autentică este legată indisolubil de bani, iar banii mulți nu pot fi obținuți fără escrocherii. Într-o lume perfectă oamenii, oricât de diverși, sunt egali, iar de egalitate fugim toți, ca de dracu'!

Am observat că doar unul sau doi se îndură să rupă, cu linguriţa, din coliva sfinţită, la insistentele celor a căror limbă au aşteptat cuminte dezmierdarea cu puţin dulce. Şi nu primesc, sunt evitaţi violent, este ignorat strigătul ”Dă-mi şi miee!!” Preoţii nu fac regulament cu acest aspect şi produc, astfel, un mare rău spiritului credinţei, pentru că pomana este şi o formă de echilibru social. Astăzi, pomana a devenit o afacere impusă de tradiţie, care are suma nulă: eu îți dau ţie, tu îmi dai mie.
Observ că nu este asimilată organic bucuria dăruirii, a frumosului dăruirii şi comunicării, tocmai când Paştele oferă ocazia aceasta.
În schimb, există fixul cu nefăcutul treburilor în ziua de sărbătoare. Dacă te vede cineva că te apleci să iei o crenguţă de pe jos, te apostrofează imediat: „E sărbătoare, nu se munceşte!” Dar auzi în curţi cum îi dau de gol zgomotul drujbelor, flexurile, maşinile de găurit… Îi vezi cărând cu roabele, auzi ţac-ul tăierii cu foarfeca de vie, căderea corcodușelor coapte-n găleți... îi vezi îmbrăcaţi în salopete… cum descarcă sau încarcă maşini… cum dau foc gunoaielor şi împuţesc sfânta sărbătoare... Oficial, nimeni nu munceşte, în realitate se face treabă pe furiş…
Se zice că un sărac făcea treabă la un boier şi-i tot cerea plugul să are şi el grădina, să fie în rândul lumii şi să aibă cu ce-şi creşte copilaşii. Boierul i-a dat plugul doar în ziua de Paşte. Disperat, a pus boul la jug şi a început să are, dar satul s-a strâns ciorchine în jurul lui şi l-a certat că de ce lucrează în cea mai sfântă zi a anului?
- De-aia! - răspund eu. Dumnezeu s-a odihnit după ce a obosit. Omul trebuie să se odihnească la fel. Dacă a obosit joi, stă vineri, apoi o ia cu munca de unde a rămas.

 

Portret de movilean
Obositu, lăudându-se cu cea care îi dă viaţă şi putere, fiica sa, unui prieten, a fost îndemnat: „Căsătoreşte-o cu cineva bogat, să nu facă foamea!”
A face foamea este starea cea mai umilă la care poate decade fiinţa umană.
Scăparea de sărăcie este o problemă mondială care îşi întinde tentaculele cuprinzând, fără scăpare, tot mai mulţi nevoiaşi, în ciuda progresului tehnic. S-a ajuns să fie folosită mână săracului să aducă mai mult profit decât maşina. Asta înseamnă că firmele mari folosesc robotica, cele mici - săracii, iar acestea din urmă ţin pasul cu cele mari şi ies şi în câștig.
Obositu gândeşte că în viaţă e mult mai bine să nu depinzi de nimeni, decât sa stai cu lacrima pe obraz în schimbul unei farfurii cu mâncare. Ei bine, Obositu nu este de acord cu sfătuitorul şi răspunde că alegerea îi aparţine fetei, el doar o va susţine. Asta înseamnă că dacă ea va alege un om sarac, „Obositu” va redeveni „Neobositu”, cel care va face tot ce va putea, până va închide ochii, se va lăsa pe sine încât copilului să îi fie bine. O va susţine pe „duda” sa, aşa cum îşi susţin copiii toţi săracii lumii.
Presimte déjà că fiica va greşi, că ar putea avea mulţi copii şi se întreabă cuprins de îngrijorare:  „Atunci… ce mă fac eu!?”
O să munceşti, Omule, o să te mai bată vântu şi ploaia, ca în cântecul ăla de ascultare, că aşa este croită lumea de azi: dacă eşti sărac, de muncă nu scapi. O să vinzi monedele vechi pe OLX, legume pentru iarnă, ca şi până acum, pepeni, câini de rasă, fasole, varză, o gâscă, o raţă, alea-alea… („Ce doriţi, ce poftiţi? Hai şi luaţi de la Obositu, mă, tată, măă!”)
Îţi doresc ca mâinele tău să nu-ţi fie mai rău ca azi, cum ni se întâmplă tuturor de nişte ani buni încoace, să mai poţi ieşi la o plimbărică mică (“la un cico”, cum ţi-e drag s-o alinţi) sau la o plimbare cu bătrâna ta Dacie, „ca fetili”, la un chef, unde sunt lăutari, să-ţi oboseşti Coculeana pe acolo, dansând-o, sau să vii “în direct” şi să ne întrebi: „Mai trăiţi? Eu, da... Vă iubeeesc!!”
Să ne transmiţi în direct lumea cea simplă şi fără lumina multă, cea în care chipurile oamenilor nici nu se disting de supărare. Să ne araţi imagini în care luminoase par doar nişte farfurii cu mâncare.
Chipul încondeiat aici crede cu toată tăria sa în Dumnezeu. Pe fb. au pus unii o fotografie cu nişte nori pe care i-au prelucrat să semene cu Iisus. El s-a arătat uimit de arătare: „Oare e adevărat?! Să fie… El?” Cineva i-a cerut părerea: „ Crezi?”, la care a răspuns ferm: „Daaa!!”
În alt registru de caracterizare, unul mai vesel, Obositu şi-a propus de nişte ani să slăbească şi anunţă de zor în piaţa publică: „Sunt la dietă, de mâine încep!”
La un pahar îi stă lui cel mai bine, atunci ţine fruntea ridicată - când se face fericit la un pahar! De Ziua Naţională a strigat: „La mulţi ani Româniaa, haideţi la o sârbăăăăăăă!” Nu contează că e vânt, nu contează că e ger sau noroi… îi cheamă „pe ai lui” la el, să fie… „ceva frumos”. Iar Obositu este responsabil cu… atmosfera…
Ştiţi ce grozăvii are în cap? A facut publică o fotografie de-a sa, fără cap, cică este „sub acoperire”! Adică voia să fie românul fără cap. Strâns cu uşa, a recunoscut: „Sînt prea urât, măi vere!”
Pe cei din jur îi alintă: „Urâţii mei frumoşi”!
Are o oftică mare pe mincinoşii care ne-au promis o ţară mai bună, dar, pe lângă că nu o avem, ne-au fugărit copiii în străinătate. Dac-ar avea o putere, ar retribui parlamentarii cu salariul minim pe economie, că „legile restrictive sunt doar pentru noi, nu şi pentru ei!”
Admiră foarte mult munca foarte grea - ne arată un miner care mănâncă firimituri de pe un ziar- încât exclamă: „Cei care muncesc greu merită pensie specială, nu… parlamentarii!”
Adâncul filozofiei sale de viaţă l-a învațat că „vipera moare doar când îi zdrobeşti capul”.
Obositu vrea ca România să fie frumoasă și neobosită. A ochit el un exemplu de primar care a investit nişte miliarde, încât au venit nişte investitori şi au angajat toată suflarea. Cică au scăpat toţi de sărăcie! Mira-m-aş!

 

LA CANAPEA
- Şi eu cu cine votez? Hâc! Întreb pentru că, orice aş face eu sau tu, ceilalţi vor pecetlui prin votul lor (bun sau nebun) soarta ţării pentru încă o bună perioadă de timp. Probabil până ne vor cumpăra la metru pătrat, sau până ne vor muri bătrânii de foame...
- Prin lipsa acţiunii nu vom putea extermina şobolanii. După cum ştim, se înmulţesc foarte repede şi produc multe pagube. Ei nu ne întreabă dacă le dăm voie să se înmulţească, ci o fac pur şi simplu. Vor dispărea doar dacă acţionezi. Eu aleg să acţionez. Nu poţi primi ceea ce nu oferi. EU... VOTEZ!
- Nu ştii în cine să ai încredere. Asta-i cea mai gravă treabă. Ne-au ciuruit!
- La naiba cu ei!
- Sunt mulţi nebuni pe lumea asta... Mulţi nebuni rău de tot, da. Păi... auzi, m-a sunat unu că cică nu vin să ne vedem la două noaptea în cimitir? că are el un plan-ceva, nu ştiu ce dracu tot zicea el acolo, da’ nebun rău de tot. Auzi la el: la două noaptea, în cimitir! Şi nici măcar n-a venit, al dracu’!
- Hai să dăm din gură, că oricum nu ne doare...
- A vota e o răspundere. Un contract prin care permiţi unuia bun (se speră) sau rău să decidă în numele tău, prin care angajezi pe cineva să-ţi administreze treburile cele mai delicate. E ca şi cum ai da cheile casei tale cuiva. Eu, de data asta, "PASS". Îmi asum răspunderea că ceea ce vor face nu o vor face în numele meu în bine (sper) sau în rău (sper să nu). Eu de data asta nu autorizez pe nimeni să decidă în numele meu. Nu mai am încredere în politicieni, nu mai am încredere în politică, nu mai am încredere în guvernare. V-aţi îndepărtat atât de mult de bunul simţ, de SIMŢ! Dumnezeu să ne dea Lumină tuturor, să discernem, dar trebuie să avem şi curaj să vedem.
- Stânga noastră e un circ şi face de râs conceptul de stângă politică în Europa, pentru că nu e stângă decât cu numele. În fapt, e mai de dreapta decât unele partide de dreapta. Ca la noi, la nimenea. Da’… noi votam"ce, "dacă întreţinem circul!?"
- O societate nu poate funcţiona decât dacă toate părţile care o compun îşi află un rost. Imaginaţi-vă că noi trăim într-un organism social care, de ani de zile, nu are nici prea mult creier, nici prea multă inimă şi nici cu plămânii nu se simte prea bine. O societate sănătoasă îşi integrează toţi cetăţenii. Toţi suntem parte a acestui puzzle. Acum, uitaţi-vă în jur şi gândiţi-vă măcar cinci minute. Cinci minute de gândire liberă pe zi ar schimba, cu adevărat, societatea românească.
- Politicienii s-au pricopsit de pe urma proştilor. Am făcut şi eu parte din acea categorie!
- Când dau peste câte un prost, mă întreb: "Pe bune, tu ai fost cel mai rapid spermatozoid?"
- Când vezi câtă prostie poate exista oriunde în jurul tău în România, îţi dispare şi ultima urmă de nostalgie!
- În 27 de ani ne-a guvernat doar PSD-ul? Se predă "ştafeta" la furat, de la un guvern la altul, sub tutela serviciilor!!! Directorii de intreprinderi, numiţi politic, susţinuti de lingăi cu caracter de viermi, au falimentat intreprinderile pentru aşazisa "privatizare", toţi au fost părtaşi la vânzarea ţării, pe bucăţi!
- Oricum, cine e convins va vota. Eu mă refer la cei ce votează răul. Cum să votezi ceva rău? Oricărui rău, dacă-i dai apă la rădăcină, va creşte. Binele făcut cu forţa e ca un rău făcut cu frumosul. Dacă cei din jur nu vor o schimbare, poate nu e încă timpul ei. Ideea exista... informaţiaexistă. Cu forţa nu se  poate băga în cap la nimeni. Mai vorbim!
- Nici măcar nu ai cu cine vota! Singurii care merită atenția sunt cei de la UDMR. Ne pun pe drumuri ca să le dăm 4 ani de haos. Din nou.
- Pentru ca să ne câştigăm libertatea şi să devenim suverani, este obligatoriu să schimbăm Constituţia şi să eliminăm portiţele prin care cloaca mafiotă, formată din eşalonul doi al nomenclaturiştilor, deţin
puterea şi subjugă Statul Român.
- Noi suntem capul tuturor răutăţilor pe acest pământ, atât de slabi la minte suntem, însă, din MÂNDRIE, nu recunoaştem. Cu noi s-au facut, cu noi se fac toate programele Diavoleşti. Aşa ne place nouă să trăim, de capul nostru, fără de Dumnezeu... Ridică-te, Gheorghe!
- Vai de capu' vostru. Suntem omorâţi pe faţă, cu tot cu... "Constituţia... noastră”!

Spune un preot: "Şi chiar de ar avea un scop bun, o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toţi stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine."
Se poate aştepta scufundarea corăbiei, dar contactul viu cu oamenii, altul decât virtual, duce la alte soluţii, la soluţii reale. Preotul ne fereşte de suferinţă, dar schimbarea lumii doar printr-o mare suferinţă/sacrificiu se poate face. Când există 1 soluţie dintr-o mie pentru reuşită, pentru această idee moare un om (suferă, cel puţin). Văzut din afară, se poate râde de el. Şi, da, om cu om, ăla, unu dintr-o mie, dacă doreşte binele omenirii, este cel drept şi totdeauna va suferi în văzul tuturor. Reuşita lui este posibilă doar când nu va mai suferi el şi vor suferi 999 - dacă aceştia îşi asumă, organic, lumea în care trăiesc. Dar dacă moare doar cel care se expune, iar tu ai fost de acord cu lupta lui, dar ai stat ascuns după o perdea, eşti vinovat de tăcere şi neimplicare şi nu-ţi meriţi viaţa. Tu, cel care puteai să ajuţi măcar cu sufletul şi gândul şi n-ai făcut-o, aflat la loc sigur în spatele unui ecran de calculator: dacă un om drept s-a expus suferinţei având ideea de a schimba lumea, măcar taci, nu-l condamna!

Europenii sunt mai birocraţi decât noi: programul cu întoarcerea la sat este tot pentru cei cu bani: presupune să ai la sat o fermă. Esti ajutat numai dacă te dezvolţi, dar s-o faci cu banii personali, ei doar ţi-i decontează!
Nu este suficient să spui: „Vreau la ţară, uite, sunt ajutat cu 20.000 E, cumpăr cu ei 5 ha de pământ şi cultiv nuci, meri, pruni, caişi, gutui. Pe dedesubt pun lucernă, trifoi şi căpşuni. Cresc nişte păsărele şi animăluţe, fac o seră, un lac cu peşti...”
În viaţă nu aştepta ajutor de la nimeni; dacă se oferă cumva, sigur nu-l vei primi tu, cel care ai neapărată nevoie.

Un poet își ceartă confrații cerându-le mult mai multă muzică și ritm, le cere să dăruiască cititorilor doar cuvintele pe care aceștia le pot ține minte, fiindcă, zice el, doar acelea sunt veșnice, cuvintele care se pot cânta și pe care spectatorii le îngână la spectacole, în același timp cu interpreții de pe scenă, chiar în lipsa acestora. Iată un model al lumii perfecte, model aproape imposibil, pentru că trebuie să facă din om și poet, și muzician, și pictor iar făptura umană să evolueze pe cea mai înaltă treaptă a spiritualității, încât să devină parte activă în viața Cetății nu doar prin lucrul mâinilor sale, ci și prin angrenarea minții în a fi la curent cu toată cunoașterea lumii, a o învăța pe deasupra și a o rosti într-un ritual de respiro si îngemănare cu energiile creatoare ale cosmosului.

Este nevoie de monitorizarea permanentă și accesibilă a tuturor informațiilor lumii, cel puțin a tuturor învățăturilor, pentru a putea înțelege lumea și a ști în fiecare clipă unde te situezi pe treptele cunoașterii. Viața presupune o schimbare continuă. Avem de ales să rămânem în rând cu ceilalți, deci să reducem propriile motoare pentru a comunica și creea pe înțelesul lor, sau să ne desprindem, pentru a ne bate cu temerarii. Ajunși spre vârfuri, bătălia devine crâncenă, pentru că se bazează pe acumulări. Acolo trebuie să știi. Tot, dacă este posibil.

 

Acest capitalism sălbatic, prin dezechilibrele sociale pe care le gestionează conștient, nu este unul benefic pentru toți oamenii. Trebuie să te descurci în fiecare zi să poți trăi, trebuie să vânezi aproapele pentru a supraviețui, în timp ce o castă privilegiată acumulează într-o zi cât poate trăi în lux câteva vieți.

Revoluționarul: "Dacă voi nu luptați singuri, nu am ce vă face! Să ne cerem singuri, fiecare în parte, drepturile de la autorități... pentru a ne fi mai bine!  ”

Îi strigăm: ”Cu mâinile goale? Vom muri, dacă nu acceptăm sclavia!”

Revoluționarul: "Nu murim! Ce, înainte de a avea această civilizație, cum am putut trăi?

Luptă fiecare pentru că vrea, știind că, dacă se salvează pe sine, își salvează familia și neamul. Pe Dumnezeu chiar!

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
Tudor Iordache: ”Trebuie să luptăm din răsputeri împotriva criminalilor economici, sociali și politici ai țării! NU vă dați bătuți, oameni buni, pentru că NOI suntem ultima redută și trebuie, suntem obligați să rezistăm! Poporul poate fi îngenunchiat, batjocorit, umilit, dar nu poate fi învins, pentru că noi, cei care suntem executați individual, vom fi mereu înlocuiți de alții și mai însetați de adevăr, de cinste și de dreptate! Și va veni și vremea socotelilor pentru că totul se plătește în această viață și totul se poate schimba într-o clipă, iar, dacă nu plătesc cei care greșesc grav acum, vor plăti copiii, nepoții și rudele lor!”
Howard Zinn: Problema noastră nu este nesupunerea civică, ci obedienţa civică. Oamenii din întreaga lume sunt obedienţi în faţa sărăciei şi înfometării, şi prostiei, şi războiului, şi cruzimii. Suntem obedienţi când închisorile sunt pline de hoţi mărunţi, dar marii hoţi ne conduc ţara.”
Johann Moritz: ”România are nevoie de nesupunere civică, chiar și în forme violente sau chiar, cu precădere în forme violente. Că, până când politicienii României nu vor ajunge să se teamă pt. viața și sănătatea lor, nimic nu se va schimba. Știm cât ne costă obediența, însă ne e teamă să spargem tiparul. Nu faptul că în mijlocul unor mișcări puternice de stradă ar exista victime, ci faptul că noi înșine am putea fi victime, că asta ne-ar putea tulbura cuibușorul, astea ne înspăimântă. La asta adăugându-se credința idioată că ne vom salva individual. Sau că măcar noi ne vom descurca cumva.”
Eugen Pan: ”Am ajuns să râdem de cel ce-și spune PATRIOT! Am ajuns să-l considerăm nebun pe cel ce se ridică să apere țara și bogățiile României de tâlhari. Am ajuns să-l acuzăm și să-l condamnăm pe acela care luptă pentru viitorul copiilor și nepoților noștri! Am ajuns o adunătură de sclavi, delăsători, naivi, interlopi, inteligenți și valoroși marginalizați, oameni fără țară, fără demnitate, fără onoare, fără patriotism, fără reacție în fața atacurilor și cozilor de topor mizerabile din mass-media întreținută de politicieni. Am fost un popor!”
Minerva Grama: ”Când românul va SIMȚI cu adevărat că este ROMÂN? Trebuie să înțeleagă tot românul că a fi patriot înseamnă: să fii cinstit, a avea conștiința curată și o inteligență vie când trebuie să decizi schimbarea clasei politice. Mai mult decât atât, ar trebui să avem un arbitraj filozofic pentru compatrioții noștri, un criteriu din care să reiasă principiul că viața ta aparține tuturor și că tu nu ești decât luptător într-un "război" care tinde spre fericirea și gloria țării tale.”
Elena-Cristina Scutaru: ”Suntem toți grozavi după ecran, pe tastaturi... dar câți suntem capabili să zicem STOP, fac ceva, iau atitudine? realitatea este că ne este lehamite, egal de ce se mai întâmplă, pt că, oricum, este o mizerie ceea ce se întâmplă. Nu mai găsim motivăția! Sunt prea multe care te determină să renunți, să-ți pierzi speranța într-un viitor mai bun, sau că lucrurile se vor schimba!”
Mihail Neamțu: ”Omul politic autentic este, înainte de orice, un cetăţean. Prin urmare, esenţială este cultivarea virtuţilor civice, fără de care politica decade rapid într-o farsă.”

Victoria Ciobanu: ”După câte văd și aud, oamenii din țara noastră au înnebunit. Își omoară mama și fratele pt bani, așa că cei ce ajung la putere ne omoară cu minciuna. Lumea țării noastre s-a degradat, nu mai poți avea încredere în nimeni, iar dacă apare unul bunicel care vrea ceva e îndepărtat ca nebun. Nu prea avem ce alege, în căpisterea țării e numai neghină. Poate chiar dacă sunt 2, 3 boabe de grâu, nu le zărim din neghină!!!”

Iulian Jugarean: ”Orice cale alegi este bună și există pentru că este îngăduit să existe! Rugăciunea este instrument de manipulare umană prin care individul este educat să accepte autoritatea!”
Anca Românu: ”Fă-ți timp să iubești... este secretul tinereții veșnice! Fă-ți timp să râzi... este muzica sufletului! Fă-ți timp să plângi... este emoția unei inimi mari! Fă-ți timp să trăiești, pentru că timpul trece repede și nu revine NICIODATĂ !!!!”

Oamenii au cules roadele, au umplut damigenele cu licori, podurile cu nuci, beciurile cu dulcețuri, bulioane, zacuște, saci cu ceapă, cartofi, usturoi, ardei, garnițe cu jumări, carne prăjită, cârnați... butoaie cu brânză și murături. Românul privește lemnele stivuite frumos în adăpost, trandafirii protejați să nu înghețe, via ce se tot întinde pe lângă casă, salcâmii zvelți, numai buni să devină stâlpii de susținere ai unu spațiu ce se va lipi de lungul șir de camere ale casei. Să fie acolo... Vecinii bubuie petarde, câinii latră de zor. E semn că oameni străini și săraci se apropie. Acum, oameni răi profită de obiceiul colindelor să intre în curți și să ochească unde se zvântă babicul și șunca sub streașină, cât de prietenos e câinele, dacă sunt camere de luat vederi, care este locul pe unde te poți furișa nevăzut. Acum se identifică victimele: neputincioșii, singurii, fricoșii. Cei mai mulți se apără zăvorând porțile și nu se arată vederii. Colindătorii au băgat spaima în unele sate, dacă le închizi poarta, sar gardul și te urează cu forța. Și îți pretind sticla cu țuică. Dacă nu o scoți, își iau singuri. Că le este foame și sete, și frig. Dacă ai făcut prostia să construiești la drum din materiale inflamabile, te poți trezi arzând de viu. Bubuiturile petardelor acoperă spargerile geamurilor cu pietre și țipetele celor căzuți în mâinile lor... Românii știu că s-au întâmplat destule. Cel mai bine este să faci pe prietenosul cu ei. Îi aștepți zâmbitor la poartă și le dai ce așteaptă să primească, băutura, scapi și Dumnezeu cu mila. Ai pus din timp deoparte țuica de la fundul cazanului și le-o dai și te prefaci că guști și o lauzi că e de prune. Nebunia ține o zi. Apoi începi să guști în tihnă frumusețea sărbătorilor. Acestea încep când apar glasurile seminariștilor îmbrăcați în sutane negre. Stau la distanță, cât să fie auziți, și-ți cântă că s-a născut Pruncul... ceva cu o stea... cu mama lui... De-astea... Și glasurile te fac să simți că a intrat în tine toată sărbătoarea. Atunci simți că vrei să arăți cuiva ce ai gândit, ce ai muncit, cine ești și cât de frumos. Dar copiii aceia au mulți de colindat și, dacă te scufunzi prea adânc în tine, nici nu știi când s-au mutat la altă poartă. Alergi după ei și le bagi cu forța în buzunare niște bani. Nici nu observi că buzunarele lor sunt croite să încapă o lume întreagă în ele. Te întorci și mănânci ce ți s-a pus în strachină. Nu contează că nu mai sunt bucatele aburinde. Merg și așa. Doar tot anul le-ai mâncat sleite și ai avut și mâinile murdare de țărâna în care a trebuit să tot râcâi... Nu duci la gură înainte de a duce treiburicele în patru locuri ale trupului și a înjura guvernul că nu are grijă, cum se cuvine, de săraci.

