VASILE V. VOICULESCU - Pagina de biblioteca

Biografia doctorului-duhovnic fără de arginţi, VASILE VOICULESCU, supranumit 

”Poetul îngerilor”.

 1884: La 27 noiembrie (a doua zi după Sf. Paraschieva - în calendarul ortodox) s-a născut în comuna Pârscov (Buzău), al şaselea copil al lui Costache Voicu - gospodar cu stare- şi al Sultanei (născută Hagiu) - fiica unui negustor- Vasile Costache Voicu (VASILE C. VOICULESCU), afirmat ca poet, prozator şi dramaturg român. S-a născut cu căiţă pe cap, semn ca va fi norocos şi va ajunge om mare. În vol.” Gânduri albe”, Vasile Voiculescu mărturiseşte că adevărata sa zi de naştere este noaptea de 12 spre 13 octombrie. În sprijinul acestei aserţiuni vin şi mărturiile unor membri ai familiei, între care una dintre surori. 1889: Incă de la vârsta de 5 ani ştia bine să scrie, iar în clasa I învăţase toate poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri. 

 1890: Copilăria în satul natal. Şcoala primară începută în satul Pleşcoi-Berca, o continuă la Buzău, unde frecventează cursurile pensionului particular I.D. Răşcanu şi primele două clase la Liceul Al. Hasdeu (prima persoană care i-a marcat viaţa a fost Basil Iorgulescu, cunoscut în timpul liceului), apoi „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti (avându-i colegi pe George Ciprian şi Urmuz). 

 1901-1910: Primele încercări literare datează din perioada 1901-1908, dar nu s-au păstrat decât poemele „Lui Eminescu” şi „Generaţii sceptice”, o relatare despre construcţia şcolii din Pârscov şi un jurnal ce prezintă împrejurarea întâlnirii cu viitoarea soţie. 

 1902–1903: Vasile Voiculescu face un an la “Facultatea de Litere şi Filosofie” din Bucureşti, apoi trece la “Facultatea de Medicină”, loc în care rămâne mult timp marcat de orele petrecute în sălile de disecţie ale Facultăţii, unde, alături de colegii săi, studiază "pe trupuri de prostituate asasinate sau culese de pe calea ferată sau pe trupuri de cerşetori, adunaţi de pe sub podurile Dâmboviţei". 

1908, septembrie: O cunoaşte la Pârscov pe domnişoara Marioara Florioara C. Miţescu (şi ea studentă la medicină, născută în 1887 la Ploieşti, orfană de la vârsta de trei ani, copila lui Constantin Mitescu, un ofiţer oltean descins la un regiment din oraşul petrolului), viitoarea sa parteneră de viaţă, în împrejurări cu o conotaţie sumbră. Aceasta însoţea o colegă ce suferea de tuberculoză (venită la ţară pentru o "cură de aer") - este solicitat în cursul unei nopţi, când tânăra are un episod de hemoptizie. Cei doi s-au întâlnit la căpătâiul acestei femei bolnave, până când aceasta s-a stins. De atunci, tânărul poet s-a lăsat pătruns de fiorul iubirii, materializat de-a lungul vieţii în versuri şi epistole. 

1909, decembrie, 25: Se logodesc în ziua de Crăciun. Surorile lui Vasile Voiculescu, Maria şi Florica, ar fi vrut ca relaţia să se destrame iar frătiorul cel mic să găsească o fată cu zestre, astfel că au ”sabotat” corespondenţa dintre cei doi iubiţi. Piedici în relaţia de iubire a celor doi veneau şi din familia fetei, sora colonelului Mitescu dorind s-o trimită pe Maria în Germania. Vasile şi-a dat seama de situaţie şi a început să-i scrie pe altă adresă ori să facă trimiteri recomandate, împrejurare în care destinatarul trebuia să semneze de primire, să folosească un cifru sau chiar limba franceză, să ascundă biletul între două cărti poştale. Tânărul Voiculescu trecea la expeditor nume fictive, precum Eugenia sau Valerica şi primea, la rândul său, pe căi ocolite, epistole semnate: „Nicu”. Destinatari poştali erau mătuşa Mariei Mitescu sau vărul acesteia. Cumnatele Mariei Mitescu încercau să-i strice cu orice chip relaţia cu Vasile. 

În ianuarie 1910, Maria Ivănescu, una dintre surorile lui Vasile Voiculescu, la care acesta locuia pe perioada studenţiei, i-a propus domnişoarei Mitescu amânarea căsătoriei până după Paşti, când s-ar fi găsit mai uşor pui şi miei pentru nuntă, deoarece iarna nu se putea pregăti zestrea miresei. Era greu de opărit, uscat şi vopsit lâna pentru saltea şi plapumă şi o asigura că aceasta era şi părerea celeilalte surori, Florica. Maria Mitescu a dejucat conspiraţia cumnatelor iar cei doi şi-au unit destinele în ziua hotărâtă de ei. (”V. Voiculescu – Noi contribuţii biografice” - Gheorghe Postelnicu) 1910, februarie, 21 Vasile Voiculescu şi Maria şi-au unit destinele în ciuda opoziţiei familiilor. Însoţiţi de rude si prieteni, cei doi tineri au mers cu săniile, 12 kilometri, până la Mănăstirea Ciolanu unde, după liturghie, preotul paroh i-a legat pe viată în faţa lui Dumnezeu. Vor avea cinci copii (trei fete şi doi băieţi). Maria, zisă Lica, din pricina copiilor şi a războiului, a fost nevoită să renunţe la studiile de medicină. 1910: Işi susţine teza de doctorat în medicină (“Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile ştrangulate”) şi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. 1910: Cariera de medic o începe în Circumscripţia Ocolul (Gorj), la 15 iunie 1910, unde cunoaşte îndeaproape patologia şi problemele sanitare şi sociale cu care se confrunta satul românesc la acea dată. Simţindu-se izolat de familie şi de mediul cultural, Voiculescu trimite, pe 20 octombrie 1910, o petiţie (în versuri) directorului general al Serviciului sanitar solicitându-i transferul la o circumscripţie mai aproape de Bucureşti. ("[…] Vai, cărei soarte înverşunate, cărui blestem şi cărei uri / Am meritat exilul, Doamne, tocma-n Petreştii-Vărsături!… / […] … blestem destinul surd şi crud / şi mă revolt pe lumea-ntreagă, mă jur să demisionez… / Mă-năbuş, mor de nostalgie, mă ofilesc şi vegetez!… / Vreau viaţă, muzică, lumină, vitrinele de librării / Cu cărţi ce râd, ca flori la geamuri, albastre, roşii, aurii…") Cere să fie mutat măcar la Jilava, unde exista un post vacant. Urmare a cererii sale, după câteva zile, este mutat într-o circumscripţie din judeţul său, la Câmpu (Buzău). 