Binele viitorului spânzură de un improbabil "dacă". Mulţii se supun orbeşte Aleşilor crezând că aceştia sunt ai Lui. Marii Nimeni nu au încredere în niciun partid politic, dar nu se lasă învinşi, se opun şi răzbesc cu un simplu şi frumos fel de-a fi, printr-un plus de dăruire în munca proprie făcând calitate, fiind corecţi şi mergând pe drumul personal, îmbogăţiţi cu experienţele zilnice. Unii aşteaptă să vină cu soluţii administratorii care cer încrederea pentru a ajunge în jurul sacului cu bani, numai că toţi au compromis ideea de politică - se vede cu ochiul liber că nu se poate obţine nimic important fără o relaţie incorectă cu un reprezentant, că aceştia nu poporul slujesc. Alţii, scenariştii, închipuie ridicole în care Preşedintele României ar ţine locul Preşedintelui de la o Casă Albă iar acela ne-ar transforma în câteva zile-n buricul pământului - astupând gropile din asfalt, punând la punct agricultura şi industria, făcând curăţenie în justiţie, aruncând în aer economia subterană, dând de pământ cu hoţia...
Soluţia pare a fi o Morală ţâşnită între Dumnezeu şi politic, capabilă să-l ridice pe politician la cer şi să-l coboare pe Dumnezeu pe pământ; o Morală care adună laolaltă oamenii buni urmând ca, ulterior, regulile nescrise să devină scrise, în amănunţime, direct în Constituţie, prin aceasta împingând alesul să-şi păstreze permanent trează conştiinţa.

 

Ion Stanciu mi-a devenit cunoscut într-o zi de marți, în cenaclul "Viața Buzăului", zi în care profesorul meu de română a decis că e timpul să învăț cum se scrie profesionist. Ion Stanciu își lansa o carte. Multe zile de marți au trecut, multe caiete am mâzgălit și tot atâtea am distrus, nemulțumit de cuvintele scoase la lumină. Doar împrietenirea cu un scriitor m-a ajutat să știu cum se scrie. Următorii ani au fost (și sunt încă) de trăire a poeziei, de data aceasta nu ca un explorator dornic de afirmare, ci un bucuros și liniștit că e în Cetate, că nu contează dacă scrie sau nu fizic, contează că e cea mai distilată esență umană, pentru că însușește trăsăturile tuturor artelor.

Fără să vreau neapărat m-am trezit în mijlocul unui filon literar și am scris "Duminicalii". L-am întâlnit pe stradă pe Ion Stanciu și i-am aflat atunci părerea că este frumos ca scriitorii să pună și poza celor care le prefațează cărțile. Așa am și făcut. Am trimis manuscrisul scriitorilor locali afirmați, cu promisiunea că impresiile dumnealor, împreună cu fotografia, vor însoți pe vecie cartea. Un manuscris  a primit și Ion Stanciu. 

Marți am povestit în "Cenaclul de la marginea orașului", cenaclu pe care eu l-am creat, dar nu l-am condus o clipă, iar reacția scriitorului Spiridon Râmniceanu a fost explozivă: "Așa ceva nu se poate!" Am oferit 3 luni pentru a se citi și așterne pe hârtie câteva cuvinte. Când a venit ziua respectivă, era a doua zi după ședința de marți, același domn mi-a spus calm, cu un zâmbet victorios: "Bre, să nu îi cerți...!" Ei bine, nici un scriitor din 10, care a acceptat manuscrisul, nu a scris măcar un cuvânt, după ce Emil Niculescu, de exemplu, mă anunțase că are deja scrisă o cronică. 

Ion Stanciu a motivat că a fost bolnav. În furia mea nu l-am crezut, chiar dacă știam că suferă. Peste câteva luni a murit. I-am dedicat cel mai frumos autograf pe cartea de care nu a vrut să se lege: "De la o ființă concretă la alta". "Ființa concretă" fiind titlul volumului său, lansat când eu, copil fiind, nu știam că virgula este un instrument special al poetului, că nu se pune când se pune, ci doar dacă vrea el. Îmi amintesc că m-a privit... lung... 

Stânga cu lideri veșnici, refăcută miraculos prin chiul şi somnoterapie, acuză dreapta de adinamie, că are corupţi (a prezentat şi lista!) Piticaniile politice invită să se uite în grădina proprie. Şi mă doare gâtul plimbând capul când colo, când
colo, să înţeleg.

Şi-nţeleg că avem parte de politicieni făcuţi de-aceeaşi mamă, chiar  pe întinsul paginilor Constituţiei şi ale bravului Cod Etic proaspăt mirosind a cerneală.

Şoarecele fură caşcavalul, iar pisica se face că-l prinde. Avantaj corupţii. Avantaj îmbogăţiţii. Avantaj elita.

Dar... pisica... pisica păţeşte ceva? Ea îşi ia, revoltată, simbria, de doua ori pe lună!
Cine pierde, totuşi? Paradoxal, nimeni! Poporului român oricum i se iau banii din buzunar, totdeauna i s-au luat cu forţa, fără să fie întrebat dacă mai are. El ştie că mâine i se vor lua mai mulţi decât azi şi nu poate decât să se roage: "Doamne, apără-ne!"
Poporului român nu-i pasă de ce se-ntâmplă cu sacul comun. Bugetul e de... ducă-se dracului!

Puritatea este un fel superior de trăire. Omul pur nu moare, trece din moarte în viață, cum treci printr-o ușă dintr-o cameră în alta. 

Într-o zi oamenii vor descoperi Puritatea.  În afara purității nu există viață adevărată.

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Fănică Mardare: Că care cetățeni mai sînteți?

Viorel Birt Piraianu‎: stau pustnic/ în bătaia gândului/ privesc cum trece lumea/ cum cade unul,/ unul câte unul…

Brici Bogdan: Acum este care pe care. Ori noi, ori ei!

Ileana Suket: Pentru că ești plătit din banii noștri, nu trebuie să îți permiți să ne ameninți, târâtoare!
Marin Florescu‎: Duminică nu postăm, trecem la fapte!

Yolanda Nicodim: Să cadă toți corupții! În instituții sunt numai găști de interese și pile. Oamenii serioși sunt vânați, marginalizați, iar jigodiile sunt în prim-plan, în funcții de conducere cu super avantaje. Dacă nu faci parte din gruparea lor mafiotă, îți pierzi locul de muncă. Am ajuns țara cu cei mai mulți doctori în diverse științe, iar ăștia nu știu să scrie o cerere. Trebuie schimbat tot, până nu e prea târziu!

Bogdan Duca: Lumea nu mai crede în discursul public oficial.

Ninel Ganea: Intelectualii sunt acei indivizi cu un ego incomensurabil, pentru care “ideile sunt mai importante decât oamenii”(Paul Johnson), detașați aproape complet de rădăcinile lor, care depun un efort de a schimba cu forța societatea. Istoria noastră recentă depune o mărturie consistentă despre caracterul lor - în esență, fascist.

”Lenuța Lenuța: ”VMG poate fi impus de oamenii simpli folosind strada când elita va coborî în mijlocul manifestanților și va înfrunta cot la cot cu ei pericolele iminente.”

Romeo Tarhon: ”Neam unit la dezbinare/(…) La tras de mustețuri mâți,/ (…) La a spiona prin geamuri/(…) La durut în cot și-n dos,/ (…) La pus iarbă rea pe câmp/(…) La a da la-ntors cu gura/(…) Ne-am unit la… dat de-a dura!”
Comșa Pompiliu: ”Clasa politică s-a aruncat asupra ţării cu un singur gând: să se îmbogăţească. Piramida trebuie musai întoarsă. Cea mai mare pacoste pentru ei este omul corect. România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut peste două decenii de speranţe zadarnice. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Ne-am cianurizat morala. Vorba cuiva, îmi vine să plec din ţară şi în urmă să las o bombă. Nu sunt revoltat, sunt trist. Că dăm doar din gură, fără să facem nimic. Haideţi să recompunem un alt om al Cetăţii. Vreau o rupere de ritm, o schimbare de paradigmă. Este ceasul al 13-lea al unei Românii cu negi.”
Maria Diana Popescu: ”Sistemul capitalist, împiedicat în propriile iţe, va dispărea în curînd, ca o fantomă printre crucile ţintirimului.”
Ileana Anderson: ”Corupția nu este un fenomen caracteristic doar clasei politice, ci a pătruns adânc în administrație și chiar în mentalitatea românilor de rând. Nu spun că 100% din români ar fi corupți, dar o mare parte din români, siliți să trăiască în acest capitalism sălbatic, au adoptat modelul de viață al învârtitului, descurcatului, folosirii pilelor, relațiilor și mitei. Ar trebui să fim legați la ochi să nu vedem asta.”
Constantin Cojocaru: ”Cu cât suprafeţele de teren deţinute în proprietate de una şi aceiaşi persoană fizică sau juridică sunt mai mari, cu atât să fie mai mari şi impozitele plătite la Fondul de Investiţii al Poporului, din acest fond, banii urmând să ajungă la cei fără pământ sau cu pământ puţin, care vor putea, astfel, să cumpere pământul de care au nevoie, pe care să-l muncească, să-l facă roditor. Legea Cojocaru, împreună cu piaţa, poate regla dimensiunea proprietăţii asupra pământului, fără imixtiunile arbitrare ale guvernanţilor, generatoare de abuzuri şi corupţie. De două decenii, guvernanţii români uzurpatori, ajutaţi de mass-media aservite, spun poporului român că ei „privatizează”. Ei... VÂND ŢARA!” 

Maria  Rugină: ”Se lărgește clar-obscurul în potentul nefiind.”

Castelul Dracula vinde "bărbăţii de drac" la grătar. Vindeţi mai repede, poate scăpăm!
Christopher din Virginia a supravieţuit, după ce a sărit în gol de la 280 m şi nu i s-a deschis paraşuta.

Nu există oameni buni, a spus Iisus Hristos. Adică suntem cu toții niște răufăcători, pentru că avem cu toții în sânge firea pământească a lui Adam - răzvrătirea -, pe care o folosim mai puțin sau la apogeu. Așa răi cum suntem, ne călăuzește, totuși, Hristos, dar nu oricum, ci numai dacă ne-am curățit prin sângele Său. Dar nici atunci, mai trebuie să ne naștem iar, de data aceasta jertfindu-ne, având nevoia de a fi iertați și recunoscând vinovăția. Dar nici atunci nu devii bun, trebuie să primești iertarea de la Hristos și, odată cu ea, primești o natură nepamânteană. Dar nici atunci nu înseamnă că devii bun, ci, prin ascultare, ai voie să începi desăvârșirea binelui, care devine bine doar când Hristos va reveni pe pământ.

Cam încurcate... căile Domnului! Pare că Hristos descurajează binele, dacă pune atâtea condiții. Antihristul zice: omule, vrei să simți bucurie mâncând din acest măr? Întinde gura și mușcă din el! Hristos te călăuzește spre măr, ți-l arată, dar îți cere să te curățești mai întâi bând din sângele Lui, să Îî ceri iertare că îl vrei și să te declari vinovat că vrei această bucurie.

Precum comuniștii, Hristos zice "Da" sau "Nu", iar în caz că te iartă îți dă voie doar să faci tu un măr mai desăvârșit decât cel pe care îl vrei, însă nu vei putea mușca din el decât atunci când va fi El de față. Și nu știe nimeni când vine! 

Îngrijorați că nu răsărea Soarele, niște oameni au alergat cu lumânări aprinse la țărmul mării și l-au așteptat până a răsărit. Lumânări mai avem, de-alea subțiri și sfinte, de la Ierusalim, dar nu știm când vine Iisus, să Îl așteptăm îngenuncheați! De lacrimi nu ducem lipsă. Dar ne rugăm încontinuu în bisericile din suflete și de pe dealuri, pentru venirea Sa.

Într-o învățătură Hristos deplânge un stăpân de pământuri care a lăsat viile unor sărăntoci să i le lucreze și, când s-a întors, aceștia au alungat, bătut și omorât trimișii după roadele obținute, au zis că nu mai vor să le înapoieze. Și Hristos a întrebat apostolii: "Ce trebuia să facă BIETUL (subl. mea) stăpân?" Păi... Fiul lui Dumnezeu așa l-a călăuzit pe un om încât să dețină pământuri cât vezi cu ochii și alții să nu aibă nici de mormânt? A dat câtorva și ce era al multora, doar pentru că primitorii au făcut niște șmecherii care i-au îmbogățit? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu? De ce și-a trimis Fiul pe pământul care colcăia de răutate? Dacă a avut puterea să facă o pâine care nu se termină niciodată, cui a dat-o, de nu o avem niciunul?

Există Dumnezeu, prea sunt toate perfect rânduite să credem că toate sunt rodul întâmplărilor. Există Dumnezeu, chiar dacă pământenii nu suntem creațiile Sale. Dreptul de alegere pe care îl avem înseamnă obligația de a face binele. Alegând binele, alegem frumosul, puritatea, adevărul. Numai alegându-le și păzindu-le permanent, lumea poate scăpa de suferința comisă de cei răi. 

Acum este un moment de cumpănă în cea mai credincioasă țară din lume: binele de apărat prin răzvrătire extremă se numește dreptul de a alege. Nu avem timp să umblăm cu împărtășanii, curății, așteptări sau iertări. De mii de ani, dacă era călăuzire divină și nu alegere liberă, acum lumea era plină cu dumnezeiți. Priviți cum diavolii iau omul de acasă și îl omoară în spitale. Priviți cum ni se îngrădesc zi de zi libertățile. 

 Nu este nevoie de Iisus pentru a avea iubire, iertare și sprijin pentru aproapele, ci de conștientizarea că ești om, superior animalelor. Iubirea aproapelui se petrece necondiționat - întâi ca sprijin; a doua oară este însoțită de iertare, ca gest de mergere împreună pe același drum; a treia oară iubirea se manifesta prin acordarea de sfaturi care evidențiază Adevărul, Frumosul și Binele, făcute înțelese prin dezvăluirea vieții personale. Aceasta este ultima șansă acordată semenului pentru a ne semăna. Dacă el continuă să se manifeste altfel decât în normalitatea inspirată din divin, semenul trebuie părăsit, pentru simplul fapt că amestecarea cu el pângărește purul. Il ierți nemanifestându-te împotriva lui, dar îl eviți și îl izolezi împărțind lumea, cum Dumnezeu Întunericul de Lumină, în "oamenii lui Dumnezeu" și "oamenii lui dracu", apoi aștepți să dea dovezi de credință, semn că s-a îndreptat. Dacă el nu o face, Biblia te oprește să îți risipești viața cu el. Dar dacă el atacă Dumnezeul tău si semenii care cred, ca și tine, în Iubire și Divinitate, dacă atacă valorile create de oamenii grupați pe partea de lumină a lucrurilor, atunci trebuie să ripostezi prin luptă, până trimiți vinovatul la locul lui, în întuneric, încât să nu mai aibă nici o influență asupra luminii.

Dumnezeu îndreaptă lumea prin oamenii buni. Hristos sau cei care i-au pus cuvintele în gură au mințit că nu există oamenii buni!
D espre liderul care vede şi înţelege lumea altfel se spune că este nevoie de milioane de ani ca el să apară. Dacă Iisus a existat cu adevărat, aşa cum ni se prezintă la liturghii, a fost singurul lider pe care l-a avut omenirea. El a învăţat lumea că, prin credinţă autentică, te poţi vindeca singur de orice boală (deci nu trebuie să plăteşti, ca azi) şi a îndemnat la trăirea vietii cu verbul „ a fi” şi nu „a avea” spunând săracilor să nu se sperie de sărăcie, adică să şi-o asume, că nu averea contează (elitiştii care sunt cu numele Lui pe buze şi ne conduc de atunci încoace nu au plecat urechile la acest îndemn!), să trăiască în simplitate (El a fost un exemplu în acest sens), recompensa fiind o viaţă veşnică postmortem. Despre lider se mai spune că trebuie să fie mai bun decât cei pe care îi conduce (astfel îi inspiră să devină mai buni), chiar şi sufleteşte. Adevărat. Când eram în triburi, liderul conducea luptele şi se bătea personal cu liderul advers, apoi conducea vânătoarea, sufletul său distingându-se când împărţea prada încât nici un suflet al comunităţii să nu se simtă prost sau nedreptăţit, cu atât mai mult să rămână flămând, el fiind ultimul care-şi lua partea, nu primul, ca azi. Apariţia Statului a dat peste cap totul. Dacă, până atunci, oamenii mai puternici i-au exploatat pe cei mai slabi, Statul s-a angajat să rezolve el problemele, încât cetăţenii să fie cât mai egali posibil, arătând braţul legii care va face o dreptate oarbă în ce priveşte vinovatul. Conducătorii noştri nu au fost nici măcar imparţiali când a fost vorba să intervină pentru a ţine cât mai strânsă egalitatea membrilor comunităţii. Ei trebuia să ia apărarea celui care se prăbuşea în sărăcie sau se complăcea în trăirea fără sens, necreatoare. Astfel, dacă cineva voia să facă o afacere şi avea nevoie de mai mult pământ decât i se cuvenea, Liderul trebuia să îi ceară acestuia să aibă grijă, pentru totdeauna, de familia care avea, de acum, pământ în minus, fiindcă de pe acel pământ aceasta supravieţuia. Dacă nu o făcea întreprinzătorul, prin înţelegere, Statul trebuia să creeze un fond din care să rezolve el această problemă. Elitiştii au venit cu fel de fel de idei trăsnite, cum că fiecare este liber să îşi vândă pământul, pământ care este o creaţie divină ce a fost dăruit tuturor fiinţelor umane, nu unora mai mult şi altora mai puţin. Statul mai trebuia să ajute omul la necaz (boală, deces, calamitate, accident etc.) încât să nu se ajungă să se înstrăineze niciodată pământurile. Dar… liderii noştri au adâncit prăpastia dintre săraci şi bogaţi, încălcând principiul solidarității, ţinând cu cei îmbogăţiţi prin exploatare şi hoţie (ei înşişi fiind îmbogăţiţi ai ţării!) şi punând dări insuportabile săracilor, să aibă de unde cheltui pentru interesele lor şi de unde fura. Şi eu să apreciez un conducător, că… vai de mine, a fost patriot, mare gânditor şi s-a luptat el cu nu ştiu cine nu ştim când? Nu am avut niciodată conducători! Şi nici nu vom avea, atâta timp cât sistemele actuale scot la rampă continuatori ai aceleiași hâde lumi. Numai când ne vom schimba mentalitatea încât să-l căutăm, să-l auzim, să-l  înţelegem şi să-l urmăm, vom avea şansa apariţiei unui lider adevărat.

 

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Ioan Roșca: ”Și eu cred că A FI e net prioritar lui A AVEA și asta trebuie recunoscut printr-o politică solidarist existențialistă. Nu cred că oamenii au dreptul să aibă Pămîntul în proprietate, în dauna celorlalte viețuitoare. De ce a făcut Dumnezeu astfel lumea, dacă e atît de frămîntat să nu agreseze nimeni pe nimeni, să trăiască toate ființele într-o mare de iubire? De ce atîta milă, faţă de stăpînii ce nu dau socoteală niciodată? De unde vine frica să nu li se întîmple ceva acestor infractori imuni la justiţie? Unii se tem de tulburarea apelor, pentru că s-au compromis în tot felul de combinaţii, ca să se descurce. Dar victimele pure nu au cum dori să nu păţească ceva vinovaţii, decît dacă sînt teleghidaţi de cei care le-au furat şi minţile. Să rupem vraja.
Revista ”Corso”: ”Un singur om poate produce mâncarea necesară pentru alți 100. Un altul poate produce toate celelalte bunuri fizice pe care le consumă zece. Contabilitatea și băncile, birocrația și gulerele albe corporatiste, toate acestea au ajuns deja să cântărească cel mai mult în costuri. Fără un reper măsurabil de cerere, ofertă, cost și beneficiu, supraviețuitorii acestei apocalipse trebuie să-și împartă iar sarcinile: unul să muncească gratis, de plăcere, iar ceilalți nouă să stea. Ar fi visul ratat al comunismului, îndeplinit nu de socialism, ci tocmai de capitalism.”
agonia-națiunii.info: ”Suntem capabili să recunoaștem dictatura înainte ca ea să ne distrugă pe noi sau trebuie să ne trezim mai întâi în lagăr?
Mihaela Roman: ”Oamenii simpli nu înțeleg cum s-ar putea face dreptate atunci când lupii se mănâncă între ei - sunt înspăimântați de marea gălăgie și întreabă, obsesiv, ce se vor face dacă ăștia nu le mai dau pensia. Justiția, chiar și atunci când se produce, ocazional, a ajuns să îl sperie pe român -  este un fapt nefiresc să intre la pușcărie cutare sau cutare mahăr. Deranjul care se face îi scutură din inconștiența lor călduță, în care s-au învățat să trăiască, obedienți și mulțumiți că le vine pensia aia mizerabilă. Sărăcia și minciuna au ajuns să fie niște stări naturale, inexorabile, orice încercare de a ieși din această stare devine amenințătoare și nefirească. Nu credeam vreodată că pervertirea sufletului poate ajunge atât de departe...”
G.D. Toma: ”În viaţa fiecăruia, ca şi în viaţa unei societăţi, există mereu pericolul rătăcirii. O societate cu adevărat modernă va trebui să adopte înţelesul ce ar veni din termenul pe care l-am inventat eu, anume: Reciprocraţie. O Reciprocraţie în care participanţii la o societate să aibă fiecare o largă autonomie, dar, în acelaşi timp, unitatea şi obiectivele comune ale societăţii să se bazeze, pe de o parte, pe distincţia foarte clară între rolul, drepturile şi obligaţiile fiecărui participant la acea societate, iar, pe de altă parte, să se bazeze pe interdependenţa dintre participanţii la o societate. Interdependenţă care să nu genereze Concurenţă, Luptă de Clasă, ci Interrelaţii între participanţii la o societate. Cu sistemul acesta în care un aşazis Parlament compus din aşazişi Reprezentanţi ai Poporului, când, în realitate, aceştia sunt reprezentanţii Partidelor şi nu ai Poporului, România nu e mai mult decât capra care nu mai poate de râie, dar coada tot pe sus o ţine, ci merge în lume rujată, machiată, să ne facă, de fapt, de râs prin organizarea a tot felul de colocvii şi simpozioane în străinătate.

Costinel Petrache: ”Pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele/doar disperarea noastră o va putea opri,/ să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,/ stârpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi...//nu îi iertaţi nicicum, Revolta Socială,/ e tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,/ lăsaţi blândeţii voastre dreptul la răscoală/ şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul de-a pieri...”

Mirela M.: ”Noi, cei nascuti in anii 50, 60, 70, suntem generatia care vede limpede cum ne pierdem țara, iar dușmanul este din interior și nu de afară... Suntem la fel de săraci, dar am devenit liberi! Ce putem face azi cu libertatea?”

Bogdan Gabriel Popescu: ”Față de ucigașii de vise și speranțe la o viață mai bună nu tre' să avem milă.”