 1910: De-a lungul anilor, cariera medicală a tânărului medic generalist l-a purtat prin numeroase locuri din ţară: 1910, noiembrie: Hotarele (Ilfov); 1911: Bezdead şi Tătărani (Dâmboviţa); 1912: Bucureşti (Casa culturală a Creditului şi asigurărilor muncitoreşti) ş.a. 

 1911, februarie, 28: Ii trimite o scrisoare soţiei sale: „Dragă Lica, sunt zece ceasuri. Abia am sosit din Izvoarele, unde m-a chemat un bolnav. Bineînteles pe gratis. Chiar eu vreau să se înveţe aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă chema în cazuri mai grave, căci vin degeaba”. 

 1912 (alta sursă: 1914): Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţele benefice ale scriitorilor Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă si George Coşbuc. Debutează în “Convorbiri literare” nr. 4/ 1914 cu poeziile „Din a vremurilor risipă” şi „Urare” Altă sursă evidenţiată ca debut poezia “Dorul”. 

 1913: A participat la Campania militară din Bulgaria. Este decorat cu medalia “Avântul ţării", brevet de veteran, acordat numai celor ce au luat parte la campanie. 

 1914, mai: Activează ca medic la Tătărani, iar din mai 1915 la Buftea (Ilfov). În perioada cât a funcţionat ca medic la Buftea – unde avea domiciliul temporar la acea vreme familia regală a României –, a cunoscut-o pe prinţesa Nadejda Ştirbei, o apropiată a reginei Maria, legând o sinceră prietenie, în urma căreia a rămas şi o consistentă corespondenţă între cei doi. A fost medicul familiei Ştirbei care l-a recomandat şi reginei, Majestatea Sa solicitându-i o consultaţie pentru prinţul Mircea (care nu a putut fi salvat). Regina Maria i-a trimis medicului Voiculescu un ceas de buzunar pe care erau gravate, pe lângă însemnele Casei Regale, şi câteva cuvinte - însemn al recunoştinţei. 

 1916: Este medic la Budeşti, apoi la Cocioc (Ilfov). 

 1916: Vasile Voiculescu debutează editorial cu volumul “Poezii” (Bucureşti Ed. Poporul). Colaborează la “Flacăra” lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Alexandru Macedonski.. 

 1917: Soseşte medic la Bârlad - Casa Centrală de pe lângă Corporaţia "Sfinţii Constantin şi Elena", devine medic-şef al Spitalului Militar nr. 472, apoi, la 20 iunie, este mobilizat, cu gradul de căpitan, la Atelierele Centrale ale Confecţiei Armatei. Spitalul Beldiman şi Spitalul Israelit, precum şi multe din locuinţe adăposteau "bolnavi de tifos şi icter, de gripă spaniolă şi de inaniţie". Voiculescu contactează tifos exantematic, frebră tifoidă şi icter în timpul epidemiei, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, dar continuă să-şi îngrijească pacienţii refuzând concediul pentru refacere, la care avea dreptul. Participă la serile literare ale lui Al. Vlahuţă („N-a fost gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost vers pe care să nu i-l citesc, n-a fost faptă de care să nu ştie"). Ministerul de Război îi va acorda un brevet – ÎDR- prin care "Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Ordinul «Coroana României» cu spade în gradul de Ofiţer medicului Voiculescu Vasile pentru rolul şi devotamentul excepţional cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor din spitalul său, în anul 1917". 

1918, ianuarie, 26: Devine medicul-şef al oraşului Bârlad. Aici publică, pe lângă poezii şi traduceri, primele proze:” Singuri” şi „Momâia”. Tipăreşte “Din ţara zimbrului” (Bârlad), pentru care ia “Premiul Academiei”. Este numit medic de circumscripţie la Bucureşti. Ţine la radio o serie de conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani. 1919: Editează la Bârlad (împreună cu G. Tutoveanu, T. Pamfile şi M. Lungeanu), revista “Florile dalbe”. 1919-1928: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Lamura” (director: Alexandru Vlahuţă). 

 1920, ianuarie, 6: Majestatea Sa Regele îl numeşte medic al Administraţiei Domeniilor Coroanei” (face numeroase deplasări în ţară pentru diverse probleme de asistenţă medicală). 1920 Devine membru al "Societăţii Scriitorilor Români". 1921: Activează ca subdirector al “Fundaţiei Culturale” (director, din 1922). 

 1921: Tipăreşte “Pârga” (Ed. Cartea Românească). Poezia “În grădina Ghetsemani” este înclusă în volum. Aceasta depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist, prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. 1922: Medic şi profesor de igienă la Institutul "Pompilian" din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea medicală în acest capitol al vieţii sale, mărturiseşte doctorul Constantin Daniel: "Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau (...) îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care, de multe ori, le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte". 

 1922: De la înfiinţarea “Cugetului românesc”, al lui T. Arghezi şi I. Pillat, Vasile Voiculescu publică aici poeziile din “Poeme cu îngeri”. 

 1922-1925: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Albina - rubrica "Sfatul medicului". Revista înfiinţează un cabinet în anul 1925, pe care doctorul Voiculescu îl conduce, iar singurul onorariu, indiferent de numărul prezentărilor, era un abonament la revistă. 1925, octombrie: Îi este conferită decoraţia "Crucea Meritului Sanitar, clasa I." pentru merite deosebite în activitatea depusă în domeniul sanitar. 

 1927: Tipăreşte “Poeme cu îngeri” (Ed. Cartea Vremii), volum prin care poetul ia cunoştinţă de prezenţa, aproape decorativă, a făpturilor lui Dumnezeu: de la dobitoc până la înger. 1927-1928: Editează la Craiova, cu T. Păunescu-Ulmu şi N. I. Herescu, revista “Pleiada”. Colaborează la “Cuget românesc”, “Viaţa literară”, “Insemnări literare”, “Dacia”, “Kalende”, “Luceafărul”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Viaţa Românească” etc. 

 1927-1944: colaborează la "Gândirea" lui Nichifor Crainic, unde, în nr. 7/1943, i se dedică un număr omagial. În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului au fost reluate de revista “Gândirea”, gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile literar-artistice naţionale în contextul nou al mişcării de idei din această epocă. Esenţială în această formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă (componenta ortodoxă a spiritualităţii naţionale). La aceasta se adaugă cultul limbii naţionale, al ideii de neam şi preocuparea pentru miturile identităţii naţionale şi ale continuităţii. 

 1927-1936: Semnează rubrici de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în revista "România administrativă": "Tribuna medicală", "Pagina medicală" sau "Leacuri". 

 1927: I se pune în scenă piesa "Măiastra fără inimă". 1928: Împreună cu publicistul Gh. D. Mugur, inaugurează o colecţie de popularizare - "Cartea vieţii" –, ce aborda o paletă largă de teme: economie, istorie, artă etnografie, igienă, medicină socială. (Lucrări publicate sub forma unor broşuri: “Boala cea nouă - Poliomielita acută sau paralizia copiilor” (în colaborare cu G.D. Ionăşescu, Bucureşti, 1927), “Sifilisul”- îndreptar pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi- (Bucureşti, 1930), “Tuberculoza” (oftica) (Bucureşti, 1930), “Cunoaşterea social-medicală a mediului. Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului” (Cultura Sănătăţii, Bucureşti, 1933), “Călăuza farmaciei căminului”, cu leacuri de întâiul ajutor pentru conducătorii căminelor culturale şi Igiena Satelor – în colaborare cu dr. Manoliu (Editura Fundaţiilor Regale), “Toate leacurile la îndemână” (Editura Fundaţiilor Regale, 1935), “Apăraţi-vă de boli”.) 

 1929-1930: Publică articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală în “Vatra”. 1930, ianuarie: medic-şef al Secţiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru. 

 1930: O informaţie circulă, la data când se scrie această biografie: “Ani de zile, specialiştii de la Biblioteca judeţeană au ridicat personalitatea lui Vasile Voiculescu la rangul naţional binemeritat şi recunoscut inclusiv de rege, în anii ´30”. 

 1931, mai: susţine conferinţe pe teme de educaţie sanitară la radio, redactează emisiunea săptămânală „Ora satului" şi iniţiază emisiunea "Sfatul medicului” - rubrică prezentă 50 de ani sub acest nume. Teme: “Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului”, “Apele minerale”, “Sângele”, “Buruienile de leac” etc. 

 1933: Tipăreşte “Destin” (Ed. Cartea românească), volum în care asistăm la confruntarea religioasă decisivă a sufletului cu trupul, în vederea atingerii desăvârşirii. Debutează în dramaturgie, pe scena Teatrului Naţional, cu drama “Fata Ursului”. Devine referent literar la Radiodifuziune. 1933-1938: Publică (în rubricile "Actualităţi medicale" şi "Spicuiri medicale") articole de interes public de strictă specialitate şi asistenţă medicală în “Farul căminului”. 

 1934: Publică, în revista “Azi” (a lui Zaharia Stancu) piesa într-un act “La pragul minunii”. Despre figura de autentic creştin avem descrierea scriitorului Vlaicu Bârna: “am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb; tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea, ca şi trăsăturile fine ale chipului său, o cuceritoare omenitate". Potrivit mărturiei aceluiaşi scriitor, marele poet a ajutat evrei în perioada conducerii antonesciene: "Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată în paginile «Gazetei literare» cum, în anii războiului, Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca să-i poată înmâna în secret o sumă de bani, obţinută de la Radio, pe un alt nume, pentru că scriitorii de origine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici la emisiunile radiofonice.” 

 1934-1946: Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat. 1935: În faţa studenţilor de la Teologie, Vasile Voiculescu defineşte credinţa drept mod de viaţă firesc: “Numai în credinţă ne putem crea un spaţiu de viaţă mai presus decât al târâtoarelor - arhitectură cu dimensiunile adâncirii şi înălţării în infinit.” (…) "Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie, şi de necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca reale... Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă, aşa cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să topească şi apoi să mă topească şi să mă transmută în alt metal. Dacă am încetat uneori a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira, când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată." 

 1937: Tipăreşte “Urcuş” (poeme). 1939, aprilie: Este medic-şef al Sectorului III Albastru, Bucureşti. Tipăreşte “Întrezăriri” (poeme) şi primeşte “Premiul pentru literatură” al Editurii Fundaţiilor Regale. Volumul "Întrezăriri" realizează o potenţare în taina ortodoxă a poetului, "cu lumina pe care aceasta o presupune, în zarea de albă întâietate, de feciorie cerească, pe care poetul o vede, o primeşte, o revarsă peste lucruri, peste sine şi peste oameni. E treapta de unde se întrezăreşte absolutul, de unde chemările pământeşti dispar, răpuse de tărâmul celălalt." „Întrezăriri” demonstrează orientarea autorului către un ideal de artă definit prin explorarea de noi şi noi modalităţi poetice. 

 1940, februarie: Director al Centrului de sănătate nr. 4, post din care demisionează în 4 decembrie 1943, pentru ca, la 11 decembrie 1943, să fie pensionat. 1941: Primeşte “Premiul Naţional de poezie”. 

1943: Tipăreşte teatru: "Duhul pământului" (conţine piesele “Umbra”, pentru care as primit Premiul teatrului Naţional, în 1936, şi “Fata ursului”, jucate pe scena teatrului Naţional din Bucureşti), "Demiurgul", “Gimnastică sentimentală”, “La pragul minunii” (capodoperă a dramaturgiei voiculesciene, jucată chiar la Paris). 