Mi-a apărut pe wall povestea metamorfozării ciudate a lui Marx,  neînțeleasă nici azi, dar interpretată manipulator cum că Comunismul a fost creat să distrugă lumea.
Să observăm împreună. Idei împotriva capitalismului circulau încă din epoca prerevoluției franceze, puse în circulație de Tocqueville, un credincios și familist convins. El, ca orice om sănătos la cap, a exprimat îndoieli cu privire la organizarea vieții Cetății sale. Dacă o îndoială este luată în seamă și se fac imediat corecții încât îndoiala să dispară, suntem în plin proces constructiv al creării lumii perfecte, săvârșire când, de la filozof la omul de rând, nu mai există îndoieli!
Revoluția franceză a fost momentul creării Statului, stat care s-a angajat să facă toate echilibrele sociale, pe principiul solidarității umane. Pe parcurs s-a născut și a început să se manifeste organic sentimentul egalității între oameni, pe principiul "în fața lui Dumnezeu toți suntem egali". Socialismul, iată, avea principii care contribuiau la armonia dintre semeni (iubirea aproapelui din "decalog", adică), pedepsirea aspră, de multe ori, în piața publică, a hoției, eradicarea analfabetismului ș.a.m.d. Toate bune, nu? Cum se realizau acestea? Dănd posibilitatea oricui să spună ce nu este bine!
Paradoxul este cum de a fost posibil să se schimbe un sistem care excela în credință cu altul care promova aceeași credință, după ce a cotat-o la "așa nu!" De ce capitaliștii timpului nu și-au manifestat iubirea față de aproapele și l-au umilit și sclavizat, de l-au ținut în sărăcie? Răspunsul este simplu: dintotdeauna printre noi au fost și sunt diavoli cu chip de om. Ei au compromis capitalismul și tot ei au compromis și comunismul, ei și-au bătut joc de oameni, de lege și morală. Observați că aveam capitalism fără iubirea de aproapele și comunism cu iubire de aproapele! Capitalismul se bate în piept cu Dumnezeu, dar comunismul îl neagă. Cum au compromis? Prin puterea financiară obținută prin mijloace necinstite cumpărând cu bani orice conștiința și punându-și oamenii în pozițiile cheie, oameni care să împlinească exact planul secret de a ajunge într-o zi să conducă lumea. O cumpărare de conștiința a fost și în persoană lui Karl Marx. Acesta, mic copil, s-a manifestat ca mare credincios, dar, când a trecut la școlile superioare, și-a schimbat inexplicabil atitudinea promovând comunismul. În realitate Marx a făcut un pact cu diavolul Rothschild, care l-a plătit regește cât timp a studiat. Plata a fost să gândească pentru el, după ce l-a primit și în masonerie. Marx a plătit gândind, dar a și dat lumii semnale, pe care nimeni nu i le-a înțeles. Astfel, conștiința lui s-a revoltat împotriva bogăției alegând să se înfățișeze lumii ca un mizerabil cerșetor (el care avea bani mai mulți decât cei mai bogați conaționali!) Apoi a dus o luptă nebună cu oculta, de unul singur, pariind toată averea la bursă și pierzând-o, cu speranța că va deveni egalul membrilor ocultei și de acolo să încerce ceva inteligent să-i distrugă, cum și mărturisește în poeziile sale: „Cu dispreț voi arunca mănușa / în aceeași față a lumii,/ și voi vedea prăbușirea acestui gigantic pigmeu / Atunci voi rătăci ca un zeu victorios / în mijlocul ruinelor lumii / și, dând cuvintelor mele forță activă,/ mă voi simți egal Creatorului.” Va arunca mănușa în fața lui Rothschild, îl va prăbuși pe pigmeul Rothschild (cel care a avut nevoie de genialitatea sa) și se va mântui devenind egalul lui Dumnezeu. În egalitatea aceasta stă toată explicația mea: omul credincios vrea să evolueze până la a-l egala pe Dumnezeu, Satana vrea să îl depășească pe Dumnezeu. Nereușind, Marx a înnebunit căzând în patima băuturii. Marx a spus sa nu se mai tragă clopotele bisericilor, nu pentru a se întoace fața Creatorului, ci pentru a nu tulbura omul când muncește (de biserică), întrucât doar prin Creatie omul se poate simți egal cu Creatorul.

În grădina mea s-a făcut o înnegrire pe cer și, pe vârful salcâmilor de pe hotar, au început să se așeze, una câte una, niște berze. Erau puzderie și toate s-au așezat pe salcâmii mei. Stăteam în locul unde stau de obicei, loc ce îmi oferă o bucurie lăuntrică inexplicabilă. Din acel loc privesc într-o anume dimineață a anului înspre un anume salcâm și fix de la subsuoara unei crengi răsare soarele. Pândesc atent să surprind țâșnirea rotundului luminos, devenit prieten bun, sau îi caut locul cu privirea pe cer și mă liniștesc.

Am făcut câțiva pași spre mijlocul grădinii, am privit roată și am observat cum toate berzele se uitau la mine. Salcâmii erau atât de înalți și eu atât de mic, parcă eram pe fundul unei gropi. M-am întrebat atunci dacă este o întâmplare sau Dumnezeu îmi arată sau vrea ceva de la mine. M-am speriat că nu aveam ce să le dau să mănânce, că erau prea multe.... Cui să cer ajutorul, că nu am pe nimeni?

Zilele trecute, salcâmul care îmi este reper, a înflorit și nu era timpul lui. Știu că salcâmii înfloresc înainte să moară. O să vină ciocănitoarea și "cioc-cioc"-ul ei va răsuna tot mai asurzitor.

Fiecare locșor al grădinii, ca și al lumii, are o istorie a sa. O istorie neștiută. Acolo a murit un soldat neamț, împușcat de un rus; dincolo, înainte vreme, se făcea ghețăria; aici stătea pe o buturugă un străbun și privea întinsul lacului; tot aici stau eu și pândesc răsăritul soarelui... Iar dincolo este salcâmul care va muri. La primăvară nu va mai fi cine să-i trăiască bucuria înveșmântării cu verde. Salcâmul a avut răgazul să înflorească pentru ultima oară, va muri nerăpus de un topor.

Ieri, un tânăr internaut a decretat că, după 50 de ani, oamenii fac umbră degeaba, că îi încurcă pe ceilalți. Și acest aspect mă revoltă. Nu cer să mai fiu lăsat eu să înfloresc, dar este nefiresc să nu murim în voie, ci uciși de minți criminale. Guvernul mondial, prin ce s-a pornit hotărât să facă de la un timp încoace, a tulburat profund firescul naturii, în care omul are un loc și un rol care nu se termină la 50 de ani. O astfel de reorganizare a lumii nu trebuie permisă.

Când, cuprinși de revoltă, strigăm "li-ber-ta-te!", în "Grădina Maicii Domnului”, să o facem cu voința de a-i stigmatiza pe cei vinovați. Să alegem un locșor, să îl încercuim cu cretă și să îl scuipăm, iar acolo să îi obligăm pe cei care aduc atingere libertății să își ceară iertare. În genunchi să o ceară. A nerespecta principiul libertății înseamnă a nu respecta omul. Iar cei care nu respectă omul să învețe să devină oameni, dacă vor să viețuiască printre noi, ori... să plece ei și să-și facă o lume a lor.

Litere albe
Peste negrul hârtiei.
Luna apare

 

Elita, vârful ierarhiei absurd socială, nu se limitează doar la a mânca limbi de privighetoare sau aripi de rechin, să viziteze locurile exotice ale planetei, nu doar să poată plăti cei mai buni doctori să îi vindece și să le prelungească viața, ci se impune public ca o clasa superioară față de oamenii care câștigă mai puțin decât ei, oameni care au greutăți familiare determinate de lipsa condițiilor esențiale de existență (boli, casă, pământ, moștenire), cât și a posibilităților de a-și crește copiii în condiții egale cu ale bogaților, încât să poată accesa împliniri umane meritorii. Cei cu bani mulți folosesc, ca zilieri, săracii pentru a le îngriji pământul și casa. Normalitatea este ca acela care păzește nu trebuie retribuit mai prost decât cel care mătură sau mânuiește mașini care contribuie cu plus valoare la realizarea unui produs finit. Unitatea de măsură a muncii este timpul sacrificat, ca nisip scurs din clepsidra personală, egală cu al tuturor. 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN VIRTUAL

FIUL: ”Nu te mai minți singură! Hoții ăștia au început și continuat să ne vândă țara! De aceea suntem unde suntem azi! Pentru că ți-au dat 3 lei mai mult la pensie și ți-au promis încă 3, îi agreezi? Am pretenții la ține, doar ești mama mea!” MAMA: ”Ce, ai fi vrut să rămâi cu cei care ne-ar fi vândut și ultima brazdă de pământ? Nu fi influențabil. Este o lume mohorâtă, tulbure, românii sunt deștepți, au dat încă o șansă. Noi suntem o țară adevărată, de creștini ortodocși, nu păgâni. Așteaptă și ai să vezi că, de data aceasta, ROMÂNIA merge pe un drum bun. Tu ai uitat… Când va aduceam o eugenie. . . vă bucurați, dar acuma sunt pline magazinele cu ceea ce-ți poftește sufletul. De la naștere și până în prezent, tot războaie, necazuri! Bunicii, pentru. că au fost adevărați naționaliști, i-a trimis burghezimea păgână la război, pe tătuca la fel, soțul meu - cu evenimentele din 1968 - a venit iradiat, a fost paralizat și sfârșitul i-a fost Cernobâlul. Eu nu vreau să mai aud de hortiști, hitleriști, mafioți și de porcii de ruși. Ai nițică răbdare și ai grijă de sănătate, că celelalte sunt pe cale de a reveni la normal.”

Arthur Leancă: ”Sunt ei: Elita și Noi.”

Ileana Suket: ”În România-terminată nu se întâmplă nimic, doar va preamăriți tiranii. Daniel Bush: ”Câte slugi, atâția dușmani hrăneșți.”

Bura Emilia: ”În România nu există economia dăruirii, un sistem economic alternativ şi paralel cu capitalismul.”

Jianu Adrian: ”Vai de populația asta fără minte!

Coca Lihancianu: ”Suntem de nimic, numai gura e de noi.

Florescu Marilena: ”Romanul s-a învățat să fie piață de consum, în loc să facă el ceva.”

Mihai Năstase: ”Nu există libertate sau egalitate într-o societate care prosperă prin exploatarea omului de către om. Acesta este motorul capitalismului! Nu întrevăd nimic promițător la orizont. Inerția și apatia maselor va fi sancționată și lațul se va strânge încet, dar sigur.”

Andi Rădiu: ”Dacă ai bani, putere și femei... ce-ți mai trebuie?”

Liliana Giosan: ”Acum e spectacol de prostie. Zilnic....”

 Ioan-lucian Larion:” Părintele Arsenie spunea, de aceste vremuri, că vom scăpa cu post și rugăciune. Majoritatea averilor sunt scoase, dar măcar ce e în România să rămână aici. Se vrea distrugerea creștinismului. Te va întreba pe stradă: te lepezi de Hristosul tău? Dacă nu, vei fi declarat rebel și decapitat în public. SUA a cumpărat 38. 000 de ghilotine.”

Gabriel Tora: ”Sincer, io cred că, dacă există, Dumnezo îi beat. Beat muci.”

Ionuț Țene: ”Există viață prosperă în afara UE!”

Doinița Bica: ”Întotdeauna fericirea a înflorit din, pe sau alături de suferință...”

Crina Dobre: ”Când eşți ALESUL, eşți neînfricat şi-ți duci poporul la mal! Poporul e prost, de regulă, dar tu ești ALESUL şi-i salvezi laolaltă pe proşti şi deştepți! Va veni şi ALESUL odată şi odată!”

Ovidiu Bajan‎: Ce puritate poate-avea necazul,/ Când visurile tocmai au murit?”

Naivul: ”Am irosit mult timp cântând surzilor, punând întrebări muților, desenând curcubee pentru orbi, oferind explicații logice nebunilor, iubind oameni cărora nu le pasă și urând oameni care mă iubesc....”

Katherine Mansfield: ”Adevărul pur şi simplu nu poate da greş. Cum poţi ezita? Riscă! Riscă totul! Nu te mai preocupa de părerile celorlalţi, de toate acele voci. Fă cel mai greu lucru din lume pentru ține! Acţionează pentru tine însuţi! Înfruntă adevărul!”

Angel Christian Drakula: ”În seara asta fac sex! Să nu vă speriați de cutremur!”

Edit Român: Dacă putem face cuiva un rău, i-l facem din toată inima! Senzația mea este că nu mai putem discuta de omenie! E atât de rară încât, și dacă o întâlnim, nu o recunoaștem!

Excrescențele gerului - procesul inflorescenţelor sale alb-mate-, armoniile, simbolurile, curbele şi alte minuţiozităţi ce întrec în măiestrie meşteşugarii de rând, sunt demult integrate în grafica lemnului, fierului, pietrei ori sticlei.
Florile de gheaţă seamănă cu cele ale coralului, cele îndelung meşterite de artizanul apelor, ori cu artisticile alge închipuite sau găsite doar în unduirile din adâncuri. Totuşi, când cristalizările pe suprafaţa interioară a unei ferestre îngheţate sugerează chipul omului, se poate înţelege că avem efortul dincolo-ului de a apărea în real. Semănându-i, e semnul iubirii fără margini dăruit nouă, un everest existențial.
Privind atent grafia gheţii, am receptat drama unei dansatoare aflată într-un spaţiu al afirmării, copleşită de rapiditatea transformărilor. Parcă era într-un trafic al lumilor fel de fel, cum sunt filele cărţii date peste cap de rafalele vântului şi, într-o clipă, într-o singură clipită, scânteiază, copleşite de rapiditatea trecerii. Au şansa spunerii şi scânteiază precum jarul care moare. Am parcurs de multe ori drumul de la ea către inimă şi-am văzut cum sufletul i se topea şi murea. Mărgele de apă se prelingeau, pe rând, din braţele şi inima dansatoarei, picioarele–i deveneau cioate, apoi dispăreau în nevăzut, ca şi cum ar fi fost răpuse de satârele unor monştri mai albi ca zăpada. Geamul se ştergea şi devenea limpede-limpede, pentru un nou început.
Privind, aveam regretul că apariţia mea este, ca-ntotdeauna, prea târzie pentru surprinderea, reabilitarea sau afirmarea lucrurilor. Că este mai curând pentru moartea acestora. Totuşi, nu puteam anula certitudinea că natura are sălaşe unde se întâmplă dumnezeiescul. Ştiam chiar câteva locuri de întâlnire.
Azi-dimineaţă am deschis poarta şi paşii-mi au ajuns temători în faţa ferestrei. Iar minunea, imposibilul adică, mi s-a… rearătat: în acelaşi loc, aceeaşi formă mi se redezvăluia exploziv de artistic, întreagă, aşa cum o doream. Dansatoarea a făcut în timpul nopţii efortul de a renaşte doar să o revăd eu. Era prada înlănţuirii unor şerpi stilizaţi şi murea în încremenire. I-am simţit sugrumarea, o vedeam cu aceiaşi ochi cu care mă vedea ea şi nu puteam întreprinde nimic s-o salvez. Am dat, trist şi îngrozit de neputinţă, clic după clic.

 

Îmi mai trebuie o liniște, absolută, dacă se poate, măcar pentru atunci când reuşesc să simt. Şi niciodată nu o am. Altfel m-aş fi desprins de oameni şi lucruri. Această ne-linişte mă face confuz. Nu realizez care e diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre iubire şi neiubire, dintre a fi om şi a fi javră. Dacă a crede este egal cu a nu crede în Dumnezeu. Nu am un reper exact dacă Eminescu s-a născut sau a murit pe 15 ianuarie. Am teama că el nu a reuşit să treacă printr-o iarnă! Nu sunt sigur dacă e crimă sau act de curăţenie morală să ceri unui om să tacă. Ori un atac la inocenţă. Atac, probabil, necesar în procesul de decădere în care sunt martor când "trebuie" doborâtă ultima barieră de sublim.
Astăzi puteam să fotografiez un om care frământa pământul cu picioarele. Şi am avut o clipă dorinţa de a uimi lumea. Dar m-am răzgândit, întrucât acel om era tare sărac şi, văzându-l, privitorul s-ar fi învineţit de mânie şi ar fi dat fuga în curte să vadă dacă toate fiarele ruginite sunt la locul lor, dacă nu au dispărut cumva capacul cel nou de la canalizare şi tăbliţa porţii (dinspre stradă) care indică numărul la care poate fi găsit de Dumnezeu. Am fost sigur că nu va impresiona flămânzii de frumos că fotografia a fost făcută a doua zi de când, încă din străvechime, nu se mai umblă desculţ. Că nu vor fi priviţi ochii bărbatului, să se înţeleagă că trăirea corpului este în armonie cosmică şi face lucrul acela şi pentru descătuşarea spiritului, că viaţa îi este supusă permanent poruncelilor de tot felul... Poate nu credeţi, dar voi, înţelegătorii mei, sunteţi cei de care depind. Spun şi fac, azi şi mâine, ceva care nu depinde exclusiv de mine, ci şi de acela care trece pe stradă sau scrie la gazetă, dacă un câine latră şi-n curtea cui, dacă tac sau spun ceva vecinii mei sau marii domni A., B. sau C.
Depinde de voi dacă, mâine, sufletul va avea sau nu culoarea luminii.
Nu pot decât să păşesc printre lucruri înspre voi (în altă parte nu am unde!) şi nu pot să ies dintre lucruri fără voi.
Visez să urcăm înspre galben.

 

În dimineața aceasta am ieșit la muncă în grădină un pic mai devreme. La 2 case observ că vecinul se odihnea pe buturuga lui, așezată special să admire frumusețea verde născută din mâinile sale. Nu fluieră încă melodia preferată, auzită ieri la "viața satului" la radioul montat într-un salcâm, dat la maxim, să audă și din cel mai îndepărtat colț al grădinii. Cred că este îngrijorat, că l-am auzit bocănind la un solar și este nemulțumit că a rămas în urmă cu însămânțatul.
- Bună dimineața, vecine! - îl salut.
- Sa-lut!! Am ieșit mai devreme, că acu vine căldura! Ce faci acolo?
- Un... șanț. Vreau să-l fac drept, că m-ai certat anul trecut că de ce nu este drept!
-Și... cum îl faci!?
Opa! Iată un om deștept, îmi zic. Pe facebook, multora le spun că ei gândesc greșit, dar niciunul nu întreabă de ce.
- Păi... întâi sap să afânez solul în adâncime, apoi fac un șănțuc miiic, cât să meargă un firicel de apă pe el, dau drumul la apă și-o ajut să ajungă la capăt, apoi observ unde este mai jos. Opresc apa și adâncesc doar unde este mai sus. Dau drumul iar la apă și iar observ. Opresc apa, plimb sapa pe șanț, ca gletul pe pereți, ducând surplusul în locul de sub nivel, înălțând terenul. Dau iar drumul la apă, iar observ și împing mocirla tot unde este mai jos. Dacă mai am apă adunată într-un loc, presar țărână de pe cărare până apa dispare de tot. Acum am aproximativ terenul drept încât o găleată cu apă se duce frumos și lin pâână la capăt și băltește uniform. Dar treaba este doar pe jumătate făcută. Iau cu o lopată pământul scos din șanț și înalt malurile unde terenul nu a fost adâncit. Dar malurile nu trebuie doar să fie mai înalte, trebuie pământul cărării să fie el la nivelul malului, altfel malul crapă și apa iese prin crăpături...
M-a ascultat cuminte până am terminat de vorbit.
- Eu nu fac așa, pun cumpăna la mijloc și totul iese la linie.
- Am încercat și eu: am întins o sfoară și am pus cumpăna, dar șanțul tot strâmb îmi ieșea!
- Nu se pune cumpăna pe sfoară, că dă erori, se pune pe un dreptar. Eu am unul lung de tot și cu el fac drept!
Poate o fi vreo țeavă, gândesc, că lemn lung și drept nu am văzut. Nu l-am întrebat, oricum acesta este ultimul șanț al acestei primăveri, iar bani să investesc în dreptare sigur nu o să am încă mult timp.
- Matale ce faci? îl întreb, că așa este frumos între vecini. Cred că de-aia m-a și întrebat ce fac, să îl întreb și eu.
- Privesc... porumbu'! Ieri am dat cu borona să ucid ierburile și az-noapte a ișit. I-ete ce frumos e!
- Păi... nu l-ai omorât odată cu bălăriile?
- Nu, că el este mai adânc. A-șa! (îmi arată o distanță între palme, cam de 10 cm) Și era ișit numa oleacă.
Ăsta grădinar, tată! Grădinar din tată-n fiu! Simte pământul și planta, știe exact când le trebuie ceva... Udă cu un furtun gros, din baltă, face peste tot o negrealăă!! Voi sta cu ochii pe solarul lui, sunt curios dacă va avea roșii mai gustoase ca ale mele. Îmi calc pe inimă și-o să-i cer una, îl mint că mi-e poftă. Chestia este că dacă am rândul drept, nu văd nici un motiv să n-am roșii gustoase.

 

 

La canapea
- TU, personal, ce faci pentru ţara ta?
- Asta-i ţară?
-Problema e că... de atât de mult timp n-am făcut ceva pentru ţara noastră, încât nu mai ştim ce să facem!
- Nu fur.
- Dă-i omului libertate şi o să fie haos. Civilizaţia este în pom.
- Blestemată libertate avem!
- Încerc să fiu un om frumos.
- Omul e prea mic să facă ceva în ţara asta, condusă de hoţii-deştepţi. Suntem în plină lovitură de stat, doar că nu e vizibilă, ca-n '89. Cetăţeanul are mâinile legate de Stat, suntem toţi puşi la zid.
- Nu poţi cere unui popor, ce are ca sport naţional spartul seminţelor, să-şi găsească autodeterminare pentru a ieşi din mentalitatea mioritică...
- Muncim ca sclavii şi ţinem căcatu ăsta de economie-futută, aşa cum e, nu e destul? Pe mine, asta mă stoarce de puteri, încât nu mai pot face şi altceva, başca gândurile ce mă macină.
- Ce poate face omul de rând pentru ţară? Curajul şi patriotismul a aruncat în războaie mulţi români de rând. Cu ce s-au ales? Cine a avut de câştigat de pe urma curajului şi patriotismului? Guvernul, indiferent de culoarea lui politică, poate fi asemănat cu Capul unei familii. Având o mulţime de copii, nu poate împărţi pâinea decât egal. Nu-şi poate trata diferit copii...
- Lume multă, oameni puţini!
- Nimeni, absolut nimeni nu face nimic pentru ţară. Mă îndoiesc că va fi bine vreodată, pentru că ne pasă prea mult de alţii: ce fac, cum se îmbracă, ce mănâncă şi cum trăiesc. Iar în timpul liber, pe care îl avem, în loc să ne gândim pentru viitorul nostru la ceva mai bun, îl petrecem analizând şi făcând lucruri inutile. Noi suntem un popor care nu ştie nimic altceva decât să îşi plângă de milă, de sute de ani. Analizaţi Imnul naţional... chiar şi acolo ne plângem! Trebuie să învăţăm copiii şi jumătate din populaţia României că pământul este rotund şi lucrurile se pot schimba... nu să lăsăm totul în seama lui ,,aşa a fost să fie"!
- Încerc să le deschid deschid ochii celor cu care interacţionez...
- Eu încerc să fiu OM (azi mai bun decât ieri)... să mă înţeleg pe mine, să fiu în armonie cu mine şi, din puţinul "câştigat" de mine, să ofer şi celorlalţi.
- Demolez Catedrala mântuirii neamului şi impozitez veniturile popilor, tai socialul şi fac angajări la Stat pentru construcţii, realibitări şamd. Sunt multe de făcut.
- Eu aş planta pomi, ca şi nepoţii copiilor mei să poată respira.
- Fiecare face câte ceva, ceva ce e bine în viziunea lui. Dar eu cred că putem schimba ceva doar împreună - fiind mulţi, ei nu ne pot îngenunchia. Dacă fiecare facem altceva, n-o să reuşim niciodată.
- Dacă am refuza să votăm ce ni se impune de către trădătorii de neam şi ţară, care au condus România de atâţia ani, alegerile nu ar mai putea fi validate şi asta ar declanşa o reacţie în lanţ şi un prag critic al cărui rezultat ar fi resetarea cultuală, economică şi politică a României. Românii nu mai pot merge înainte, ca orbii, din şanţ în şanţ. România are nevoie de dreptate şi justiţie. Adevărul şi dragostea trebuie să învingă minciuna şi ura.
- Chiar nu pricepeţi? Nu vedeţi că ţara asta, de-a lungul istoriei, a fost aruncată, precum o minge, când la unul - când la celălalt?! Pulitrucii vor fi mereu la fel: vânzători de neam şi ţară!
- Mi-am făcut datoria să strig, mi-am făcut datoria să ofer soluţii. Zi de zi pun vreascuri pe foc, să am un ceai cald pentru cel/cei care va/vor dori să mi se alăture, pentru a parcurge împreună un drum lung şi tare anevoios, drum care schimba strâmba noastră alcătuire.

 

 

DONA SOSO DI LA IEȘ (2)

Capitol în care se încearcă descâlcirea filozofiei lenei, adusă cu multă îndârjire direct din ”Memoria Umanității”. Dona Șoșo l-a demis pentru trădare pe Sancho de la București și l-a numit, provizoriu, sfătuitor personal și sigur apărător, pe Desculțu del Mousaios (1), poreclit ȘuȘu.

 Motto: ”Atunci când sufletul omenesc și-a pierdut tăria din cauza viciilor care însoţesc excesul civilizaţiei, el va fi înmuiat în sânge.” (Johann Wolfgang Goethe)

 O mulțime adunată spontan în stradă a început să scandeze: ”E - prea- lungă - ziua!”; ”Sunt- prea- scumpi -pantofii!” Cineva îi cataloghează pe scandalagii ”pierde-vară”  - lasă pământul prea excesiv să lenevească!” Mulțimea se înfierbântă: ”Rușine – Rușine – Rușine!” ”Trădare – Trădare – Trădare!”

Dona ȘoȘo di la Ieș, după ce i-a îmbrățișat pe fiecare în parte și a șoptit discret, precum Dumnezeu credincioșilor: ”Ești un geniu, doar pe ține te iubesc!”, a invitat pe oricine să ia cuvântul. A întrebat: Cum a apărut lenea? Tudor Arghezi dă vină pe Creator, acuzându-L că așa a ieșit Adam: „cam somnoros, cam trândav şi nărăvaş” Altcineva (Euripide) explică științific: ”În creierul bărbatului, neuronii stau mai lejer decât în al femeii şi de aceea sunt mai leneşi.” Mihail G. Obedenaru este sigur că... niște ”miasme otrăvite au pătruns în corpul omului și acestea au avut ca efect lenea”. Mariana Dobrin este convinsă că omul a inventat plictiseala și, ”când n-are preocupare, simte-al ei simptom./ Chiar de e o neplăcere şi-i aduce chin,/ Omul o adoră, gustă-al ei pelin.” Încădinsecolul trecut, cineva a tras un puternic semnal de alarmă: ”Sărăcimea iubeşte cu deosebire slobozenia; sânt mai mulţumiţi să umble pe uliţe desculţi și trenţăroşi, decât să-şi plece capul la cei care sânt chemaţi să le slujască” (Serdarul Scarlat Tâmpeanul). Gabriel Liiceanu concluzionează filozofic: ”Istoria lumii este o luptă fără sfârşit între voinţa eliberării şi voința supunerii necondiţionate.” Constantin Ardeleanu confirmă realitatea: ”din 1930 încoace, România este dominată, ca un blestem, de lene și Elene.” De Escu nu zice nimic!

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Ia zi tu, celcaredormimaitottimpul cu capul pe birou, ce iaste lenea?

- La Rochefouculd: Lenea este un soi de beatitudine a sufletului, ce-l consolează pentru orice pierdere şi ţine locul oricărui bun.”

- Rene Char: ”Coşmar nu mai există, dulce insomnie perpetuă. Nu mai există ură. Există numai pauza unui bal a cărui intrare e pretutindeni în negurile cerului.”

- Virginia Woolf: ”Doar în trândăvia şi în visele noastre, adevărul din profunzimi iese la suprafaţă.”

- Paul Lafargue: ”Lenea este mama artelor și virtuților creatoare”.

-  Michelle Rosenberg: ”O clipă de lene poate preschimba arta în capodoperă!”

- Thomas Hobbes: ”Lenea este mama filosofiei.”

- R. Kyiosaki: ”Lenea este mama invenției - este autoarea a 9 invenții din 10!”

- Patrick Bennett: ”Lenea este primul pas către eficiență.”

- David Boia: ”Lenea este factor de stabilitate în economie”

- Sanda Nicucie: ”E-un fel urât de-a nu mai fi frumos./ E-un fel de am să plec şi să revin,/Un fel de nu ştiu ce şi nu ştiu unde./ E-un fel sfârşit aproape ne-nceput/ În care mă tot aflu neuimită,/ Neacră, neamară, ne-ndulcită.../ În care m-am dorit, dar nu m-am vrut.”

- Marin Preda: ”Lenea e o mare dulceață și e un produs natural al amintirii paradisului.” 

- Anatole France: ”Lenea este ceva dumnezeiesc.”

- J.G. Seume: ”Lenea e prostia corpului, iar prostia e lenea minţii.”

- Desculțu del Mousaios: În adâncul limitelor nescrise nu te regăsești printre străini lacomi și ipocriţi. Leneșii ştiu care-i adevărul și aşteaptă o schimbare.

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Cine are curajul să se declare leneș?

- Mason Cooley: ”Zeii ne observă, cu lene... căscând...”

- Andrea Bocelli: ”Sunt un om foarte leneş!”

- Arcadie Chirşbaum: ” Sunt leneş şi-am un gând păgân:/ Muncească proştii, cine-o vrea,/ Eu vreau să stau cu mâna-n sân./La... ea!

- Nikola Tesla: ”Eu, probabil, sunt unul dintre cei mai răi leneşi. Fiecare efort forţat cere un sacrificiu de viaţă-energie. Eu nu am plătit niciodată un astfel de preţ!”

- Constantin Ardeleanu: ”Vai vouă, mereu sunteţi ocupaţi. Eu, care lenevesc cât îi ziua de mare, mă simt un om liber!”

- Beatrice Vaisman: ”În ultima vreme, prefer să tac şi să..... nu fac. Mai ales de când am citit că leneşii sunt mai longevivi.”

- Desculțu del Mousaios: De ce îi este leneșului silă de viață? Cumva... din motive de nedreptate? Dar cine a făcut și face nedreptatea? Răspunsul este unul singur și sigur: niște leneși mai mari - ajunsii!! Dacă observăm atent, vedem că ei sunt și cei mai porniți împotriva lenei. Că lenea... nu le bagă în buzunar! Cel mai mare dușman al leneșului este, paradoxal, poporul român, prin proverbul românesc. Răutatea ajunsilor s-a accentuat pe măsură ce nu au mai găsit destui sclavi pe care să-i exploateze și au tăbărât mediatic pe ei cu jignirile, doar-doar s-or simți să le muncească pe degeaba, ca, astfel, doar ei să ajungă în vârful lumii civilizate. Leneșii s-au prins, cum și cu vaccinul, cu politica Statului, cu Dumnezeul din biserici, cu dedesubtul că e mai fericit să n-ai nimic...  Leneșilor nu le pasă de apocalipsă, nu le pasă nici că-s păcătoși în față divinității. Ei sunt... Dumnezei - fac cu gândul! Iată semnul concret că lumea se schimbă. Fără luptă, fără activiști distepti-foc, ei se nesupun... fizic. Nemuncind, lasă natura să stăpânească lumea, cu bozii, scaieți și lăstăriș. Doar astfel vor obliga adevărații leneși, cucoanele și cuconii, să pună mâna pe sape, să stea în genunchi pe brazda de pământ, să-și scoată singuri mizeria din curți, să spargă lemnele cu barosul, să-și lipească găurile ce apar în pereți, să rânească la porci și păsări, să care apă cu cobilița de la mare depărtare... Leneșul salvează lumea! Chiar dacă Hesiod crede că lenea este o mare rușine iar unul Marzac - o mare nesimțire. Acuza cea mai mare pare să fie că tot mai mulți pierd vremea. Dar viața ne este dată să o trăim. Iar cel mai frumos viata se trăiește în concedii (când nu se muncește!), când se face dragoste ori se creează. Munca este blestemul de la izgonirea din rai, să ne chinuim muncind! Unii văd blestemul în lene și elene, dar să privim natura înconjurătoare: ”Fluturii lenevesc/ Prin cotloanele bleau/ Ale veşniciei” (Luc de Clapiers). ”Pe laviţa din stradă/un câine leneş (Teodor Dume). ”Lenea e impusă de primăvară, de tinereţe şi de pubertate (Cătălin Bursaci). ”Ochiul omului e plictisit de repetare” (Wystan Hugh Auden). ”În pădurea cea umbroasă Doarme-n tufe pădurarul (Ioan Friciu). Mâţa care stă la pândă preţuieşte mai mult ca leul care leneveşte” (Proverb românesc). Munca unor săraci devine ambiția de a umilii marii tirani, care sunt răi, corupți, proști și leneși. Aceștia se luptă să-i facă pe dictatorii lumii să îngenuncheze în fața capodoperelor pe care ”leneșii” le creează sau le pot crea!

Dona ȘoȘo di la Ieș: Cine este responsabil că țara noastră are atât de mulți români fără o ocupație? Că mulți îi acuză că nu au după ce bea apă, că așteaptă să le cadă–n gură mere mălăiețe, că cerșesc și așteaptă pomană, că a fi sărac înseamnă a fi leneș și a te însoți cu foamea, că le este lene să și vorbească... Educația?!

- Wallace D. Wattles: ”Cel mai bun lucru este ca școala să stârnescă interesul şi dorinţa, arătând fericirea care vine din bogăţia dobândită în mod corect.”

- Nicolae Moisescu: ”Cel dintâi scop al unei şcoli ar trebui să fie educaţia umană, adică înălţarea, mobilizarea firii omeneşti; înalţare înseamnă că omul trece de la frică la curaj, de la lene la muncă, de la furie la stăpânirea de sine, de la minciună la adevăr.

- P.D. Ouspensky: ”Dragostea pentru umanitate, altruismul, sunt cuvinte foarte frumoase, dar nu au sens decât atunci când un om este capabil, urmându-şi propria alegere şi propria decizie, să iubească sau să nu iubească, să fie altruist sau egoist. Atunci alegerea sa are o valoare. Dar dacă nu are nici o posibilitate de alegere, dacă nu poate face altfel, este doar ceea ce întâmplarea l-a făcut sau este pe cale să-l facă.”

- Torquato Tasso: ”Acolo unde domneşte trândăvia, nu strălucesc razele geniului, acolo nu există năzuinţă către faimă şi nemurire, acolo nu se iveşte ideea de virtute, nici măcar aparenţa ei.”

- Alfred Fouillee: ”Luxul și moliciunea sunt cauze de decadenţă pentru un neam.”

- Talasie Libianul: ”Trândăvia vine din neglijenţa sufletului; şi e neglijent sufletul care boleşte de iubirea plăcerii.”

- Grigore Rotaru: ”Faţa leneşului radiază nemulţumirea.”

- Talasie Libianul: ”Mintea, zăbovind în întristare, cade repede în patima trândăviei.”

- Elizabeth Hurley: ”Școala nu trebuie să încurajeze trândăvia mentală. Trândăvia fizică poate fi dumnezeiască!”

- Victor Hugo: ”Nu eşti leneş atunci când eşti cufundat în gânduri. Munca poate fi atât vizibilă cât şi invizibilă. A contempla înseamnă a trudi. A gândi înseamnă a face...”

- Albert Elbaz: ”Fugi de lene; Ia seama la intuiţie şi ascultă-ţi inima. Visează!”

- Desculțul: Școala nu a trezit în copii curiozitatea de a-și descoperi harurile, să le folosească pentru a străluci cu unicitatea lor. 

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Munca?!

- Ioan Slavici: ”Munca este legea firii omeneşți.”

- Anatole France: ”Munca e ceva nenatural.”

- Dinicu Golescu: ”Omul cel cu minte nu să leneveşte la muncă, căci sâmte cel dintr-însa folos.”

- Ion Untaru: ”E drept că viaţa în jurul meu palpită/ Aleargă lumea: urcă şi coboară/Şi mă frământ ca ceilalţi după pită/ Dar cum răsplata e doar apă chioară,/ Un soi regesc de lene mă doboară...”

- George Budoi: ”Vrabia mălai visează, iar leneşul ciocolată.”

- Proverb: ”Decât să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba.”

- Robert Heinlein: ”Progresul este realizat de oamenii leneşi, încercând să găsească mai multe căi mai uşoare de a face ceva.”

- Emil Cioran; ”Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Genul de viaţă pe care am dus-o nu mă nemulţumeşte. Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond viaţa mea nu a fost un eşec.”

- Jules Renard: ”Să punem la socoteală că Trândăvia ne oboseşte mai degrabă decât munca!”

- Torquato Tasso: ”Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău? Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate! Iată vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar dacă nu vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine. Acolo unde domneşte trândăvia, nu strălucesc razele geniului, acolo nu există năzuinţă către faimă şi nemurire, acolo nu se iveşte ideea de virtute, nici măcar aparenţa ei.”

- Benicio del Toro: ”Nu ştiu dacă aş putea să primesc şi să îndeplinesc ordine; sunt un pic leneş.”

- George Călinescu: ”Cel mai leneș poate face literatură mare.”

- Gabriel Petru Băeţan: ”Costurile cu forţa de muncă au crescut şi pentru că lenea e scumpă la vedere!!”

- Feodor Dostoievski: ”Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Ah, dacă aş putea să stau pur şi simplu. Noi toţi suntem atât de nemulţumiţi de soarta noastră, încât ne e silă de viaţă!”

- Lev Tolstoi: ”Cea mai bună rânduială socială e doar o poleială sub care se ascund invidia, iubirea de putere, orgoliul, disperarea. Urmările acestor intenţii bune sunt lupta împotriva tuturor, ura în locul iubirii şi o decădere tot mai mare a moravurilor. Bogaţii sunt întodeauna mai imorali decât săracii, profită de munca lor, trăiesc în trândăvie.”

- P. Pandrea: ”Cine are ”ocazia să aibă profituri mari, devine hapsân şi leneş.”

- Karl Marx: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea. Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trândăviei, căci, în această societate, cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează!”

- Max Weber: ”Bogăţia este dăunătoare numai atunci când se cade în ispita leneviei, a lâncezelii şi a plăcerilor unei vieţi păcătoase, când se aspiră la ea numai pentru a trăi mai târziu fără griji şi în delectare. Dar, ca exercitare a datoriei profesionale, năzuinţa spre bogăţie este nu numai permisă moral, ci şi de-a dreptul imperativă. Parabola cu servitorul alungat pentru că nu a dat cu camătă talantul ce i se încredinţase, părea să exprime în mod direct această idee. A voi să fii sărac - s-a argumentat adeseori - este acelaşi lucru cu a dori să fii bolnav, lucru reprobabil ca încercare de sfinţire, prin fapte bune, şi păgubitor pentru gloria lui Dumnezeu.”

- Ioan Slavici: ”Câtă vreme vor fi leneşi, eu voi rămâne flămând!”

- Herbert Prochnov: ”Viața trebuie să ne aducă folos!” 

- Mărioara Sârbu: ”De atâta lenevie/ Cum vreţi pâine ca să fie?!

- Constantin Noica: ”Toată lenea lumii ni s-a ascuns”. 

- Desculțul: Ajunsii obligă omul să le muncească pentru a putea supraviețui. Obligă omul, pervers, să-și depășească condiția, ca ei să aibă nazuința către faima, să fie în rând cu ei. Au pretenția ca aceia care nu au nimic să aibă ca ei: TOTUL. Dar știm cu toții că faimos devii doar prin avere obținută prin exploatare și furt. Nemuritor poate deveni doar leneșul, dacă alege fericirea spiritului și nu fericirea bunăstării materiale. Fiecare cu fericirea sa!

- Cornel Stelian Popa: ”Meseria potrivită, pentru prost şi leneş, e politica.

- Vasile Culidiuc: ”M-am înscris la ei pentru că eram leneș și timid și nu credeam în bunăstarea cinstită, ci în politica pumnului în gură a justiţiei corupte şi manipulate.”

-Ioan Friciu: ”Unii dintre voi, aleşii cu bani obşteşți vă faceţi că munciţi,/ Însă timpul vi-l petreceţi într-o dulce trândăveală.”

- Daniel Aurelian Rădulescu: ”Urăsc pe omul bestie, animal;/ Ţăran perfid, sau "domnul" din cvartal,/ Rânjind când c-un picior loveşte,/ Ce nu cuvântă, nu ştie sau "greşeşte",/ Snobul ce crede c-animalu-i lesă/ Şi viaţă nu-i, de nu are adresă,/ De nu-i a lui, "unic" proprietar,/ Stăpân printr-o meteahnă... de primar.”

- Titu Olteanu: ”În judeţ sau eparhie/ Despre cel ce leneveşte,/ De-i mai sus în ierarhie,/ Spui respectuos: gândeşte!”

- Leliana Rădulescu: ”Lenea este ştiinţa prin care îi faci pe alţii să-ţi facă treaba.”

- Eugene Sue: ”Opulenţa are dezavantajul că îndeamnă la trândăvie, că nimic nu o mai interesează, nimic nu o pune la adăpost de resentimente dureroase. Nefiind nevoită să se preocupe de problemele viitorului, ea rămâne în întregime pradă marilor mâhniri morale. Putându-şi procura tot ce se poate avea cu preţul aurului, ea doreşte sau regretă cu o pasiune fără seamăn, ceea ce numai aurul singur nu-i poate da.”

- Anonim: Doamna senator, ”Cea mai dulce este trândăveala după trândăveală”!

- Constantin Rădulescu-Motru: ”Românii nu au o fire leneşă, ei vor doar să aibă o ocupație variată.”

- Adina-Cristinela Ghinescu: ”Este chemare spre a se dezlega/ Din tot ce-a fost el înrobit, când zăcea...”

 - Ionel Iacob-Bencei: ”Cine-i leneş şi "ciordeşte"/Are tot ce vrea;/ Cine-i harnic şi munceşte/ Are şi... nu prea.”

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Săracii sunt leneși?

- Pablo Picaso: Da, pentru că ”s-a lăsat pe mâine ceea ce nu au voit să facă niciodată.”

- Anthony Robbins: ”Nu, nu sunt leneşi. Au doar nişte ţeluri incapabile, ţeluri care nu îi însufleţesc.”

- Desculțul: Lipsește lumea dreaptă, visată de Eminescu, în care să trăim cu toții ca frații.

- George Bacovia: ”Pe drum e-o lume leneşă, cochetă”

- Emil Brumaru: ”Fecioarele se încurcau în gene/ Şi ne era la toţi atât de lene...”

- Jorge Luis Borges: ”Lenea, ca și somnul şi visul, lectura şi meditaţia, toate aparţin vieţii. Totul este viu.”

- Michel de Montaigne: ”Urăsc în aceeaşi măsură lenea adormită ca şi truda spinoasă şi grea.”

Dona Șoșo di la Ieș face un apel la patrioți,  să-și învingă fricile și să ia puterea la alegerile din acest an.

-Veniți, le strigă, veniți să ucidem mistrețul cu colți otrăviți. Veniți, că ne-a-nconjurat și ne ucide. Seara ne privește de-afară pe geam, Noaptea își pune urechea pe pământ și ne-aude gemând. Apoi ne-apare în vis și ne scurmă cu râtul. Veniți să facem o groapă adâncă și să-l hăituim cu torțe aprinse, cum bizonii în stravechime, până cade singur în ea. Și noi, și el, de pierdem, nicicând mai avem. Acum putem fi totul, dar mâine... nimic!

ȘoȘo cunoaște prea bine omul, stă grecește în sufletul lui. El vrea dreptate, dar să nu-l doară deloc. El vrea să tot aibă foloase și nu-i pasă dacă aproapele n-are. Când Statul îi ia cu forța, se supune, își zice că e al Cezarului, că e lege și tocmeală nu-i. El vrea ca aleșii să-i dea și, dacă se poate, nimica să-i ia. Omul vrea doar semeni frumoși să îl înconjoare, femei cât mai goale, să-l facă să râdă... vrea minunății oricâte să aibă, doar întinzând o mână spre ele ori gândul.

ȘoȘo privește strada în lung. Se simte o uriașă ce stă ascunsă după un simplu cuvânt. Ar putea geme lung, ar putea chiar ucide, dacă ar trebui să aleagă să nu fie ucisă. A pierdut totdeauna, dar a pierdut numai un pumn de cuvinte, aruncat, cum orzul, inutil, înspre gâște, când ele se simt cel mai confortabil cu ciocul în mâl. La muncă, cine vrea să aibă și să fie fericit!

- Desculțul: Dar i-am auzit strigând: ”Cu noi nu ține nimerea?” ”Preocuparea de căpătai a lumii a fost găsirea sistemului ca omul să-și depășească condiția iar soluția a fost să nu se mai lenevească, pentru că leneșul este căderea omului” (Gheorghe Mihail), ”îi anulează măreţia luminoasă”( George Budoi). Anton Cehov anunța victorios: ”A venit timpul când va dispărea toată lenea, nepăsarea, toate prejudecăţile faţă de muncă, toată plictiseala şi putreziciunea... şi va munci fiecare om. Fi-e-ca-re!” De ce asta? Pentru ca viața oamenilor să devină curată. Pentru că omul nu trebuie să fie niciodată mulțumit cu suficiența sa. Altfel se degradează ceea ce munca a reușit în trecut, măcar să se mențină ceea ce este, că lenea strică mai mult decât proaspăt aduce munca. Michel de Montaigne: ”Stricăciunea veacului se realizează prin contribuţia particulară a fiecăruia dintre noi: unii aduc trădarea, ceilalţi nedreptatea, necredinţa, tirania, avariţia, cruzimea, după cum sunt mai puternici; cei mai slabi aduc prostia, lenea, deşertăciunea. ”Tot omul trebuie să vrea nemurirea, să evolueze la ”om de succes.” Gata, ”vom avea parte de îndeajuns de mult somn în mormânt!"( Benjamin Franklin).

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Omul trebuie să trăiască. Să trăim, oameni!