 1944: Ca proaspăt pensionar, tipăreşte "Poezii" şi participă la întâlnirile literare ale grupului „Rugul aprins", de la mănăstirea Antim (stareţ era arhimandritul Vasile Vasilachi). Asociaţia ,Rugul aprins" a fost creată de intelectuali ai vremii ca replică majoră la asasinatul spiritual ce se pregătea după 1944 şi pentru a rezista. Ea se baza pe rugăciunea inimii înălţată milosteniei domnului nostru Iisus Hristos şi urmărea ridicarea morală şi intelectuală a vieţii bisericeşti. Reuniunile aveau loc în salonul stăreţiei sau în biblioteca mănăstirii, în prezenţa a numeroşi scriitori, oameni de cultură şi monahi: Ion Marin Sadoveanu, Anton Dimitriu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloaie, arhimandritul Haralambie Vasilachi, părinţii Felix Dubneac, Andrei Scrima, Sofian Boghiu ş.a. Se intenţiona scoaterea unei reviste de spiritualitate românească, alături de acţiuni umanitare şi de încurajare a artelor, prin acordarea de premii. Mişcarea ,Rugul aprins" (Mentor Sandu Tudor) fusese alcătuită ca o asociaţie a cărei activitate consta în îndrumarea cu ajutorul unor monahi a unui număr de studenţi, care ar fi urmat, apoi, calea călugăriei, pentru a le fi, la rându-le, dascăli altora. În cartea sa, “Timpul rugului aprins”, Andrei Scrima, bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, îşi aduce aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: "Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală".  

1946 noiembrie, 22: soţia sa, Maria, moare pe neaşteptate, în urma unei hemoragii cerebrale, ceea ce îl va marca până la sfârşitul vieţii, amplificându-i însingurarea. Ion Voiculescu, fiul său, îşi aduce aminte de următorul dialog: "În ziua când a murit mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi, pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!». ”După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi, mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani“, a declarat fiul său, Ion Voiculescu (Adrian Nicolae Petcu –Revista Rost nr. 30 din august 2005). Poetul se închide într-o existenţă ascetică, albeşte, nu îşi mai tunde părul, nici barba, duce o viaţă de călugăr alb dedicat meditaţiei şi scrisului, o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale, capătă o înfăţişare de schivnic. Moartea soţiei, retragerea din viaţa publică şi refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti (de la “radio” fusese epurat; primeşte vizita lui Tudor Vianu, care înceacă ă-l convingă să accepte publicarea unor poeme sb auspiciile Noului Regim. Răspunsul poetului a fost unul categoric negativ - "Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un “nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede") sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Puţinii biografi ai lui Vasile Voiculescu afirmă şi ei că moartea fulgerătoare a soţiei, în 1946, l-a împins la un surghiun voluntar în odaia lui, la ruperea de contacte cu lumea exterioară. Respectivii biografi afirmă că Voiculescu îşi reproşa că nu şi-a îngrijit destul soţia, că a lăsat-o să se mistuie cu necazurile şi grijile vieţii până când a căzut. ”La bunica mea existaseră, bineînţeles, grijile vieţii. Grijile pe care le aduceau cu sine cei cinci copii şi ale traiului de zi cu zi. Pe lângă aceasta avusese un accident şi pierduse un ochi. Dar şi-a îndurat cu demnitate suferinţa. Iar Vasile Voiculescu nu cred că avea motive să-şi facă vreun reproş în privinţa căldurii şi a dragostei cu care a înconjurat-o. Bunica a fost marea lui iubire, singura iubire. Aşa încât e lesne de înţeles că moartea ei a fost o lovitură pentru poet. Dar ca această pierdere să fi fost cauza însingurării lui totale nu-mi vine să cred. Într-adevăr, în jurul lui Vasile Voiculescu se prăbuşea o lume. Că această prăbuşire a coincis cu stingerea bunicii este o simplă întâmplare”, a declarat Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului, într-un dialog cu Vasile Mănuceanu, publicat în revista “Totuşi iubirea”. Aşadar, începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, ultimii aproape 20 de ani în care, retras tot mai mult de lume şi adâncit în creaţia sa, nu va mai publica nimic („Capul de zimbru” este singura scriere în proză pe care autorul acceptă să o şi publice - 1946. (DE VERIFICAT DACA N-A PUBLICAT SUB PSEUDONIMUL SHAKERSPEARE, n.a.), ci va căuta şi va descoperi "jocul" cu Dumnezeu, cu iubirea, cu nemurirea, cu moartea în cele din urmă. In „Memoriile” sale, Mircea Eliade consemnează că în „Luceafărul” din Paris i s-a publicat poezia „Adio, libertate”, semnată Valeriu Anghel. Scriitorul şi-a blocat soba cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10-12 ani, timp în care a scris “Zahei Orbul”. 

 1948: Gruparea “Rugul aprins” este interzisă, fiind socotită “o organizaţie subversivă, unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, a atras o serie de elemente reacţionare din rândurile studenţilor şi i-a instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orînduirii de stat democratice din R.P.R." Călugării au fost surghiuniţi la alte mânăstiri, iar ceilalţi au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Procurorul militar a stabilit că “faptele tuturor inculpaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă, de uneltire contra ordinii sociale, întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat". 

 1948: Vasile Voiculescu scrie “Lobocoagularea prefrontală” - lucrare edificatoare pentru scriitor, dar mai ales pentru noul sistem, care tocmai se instala -, în care redă modalitatea cea mai brutală de spălare a creierului, printr-o operaţie ce viza centrii nervoşi ai neliniştii şi ai instigării la răzvrătire (creată de “Perfectul Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii”), cu scopul de a idiotiza conştiinţa de sine şi a se obţine un perfect şi mulţumit cetăţean, aliniat în muncă, fără ambiţii egoiste, râvnă către perfecţie sau visuri de mărire, “calm şi indiferent la emoţii”, într-o eră fericită, unidimensională (clasa comunistă). 1948, decembrie: Începe să scrie “Sonetele”. Până atunci textele lui Vasile Voiculescu au o temă exclusiv mistică. “Şi, dintr-odată, în versurile lui îşi caută şi-şi găseşte loc iubirea, iubirea carnală, iubirea, în varianta ei desprinsă din mitul androginului, pe care, adesea, îl face să se întâlnească şi cu poezia creştinismului.” 