Apoi întră în Parlament tocmai când Ajunsul face declarația politică: ”Urăsc ajutorul prietenilor leneşi.” (Denis Diderot) Nu vom da de pomană leneșilor! Respectăm ce a spus Apostolul Pavel: ”Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce!” Așa cum a poruncit tot el, într-o epistolă, ”să lucreze din toată inima (pentru noi, domnii), ca pentru... Domnul”. ”Lenea poate fi învinsă doar de un vis uriaş sau de un coşmar de-a dreptul înfiorător.” (Constantin D. Pavel). Noi, ajunșii lumii, vom urca munţii dificili şi periculoşi, pentru a primi cea mai frumoasă răsplată: câte o femeie!

Un deputat îndrăgostit, tare încântat de cele auzite, exclamă: ”Voi înceta să mai fac ceva şi-mi voi petrece tot timpul cu ea. Cu... E.Lena!”

- Domnilor, tună vocea puterii, "în fiecare leneș este adormit un mare vulcan!" (Mehmet Murat Ildan). ”Cel mai mare duşman al omenirii este Lenea, că nu trage sapa de coadă, ci... mâţa!” (Mihai Cucereavii) De aceea trebuie să-l punem ”să facă orice fel de muncă, în așa fel încât diavolul să-l găsească întotdeauna ocupat." (Valeria Mahok.) ”Nu trebuie să-ţi faci prieteni decât dintre oamenii care muncesc. Omul leneş este periculos pentru prietenii săi, căci el, neavând ce face, vorbeşte despre ce fac şi ce nu fac ei, se amestecă în treburile lor şi devine inoportun” (Friedrich Nietzsche). ”Leneşii şi zăpăciţii sunt dăunătorii bunăstării poporului.” (Aleksandr Blok).

Desculțul, nedumerit:

- Seriooosz?! Unii folosesc cuțitul cuvintelor spunând că Leneșul este cel mai mare dușman al omenirii. Citind, nu știi dacă să râzi sau să plângi? Cel mai mare dușman să fie cel care nu face nimic o viață întreagă?! Care îi este amenințarea? Benjamin Franklin spunea de ce: ”Lenevirea apasă asupra noastră!” Winston Churchill vedea în lenevie ”un teren de cultură primejdios.” Altcineva întrevedea pericolul prin țâsnirea unui izvor al perversității. Doar unul vede un singur pericol: sforăitul care perturbă liniștea universului. Proverbele româneşți perpetuează pe buzele celor mulți ideea că ”pute locul pe unde umblă leneşul”,  ” că din trândăvia lui se nasc toate relele”.  Dar nu spun că ”cei mai mari vrăjmaşi ai omenirii sunt lăcomia, desfătarea şi iubirea de slavă”! Ştefan Mîrzac se jură că ”leneșul munceşte doar când fură.” Ajunsii lumii se arată disperați că munca nu-i prea preocupă pe oamenii săraci. Cei mai sceptici dintre ei, de mii de ani, sunt siguri că, fără bani, lenea nu poate dura. Chiar marele înțelept Budha a convins o anumită audiență, mințind cu neobrazare că ”Lenea este un drum scurt și sigur spre moarte”. Poate... spre ”sinucidere blândă” (Nicolae Iorga), ceea ce este cu totul și cu totul altceva.

- Liniște! – se impune Dona ȘoȘo di la Ieș -, s-auzim ce spun cei de pe scaunele... Opoziției! 

- ”Lenea este o boală a mințîi” (Concepcion Arenal). Omul rău și hoțul trebuie să lenevească iar omul prost să tacă! ”Lenea face din om neom.” (Nicolae Mareș). ”Lenea dezumanizează...” (Corneliu Vornicu). "Egalitaristii trebuie să înțeleagă că egalitatea nu este un dat divin, ci o luptă. Ca să câștigi și să te bucuri de viață, ca și de odihnă, devii egal doar când ai împlinirile celor cu care vrei să fii egal.” (Constance Chuks Friday). ”Cel mai bun leac contra trândăviei este o mare familie plină de nevoi" (Harry Ross;). ”Suferinţa este singurul mijloc potrivit pentru a se ieşi din lenea sufletească” (Saul Bellow). Depinde doar de cât timp ține cureaua! Soluția imediată rămâne, totuși, cea aleasă de înaintașii noștri: ”uleiul de bici” (Robert Frost), dublată de ”cultivarea dușmăniei, care să menţină trează și în spaimă vigilenţa leneșilor” (Robert Greene).

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Da, se spune că din lene poți ieși doar prin suferință. Însă leneșii, să fim serioși, nu suferă deloc! ”Este de dorit lenea celui rău şi tăcerea prostului”, cum spune Chamfort!?

- Opoziția: Da, prostul să muncească pentru cel rău iar leneșul să vorbească în numele celor buni. Conform spusei cotroceniste: ”în țara cea normal făcută/ leneșii să nu mai pută!” Marele Topîrceanu descrie sugestiv tipologia leneșuluI care refuză orice treabă, zice că NU POATE! Permiteți-mi să recitez (sic!) din... memorie: ”Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,/Trebuind să treacă într-un loc o apă/ Peste-o punte-ngustă – şi, fiind grăbit,/ Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:/ - Ia-mi în spate iapa/ Şi mi-o trece apa!/ - Nu pot, zise omul lăsând nașu-n jos./ - Hm! făcu boierul foarte mânios: /Leneşul la toate/ Zice că... nu poate...!”

- Dona ȘoȘo di la Ieș: Ce spun artiștii?

- Propunem să fie zavorâtă după gratii doar banalitatea, repetiția-nefigură de stil și mediocritatea. Artiștii sunt un popor și nu puteți distruge un popor. Arta a ajuns la înaltul stadiu de a se crea singură sau cu efort extrem de mic. Artiștii trebuie și ei să trăiască. Dv trebuie să ne încurajați să ne perpetuăm continuu (sic!). Permiteți-mi să vă ofer o capodoperă pe care o creez chiar acum. Desenează repede un punct pe o hârtie și-i înmânează ”capodopera” zicând: Acesta este ”Marele meu punct de vedere.” Priviți-l! Domnilor care asistați la acest ceremonial nemaiîntâlnit, nemaicreat, total necunoscut, pentru întâiași oară pot să vă vând această lucrare pe care o semnez în fața domniilor voastre, lucrare care se cheamă ”Punctul meu de vedere asupra lumii”! Îl vând ieftin, pe o butelie. Rectific. Pe gazul care întră într-o butelie, dar reduc prețul la jumătate pentru tocmitorii de pace în Palestina, Înțelegeți-mă, nu mai am cu ce pregăți un ceai pe care să-l dăruiesc celor care nu găsesc drumul spre rai...! 

Sala se ridică în picioare și aplaudă, în timp ce mulțimea din Piața Victoriei scandeaza în delir: ”Li-ber-ta-te”, ”Li-ber-ta-te”! 

Ce spunea... Goethe!?

România este în intervalul speranţă-fărăsperanţă. Partidele actuale, cele care seamănă mai mult cu o Circă de miliţie (după descrierea cuiva) şi nu "organizaţii de oameni ”care pun în practică seturi de valori"(definiție după ureche din DEX), duc cu disperare lupta să ne lege de ţăruşul Speranţei. Iar noi aşteptăm, ca pe Dumnezeu, să vină cineva şi să ne... împingă, cum Milca din publicitate. Generos şi poetic aş spune, să ne împingă în larg, să zburătăcim la infinit, ca proştii, aşa cum le place lor: spre o luminiţă aflată la capătul tunelului, dar care se deplasează, insesizabil, odată cu noi, parcă ar fi un felinar la o căruţă aflată în acelaşi mers.

Lupta politică nu se duce să se facă o lumină definitivă în jurul nostru, ci să avem o... speranţă! Mulţii să stăm într-un întuneric, la propriu şi figurat, iar puţinii să ne poată fura în voie, la adăpost. Totul este o amăgire. Şi n-ar fi nimic, dacă nu s-ar cere taxe!

Mircea Eliade: “Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu oameni care nu simt - iar pentru acei foarte puţini, care vă sunt adevăraţi fraţi, nu găsiţi decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre. Te întâlneşti cu un oarecare şi lui îi sacrifici timpul tău şi îi deschizi sufletul; iar prietenului nu-i dai nimic sau îi dai resturi. De ce o fi aşa?”
De ce este aşa?! Eu pierd acest timp ca o obligaţie morală faţă de sensul lumii. Am obligaţia nescrisă de a oferi aproapelui necunoscut tot ce sunt mai frumos, propria îngerire, întrucât există posibilitatea ca el să fie un înger. Chiar dacă nu este (şi ştiu că nu este), prin întâlnirea cu mine, care este un reînceput necesar, vital chiar, are opţiunea să devină un înger. Cu prietenii sunt tot timpul, cu un necunoscut doar câteva clipe.

Un bătrân este îmbrâncit de pe scările unui autobuz; în nişte sate, mâini criminale dau foc clăilor cu fân din curţile gospodăriilor. Bogătanii se bucură de criză. "În criză suferi, dacă eşti prost" - spune unul -, "criza este o oportunitate", "există cantităţi de bani speriaţi care aşteaptă să fie investiţi în siguranţă." Investiţi-vă banii "speriaţi", într-o zi va veni unul de pe Calea A Treia, poate chiar se va produce o revoltă a desculţilor, care vor face pulbere toate şmecheriile întreprinse în toţi anii aceştia de restrişte naţională. Se va judeca tot ce aţi "decis" voi, cei mici la stat sau mari la sfat, şi o să vedeţi atunci ce înseamnă să îti asumi demn şi profesionist răspunderea pentru nivelul de viaţă al unei întregi Cetăţi!
Medelin acuză puterea: "Banii-s la ei!" Parchetul ar trebui să oblige acest multe-ştiutor să ofere detalii...

De ce nu ies în stradă? Eu, care am ieşit când Ceauşescu interzicea să fim mai mulţi de 5 inşi şi eram mort, dacă revoluţia era înfrântă! Pentru că, după cum bine zicea mai ieri un monah, "nu este nici un bun care să vrea binele omenirii". Am aflat acesta după 30 de ani de aşteptare. Politicienii şi liderii sindicali au fost câinii democraţiei, care au lătrat de câte ori au avut ocazia, numai că îndreptarea răului pricinuit acestei lumi înseamnă infinit mai mult. În nici un caz să te laşi legat la ochi şi să ghiceşti când s-a născut unul sau altul. Înseamnă să crezi în ce faci şi să lupţi încontinuu. Când devii lider de grup/comunitate, dacă baţi pasul pe loc, te retragi, laşi pe altul să te conducă, nu mai faci umbră degeaba. A crede în ceva măreţ înseamnă a şi lupta pentru acel ceva, care poate veni spre tine la ciocnire, ca un component dintr-un ansamblu, şi te lupţi cu el, nu-l laşi să treacă şi tu rămâi pe poziţie. Dacă ai fost înfrânt, nu mai ai ce să cauţi în fruntea luptătorilor. Dacă o autoritate te nedreptăţeşte impunându-se cu forța, nedemocratic, ilegal, te legi cu lanţuri în faţa autorității vinovate şi protestezi şi faci greva foamei până mori. Când te am lider cu vorbe, îmbogăţit peste măsură doar tu ştii cum şi nu ai aceste atitudini, eu nu cred în tine. Nu pot ieşi în stradă, în condiţiile libertăţii, decât să apăr un om bun şi curat, ies să-l apăr, eventual să devin lup în locul lui. Altfel de ce să ies, să primesc aiurea bastoane în cap?

Poporul român este altfel decât toate popoarele lumii. Este liniștit pentru că este la el acasă. De câte ori a venit cineva, cu vorba bună sau cu forța, i-a rupt din ce avea sau... i-a dat. Teritorii, bogății... Românul a fost preocupat exclusiv de casa și familia sa; politicul a fost și rămâne încă răul necesar, Cezarul, căruia i-a dat taxele impuse și a fost mulțumit când Dumnezeu l-a ferit de calamități. Revoltele înseamnă nervi, violențe... răniri, moarte, pușcărie... Pentru ce!? Că un nebun vrea ceva și altul se opune? Să i se dea, dom'le, și să se ducă dracului, să ne lase-n pace. La războaie am fost luați cu arcanul, care am mai venit de acolo am rămas pe viață schilodiți, fără să mai avem puterea să lucrăm pământul, să dansăm la hore, să alergăm după copii, nepoți sau după hoți... De aceea mai bine suportăm relele, că, dacă ne opunem, e și mai rău. Unele țări au antrenamentul... democrației... cum e Grecia. Se adunau, pe timpuri, în piața publică, unul zicea că e mai bine cum gândește el și toți cetățenii prezenți votau. Timpul a demonstrat că mai bine decât să trăiești liniștit în ograda ta nu există. Unii sunt luptători din fire, le place să se tăvălească pe jos... să arate că știu să dea cu bâta, spada ori pumnul, să țintească la fix cu săgeata, praștia, glonțul sau... cuvântul. Românul știe să pună porumbul, că, dacă porumb nu e, mămăligă nu e... și nici hrană sănatoasă pentru animale... Știe să facă țuică din orice, știe să își facă singur casă și obiecte îndelung trebuincioase.

Românul nu este viteaz în stradă, că în stradă el este, dintotdeauna, acasă. Dar, dacă vine cineva să-i ia copilul, mama sau soția... atunci intră brusc în război și îl înfruntă pe cel care, la întrebarea "cine-i?", nu a răspuns "om bun!" Atunci îl omoară sau va fi omorât.

"Ce mai faci, mamă?"- am întrebat o vecină tare bătrână. Mi-a răspuns, cu o sclipire ciudată în ochi: "Trag de... timp!" Întârzie cât poate de mult momentul când va spune adio lumii. Românul își lungește zilele meșterind pe lângă casă așteptând să-i vadă crescuți p-ăia micii, copți strugurii, înflorite crizantemele, apăruți țurțurii sub streșini, iviți ghioceii, mirosind liliacul, lămâița... sânzienele... Asta este viața. De ce să lase toate acestea să se petreacă fără ca el să nu fie de față, fără să le privească, fără să le pipăie, miroasă ori guste? De ce să facă pe viteazul ieșind cu coasa în piața publică, doar că au ales unii calea minciunii și manipulării? Dacă unii fac înțelegeri cu cel Rău, să se ridice opoziția și puterile Statului, să se bată între ele, iar câștigătorii să stăpânească, multumiți de belșugul birurilor impuse oamenilor. Cezarul nu este un prieten, totdeauna i-a fost un dușman! Cezarul să se bucure de multul lui, iar românul de puținul pe care i-l dăruiește Dumnezeu-Drăguțu'.

Şi aveam prea curând să cunosc... "încercarea". Credeam că este suficient să vrei un altfel, mai drept, mai bun, mai frumos...
Am greşit râzând de prostiile spuse, uimit cum de ei nu-şi dau seama? Încep să cred că omul este dominat de inteligenţa altuia. Scena şi luminile politicii mi-au arătat grimasa celui lovit psihic, încolţit cu-ntrebarea, când nu are răspunsul rapid, când, tăiat de ape, îl caută disperat învineţindu-se de furie, în timp ce adversarul hăhăie având un singur scop: să te facă să taci, să-ţi ia locul.
Nu este suficient să vrei altă viaţă, chiar de o meriţi din plin, mai trebuie să şi poţi să o ai. Şi n-o ai, de nu treci printre capete de uriaşi ce se bat să te strivească-ntre ele.
Am înţeles pe deplin că, de vreau altă viaţă, va trebui absolut singur s-o urc şi s-o am.
Şi nu e nici un semn că mergem spre bine, chiar dacă, oficial, da.
Visez puterea pentru a rescrie regulile jocului vieţii, în ziua de azi, când nu mai funcţionează nici regulile de circulaţie. Să nu mai fie nicicând posibil ca din 5 lei alocaţi să se fure 4. Să nu mai fie posibil ca săracii să fie bătuţi de mafia primarilor, dacă nu muncesc la curţile lor. Să avem o permanentă schimbare, pe care cetăţeanul s-o simtă zilnic, o schimbare în bine, astfel încât spusa "aşa sunteţi voi, românii" să nu mai fie o ruşine naţională.
Aflu că o dihanie a năpustit peste oameni, încât acestora nu le mai este frică de lege, ci de acei care fac „legea”. Tot mai mulţi exclamă în faţa grozăviilor zilnice: "Aşa ceva n-am mai văzut, aşa ceva nu am mai auzit!"
Învăţ să-mi găsesc drumul. Tot corectând greşeală după greşeală, am uitat culoarea ochilor copiilor mei.

Nu contează cine ești - dacă nu știi să vorbești,

De esti bogat sau sărac, că stai în bordei sau conac...

Chiar dacă ești globalist, progresit, comunist,

Chiar dacă ești creștinist, iudaist, ateist,

Vine-o zi și vei muri,Iali! Iali... Iali...

Chiar dacă ești elitist, extremist, utopist.

De ești rasist, ocultist sau nazist, 

Vine-o zi și vei muri.

Chiar dacă ești securist, sau rezist, ori curist, 

Dacă ești modernist zeflemist...  

I-de-a-list, realist, sufletist ori rentist,

Vine-o zi și vei... muri...!!

Ialy, Ialu, Ialo... Viața-i mișto, dar... încotro?

Iala, Iale, Iali, până-ntr-zi...

LA CANAPEA

- În România nu-i capitalism, e harababură.
- Din România n-ai ce mai salva, s-a dus de râpă. Cu dracii ăştia am pierdut tot!
- Experimentele capitaliste au îngenunchiat România.
- Capitalismul de cumetrie ne-a distrus, nu capitalismul în adevăratul sens al cuvântului.
- Este capitalism de amici, făcut prin căpuşare şi autoprivatizare.
- Capitalismul înseamnă impunerea celui puternic asupra celui slab. Şi asta a fost în România.
- Unde a fost Capitalismul ăsta? Eu nu l-am văzut, o fi fost ascuns? Când mai bine de 50% din ce câştigăm intră pe mâinile statului, când statul controlează totul şi nu poţi investi. Când descurajează munca şi încurajează nemunca şi dependenţa de stat, când încurajează prin zeci şi zeci de legi inutile corupţia, ţi se limitează libertatea... Unde a fost capitalismul ăsta

- Eu cred că laşitatea a distrus-o. Toţi vitejii României au fost ucişi, exilaţi sau întemniţaţi, iar laşii au rămas şi s-au înmulţit!
- Ţara-i de voi distrusă, că alegeţi numai penali care vă fură şi şiretul de la papuci!
- Pentru 5 ani de sacrificii (multe şi din cauza faptului că îl dezinformau, aceiaşi care l-au sabotat şi asasinat pe nea Nicu, pornind de la îndepărtarea de popor până la aparenţa bunăstării cu care-l păcăleau cu magazinele pline, vizitate pe traseele oficiale, lucru care îl făcuse să creadă că românii au de toate, că zace mâncarea în vitrine şi se strică, dacă românii au frigiderele pline şi nu mai cumpără, şi multe altele...) se aruncă cu rahat în restul de 20 de ani cât s-a trăit bine... Majoritatea statelor din UE şi cele vecine au început să se trezească şi să pună piciorul în prag. Numai noi suntem la fel, cum a zis şi Ţuţea şi Brâncuşi...
- Mulţimea aclama când Ceauşescu murea!
- Oportuniştii noştri, ăia de la vârf, n-au fost niciodată comunişti şi nu sunt nici capitalişti, sunt doar oportunişti, profitori, alde Dinu Păturică... Iar noi, ca popor, am tot aşteptat ca binele să învingă răul,aşa de la sine, de la Dumnezeu. Numai că Dumnezeu are alte  treburi şi ne-a dat cap să-l folosim. Din păcate… e greu cu gânditul!
- Toţi sunt fraţi gemeni, numai culoarea partidului diferă. Au fost şi alţii la putere, puteau să schimbe într-un an multe. Să li se retragă prin lege dreptul încapabililor de a mai candida sau a mai face parte dintr-un partid.
- Confundăm comunismul cu securismul, pentru că au fost bine amestecate! A dispărut comunismul şi au rămas securiştii!
- Draji rumâni, ridicaţi-vă din pat în picioare, nu mai staţi lângă curu muierii, că tot nimic nu rezolvaţi, ieşiţi în stradă (în izmenee, să se sperie miliţia de voi, să nu tragă glonte în cur la voi!) şi cereţi-vă drepturili!

Frumosul este peste tot. De curând, o bătrână pictoriţă a spus că filozofia ei despre culoare se concretizează în "simplificarea la alb şi negru". Da sau nu, viaţă sau moarte. Urmăresc atitudinea oamenilor în faţa vieţii şi constat că, oricât de greu le e, aleg lupta şi mulţumirea cu firimiturile existenţei. Dacă, pe de o parte, oamenii mari fac călătorii cu avionul peste mări şi ţări şi vin în contact cu frumuseţile planetei, observ că ei reţin de acolo nişte nimicuri, falsităţi chiar. Iar alţii, suflete dăruite cu duh creator, descoperă unicul, chiar închise în temniţe întunecoase.
Am ambiţia să descopăr arta acolo unde mă trimite destinul. Şi am început să gust, chiar mă hrănesc cu uşoare curbe, punctişoare şi linii pe care le produc arşiţa, prelingerile ploii, scorojirea vopselei, urmele îmbătrânirii. Numai că toate acestea au culori pale, sărăcăcioase chiar.
Frumuseţea lumii mele nu este spectaculoasă. Am surprins un trup care produce repulsie, parcă este din altă lume. Şi mă întreb: ce este fotografia? La trv cultural, un pictor zicea: “Am pictat chipuri care lumii nu spun nimic, dar mi-au spus mie, m-au hrănit cât timp am pictat". Tot astfel este cu fotografia, este importantă doar povestea apropierii dintre creator şi muzulicele sale.
Eu sunt altfel, vreau să fiu altfel. Tulbur orice ating. Cuvântul meu, ca şi imaginile, vin dintr-o lume a viitorului. Ele au o frumuseţe ce trebuie descoperită în urma unor căutări şi gândiri.
Azi nu am deranjat o frunză, am plâns lângă ea. Am ţinut să nu-i tulbur murirea. Am privit cum i se aşază timpul peste formă și ce o face să piară: crăpăturile pământului care o despică şi care nu pot fi oprite, lipsa apei… Curburile ei sunt ghemuirile mele de umilinţă, reîntoarcerea la poziţia fătului, pentru o posibilă renaştere.
Istoria esteticului a imprimat omului un reflex al frumuseţii, iar creatorul trebuie să vină musai în întâmpinarea halimoşilor de frumos. Dar fotografia trebuie să fie neapărat frumoasă? Mi-e teamă ca ne-am îndreptat disperaţi spre estetic şi am ajuns să creem forme fără conţinut.
O imagine trebuie să fie o obligare la gândire, cu un estetic care poate să fie sau nu.

!

M-a îngrozit cineva când a refuzat să ia în seamă părerea cuiva întrebând "cine e?", justificându-se că ia în seamă doar părerile celor care iau decizii. Şi nu pot să nu observ că poporul român, după ce a luat decizia să arunce cu huo şi să iasă în stradă în 1989, regretă acum. A decis să participe masiv la primele alegeri libere şi s-a transformat de atunci într-o masă tăcuta care, după părerea noilor politicarzi, nu este în stare să lege o frază. Românul şi-a simplificat înţelepciunea la "da" şi "nu" (alb-negru) şi răspunde
dacă este întrebat, dar tânjește după timpurile când „o haină în plus”, pusă pe tine iarna, era un lux, un gest de bon ton.
Iliescu a decis să-l omoare pe Ceauşescu, să cheme minerii, să gonească regele, că Obama e prostănac, Geoană e prostănac şi trebuie înlocuit, după ce Brucan decisese că era bun, iar noi toţi proşti. Constantinescu, după ce a decis să-l facă ko pe Iliescu, întrebându-l de Dumnezeu, a decis ridicol să-i ia mâna lui Clinton şi să i-o ridice în sus, ca pe o victorie personală, apoi să-l aresteze pe cel care a venit cu minerii spre Bucureşti, după ce Bucureştiul nu a catadicsit să meargă în Valea Jiului. Acum trăieşte în fumul acelor amintiri, fum plăcut doar lui, probabil neregretând ceva.
Băsescu încă decide şi decide, şi decide să acosteze cu ţara, nescufundată, după bătălii piraterice cu poporul roman şi nu numai. L-am iubit când a zis "niciodată! "ungurilor, în casa lor, despre Ardeal, şi-l înţeleg când pune cuţitul pe masă, la discuţii, sau ni-l răsuceşte în răni, odată şi de mai multe ori. Că face bine sau rău nici nu mai contează, aşa e cu marinarii!
Contează doar că noi, divizaţi până la unul, ne permitem să trăim într-o mizerie morală de nedescris, iar, când avem câte o ocazie, decidem să dăm cu picioarele în cei slabi: câini, ţigani, cerşetori... Doar oamenii care sunt excepţii merg şi fac o bucurie mică unui copil care va muri până deseară. Individul a devenit preocupat, într-o luptă care pe care, să ajungă recunoscut pentru ceva. Nu contează dacă faima este cumpărată sau e un ambalaj cu fundă, obţinut prin schimburi de amabilităţi.
Eu însumi sunt sfătuit să caut să devin cunoscut pentru una sau pentru mai multe, ca şi cum sensul vieţii este să obţin o recunoaştere pentru zbaterea de zi cu zi.
Reprezentanţii poporului român devin pe zi ce trece tot mai ridicoli şi îmbie mulţimea să decidă să ne conducă ţara un străin. Mă uit la ei şi la cei care mă înconjoară şi observ că sunt toţi nişte închişi.
Am decis să nu vreau nimic pentru mine - visez doar că trăiesc într-o armonie cosmică şi înţep din când în când rotundul în care poporul român e închis, să pătrundă niţică lumină.

Nesupunerea civică între provocare și drept al omului. Oficial, nesupunerea civică nu este universal acceptată în democrație, pentru că, prin vot, cetățenii se pronunță deja asupra funcționării statului pentru o perioadă de timp și pentru că nu oferă siguranța că nu se va cauza un rău mai mare decât acela care se vrea a fi eliminat.

Au existat, cum există dintotdeauna, fel de fel de teoreticieni care luptă cu argumente filozofice, fie pentru drepturile omului, fie împotriva drepturilor omului. Cei dintâi sunt idealiștii, cei care vor egalitate intre oameni și o societate perfectă, ultimii, care și câștigă întotdeauna, sunt adepții dictaturii mascate, care înăbușă dreptul la libertate, nicidecum nu contribuie la și mai manifestarea ei, ci valorizează stăpânii creând limite extra-constituționale ale supremației Constituției, care îi separă de gloata care votează. Astfel, armata de rezistență a sistemului promovează incisiv în virtual idei de genul "până la nesupunere civică, trebuie să ne cunoaștem îndatoririle; adică să muncim, să ne facem datoria cu bună credință și devoțiune, iar conducătorii să aibă libertatea să aprecieze și să recompenseze cât vor ei."

Thoreau credea că există dreptul la nesupunere, de a nu te mai supune unor dispoziții constituționale atât timp cât ele încalcă un set superior de norme ori valori, ocazie prin care poți schimba politici sau crea alte instituții în locul celor existente sau chiar face o revoluție prin care poți schimba un întreg regim politic. Thoreau a mers mai adânc cu gândirea ajungând până la individ. Astfel, individual, oamenii ar trebui să aibă libera decizie de a se supune sau nu legilor, în măsura în care acestea sunt sau nu contrare propriilor valori. Dacă este să credem în Thoreau, impozitele ar putea fi neplătite prin nesupunere civică, dar nu ca o acțiune temporară de a pune în dificultate guvernul, urmând a fi plătite mai târziu, plus dobânzile aferente, ci să nu figurezi cu datorii la stat pe perioada nesupunerii civice!

Teoreticienii francezi au susținut teoria contractualistă, prin care indivizii, printr-un acord general de voință, dispun voluntar de propria putere, transmițând-o unui titular unic, ce o poate exercita într-un mod mai eficient decât ar fi făcut-o fiecare în parte. Astfel, conducătorul promite necondiționat să fie bun și înțelept iar poporul i se supune credincios, cu condiția să guverneze bine. Dacă se întâmplă să nu se respecte contractul încheiat, poporul este eliberat de obligația de supunere.

Teoreticienii germani au avut abordare mult mai pragmatică: puterea aparține statului, indiferent de voința indivizilor. Unul dintre ei, Von Ihering, a considerat că e firesc să existe un raport ierarhic între putere și drept, supremație necesar a fi aplicată în timpul războaielor ori situațiilor de criză, supremație care, din păcate, a pătruns treptat în textele constituțiilor.

Despre nesupunerea civică, în contemporaneitate, s-au exprimat mai multe voci.

Diana Soșoacă, acum câteva zile, ne-a aburit cu nesupunerea civică, afirmând că nesupunerea civică o constituie protestul în sine, că protestul este o presiune civică și trebuie manifestată între limitele legale ale constituției. Când este încă discutabil caracterul juridic ale nesupunerii civice, ea fiind mai curând un principiu politic. Joseph Barthélémy arată că "o constituție nu poate să organizeze în avans o revoluție, ar însemna să introducă în propriul nucleu sămânța anarhiei". "Nesupunere civică, spune Diana, constă în gestul nostru de a ieși în stradă, de a nu purta masca, de a nu ne supune unor legi aberante, injuste, neconstituționale și care încalcă limitele și principiile legalității." Soluțiile oferite sunt: "presiunea străzii trebuie să fie din ce în ce mai mare și mai apăsătoare" și "trebuie să înceapă să existe o mișcare civică, să se trimită e-mailuri, să se meargă în comisii peste ei, să se ceară audiențe, să existe reprezentați, să se ceară socoteală pentru cum au consumat banii, de unde au luat bani, pentru cine, pentru că, pân la urmă, noi, poporul, suntem cei care plătim." Cum ar veni: "cetățeni, aveți drepturi, dar trebuie să luptați în fiecare sâmbătă și duminică pentru ele, dar... să luptați pașnic!"

Un alt revoluționar, Ovidiu Grosu, a scormonit prin regulamente și legislații și susține că nesupunerea civică este un drept al omului, decât că, pentru a-l invoca, este necesar un număr de protestatari în stradă (30% dintre cetățenii cu drept de vot). În acceste condiții forțele de ordine sunt obligate să îți ofere libertatea de a face ce vrei și să te protejeze. Adică să intri într-o instituție și să ceri de acolo modificarea regulilor care te-au nemulțumit, iar dacă, în 24 de ore, nu primești satisfacție, nesupunerea civică se transformă în revoluție.

Legea Protestelor din România actuală oferă poporului doar dreptul de a-și striga nemulțumirile, puterea având dreptul să ia sau nu în considerare ce vrea strada. Eu cred că Legea Protestelor trebuie rapid îmbunătățită prin instituirea unor obligații pentru autorități, care să conducă la stingerea pe loc a oricărui conflict.

Omul nu trebuie să citească toată viața, că o viață nu ajunge să citești tot ce este scris. Trebuie ca memoria umanității să fie concentrată într-atât încât, atunci când alegi, să știi tot trecutul, pentru a nu repeta greșeala. În viață trebuie să muncești pentru a supraviețui și crea. Viața trebuie trăită, nu risipită prin biblioteci. Sunt oameni care au profesia de istoric sau jurist, sau profesor, sau doctor, sau militar și, culmea tupeului, au pretenția ca toată lumea să cunoască tot ce cunosc ei. Ei au fost plătiți să cunoască acele lucruri, anumite cunoașteri țin de profesia personală, nu sunt criterii universale de cunoaștere. Obligatorii sunt cunoștințele cu care Statul îndoapă elevii, dar și acolo sunt evaluări proaste, cu notari între 1 și 10, nicidecum: "știi/nu știi", "admis/respins"! A te preocupa de acumulări de informații trebuie să ai și condițiile pentru a face aceasta.

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
 Culturești România: ”Degradarea socială de după ’89 este naturală. Până unde merge ea? Dacă am fi singuri pe pământ, situația ar evolua până la o revoltă a celor mulți, care ar impune altă ordine socială. Fiind într-o lume de națiuni în competiție, avem toate șansele să dispărem asimilați de alte națiuni superioare cultural/ moral, cu performanțe economico-sociale mai bune.”
 Petre Stelian: ”Câteodată am impresia că suntem un popor de proști, fericiți întotdeauna să taie coada șopârlei, în loc să-i taie capul.”
Gheorghe Crăciun: "Pentru a exista cu adevărat, este întotdeauna nevoie să te descopere cineva. Viaţa ta se scurge între oameni, dar, dacă nimeni nu ştie să te citească, să te vadă, dacă nu te aude, nu te întreabă, nu-ţi răspunde, dacă nimeni nu te alege ca pe un posibil tovarăş de dialog și luptă, mai eşți tu cu adevărat?"
 Scrieridotnet Wordpress: ”Omul este forţat să fie sclav unui sistem de tip stup, în care el are statut de albină-lucrătoare - astfel ajung oameni forţaţi să fugă din propria lor ţară, copii abandonaţi singurătăţii, nimeni ajutat de nimeni, condamnaţi deznădejdii şi lipsei de perspective. Nefericirile sunt aici, reale şi perfect cauzate de lucruri reale, din imediatul înconjurător. Dacă altă mulţumire la neajunsurile existente nu putem avea, ideea de Dumnezeu să ne fie mulţumire. România s-a blocat la restructurarea Claselor Neonobililor. Necheful acestora de a-şi pierde huzurul a forţat România să canalizeze tot ce mai are ca Resurse către întreţinerea acestor clase parazitare. Dacă România nu va depăşi faza restructurării bugetarilor cu lustru și măcar diminuarea segmentelor dăunătoare (culte, aşazisa cultură, ministere de genul sportului, turismului şi tineretului, aşazis învăţământ superior ș.a.), politica românescă nu o va depăşi deloc pe aceea care a fost în Principatele Muntenia şi Moldova de la… până la Cuza. Ideea că de la Independenţi ar putea să vină schimbarea care trebuie, este o iluzie. Unicul lucru ar fi o solidarizare a intelectualităţii, de maniera că va stabili un proiect de Reformă posibil şi, într-adevăr concordant cu adevăratele probleme ale vieții. Lucru destul de puţin probabil, din simplul motiv că nu există Intelectualitate în România. Iar Clasele Parazitare, ce ţin loc de Intelectualitate, nu au cum să ceară Reforme care, în mod obligatoriu, ar trebui să înceapă cu ele. Prin urmare, viitorul este negru.”
 Liviu Ioan Stoiciu: ”Ce nevoie are lumea de armată? Tot de la educaţie pleacă. Dacă oamenii ar fi educaţi din copilărie, în spiritul respectului pentru viaţă, în spiritul toleranţei şi a iubirii semenului, dacă ura și răutatea violentă ar fi tratate ca cel mai mare pericol al speciei, copiii ar avea, la maturitate, o altfel de atitudine…”
 Maria Cozma: ”Democrație înseamnă vrerea poporului și nu a unor gangsteri rătăciți și veniți să-și ducă destinele înafara inimii României. Soluția este absorbția apoliticilor în a ne conduce destinele și schimbarea de urgență a Constituției României, care alimentează fără sfârsit corupția și favorizarea demnitarilor infractori. Pentru aceasta este nevoie de sprijinul presei românești, care, din pacate nu este liberă. Noi suntem liberi! Nu ei ne-au îndepărtat de comunism, în timp ce ne-au hărțuit cu câte o nouă dictatură, ci noi, prin prudență, însă, din păcate, cu prea multă tăcere!!! Ar trebui să luăm toți trâmbițele strămoșilor și să asurzim tinerii României, să iasă în apărarea valorilor democrației, ca ei să conducă destinul țării, pentru că ei sunt primii îndreptățiți să schimbe cursul înticăloșit al vieții românilor… Suntem la un pas să ne pierdem demnitatea.”

Nicoale Steinhardt: "Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuvincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce L-ai cunoscut pe Hristos, îți vine greu să păcătuiești - ți-e teribil de rușine."

În filme, sanctuarele sunt prezentate luminând feeric - de la lumânările şi toate candelabrele aprinse. Bisericile reale au o tendinţă diabolescă, dacă împing oamenii spre întuneric - aprinzi o lumânare şi imediat apare un „om al bisericii" care o va stinge şi aruncă spre cuptorul de retopit, pentru a fi revândută (lumânare nepurtătoare de taxă pe valoarea adăugată şi nici de impozit pe profit. Nu mai adaug folosirea, iată, a unor muncitori "la negru", cu toate nenorocirile ce decurg din această fărădelege grav
stricătoare de credinţă).
Spunea o doamnă, la televizor, că merge la biserică în zilele când ştie că nu este aglomerat, pentru a se ruga în deplină linişte. Oare, acea femeie respinge biserica, preotul sau credincioşii? Mulţi spun că poartă credinţa în suflet, că icoana din colţul intim de rugăciune le este de ajuns.
Biserica este minunată întrucât permite să fie alături, concomitent, o mare de credincioşi ieşiţi din singurătatea în care societatea îi închide şi, văzând că şi alţi semeni cred ca şi ei (şi nu de ieri, ci din străvechime), credinţa li se întăreşte şi pot face pasul de la alegerea credinţei, ca imitaţie sau tradiţie, la profund sentiment. Fiind mai mulţi la un loc, sub o cupolă copleşitor de impunătoare, energia curată a rugăciunilor trimise către înalt revigorează trupul iar vocea preotului, însoţită de cele ale dascălilor şi mulţimii, creează un ritual participativ viu, iar aceasta face ca momentul de rugăciune să devină un refugiu artistic-vital îndepărtat de urâciunile, efemerul şi strâmbăciunile vieţii zilnice. Este o formă de înţelegere şi asumare a sensului, care ridică omul de la concret la abstractul specific evoluţiei. Prin pura credinţă putem învinge şi teama că neoamenii ar putea să ne ucidă, pentru a ne mânca ori scăpa galaxia de „inutilii” pământeni.

Preşedintele s-a schimbat vizibil. Probabil şi-a pus coada de scorpi(e)on sub labe, ca un pisic ce se vrea mângâiat pe creştet, şi-a retras în sine acul veninos, ca o gheară îmblânzită. Mesajul virulent "Voi sunteti vinovaţii!" a devenit: "Vă rog frumos, ţineţi cont şi de mine, băgaţi-mă în seamă, nu faceţi rău României!" „Împăratul” chior a devenit, în câteva ore... cerşetor!
În acest timp, fostul rege şi-a dus Crucea (a se vedea jilţul) în Parlament visând cu ochii deschişi, într-o ultimă zvâcnire, să dea o lovitură decisivă de stat. Şi-a cumpărat o sală umplută la refuz, pregătită să arunce definitiv ţara în braţele unui străin, să ne vândă cu totul, după ce au smuls din trupul ei părţile cele grase şi aromitoare.
Am scanat cu privirea sala cea pregătită pentru trădare, din care lipseau Patriarhul, care să ungă, şi Preşedintele, pentru rocadă. Am văzut infiniţi ochi sticlind la perspectiva zornăirii a câte 13 arginţi. Erau acolo Iliescu, devenit prieten, cum Petre Roman cu Piaţa Universităţii, după ce au fost adevărate brute când deţineau frâele puterii. Lipseau servilii care au căutat acum câţiva ani prietenia Mihaiului şi acum sunt contra.
Regele este invitat să vorbească. Tacere. Este tăcerea regelui, cea care impresionează, o tăcere teatrală, împinsă, de data aceasta, la limita care te face să crezi că ai în faţă un mocofan. În urechi mi-au apărut, neinvitate, versurile lui Solacolu: "Ea spune un cuvânt, tăceţi, tăceţi..." Şi am retăcut certându-mă în gând de ce nu iubesc regii? Pentru că este plină istoria de ei şi de războaiele declanşate de prea multe ori din nimic? Să nu cred în morala lor ştiind că şi-au înlăturat părinţii şi fraţii prin comploturi sângeroase, mai mereu cu mâinile proprii decapitându-i? Caesar şi-a mâncat fătul, din teama că acesta va creşte şi-i va lua locul!
Primul şi ultimul rege Mihai priveşte încă sala, de la stânga la dreapta, acordând însemnătate fiecăruia, exact cum scrie la carte, apoi priveşte balconul de unde s-a aruncat nu demult un disperat de viaţă. Acolo sunt copiii lui. Îmi spun: acum aşteaptă să ţâşnească în faţa lui un lacheu care să-i ia cuvântul din gură! Poate apare Tăriceanu pe motocicletă şi va propune sălii să se declare ilegală abdicarea de acum ani şi ani şi să voteze revenirea la monarhie, dar...
Dar... nimeni şi nimic nu se mişcă. Totul pare încremenit. Sala nu ştie, probabil, că regele va fi scurt şi cuprinzător. Altfel, s-ar ridica în picioare, în semn de respect, sau ar îngenunchea, ca-n biserică, în semn de supunere. Totuşi, se mişcă ceva, se mişcă! Ce poate fi? O umbră jegoasă apare în decor scărpinându-se la ouă şi trece nepăsătoare prin faţa bătrânului rege tocmai când acesta dă să vorbească.
Şi... Mihai a vorbit. 8 minute, nu înainte de a-şi sufla, zgomotos, nasul la microfon.
Mesajul a mers multora la suflet, întrucât a pus degetul său inelat pe toate rănile mult încercatului popor român. Însuşi Băsescu a plâns (prin reprezentanţi - Vasile Blaga)!
Un "discurs perfect" de 300 de semne, scrise în 20 de ani. Unii spun că n-a fost un discurs de ţinut minte. Eu sunt surprins că cele 10 rânduri nu au fost ţinute minte şi au trebuit citite.
Analizând mesajul, rămân contrariat. "Politica parşivă" este condamnată aprig, dar ea este instigată de Duda, cel care nu dă doi bani pe Constituţie fiind sigur că este suficient să vrea doi-trei, care trebuie, şi regele-i pe tron; că „nu contează articolul 1, facem articolul 2 care anulează articolul 1...”
Mesajul îndeamnă să luăm ţara cu împrumut de la copiii noştri, aşa cum a mostenit-o el, moştenire de care se bucură, acum, din plin. Cineva îl acuza nu demult că, în 20 de ani, regele nu a făcut ordine în istorie, că n-a declarat ce s-a întâmplat zi de zi între 1939-1947, ca o plată cu o istorie adevărată făcută poporului, că i-a retrocedat averile.
Mi-a plăcut când a rostit "se cuvine să rezistăm prezentului" şi mi-am amintit de un prim ministru când sfătuia că "trebuie să avem curajul s-o luăm toată viaţa de la început". Pun în balanţă cele două filozofii şi-i dau dreptate Celui Mic!
Apoi... aplauze. Un glas leşinat strigă: "Trăiască Regele!" Al treilea om din Stat îi dăruieşte Colanul. Mihai se uită la el o clipă şi-l închide, ca pe o tabacheră goală. Dar politicianul de serviciu i-l ia din mână, îl redeschide şi-l arată sălii. Ce tristeţe! În loc să primească coroana, regele a primit... colana.
Apoi, Mihai pleacă trist şi demn călcând (ajutat) pe covorul pesedist de la intrare..
Regele va ajunge, deocamdată, acasă, în Elveţia. Când o pleca le Belu, o să-l ia, probabil, şi pe Nelu...

 

Când oamenii sunt săraci, prioritatea este strigătul stomacului, doar când ai un trai decent poți să te dedici exclusiv dezvoltării spiritului. Dar, a impune criteriul performanței inteligenței, înseamnă a face o discriminare crasă. Istoria a avut eroi de catifea. Un erou se sacrifică pentru atingerea unui ideal. Ce idealuri au fost atinse de omenire, dacă există încă sărăcie planetară, exploatare, nedreptate cât vezi cu ochii, animalism? Ștefan cel Mare a dat ordin ca în fiecare sat să se amenajeze câte un lac cu pești, să dispară sărăcia. Unde sunt lacurile lui Ștefan? Înainte vreme fiecare putea lucra atât pământ cât putea munci cu brațele proprii, astăzi oamenii vor să lucreze, dar nu au unde! Ce înseamnă dreptul de proprietate? De ce a ajuns pământul în stăpânirea câtorva? - regina Angliei deține in proprietate 30% din suprafață planetei! Să ignorăm istoria și să o luăm de la capăt. Istoria să o scriem noi. Altfel.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 
 Gheorghe Dinică: "Puţini oameni în România. Dacă ocupi cu ei trei-patru mese?! Restul e populaţie."
 George Popescu: ”Când în mod pervers ți se acordă libertatea, însă prin mijloace specifice eșți împiedicat s-o ai real, orice încercare de a lupta împotriva sistemului este încadrată ca anarhie și nerespectarea unor legi care aduc libertatea semenilor tăi. Eșți făcut, din eliberator, dușmanul compatrioților... ceea ce nu numai că îți ”stopează” parcursul, dar atrage și dușmănia tocmai a celor care ar trebui să-ți fie alături, ei crezând, prin voința manipulatorilor, că tu vrei doar să le furi ”libertatea”, să-i subjugi, când ei sunt deja subjugați... Tot stăm și ne întrebăm cum de este posibil să fim așa de dezbinați... suntem singuri, cu mici excepții, vrem să fim ”noi”, dar suntem doar ”eu”...  Am observat ”discursul” multora și sunt multe intenții bune, dar se așteaptă să se adere la o idee sau ideologie, se cere sprijin în nume personal: ”Sprijiniți-mă și am să va arăt ce pot face pentru voi!” Refuzul de a accepta că toți avem ceva de spus, dar și de făcut, creează nesiguranță și refuz în mod direct. Coeziune-unitate în jurul unei idei nu este un rău, dar în jurul unei idei-persoană care vrea să impună, fără să ofere alternativa disecării și reasamblarii în comun, omoară pruncul în fașă. 
 Florin Petraș: ”Această viață este a ta. Profită de puterea de a alege ce vrei să faci și fă bine acest lucru. Profită de puterea de a iubi ceea ce vrei în viață și iubește cinstit. Profită de puterea de a-ți controla propria viață. Profită de puterea de a-ți face viața fericită. Nimeni altcineva nu poate să facă asta pentru tine.”
 Andrea Carbonaro: ”Un Stat, când pretinde să i se plătească taxele, dar nu oferă posibilitatea cetățenilor de a le plăți și nici nu respectă suveranitatea populară, nu este un Stat...”
 Iosif Mircea: ”Adesea ne punem îndreptățita întrebare: De când "saltimbacii și irozii" ajung să hotărască al țării noastre drum? Cum ”de când ?” De atunci, române, când tu, sau alții, au hotărât pentru tine că ea... conștiința ta, curată odinioară, a ajuns astăzi... marfă pe tarabă. De atunci când tu însuți ai hotărât că ți-e mai lesne să trăieșți în minciună și dezonoare. De atunci, române, de când tu ai decis să lași garda jos, a neputință, în fața celor ce te calcă pe grumaz și te umilesc, și te scuipă... și-ți dezonoreaza casa, familia... munca ta cinstită și grea și sub obidă... De atunci liftele spurcate, veneticii, saltimbacii și irozii au hotărât să fie stăpâni pe destinul tău și al țării. De când tu ai decis că răsplata pentru vânzarea conștiinței tale sunt astăzi cei... 30 de arginți! Resemnează-te sau... revoltă-te!”
 Alexandrinna Aianis: ”Parcă nu le vine a crede unora dintre noi că este foarte posibil să asistăm la începutul sfârșitului. Ei sunt dintre cei care consideră că pot amâna acest sfârșit și, de obicei, dau exemplul cetății Ninive. Uită, însă,  faptul că nu prin mitinguri a fost iertată Cetatea, ci, deoarece de la împărat și până la sclav, toți s-au îmbrăcat în sac și și-au pus cenușă în cap ca semn că își regretă păcatele și de la oameni și până la dobitoace, toți au postit. Vi se pare a se petrece ceva asemănător pe planetă?”
 Alexander Baumgarter: ”Partidele se destramă după ce cad de la putere, pentru că în spatele lor nu stau idei. Aceasta înseamnă o țară cu mulţi boieri. Este absolut natural ca facţiuni rivale să se lupte pentru a ajunge la putere, dar absenţa unui teren cu reguli precise, cu eleganţă şi principialitate, cu transparenţă şi aristocraţie, cu discuţie şi societate civilă, conduce toată comunitatea de contribuabili la o instabilitate de popor migrator înăuntrul propriilor valori. Populaţia citeşte de 7-8 ori mai puţin ca în Polonia sau în Ungaria, este aservită „imbecilizării prin televiziune”, o populaţie care, în genere, nu are nimic de spus, pentru că nu are nici un exerciţiu critic, ale cărei reacţii nu trec dincolo de smile-icons. O populaţie hrănită intens cu subcultură mediatică trăieşte sub iluzia întreţinută mediatic că tot ce vede şi aude are într-adevăr o natură de eveniment. Politicianul cult, reflexiv, critic este capabil să ia măsuri chiar împotriva sa, când binele public diferă de binele clanului din care face parte.”