 1954-1955, Voiculescu petrece mult timp în spital, suferind două operaţii de prostată. Se luptă din răsputeri cu suferinţa şi cu vârsta, îndură totul, iar pe patul spitalului scrie în continuare sonete. Pe 7 noiembrie 1955, internat fiind şi după operaţie, speriat şi totuşi dorindu-şi apropierea morţii şi simţindu-i în permaneţă aripa deasupră-i, poetul descoperă din nou iubirea: "Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă./ Culcai pe masă tâmpla... şi, aşteptând pieirea,/ Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea". “Mă scol din morţii zilei în fiecare seară,/ Când urc până-n mansardă, cum aş sui în cer... / Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;/ Eu, dezbrăcat de mine, universal, disper./ Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-nfioară”(1956) 

 1958, (Duminica Paştelui, noaptea de 4 spre 5 august): Vasile Voiculescu este arestat preventiv şi învinuit de “uneltire contra ordinei sociale şi crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Este forţat, prin mijloace specifice anchetelor din acei ani, să recunoască “desfăşurarea de activităţi ostile regimului din R.P.R", să ia asuprăşi “vina" de a fi scris “o seamă de poezii pe teme mistice cu caracter religios duşmănos”, că a participat la discuţii manifestându-şi duşmănos nemulţumirea că n-ar exista libertate.” In urma violenţelor psihice şi fizice Vasile Voiculescu îşi recunoaşte “vina" de a fi scris şi dat spre lectură un caiet cu poezii duhovniceşti, ca şi “crima" de a se fi întâlnit, periodic, cu cei ce aveau nevoie, ca şi el, de exerciţiul spiritului la lumina creaţiei. Ancheta a încercat să-l învinuiască de "activitate fascistă" pentru colaborarea cu revista "Gândirea" şi că ar face parte dintr-un "grup contrarevoluţionar", al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale, din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din “Rugul Aprins”, erau doar cercuri literare şi religioase. Unul dintre poemele lui Vasile Voiculescu care au devenit piesă la dosar şi capăt de acuzare: "Edera Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind, Isuse, către tine, iubirea-mi arzătoare; Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare. Împărtăşit tot timpul din seva ta fierbinte Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger, Ci,-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul milei sfinte, Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din Cer." Între anchetele din 5 şi 16 august 1958 apare în dosarul P/202 (vol. 2) un Certificat medical emis de medicul închisorii M.A.I. cu diagnosticul “cifo-scolioză dorsală traumatică", diagnostic ce confirmă starea unei coloane vertebrale frânte, prin lovire brutală. 

 1958, noiembrie, 8: După anchete interminabile şi chinuitoare şi respingerea recursului, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna, pentru “crimă de uneltire”, la 5 ani temniţă grea (pentru perioada: 05.08.1958 - 03.08.1963), 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii.  (O INFORMATIE NET SPUNE CA  A FOST CONDAMNAT LA 8 ANI!) A fost aruncat în temniţă din motive politice şi a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud, iar condiţiile grele din închisoare îi provoacă boala TBC la coloană şi devine imobilizat de boală. 

1960: martie, 17: Fişe medicale din penitenciarul Aiud relevă că deţinutul Vasile Voiculescu avea “distrofie în gradul III cu un ţesut muscular foarte redus dezvoltat", “colită cronică, tahicardie sinusală”, “boli infecto/contagioase: febră tifoidă, tifos exantematic, febră recurentă, hepatită epidemică, T.B.C. pulmonar stâng; sindrom cardio-vascular, colită cronică de fermentaţie, cistită cronică, apendicită cronică. Starea prezentă;: greutate 57 kg, inapt pentru muncă “.În temniţă era văzut ca „un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. (…) Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit“.Un fost deţinut politic spune despre Voiculescu: "Era impresionantă purtarea lui faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui, la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!" Întrebat uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» răspundea: «Asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»". In inchisoare a mai fost întrebat ce a iubit cel mai mult, arta sau poezia, iar el a răspuns: „Familia am iubit-o. Cel mai mult am iubit-o.” Părintele Adrian Făgețeanu scrie:

,,Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare…"

1962, mai, 2: Vasile Voiculescu este graţiat (decretul 291/1962), dar a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Aflat în Cişmigiu, într-o zi de primăvară, poetul se odihnea pe o bancă, iar porumbeii veneau şi-i ciuguleau din palmă. Prin preajmă se juca un copil. Zărindu-l, acesta a exclamat: « Bunicule, uite-l pe Dumnezeu! » 

 1963: Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trece la Domnul, doborât de boală, la vârsta de 79 de ani (Bucuresti, str. dr. Staicovici, 34). Este înmormântat la “Cimitirul Bellu”. (Intr-o poezie el scrie altfel “testamentul”: “să mă luaţi de unde voi fi fost căzut,/pe-un drum de seară sau în miez de noapte/ în satul meu pe umeri să mă duceţi”.) Ca o ironie a soartei, anul morţii sale coincide straniu cu anul în care urma să-i expire pedeapsa (3 august) de a fi scris şi dat spre lectură un “caiet de poezii duhovniceşti". A fost afectat de o tragică scădere a auzului, dar a suportat cu stoicism durerea… Durerea era, însă, doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine“. Cu câteva zile înainte de a se sfârşi, spunea familiei: "Nu mă ispitiţi, lăsaţi-mă să mor!" După moartea scriitorului, sentinţa de condamnare este casată. 

A fost înmormântat, aşa cum el a dispus ferm, în hainele cu care a părăsit pușcăria: îmbrăcat în zeghea zdrențuită și încălţat cu niște burlane scămoșate în loc de ciorapi.

 1964: Se tipăreşte postum "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare", creaţii elaborate între 1954-1958. Vasile Voiculescu a fost un admirator al lui Shakespeare. Ideea de a scrie sonete i-a venit în urma încercării de a traduce un sonet shakespeareian. Pătrunzând în substanţa sonetelor, Voiculescu a plăsmuit alte 90, numerotate în continuarea celor care i-au servit ca model, sugerând prelungirea spiritului Marelui Will. Ovid S. Crohmălniceanu crede că cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului şi infernului iubirii". 

 1966: se tipăreşte postum “Ultimul Berevoi” 

 1966: se tipăreşte, prin grija fiului său, Ionică, şi a lui Mircea Tomuş, "Povestiri" (2 vol.) şi “Zahei orbul” (roman elaborat între 1947- 1958) 

 1972: se tipăreşte postum “Pribeaga” (teatru) 

 1991: Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România a lansat o medalie comemorativă şi a dezvelit câteva plăci memoriale: în holul central al U.M.F. "Carol Davila" (Bucureşti), la dispensarul V. Voiculescu (Bucureşti), la Casa Memorială din Pârscov (Buzău), care adăposteşte cele peste şase mii de cărţi ale poetului. Casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov oferă posibilitatea vizitatorilor de a–şi crea o imagine sugestivă asupra evoluţiei în timp a scriitorului, bogata şi diversa lui activitate literară, publicistică şi editorială. Reconstituită între anii 1986-1988, după modelul vechii locuinţe, noua clădire a devenit casă memorială în 1996. Ulterior, colecţia s-a îmbogăţit cu lucrări şi obiecte donate de familie, cu mobilier recondiţionat şi completat cu piese specifice perioadei în care scriitorul a locuit aici. Sunt expuse documente personale – legitimaţii, brevete, acte de stare civilă şi de studii, teza de doctor în medicină; fotografii de familie; obiecte de colecţie (minerale, ceramică şi diverse obiecte din lemn); tablouri, desene, schiţe în creion şi tuş, acuarele, icoane pe sticlă; mobilier (pat, mese, dulapuri, piedestal, oglindă de perete); textile (covor, cuverturi, feţe de masă); obiecte personale – periuţa de dinţi şi ilicul folosite în timpul detenţiei, ochelari, schiuri; volume de poezii şi proză; patefon etc. Peste cele 200 exponate aflate în casa memorială, împreună cu alte obiecte şi documente aflate în depozitul Muzeului Judeţean Buzău, reprezintă un inestimabil fond documentar ce reflectă momente din viaţa şi activitatea renumitului scriitor, al cărui nume a fost atribuit Bibliotecii Judeţene din Buzău. În memoria sa, în curtea casei, la 13 octombrie 1974, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naştere, a fost dezvelit un bust din bronz, opera sculptorului Oscar Han. 

1991: Biblioteca Judeţeană Buzău primeşte numele “Vasile Voiculescu”. 

1993: Academia Română îl desemnează membru post-mortem.  

1994: Se tipăreşte volumul prozelor cu caracter religios „Toiagul minunilor” şi “Călătorie spre locul inimii”, volum ce include poezia “Nebunul” – “cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slavă ca îngerii, Laudă ca sfinţii, Nemurire ca martirii, Hrană ca pustnicii, doar nebunia de a-I fi totul.” Criticul Roxana Sorescu a editat, în trei volume, integrala operei literare a lui V. Voiculescu.2000 si ceva: mai multi cetateni ai Buzaului devin cetateni de onoare pentru activitatea lor dedicata lui Vasile Voiculescu (Sorin Frincu, Petcu s.a)
28 noiembrie 2020  :„Pe Vasile Voiculescu l-au luat într-o noapte, din casa ticsită de cărţile sale dragi. Avea 74 de ani şi era vinovat că scria poezie religioasă şi că primea oaspeţi împreună cu care discuta despre ortodoxie şi literatură. A stat 5 ani la Aiud, nu s-a plîns nici de foame, nici de puroaie, iar trupul îi ajunsese aproape numai duh. A făcut cancer şi l-au eliberat, să-şi mai vadă familia... Pe vremuri, bărbaţii acestui neam (Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu ș.a.) se duceau la război pentru o idee, făceau puşcărie pentru credinţă şi erau gata să moară pentru un semen. Acum se vaită la televizor că nu mai pot fura.” (Mihnea Măruţă)    
***”Era un om de o bunătate serafică pe care o arăta oricui;  nu critica pe nimeni şi înţelegea pe toată lumea”. Astfel îl evocau cunoscuţii. 

 

Într-un 27 noiembrie, se năștea marele poet mistic și medic martir Vasile Voiculescu.

Părintele Adrian Făgețeanu, arestat în „lotul Rugul Aprins”, odată cu poetul Vasile Voiculescu, alături de alte 14 fețe bisericești și intelectuali(Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Roman Braga etc.)spunea: „Nu o să mă crezi, frate, dar în închi­soare, am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo prețuiai tot darul lui Dumnezeu.Prețuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva se­cun­de, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii.Prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soa­relui), alături de mie­rea unei vorbe bune. În închisoare era ne­voie de hrană, dar, mai presus de toate, de cu­vân­tul lui Dumne­zeu”, mai spunea pă­rintele Făgețeanu. „Îmi amintesc că la Aiud îmi făcu­sem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calcu­lat data Paștelui și mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: «Hristos a Înviat!» și imediat, din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, «Hristos a înviat din morți, cu moar­tea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»! Răsuna Aiu­dul de chemarea speran­ței, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebunește prin curte și trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane și cereau întăriri. Erau speriați de glasurile noastre reunite, de forța spiri­tua­lă a credinței, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altci­neva nu le poate înțelege.Tăria pe care ți-o dă Dum­nezeu ar fi una din ele. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață”.

 

La rândul său, pastorul Richard Wurm­brandt, care a scris o carte sugestiv intitulată, „Cu Dumnezeu în subterană”, arăta: "Într-o celulă imun­dă ca o vizuină, am des­coperit că fiecare credincios găsește în credința în Dumnezeu o fericire adâncă, copleșitoare, cum nu se mai află în lume alta. Când am ieșit din închi­soare, mă simțeam ca un om care a urcat pe vârful celui mai înalt munte”. Temnița comunistă, o tem­niță a trupului și a minții, a devenit, astfel, loc de naștere al unor martiri, la întâlnirea oamenilor cu îngerii lui Dumnezeu. Intoarsă din pușcărie, o femeie dintr-un sat făgărășean l-a întrerupt pe preot, când acesta vorbea despre iad, spunându-le celor adunați în biserică: "Oameni buni, iadul nu-i acolo unde spune părintele, ci unde am fost eu”. Din cauza Securității, știm mai multe despre iad. Precum și că în acest iad s-au născut martiri. Unul dintre ei a fost marele poet Vasile Voiculescu. Transportat spre Aiud, la finele anului 1959, un lot de deținuți a ajuns la destinație după o călătorie epuizantă, de două zile, cu trenul, într-un vagon căp­­tușit cu tablă, lipsit de aer și înghețat de ger. Ca hrană, deținuții, legați cu că­tușe de fier la mâini și la pi­cioa­re, au primit câte o felie de slănină sărată, una de marme­ladă și o felie de pâine. Apa le-a lipsit, iar setea a fost chi­nuitoare. La sosire, au fost azvâr­liți cu brutalitate afară, prăbușindu-se pe terasa­ment. Printre ei se afla și poetul Va­sile Voiculescu, trecut de 74 de ani, care fusese ares­tat cu un an îna­inte și condamnat la 5 ani de temniță grea, pentru că scri­sese poezii „cu conținut mistic-reli­gios”. Unul dintre deținuții care i-au fost alături în aceas­tă că­lătorie își amintește: "Eram împinși din tren și cădeam ca sacii, lângă calea ferată. A căzut și poetul Voiculescu, dar peste un altul, așa că s-a mai atenuat șocul loviturii. Ajunși, în sfârșit, pe coridorul de intra­re în penitenciar, țin minte că un preot și Vasile Voiculescu și-au făcut cruce, mulțu­mindu-i lui Dum­nezeu că au scăpat cu viață. Văzân­du-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voicu­lescu l-a înjurat, învinuindu-i pe amândoi:  "Vă ru­gați lui Dumnezeu să murim noi?”.