Dumnezeu ne-a dăruit pământul, lumina și apa. Presupunând că vom tăia și ultimul copac și vom vâna ultimul animal, presupunând că un foc sau o calamitate naturală distruge tot, supraviețuitorii pot continua viața pe planetă. Presupunând că răul va învinge, planeta va fi locuită, chiar dacă o mare majoritate dintre pământeni va muri. Problema nu este că viața va dispărea, ci faptul că ni se va lua libertatea, libertate pe care, fie vorba între noi, nu am avut-o niciodată, și, prin ea, vor fi ciuntite adevărul, frumosul, puritatea. Și nici nu ar fi o mare problemă că am îngenunchia în fața unui zeu, a unui model superior de om care a luptat în zadar să ne ajute să evoluăm iar noi ne complacem doar în animalicia sexului și mațului plin. Conducătorii lumii, organizați în oculta mondială, în fond sunt niște hoți. Nu îți trebuie inteligență să tipărești bani și să cumperi cu ei planeta, apoi să spui că ai drept legal asupra ei. Nu este inteligență ca, având aceiași bani scoși cu duiumul din tiparniță, să cumperi creierele lumii și să le pui să cerceteze, iar cele ce se descoperă să devină ale tale și nu ale umanității; nu trebuie inteligență să plătești mercenari care să ucidă tot ce ți se împotrivește (că este așa o sugerează fenomenul fricii indus în oameni); nu îți trebuie inteligență să răpești copii pentru a te hrăni cu sângele lor sau a invada popoare pentru a le stăpâni bogățiile. Omul superior este făcut din alt aluat. Unul care are o dulceață provenită din amestecul cărnii sale cu infinită iubire pentru ai săi - familie, neam, seminție, Dumnezeu. Omul superior, așa cum scrie în Cartea sfântă, în care credem sau nu, nu culege rodul care nu s-a făcut din sămânța pusă de el. Omul superior muncește mai mult fiindcă Dumnezeu i-a dat mai multă putere. Omul superior păstrează pentru el doar cât să îi ajungă să supraviețuiască într-un sezon vegetal, restul îl dăruiește semenilor. Omul superior conștientizează că este benefic să fie progres, dar nu progresează cu orice preț și nicidecum doar el sau grupul său ocult, ci îl ajută pe cel mai neajutorat din Cetate să nu rămână distanțat de ceilalți, fiind convins că civilizația nu este dată de înfățișarea casei lui ori a unei străzi centrale, a bogaților, ci și de cum trăiesc cei de la margine. Și nici de 2-3 genii afirmate public. Exista pe timpul lui Ceaușescu o practică: venea în control cineva și cerea să meargă la wc, știindu-se că, așa cum arată acesta, așa arată toată instituția. Cum trăiesc cei mai săraci oameni este indicatorul unei civilizații. Omul bun nu ia viața altui om deoarece știe că neputând crea viața, una superioară celei cu care nu ești de acord, nu are dreptul să o distrugă. Așadar, oculta mondială are statut de dobitoace, dacă cele ce spune că vrea să facă se va și întâmpla. Printre pământeni există oameni autentic superiori și aceștia vor fi omorâți întrucât semenii lor nu îi înțeleg și, cel mai grav, nu au încredere în ei. Și nu au pentru că dobitoacele au stricat într-atât lucrurile încât greu se deosebește purul de impur, frumosul de urât, perfecțiunea de imperfecțiune.

 Scriitorul este un om care mai mult îşi târăşte zilele prin cetate/ trib/ etc., întrucât scrisul nu i-a adus şi nu aduce foloase. Încă de când oamenii au început să se organizeze, cel puternic a văzut că este posibil să tragă spuza pe turta sa, fără să fie observat ori i s-a trecut cu vederea - concesie legată cu fundele roşii. Scriitorul, îndeosebi poetul, cel care a devenit îndrăgostit de muzicalitatea unor cuvinte şi de sensurile spre care acestea trimit, şi-a scris/ descris simţămintele doar pentru plăcerea proprie. Întâi cele de iubire, apoi căutări de tot felul şi, văzând chinul celor care căutau soluţii, în atenţia scriitorului acesteau au intrat și lucrul său meşteşugit a fost bine făcut şi folositor. Trecerea timpului arată că au fost recunoscuţi ca valoroşi aceia care au avut mai multă trecere în rândul cititorilor, iar nenorocirea este că s-a întâmplat post-mortem. Blaga a ales să scrie pentru marele public şi nu filozofie pentru specialistul din bibliotecă, dar a îmbinat tâlcul/filozofia cu literatura uşoară păstrând esenţa celei dintâi şi aducând-o la limita simplei înţelegeri, unde a îmbrăcat-o frumos cu metafore, muzicalitate şi migală literară.
Scriitorul alege cui se adresează, respectiv ce efecte trebuie să aibă munca sa. Un confrate literat spunea că, dacă ai şansa să te laude cine trebuie, eşti propulsat direct în stratosfera literaturii.
Cred că scriitorul trebuie să scrie fără să-i pese de ce se-ntâmplă cu scrisul său. Să scrie pentru că nu poate să nu scrie.
Îndrăgesc necondiţionat scriitorul care luptă asumat pentru mai frumosul trăirii şi dumnezeirea făpturilor umane având necesitatea firească de a fi cunoscut, apreciat, iubit. Aleşii comunităţii ar trebui să-l cunoască din timp, să-i bată la uşă şi să-l roage să accepte publicarea ultimelor sale creaţii.
Când comunitatea este slab organizată ori nu-şi cunoaşte decât interesele de grup, scriitorul iese singur din pătrăţica sa, improvizează o tribună şi încearcă să contribuie la normalizarea vieţii acelui spaţiu.
Valoarea este dată (după părerea mea) de cât de repede şi de inteligent/citit ai fost, ca mânuitor al uneltei de scris, să identifici problemele timpului tău şi ce ai creat pentru a se repara greşelile. A identifica erorile şi a arăta calea maibinelui cu instrumentele sufletului, pe înţelesul tuturor, mi se pare suficient pentru a fi pretendent la titlul de „valoros”: tu, voce din popor/afara puterii, deci nepărtaş la dezastrele declanşate de grupurile cu interese, altele decât ale celor care primesc promisiuni, apoi jurăminte că vor fi slujiţi.
Scrisul serios nu trebuie să fie altceva decât implicare cu litere în viaţa semenilor. Când acestea nu au efect, scriitorul trebuie să iasă şi să provoace cu trupul lupta dreaptă. Pentru distracţie există lăutari, dansatori, glumeţi, drăgaică.

Când poetul aleargă după dreptate, să o găsească ori să o împlinească, înseamnă că își asumă destinul de întoarcere cu fața către Perfecțiune, face efortul de a se scutura de păcate, în lupta asumată cu sine și cu toate ce îl înconjoară, pentru purificare. Fuga spre păcat are justificarea cunoașterii răului, chiar înfăptuirea acestuia până la limita deplinului înțeles, urmat de corectarea greșelii. Fuga spre rău culminează cu lupta împotriva răului (ca stare permanentă de a fi), până la stârpirea entității care nu învață din greșeală, ci se înmulțește natural, cu intenția de a subjuga binele. Oamenii viitorului nu trebuie să sufere, cu atât mai mult din cauza sa. Pe poetul mărunt alergarea îl obosește repede, el va alege să se întoarcă în liniștea trântorului lipsită de responsabilități, acolo unde este distracție și iubire. El face, iresponsabil, păcate motivând că doar Iisus este fără păcat. Adică doar un nepământean se poate sacrifica pentru o idee, doar El poate supraviețui minimal și poate spune „nu” legilor trupului. Nepoetul își deșartă pe hârtie cuvintele-i personale, compromițând poezia, ne spune despre Leana lui, ca și cum sărutul sau privirea ei ar fi o întâmplare uimitoare de care nimeni nu a auzit. Nu este exclus ca necititorii de poezie bună să pună mână de la mână și să înalțe statui acestor impuri, cărora le este permanent foame de păcate. Dreptatea este steagul înroșit de sângele care se varsă din ciocnirea cu răul. Liniștea albă este steagul predării, lașității și trădării. Cuvintele de iubire și de foaie verde ale nepoetului nu au și nu pot avea niciodată spiritualul în ele, pentru că în pătrățica lui de creație de-abia încape el. Acestea se rezumă la strigăte cu rimă către aproapele, să îl salveze de la nemângâiere; odată scăpat, poezia lui devine trecut cu care poate deveni erou doar în fața maneliștilor din bodegi. Nepoetul vrea doar iubirea. Toți o vrem, numai că spiritele mari se luptă cu răul cu infinită iubire, devenirea chinuitoare a dumnezeirii presupune suferință amestecată cu multă iubire. Iubirea este peste tot. Nu trebuie să abandonezi urcarea spre perfecțiune pentru a o trăi, este de ajuns să o meriți și va apărea miraculos, pentru a-ți deveni partener egal în facerea dreptății.

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

 Corneliu Florea: Buddha a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea şi acţiunile conturând, în învăţăturile sale, doar că toţi suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în cordialitate, prin înţelepciune şi morală. Armonia fiind sublimul convieţuirii umane. Cosmologia modernă a ajuns la o concluzie fermă: Universul nostru, în forma actuală, nu este nici etern, nici static. Această teză demonstrată retează, fără graţie, eternităţile ca realităţi, inclusiv conceptul de suflet. Dalai Lama etalează idei, concepte şi fapte despre permanenta modificare a universului început acum aproximativ zece, cincisprezece miliarde de ani cu acel Big Bang – explozie de univers – după care urmează perioade de ordine şi haus ale universului, până ce se sfârşeşte printr-un Big Crunch, pe care-l traducem în acest caz cu marea contracţie, care, apoi, din nou poate să explodeze într-un cu totul şi cu totul alt nou univers.
 Adrian Cocoșilă: Pierderea cu bună știință sau din neglijență a darurilor de la Dumnezeu înseamnă refuzul de a înnoi firea omenească. Fiecare dintre noi primește de la El o putere de a înmulți darul într-un mod unic, ieșit din comun.
 Kilimanjaro: Mă tem că 70-75 la sută dintre români abia dacă au coborât din copaci, lor le trebuie oameni ce le promit zilnic lapte și miere. 

 Andreea Leonte: Când mai avem timp să ne bucurăm de recompensa cititului, oricare ar fi ea, când news feed-ul Facebook-ului pompează, continuu, informaţii dintre cele mai diverse şi mai neînsemnate, iar noi nu ne permitem stresul de a nu fi acolo… Cum ne mai punem în funcţiune liberul arbitru, când dimensiunea socială a informaţiei a devenit mai puternică decât informaţia în sine? Şi când mai producem şi noi ceva? Ne putem asuma pericolul conturării unei minţi colective, fără să luăm în seamă individul? Gândiţi-vă la viitorul nu prea îndepărtat, când nu vor mai fi munci iar roboţii sau inteligenţa artificială nu le poată face munca. Creativitatea şi nu banii, vor fi adevărata valoare economică. Joseph Beuys a propus o teorie pe care am îmbrăţişat-o cu convingere: el insistă că fiecare persoană care gândeşte şi simte este, prin definiţie, un artist care trebuie să-și găsească singur calea. La Beuys, arta nu reprezintă o profesie, o specializare, ci mai degrabă o atitudine profund umanitară, un alt tip de lifestyle. Creativitatea se deprinde, este ca un obicei pe care trebuie să-l învăţăm.
 Mihail Neamțu: Omul găunos e opusul ființei verticale, capabilă de duel frontal și confruntare deschisă. "Lipsit de probe sigure", spune DEX-ul, deci gata să-ți inventeze culpe imaginare, să-ți dezgroape morții, să te denunțe la vecini și prieteni, să arunce pretutindeni sămânța îndoielii. Insul găunos are apucături de țață, se topește în voluptatea bârfei și e mereu bucuros să plimbe vorba aiurea prin târg.

 Gabriel Andronache: Oamenii nu mai au prieteni, ci amici. Tinerii nu mai trăiesc poveşți de dragoste, ci „relaţii“. Nu mai jucăm table cu vecinii, ci îi spionăm să vedem cine intră şi cine iese din casa lor. Când vedem pe stradă o veche cunoştinţă, o evităm, gândindu-ne că ne-ar putea plictisi cu evocarea amintirilor comune. Nu mai avem timp de nimeni, dar avem timp de talk-show-uri TV.

 Lucian Mîndruță: Întrebarea e de ce cu toții suntem pe lista albă și murdară de noroi a cetățenilor de mâna a doua? De ce pușcăria e sub demnitatea unora, iar umilința e datoria tuturor celorlalți?

 

Am plecat spre "X" (prescurtare de la "XXL" ) să cumpăr câte ceva la ofertă. Am ales să aştept pe o canapea în staţie, unde ochisem bătrânii săraci care aşteaptă mult timp până vine autobuzul care transportă gratuit.
O bătrânică a şi început să-mi spună că banul se câştigă greu, că muncește pe câmp până se înserează. Am întrebat-o:
- Dacă s-ar împărţi pământul şi s-ar cuveni fiecărui om 1 ha, ar fi bine?
- Aha, să ne dea! Ar fi bine, cum să nu fie bine?
- O familie cu 3 copii, având 5 ha, ar scăpa de sărăcie?
- Nu, că nu se face. Dumnezeu nu ne ajută, nu vezi? dă secetă!
- Dar dacă ar avea apă gratuită la capul locului, adusă de pe râuri, prin cădere liberă, s-ar face?
- Nu-i bine, mamă, tot nu-i bine. Doar dacă am avea o pensie mare şi să pui oameni să-l lucreze, se face, cum să nu se facă?
Bătrânica s-a urcat în "8". M-am gândit la o fotografie, văzută ieri pe fb, cu un bătrân ţanţoş care ducea la braţ o femeie adusă rău de spate. Mi-am zis atunci: "A cocoşat-o, nenorocitu'!" Bătrânica aceasta seamănă cu ea, dar azi mi-am spus, cu îndoială, că este posibil să se fi cocoşat degeaba.
Imediat s-a aşezat lângă mine un domn bine, cu ochelari fumurii. Privind un corcoduş copt, aflat în grădiniţa din faţa unui bloc, din care căzuseră deja o rafală de fructe galbene şi se lăsau terciuite de tălpi, ţipând în limba lor, intru în discuţie:
- Păcat de corcoduşul de colo. Un gospodar ar aduna cel puţin patru găleţi.
Omul îşi poziţionează corpul uşor către mine, semn că i-am stârnit interesul. Încep să-i turui, de teama sosirii autobuzului:
- Un ţăran face 6 kg de țuică din 4 găleți. Toamna culege toate uscăturile de pe câmp, le depozitează într-o polatră mare, cu care face focul la cazanul cu  ţuică. Un cazan normal este închis ermetic încât căldura să încălzească un vas mare cu apă, pentru duş, caloriferele casei, are o gură a focului care duce în bucătărie şi nevasta face acolo mâncare, iar un burlan gros trece pe sub pământ şi duce căldura în seră. Ţăranul face ţuica atunci când afară temperatura scade sunt zero grade. Dacă s-ar reîmpărţi câte 1 ha fiecărui om, ar avea fiecare, pe ogorul lui, câţiva pomi fructiferi, plus boasca de la struguri. Făcând ţuică, scapă de gerul iernii, fără bani, arzând în 30 de zile geroase deşeurile combustibile. Dacă scoate zilnic 6 l de ţuică, face 180 l - câte o juma de kil pe zi tot anul şi nu mai trebuie să cumpere. În Biblie scrie că nu este normal ca un om să lucreze altui om, vi se pare corect?
- E... Biblia...!
- Adică nu e bună Biblia şi nu trebuie să ne luăm după ea!?
- Domle, nu se poate ce zici mata, fiecare are concepţiile lui. Poate omul nu vrea sa fie egal!?
- Adică proştii şi săracii se luptă din răsputeri să rămână proşti şi săraci?
- Oamenii nu au gândirea dumitale...
- Pentru că nu vor sau nu ştiu?
- Cred că nu sunt informaţi. Ziceam că poate un om poate vrea mai mult...
- Vi se pare normal ca oamenii să fie săraci? Aveţi o soluţie pentru sărăcie?
N-a apucat să-mi răspundă, că a venit autobuzul.
Ale naibii, nu numai că nu vin când ai nevoie de ele, dar vin şi când n-ai nevoie!

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN VIRTUAL (ruptă de iubita mea, Liva)

O bătrânică e-n poartă, așteaptă să treacă cineva să se-ndure să-i cumpere o pâne.De azi simt o tăcere cumplită așternută primprejur, parcă aș fi condamnată la moarte și nimeni nu se vrea complice. Mă simt deja în afara lumii.Tare de tot: Orban, cu o sacoșă de rafie, pleacă! I se cere să ia cu sine, nominal, întreg guvernul! A lăsat în urma sa "ordine": salariul minim înghețat. A lovit 1,5 milioane de familii, a avut ce-a avut cu amărâții țării, de pensiile speciale nu s-o atins.
Ion Irimia greblează straturile de pământ ale liberalilor. Zice că "nimeni nu putea mai bine decât ei". Să mori tu? Își apără bula lătrând ca un câine jigărit. Lu-ăsta trebuie să-i răspund. Tot rapănu de Irimia zice că Orbanu va fi redesemnat, că are... pricepere administrativă. O droaie de sugaci îi țin trena cu "Doamne-ajută!"

Tatoiasa a flocăit-o aseară pe Diana Șoșoacă, cineva propune ca la intrarea în televiziuni să se facă etilotestu'!
Iaca, l-am găsit pe straniul care a bruiat sforăiala demagogică a purtătorilor de cuvânt-manipulator. Il cheamă Sorin Lavric, este doctor în filozofie. Și scriitor, băiete, ditamai membru al Uniunii Scriitorilor! A scris că "țiganii sunt o plagă socială pe care politicienii o trec sub tăcere." O plagă oricum trebuia să fie, există în orice comunitate ultimii din șir. Vadim îi voia împușcați pe stadion, beizadelele actuale cred, unanim, că soluția este doar glonțul. Antonescu i-a trimis la BUG. Și ce-a rezolvat? Adormiții care ne conduc nu-i trec sub tăcere, îi deposedează de voturi cu promisiuni deșarte, numai că integrarea țiganilor este un proces lung și costisitor, iar țara nu are nici timp și nici voința să cheltuie cu ei. Știu că oricum vom avea niște proști, așa că de ce să se risipească banii, când acei bani pot intra discret și direct în buzunarele lor? Plus de asta, în capitalism, folosul este mai mare, pentru că, nu-i așa? un sărac o duce mai bine pe lângă unu bogat: culege ce cade din coș sau ce se aruncă la tomberon (bogații nu beau lichidul din sticle până la fund, că acolo se decantează impuritățile; pâinea, dacă s-o răcit, o aruncă, iar din găină păstrează numa' pieptu și copanele... Așa am văzut în filme, nu fac apropouri sau insinuări; tot cam așa ne spunea recent și un popă că o femeie își crește copiii cu ce găsește prin tomberoanele de gunoi ale bogătanilor.) Scriitorul contestat se leagă și de femei debitând inepții: "nici un bărbat nu caută la o femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea, că femeia este cel mult dorită, în nici un caz admirată." O fi avut cam multe dezamăgiri personale!

Grosu se văicărește. Ce-o mai vrea, că a cerut simpatizanților să nu-l mai deranjeze deloc, că el muncește pe rupte să devină nedependent de Stat? N-a făcut nimica! Stă cu curu pe un partid și se teme că. Că ce?
Călin Georgescu vrea să afle ce calități îi trebuie unui Premier? Vrea să afle cât de proști mai sunt românii. După răspunsuri, văd că sunt cu ghiotura.
Tăceți, Catrina spune un cuvânt despre români: "Rătăcesc!" Cam subțire, Catrino, zi și tu ceva periculos, ceva tare de tot!
Ekaterina-spioanca a umplut pagina cu plăcinte; nu mai boscorodește, nu mai amenință că omoară vreo jigodie demnitară. Fata asta, când vorbește, juri că așa face! Iți leagă speranțele de ea, dar... bravează. Când clocotește țara, am observat că toți securiștii se dau la fund. Ei, care răscolesc tot timpul, insistent, căcatul!
Titluri: Un preot predică oamenilor că "trăim vremuri diavolești, suntem împinși în pierzanie spirituală". Eh, părinte, ăi fi având dreptate, dar dacă Dumnezeu vrea să ni se întâmple treaba asta?
In America e tăcere de mormânt. Cred în Trump fără să mai cercetez.

Gata! Merg afară să m-apuc de ceva. Nu știu de ce. Poate nu mai trebuie să fac mâncare. Cred c-o s-ajungem să mâncăm o dată pe zi. Nicolae, temperează-ți foamea! Am dat peste trei ouțe-n cotețelul găinuțelor, da' e prea frig să m-aplec după ele. Infierbânt un oloi cu apă și văz la fața locului ce fac cu ea. 