 

Supraviețuind închisorii, în anii ‘70, preotul Iorgu Ionescu a căutat-o pe Gabriela Defour, fiica poetului, pentru a-i relata despre cele îndurate de Vasile Voiculescu la Aiud:  "Nu poți uita anumite momente. Ne scoteau și pe noi, la o săptă­mâ­nă-două, într-un solar, afară, câteva minute. Dânsul nu putea merge. 

- Părinte, zice, aș ieși și eu, să mai văd soarele o dată. 

Noi nu ve­deam soarele, eram într-un întuneric perma­nent. 

- Domnule doctor, las’ că vă iau eu! 

L-am luat în brațe, l-am dus afară, l-am așezat jos, în solar, și noi ne plimbam. M-a pedepsit pen­tru asta un nenorocit de sergent-major. Se duce la dânsul: 

- Mai trăiești, mă, mai tră­iești? Și-i dă cu cizma.

- Mai trăiesc, dom­nule sergent-major. 

Părin­tele Iorgu nu și-a putut reține replica la vederea scenei: 

- Tinere sergent-major, cum dați cu cizma așa, într-un om bătrân? Nu știți cine este dumnealui, nici nu puteți să știți vreodată!”

(Reproduceri după Marian Zidaru)

 

 

 

In Memoriam- vasile voiculescu, rugul aprins

Cum l-au ucis pe Sfantul Vasile Voiculescu

„Sfantul” Vasile Voiculescu medic, prozator si poet – candva, la liceu se studiau operele sale, „Lostrita” sau „Ultimele sonete” – a fost saltat de comunisti pe cand avea 74 de ani. A fost acuzat ca pastrase legaturi cu intelectualii din „Rugul Aprins” si trimis la inchisorile de la Jilava, ori Aiud. La ultima a fost batut crunt, cu bocancul in cap, in timp ce era intrebat: „Bosorogule, mai traiesti?” S-a stins din viata la un an dupa ce a fost eliberat…

L-au saltat in noaptea de 4 spre 5 august 1958. Avea 74 de ani. L-au bagat in lotul „Teodorescu Alexandru si altii”. Scurt, l-au acuzat ca a pastrat legaturi cu intelectualii care, odinioara, facusera partea din faimoasa organizatie culturala „Rugul Aprins”, asa ca l-au trecut la „uneltire contra ordinii sociale”, prevazuta si pedepsita de articolul 209 din Codul Penal. Au mers mai departe, punandu-i in carca apartenenta la „activitatea fascista”, pentru colaborarea cu revista „Gandirea”, i-au trecut la dosar participarea la „grupuri contrarevolutionare”. Pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucuresti, prin sentinta nr. 125 il condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temnita grea si la cinci de degradarea civica. Urmatoarele destinatii: Jilava si Aiud…

Medic decorat pe frontul Primului Razboi Mondial

Vasile Voiculescu se nascuse in noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884. Termina Facultatea de Medicina in 1909 si-si sutine, anul urmator, teza de licenta, in chirurgie. „Devoreaza”, in acelasi timp, literatura romana si pe cea franceza. Il citeste pe Schopenhauer, citeste Upanisadele, Scripturile Hinduse. Participa, ca medic, la Razboiul de Reintregire (primeste decoratia „Steaua Romaniei cu spade”), apoi il gasim profesor de igiena la Institutul Pompilian din Bucuresti si sef al Circumscriptiei 12 medical din Capitala.

„Ceea ce izbea in persoana lui Vasile Voiculescu era bunatatea serafica pe care stia sa o arate orisicui: nici nu critica pe nimeni, nu gasea defecte nimanui si nu blama pe nimeni, afland intotdeauna scuze si intelegandu-l pe fiecare. Simpatia pe care o arata pentru fiecare bolnav pe care il consulta era lesne receptata de pacientii lui, care il adorau. Ii examina cu atentie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de imbarbatare si nu uita niciodata sa le lase un mic dar, fie in bani, fie in alimente sau imbracaminte”, spuneau colegii. Este botezat „Medicul fara de arginti”.

Debuteaza in „Convorbiri literare” cu „Dorul”, iar in 1916 ii apare volumul „Poezii”. Piesele sale ii sunt puse in scena la radio, devine director al Fundatiei Culturale. La 22 noiembrie 1946, sotia ii moare de hemioragie cerebrala. Viata i se schimba. Se sihastreste, mai face doar mici plimbari prin Cismigiu. Isi blocheaza soba cu carti si nu mai aprinde focul in ea vreme de un deceniu. Tot atunci frecventeaza cercul religios „Rugul Aprins” (denumit si „Grupul de la Manastirea Antim”), unde leaga prietenii cu minti luminate: parintele Agaton Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Benedict Ghius, Andrei Scrima. Organizatia este interzisa de catre comunisti, in 1948.

 

Vasile Voiculescu, asa cum este cunoscut din manualele de literatura

Dupa 10 ani, Vasile Voiculescu este arestat. Are 74 de ani. Despre comportamentul sau in temnitele comuniste spau pastrat cateva mprturii valoroase. „Eram istovit de puteri, iar in salon era liniste. […] Dupa o vreme, cand m-am trezit fara sa ma pot misca, am rotit doar ochii prin incapere incercand sa ma familiarizez cu locul. Am zarit atunci intr-un pat din coltul salonului, un batran cu parul alb, purtand parca o aura de sfant”, scrie istoricul Vasile Boroneant. Asa avea sa i se spuna la Aiud: „Sfantul”. Este batut non-stop. Contracteaza TBC la coloana si este aproape imobilizat. Dar nu scapa de bataie. Distractia preferata a gardienilor era sa-l intrebe, dis de dimineata: „Bosorogule, mai traiesti?” „Traiesc, tovarase sergent!” Si, pac, urma un bocan in cap! „Acolo, printre detinutii care veneau de la Bucuresti, m-a impresionat figura de Crist a unui om varstinic cu care am intrat in vorba. Tarziu aveam sa aflu ca omul acela plin de blandete si bunatate era marele scriitor Vasile Voiculescu”, noteaza si Aristide Dobre. „Era sumumul de sublimare al fiintei umane!”

vasile voiculescu, antonie plamadeala, andrei scrima

 

Este schingiuit pentru a spune „tot”. „Nu pot scrie poezii pentru regim si nu voi face asta niciodata”, le spune. Este eliberat pe 2 mai 1962, dupa patru ani de chin si batjocura. Dar „Sfantul” Vasile Voiculescu nu mai poate merge. Ajunge acasa. Familiei nu vrea sa le spuna nimic despre anii de chin de la Jilava ori Aiud. „Mai bine sa nu stiti”.