Angajatorii se plâng de români, dar nici nu iau în seamă că omul care ajunge să ceară de muncă, în esenţă, este un înfrânt. El intră, mental, într-un joc al umilirii de către cel care-l plăteşte şi-i pune pe umeri maldăr de greutăţi. Instinctul lui vede cu ochii liberi că, oricât ar robi, nu poate trăi nici măcar decent, cu atât mai mult când ştie că are dreptul chiar de a sta şi... şi... fără efort, supravieţuirea să nu-i fie ameninţată în vreun fel. A-i cere "sârguinţă şi devotament", conştiinţă, în final, în esenţă, este un act cinic! Mecanismul conştiinţei, declicul lui nu poate fi declanşat decât de poziţia de egal în cadrul firmei şi nici atunci, dacă partenerul de muncă nu depune efort egal. Acest sistem nu funcţionează decât prin obligarea celui plătit cu ora să execute mai bine şi mai mult în aceiaşi unitate de timp. Chiar dacă este o înţelegere contractuală, aceasta nu este o libertate în sensul major al cuvântului, fiindcă îngenuncheatul nu a avut de ales decât între o înjugare şi alta, în cel mai fericit caz. Dacă el avea acasă pământ sau posibilitatea ca, prin pasiune, să producă ceva care să-i asigure cel puţin existenţa, iar oferta patronului era munca mai uşoară şi câştig mai mare, de-abia atunci era îndreptăţită "călcarea spre seriozitate". Când omul alegea liber un job şi putea oricând să renunţe la el, dacă înţelegerea iniţială aluneca înspre autoritarism sau exploatare.
Se poate spune: eu am făcut o afacere, de ce nu şi-a făcut una şi cel apărat aici, doar a fost liber ca şi mine?
Chiar fraţii crescuţi de aceeaşi mamă se deosebesc, dar oamenii care şi-au imprimat destinul cu drame, greşeli personale, moşteniri genetice şi culturale, boli de tot felul... Nu oricine are ambiţii mari, nu oricine are spirit de iniţiativă şi orientare, relaţiile şi educaţia de a învinge, nu oricine riscă totul la apariţia unei nesigure oportunităţi. Asta nu-l îndreptăţeşte pe cel care are sănătatea, puterea şi talantul de a face ceva să nu aibă grijă mare de semenii care-l ajută, cu atât mai mult să-şi impună superioritatea în faţa celor care, material, nu-i sunt egali.
Să presupunem că o majoritate covârşitoare are liberă iniţiativă şi, într-un timp oarecare, construieşte civilizaţia mult râvnită. Cum va arăta aceasta, practic? Nişte case tot mai frumoase, unele chiar aurite şi o casă de cultură, probabil, că biserici avem. Dacă nu va exista o barieră la capătul străzii şi unul cu bastonul, care să permită doar accesul riveranilor, un om care a muncit din tată-n fiu la cărat cu cârca, săpat şi plivit buruieni în genunchi, va merge pe strada aceea de vis. Ce va însemna civilizaţia pentru el? El, care va avea ficatul vânăt de tutun, alcool ieftin otrăvit, supărări şi mâncare ieftină aflată la limita garanţiei (a se citi „ieşită din”), reumatism în toate oasele, coloana vertebrală încovoiată, boală de plămâni şi o lehamite de tot şi toate?
Civilizaţie ar fi numai dacă omul care munceşte altuia ar avea un trai decent, adică îşi va permite week-end, carne în oală şi nu va bea ceai cu pâine de trei ori pe zi, copiii săi ar fi, la şcoală, egalii celor cu bani şi ar avea şanse garantate să ocupe, prin concurs, orice funcţie, ar merge cu soţia la teatru (adică va avea şi el o haină de ieşit în lume), ar avea bani puşi deoparte încât o boală neaşteptată, un accident, o nuntă sau înmormântare nu l-ar pune în situaţia să apeleze la cămătari sau să-şi amaneteze/vândă verigheta, lănţicul cu Iisus, ori casa.
Dacă există, pe lumea aceasta, un om cu adevărat bun, el trebuie să permită oricui accesul liber în spaţiul său privat de producţie şi locuire, să se vadă cu ochiul liber că a agonisit cinstit tot ce are, că angajaţii săi muncesc, cu bucurie, cântând.
Altfel lumea pe care o construim este hâdă la toate încheieturile.

 

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE 

Gheorghe Ursu: ”Cel mai mare păcat faţă de oameni nu este ura, ci indiferenţa faţă de ei. Indiferenţa este esenţa inumanităţii. Nu fiți indiferenţi! Luaţi atitudine! Implicaţi-vă!
Stelian Gomboș:. Foarte mulţi intelectuali acuză Biserica Ortodoxă de un anumit „pact cu diavolul”, aducând drept argument rugăciunea pentru autorităţi. Aceste rugăciuni nu sunt impuse de niciun canon al sinoadelor ecumenice, ele existau în cult de mult timp şi într-o formă atât de generalizată, încât nu se simţea nevoia să fie recomandate sau impuse printr-un canon special. Pentru creştinism, căpetenia statului este un „slujitor al lui Dumnezeu”. Autonomia Bisericii faţă de stat, dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-intervenţia Statului în problemele interne ale Bisericii, nu trebuie să însemne şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioşilor şi trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusă în pericol. Intervenţia Bisericii nu trebuie să se reducă la denunţarea acţiunilor distructive ale societăţii contemporane, ci să determine credincioşii să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei.”
Vlad Zografi: ”În primul moment, în decembrie 89, mi-am zis că e perfect normal ca un comunist să conducă România prin tranziție. Ion Iliescu avea autoritatea de a produce schimbarea. Timp de câteva zile mi l-am închipuit acționând tenace în direcția reformelor (nu era atât de prost încât să nu-și dea seama încotro trebuia să ne îndreptăm), pentru a se retrage, apoi, complet din politică – mi-l închipuiam un fel de Carol Cvintul. Din nenorocire pentru noi, Ion Iliescu a fost mediocru. Dacă ești nemulțumit de tot și de toate, mai ai o soluție: să faci tu însuți ceva, să intri în joc.”

GD Toma: ”Poporul Român este obligat să stea în serviciul Statului Român sau Statul Român este obligat să stea în serviciul Poporului Român? Dar ce înseamnă Statul Român? Înseamnă un cumul de clase parazitare care nu au nimic în comun cu Poporul Român. Noi, Poporul Român, am ajuns doar la avea statut de suporteri ai unor mafii sau altora. Clasele parazitare - Cler, partide, aşazisă cultură, birocraţie, capitalişti... -  ard Resursele noastre, fără să ne ofere nimic în schimb. Dimpotrivă, tot noi, Poporul Român, plătim tribut Statului. Avem vina că nu ne răsculăm pentru a-i zdrobi pe aceşti Ocupanţi, cărora noi, odată pentru totdeauna, va trebui să nu-i mai recunoaştem ca români. Ele, clasele parazitare, sunt vinovate de Înaltă Trădare, de Felonie. Este nevoie de un Stat Nou, de un Stat care să fie fundamentat pe muncă şi cinste. Ne trebuie un Partid care să militeze pentru dreptul celui oropsit, pentru dreptul celui slab, pentru dreptul celui nedreptăţit, pentru dreptul celui exclus. Este stringent nevoie să ajungă la o trecere în realitate, la o trecere la fapte. Instigarea către lucrurile de dorit este strâns legată de forţă, de mase. Dar această forţă de mase rămâne doar o iluzie, atâta vreme cât nu există Unire de Forţe (apte să convingă masele). Fragmentarea la nesfârşit în voci izolate, e o prostie. Este nevoie de o sudare în jurul unui Obiectiv. Este nevoie de stabilirea unui Obiectiv în numele căruia să fie acreditat, abilitat să vorbească, nu un tumult de Voci, caz în care ar da doar zgomot, ci o singură Voce. Puternică, limpede... Adevărul e că un popor, o naţiune, nu trebuie să stea să aştepte ajutoare de la zei. Zeii sunt iluzii, prezentul e aici, vizibil, clar ca lumina zilei. Nimic nu i-ar împiedica pe oameni să vrea a se ajuta singuri, ar putea, astfel, să construiască o lume mai dreaptă, o lume mai bună. Noi, Poporul Român, suntem ameninţaţi să rămânem, ca şi ţiganii, un popor fără ţară. Noi, Poporul Român, suntem deja un popor fără ţară, dacă e să vedem populaţia alungată de pe proprietăţile ei...” 

Minerva Grama: ”Ne-a ajuns cuţitul la os şi sper să nu mai aibă mult până îşi va primi clasa politică pedeapsa mult căutată cu lumânarea.”

 

 

POLEMICĂ

D:  Stați la căldură, cu lumina aprinsă, cu televizorul (televizoarele) mutat pe n-șpe canale după cum aveți plăcerea, navigați pe internet aflând totul, din lumea întreagă, aveți burta plină, aruncați mâncare la gunoi. În comunism stăteați cumințel visând la un adidas fiert !!!

N: Eu m-am simțit liber întotdeauna. Capitalismul acesta m-a îmbolnăvit pentru că au ajuns să mă conducă niște idioți, mi-e rușine că sunt contemporan cu manipulatorii din speța animalelor! Întrebați de ce emigrează lumea în vest și nu în Koreea sau Rusia? Pentru că orice sărac acceptă o muncă umilitoare doar un timp și cu banii obținuți se echilibrează existențial. Nivel de trai înseamnă ce poți cumpăra cu salariul minim. Noi, după 32 de ani, avem un nivel de trăi cu 25% mai mic față de '89. Dacă se continua comunismul, fără datorii externe, implementam, cum China, libera inițiativă, dar controlată, încât îmbogățirea să se facă cinstit. Aveam și internet, și fb, și telefoane bengoase. De ce? Pentru că și rușii le au. Nu se poate să organizezi viața unei cetăți fără să ai la bază o filozofie. Ca dificultate managerială este un eroism să dai de lucru unui popor întreg și este o dobitocie să lași economia de piață să regleze nivelul de trai.

D: Acum ai, dacă munceșți. Ideea că cineva e responsabil și rezolvă pentru tine, îți dă casă și loc de muncă, iar tu, în schimb, doar respecți niște reguli, nu și-a mai găsit locul după 1989.

N: În comunism, având un liceu, am fost încadrat la o fabrică în vederea calificării și am evoluat profesional până la categoria a VIII-a. Puteam ieși la pensie la 55 de ani și mi se calcula pensia alegând cei mai buni 5 ani consecutivi din întreaga activitate. Dacă aveam grupă de muncă, ieșeam mai devreme. Având 3 copii, acea fabrică mi-a dat un apartament cu o chirie modică. Mi se pare firesc ca viața unei familii să se deruleze astfel, cu respect pentru om. Că nomenclatura mânca mai bine este un reproș firesc, dar românii au fost întărâtați să-l urască pe Ceaușescu pentru că avea robinetele din baie aurite, dar s-a trecut cu vederea somptuozitatea casei lui Videanu ori aurul lui Becali. Este corect să ai dacă munceșți, însă noi vedem că, în capitalismul în care va place să trăiți, au nu cei care muncesc, ci aceia care fură. Dacă am trăi în democrație autentică (adică în opusul dictaturii), un cetățean obișnuit ar trebui să poată cerceta legalitatea averilor. Dacă aș putea face eu asta, aș putea băga după gratii toți îmbogățiții postdecembriști. Poporul român este trezit, vede cum se fac banii. Pe mine nu mă interesează să am, mă interesează să fiu. Și... sunt! Împotrivirea mea este contra hoției, superficialității și umilirii semenilor de niște entități mai dobitoace decât găinile mele. Ce ar trebui să facă Statul? 

D: Faptul că cei care fură au, nu înseamnă că cei care muncesc nu au. Nomenclaturiștii trăiau aproape gratis, adică furau statul! Metehnele acestea sunt și acum pentru că asta ne-a învățat comunismul: Să fim oportunișți, milogi și să fentăm statul! Cei care ne conduc sunt educați în acele timpuri! 

N:  Cei care nu au nu înseamnă că nu muncesc. Toți muncim și știm toți cât poate un om prin muncă cinstită să obțină ca avere. Normalitatea era că fiecare român să primească partea sa din resursele naturale ale țării. Și orice om să trăiască potrivit visurilor proprii: de a fi fericit prin avere, creație ori... să stea degeaba, pentru că există și dreptul de a sta. Capitalismul nu oferă aceste condiții egale de trai, pentru că niște inși au pus ghearele lor mizerabile pe tot ce era al tuturor. Au distrus lacul cu pești pe care l-a ordonat Ștefan cel Mare să se facă în fiecare sat să dispară sărăcia, cultivatorii de teren nu mai lasă colțurile neculese pentru cei care nu pot munci, așa cum se făcea în străvechime. Fiind cei cu bani, au legiferat pentru ei, încât condamnă la închisoare pe oricine întinde mâna și ia ceva de pe proprietatea lor să mănânce, când, înainte vreme, era legea că dreptul la supraviețuire primează dreptului la proprietate. Felul dv de a gândi îmi întărește certitudinea că lumea în care trăim este nu doar hâdă, cum zicea nu demult un preot, ci este atât de strâmb alcătuită încât nu greșesc dacă o văd ca fiind exact pe dos de cât ar trebui.

C: Viața este așa cum ți-o faci! Cum adică sa furi de la cei care au? Adică prostul și leneșul să fure de la cel care își riscă avutul, muncește și îl sporește, generații familiale... și să vină un puturos să bage mâna până la cot??? Păi pe principiul acesta au naționalizat comuniștii - omul harnic și strângător trebuia să fie egal cu trântorul și bețivanu. Urât mai gândiți!

N: Visez să dispară Statul și taxele de orice fel. Fiecare trăiește cum poate și, dacă vrea ceva (șosea, apă etc), contribuie benevol. Atâta timp cât statul obține 1000 miliarde de lei într-un an și toți se cheltuiesc pe întreținerea Statului, trăim într-un film cu proști. Alexandru cel Mare a decretat că "dreptul la supraviețuire primează dreptului la proprietate"! În SUA, presa relatează cazuri când oameni care au furat de foame nu au fost pedepsiți de judecători. Asta înseamnă că supraviețuirea este un drept al omului, nicidecum un favor. De aceea a apărut Statul, să facă echilibrele sociale. De aceea este scris în Constituție că Statul are obligația să asigure un trai decent. Iar dv mă acuzați că gândesc urât?

D: COMUNISM înseamnă totul la comun, prostul egal cu deșteptul, puturosul egal cu omul harnic, hoțul cu omul cinstit. CAPITALISM înseamnă libertatea omului de a aduna capital, de a se dezvolta, după cum îl duce capul. Dar, nah, libertatea de gândire înseamnă responsabilitate și e greu să ți-o asumi.

N: Traiul la comun este specific triburilor, obicei păstrat și de invidiat, perpetuat în mănăstiri. Ca principiu, înseamnă că toți muncim după puterile proprii și consumăm cât avem nevoie. Paradoxal, a fost visul de aur al comunismului. Dacă omul muncește în voie, cântând chiar, munca, oricât de grea, dacă este necesară, poate oferi fericire - singura care contează. Când unul dintre semeni reușește o creație din sfera frumosului, ne bucurăm cu toții de ea, pentru că este a noastră, și avem, iată, imboldul să bucurăm și noi cu ceva. Când cineva inventează ceva care ne ușurează munca, acel ceva ne ajută pe toți, încât efortul general pentru a asigura cele necesare viețuirii devine mai mic. În capitalism, invențiile au fost preluate de stăpâni și folosite strict în folosul lor, oamenii muncind la fel de mult și pentru o tot mai precară supraviețuire. Aceasta se numește exploatare iar exploatatorii provin din tabăra bogătanilor. Da, libertatea înseamnă ca fiecare să poată face ceea ce visează și să aibă mai mult decât ceilalți. Numai că nu în orice condiții. Dacă tu foloseșți 1000 de ha de teren, ca arendaș, trebuie să asiguri din recoltă supraviețuirea a 1000 de oameni pentru un an de zile. Cu 600 de lei/ha, cum avem azi, echivalentul unei jumătăți de pensie lunară, nu se trăiește decat câteva zile. Cineva face cu pricea. Iar oamenilor ca dv le place această nedreptate și sar cu gura pe cei care gândesc altfel. Nu mă convingeți, fiindcă susțineți pe cel care înșală oamenii, doar pentru că, principial, are el dreptul să facă ce vrea.

D: Un om de afaceri nu este hoț! El își riscă veniturile, sporind sau nu ceea ce are prin sacrificii, economii și nopți nedormite. De pe urma minții lui se hrănesc familii întregi și bugetul statului. Vorbiți în dodii.

N: Nu este normal că un om să muncească altui om. O spune Biblia, așa că... lăsăți-mă cu... creierul afacerii!  Bogătanii au folosit omul ca sclav, l-au pus în situația să apeleze la el să poată supraviețui. Asta este hoție de ultima speță. Nu este normal să vinzi, este normal să schimbi ce ai în plus cu altceva ce îți este folositor. Bogații gândesc? Mă faceți să râd! Ei au cumpărat pe nimica creierele celor care s-au născut din rândul sclavilor. 

 

 

 

 

 

 

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

Constantin Sandu Milea: ”În România Forta de muncă se află în afara țării, au rămas batrâni și neputincioși, mana cerească ptr dușmanii Ro, să o tâlharească. Nivelul de trai scăzut e singurul care-i mai mișcă pe români la protest. În plus, e plină cultura română numai de mortăciuni și obscenități, să vadă mapamomdul ce debili suntem.”

Bogdan Căpraru: ”Suntem la restriște de vremuri! Turbulențele din cadrul economiilor lumii au răsturnat ierarhii, guverne, instituții, concepții și curente de gândire! Toată lumea freamătă în căutarea unei direcții care să readucă “liniștea”. Oare asistăm la sfârșitul capitalismului?”

Ioan Roșca: ”M-am săturat de superficialitate. Nu cu ea se va cîștiga războiul cu Sistemul

Romeo Tarhon: Iar premierii – foștii, noii, viitorii (…)/ s-au pus să ne închidă/ În lagăre de ger și-n ger să ne ucidă...// Iar porții de colivă din arpacaș de cruci/ Ne fi-vor hrană morții când ai să ne usuci/ În gheața altor lumi „mai bune și mai drepte”.../ Dar, cât mai trebuie românul să aștepte?

Gelu Iancu: ”Dacă Stat de Drept nu e... nimic nu e!”

Roubini: ”Fiecare firmă vrea să supraviețuiască, așa că reduce costurile cu forța de muncă și mai mult. Costurile cu forța de muncă sunt venitul salarial și consumul altuia. Din cauza asta este un proces autodistructiv al capitalismului.

Silvia Stanciu: Meseria de bază a celor fără perspective este cîrcoteala? Au satisfacție când stau drept și judecă strâmb, aici, pe Fb - locul unde Nimeni poate da cu parul.

Gabriel Tora: ”Visez la o mișcare de mase născută din patimi și durere, din decenii de suferință și jug; visez o mișcare-zvâcnet, mișcare-urlet, mișcare-gest... Un gest care să măture toată pleava îmbrăcată în costume scumpe și pantofi lucioși, visez și mor pe dinăuntru pe zi ce trece. Dar nu voi renunta. Nici măcar „dincolo”, dacă există așa ceva.”

George Lixandru: Speranţa nu se mai dă pe degeaba, costă mai mult decât ne-am fi închipuit vreodată, poate costă o copilărie, poate costă o tinereţe, poate costă cât ea însăși.”

Teodor Baconschi: ”Să fie funcționarea liberă a Justiției singura speranță? Da, până la un punct. Dincolo de acel punct, avem fiecare datoria de a repune țara pe orbita UE și de a inventa un altfel de politică.” 

Edit Român: Dacă putem face cuiva un rău, i-l facem din toată inima! Senzația mea este că nu mai putem discuta de omenie! E atât de rară încât, și dacă o întâlnim, nu o recunoaștem!

GD Toma: ”E viaţa noastră un urlet în deşert…/ În goană precum valul noi trecem, noi murim,/ ne înşelam cu vorbe, cu vise ne-mbătam…/ Rămânem toată viaţa cu întrebări ce vin/şi bat în suflet cuie, motiv de-a fi fugari./ Oh, viaţa, drum pe care, noi, Omul, rătăcim/ sperând că vom ajunge limanuri ce, în gând,/ le plăsmuim în goană şi nici nu bănuim/ că visul nostru fură din visul altui om.”

Marga Bone: ”Noi, cei cu meserii simple, suntem „bieții oameni”. Așa suntem considerați. Bine că… existăm!”

*În Japonia, cine are nevoie, nu întinde mâna pe stradă, primeşte ajutoare anonime în cutiile
poştale.
*Românilor le este frică, se simt oprimaţi, dezrădăcinaţi, duc existenţe pline de taxe. Li se cere, pe toate canalele, să nu-şi pună întrebări. Tot mai mulţi se opun Constituţiei, ca omul sărac să nu primească un dumicat şi anulează, astfel, toată munca depusă pentru ridicarea conştiinţei lui.
*O tânără a murit întrucât nu a existat o echipă de resuscitare în spital. Tatăl ei nu mai are încredere nici în autopsie.
*O navă de croazieră a acostat în România. Turiştii străini au fost avertizaţi să nu bea decât apă îmbuteliată. La plecare, au declarat

 

FILĂ RUPTĂ DIN REALITATE

*Nişte localnici, totuşi, sunt fericiţi c-au fost furaţi mai puţin decât alţii...
*Poliţia, după ce dă infractorii în urmărire generală, nu-i poate prinde! Ceva scârţâie sigur în sistem, dacă evadaţii sunt prinşi, de regulă, în trei zile! De la Einstein încoace, totul a devenit prea... relativ.
*Lege românească: o femeie trebuie să plătească amendă pentru tulburarea liniştii publice, că a ţipat de durere, în timp ce soţul o bătea cu furca.
*Un poliţist sfătuieşte femeile care se ceartă să nu sune noaptea la 112 decât dimineaţa, sperând să nu mai fie nevoie.
*Un pacient bolnav a agresat un altul, de unde se poate deduce că mediul suferinţei lucreaza greu asupra inimii, deci evoluţia spirituală prin suferinţă a devenit îndoielnică.
*Cineva tot pălmuieşte obrazul moral al românului. Forţele instruite să ne apere se pare că actionează pe bază de negocieri. "Hai, mă, te rog eu, fii corect!!"

* Primarul capitalei, văzând că-i prea scump la suprafaţă, vrea să facă un drum pe sub pământ.
*Traficanţii de persoane din Albania strâng grupul de fete într-o cameră, aleg una dintre ele, o aduc în faţa grupului şi o execută rapid: fie o ard de vie, fie o împuşcă. Acesta este modul special în care traficanţii le spun celorlalte fete: "Nu încercaţi să fugiţi".
*Locuitorii unui sat din Italia, asuprit de mânia apelor, a căutat cu degetele goale prin noroiul alunecărilor de teren doi români dispăruţi. Românii nu sunt de peste tot alungaţi, ci sunt, iată, căutaţi noaptea, strigaţi cu disperare, se preling lacrimi pentru ei.

*In Sudan, odată ce un bărbat se căsătorește, soția lui nu va găti și nu va mătura timp de 4 ani. Această perioadă este menita ca mireasa să se odihnească, să se relaxeze și să studieze valorile gospodăriei soțului. Dacă bărbatul s-a comportat urât în cei 4 ani soția poate decide să plece și nu trebuie să dea înapoi zestrea.

Elena Niculescu: ”Dacă vrei să iei pulsul națiunii, este suficient să umbli prin cartier, printre oameni, dimineața pe la orele 11... Astăzi am realizat că suntem în fața unei populații înfrânte, obosite, dezumanizate... oameni care au foarte puține așteptări.”

Galateeni: „Să nu obosim făcând bine, mai ales fraţilor în credinţă." Săracii ai cui fraţi sunt?

Norman Manea: Învinsul nu trebuie abandonat, câştigătorul să-l ajute să rămână decent şi să poată regenera.

Andreia Moraru: Judecă un om după cum se poartă cu cei asupra cărora are putere (reală sau simbolică) și pe care îi consideră răi, acolo afli adevărata măsură a umanității lui.

că e urât la noi.
*Observatorii virtuali afirmă că ne mişcăm în zona dezordinii. Nici nu ne putem apăra de foc - în caz de revoltă, se dă cu uşurinţă foc caselor.