Se apropie de opt decenii de viata, iar anii de temnita grea isi spun cuvantul. Dupa eliberare nu mai traieste mult. Il cheama, langa pat, pe Ionica, fiul sau. „Ionica, eu mor! Mor! M-au omorat. Nu le dau nimic!”, sunt ultimele sale vorbe. Trece la Domnul in noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963.

Postum, in 1970, ii apare o capodopera, „Lostrita”, in volumul „Iubire magica”. Prea putin si prea tarziu…

 

Vasile Voiculescu (stanga), alaturi de Antonie Plamadeala (viitorul Mitropolit al Ardealului, 1982 - 2005) si de Andrei Scrima, in curtea Manastirii Antim.-Foto 1

 

 

 

Sfinții Închisorilor

 „Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu” – interviu cu părintele Roman Braga

Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.

Nicolae luga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări?

Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.

N. I..: 2000 de preoţi ortodocşi….

R. B.: Ortodocşi, da, pentru că prea mult se face tapaj că numai preoţii greco-catolici au făcut puşcărie. Nimeni nu vrea să spună că 13 episcopi ortodocşi români au fost daţi afară şi Sinodul schimbat după ce a venit guvernul comunist la putere. Închisorile ca închisorile. Dar după aceea nu mi-au mai dat voie să stau nici în Bucureşti, nici în Iaşi, unde eram preot înainte. M-au exilat, ca să spun aşa, din fericire, în Ţara Oaşului, la Negreşti.

N. I.: Aţi spus că “din fericire” aţi venit în Oaş. De ce din fericire?

R. B: Pentru că eu m-am ocupat foarte mult de creştinismul pre-creştin al poporului român. Impresia mea a fost că poporul român are o trăsătură ascetică. Şi sunt călugăr, sunt foarte sensibil la viaţa monastică. Am descoperit că dacii, strămoşii noştri sunt pe Columna lui Traian, cu sumanele lor fără mâneci, cu toate obiceiurile lor.

N. I.: Concret, unde aţi trăit?

R. B.: Am fost exilat, pot să spun, pe postul doi de preot, la Negreşti, pe când era protopop Ioan Ursu. N-am putut să stau mult la Negreşti, pentru că am înfiinţat un cor de copii. După toate puşcăriile, nu m-am lăsat de educaţie. M-au chemat la raionul de partid, dar nu m-am dus niciodată. Eu i-am invitat; Sunt o instituţie şi, dacă vor să vorbească cu mine să vină la biserică. Până când, într-o noapte m-au răpit. Au tăiat telefonul protopopului, au venit cu un camion, mi-au încărcat bagajele şi m-am trezit în comuna Sârbi, dintre Oradea şi Marghita, unde, tot aşa, am reparat o biserică neterminată. Şi m-am trezit cu un paşaport, ca să plec în Brazilia.

N. I.: Aţi fost expulzat deci din România…

R. B.: Expulzat, da, din ţară. Asta s-a întâmplat în 1968. Am plecat în Brazilia.

N. I.: Anterior aţi fost implicat într-un proces şi condamnat. În care proces şi cu cine?

R. B.: Eu n-am stat numai în închisoare, ci am stat şi într-un fel de concediu de 5 am de zile. În prima închisoare am stat pentru că am fost profesor de literatura română la Liceul “Titu Maiorescu” din Bucureşti. În 1948, când a venit guvernul comunist, am primit nişte directive ca sa interpretăm toată literatura română în sens marxist. N-am vrut să mint copiii şi nu m-am supus. Atunci m-au luat. Am fost la Canal şi la Piteşti. Am trecut prin toată urgia Piteştiului.

N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?

R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat. Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’’ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.

N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?

R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.

N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?

R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de „poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.

N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…

R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a făcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.

N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?

R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt: „Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.

N. I.: Cât timp aţi fost închis, în total?

R.B.: În total, 11 ani : cinci în prima şi şase în a doua închisoare.

N. I.: În S.U.A. când aţi ajuns?

R. B.: Am stat patru ani în Brazilia la două colonii româneşti: Rio de Janeiro şi Sao Paulo. M-a chemat Valerian Trifa, care era episcopul românilor din America, nepotul lui losif Trifa, întemeietorul “Oastei Domnului”. M-a chemat pentru că avea nevoie de mine; şi am stat 7 ani cu dânsul şi cu IPS Nathaniel, la “Vatra Românească”. De acolo am fost la câteva parohii până când am ieşit la pensie şi m-am retras la mănăstire.

N. I.: V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi memoriile?

R. B.: Ăsta e un păcat al meu: când întreabă cineva, vorbesc mult, prea mult. Dar când scriu… m-am gândit că ar trebui. Dar am un proiect care e în sertar: “prolegomene la o teologie românească” pentru că noi avem nişte trăsături româneşti în ortodoxie, care este universală, dar care e trăită de fiecare neam prin dimensiunile existenţiale ale neamului respectiv.

N. I.: Nu ar fi mai practic să staţi la o discuţie şi să se înregistreze?

R. B.: Mai practic, dar dacă ar fi cineva inteligent să-mi pună întrebări, ar fi mai folositor.

Primul volum care a apărut a fost făcut aşa. Era un călugăr teolog, Dinu Kruger, Dumnezeu să-l ierte, care ştia să pună întrebări. Şi primul volum care a fost remarcat în lume a fost “Descoperirea universului înterior”. Este un dialog între mine şi acest mare teolog, care era mai mic ca vârstă decât noi, cei din jurul “rugului aprins” – 1945-1948.

N. I: Cum ar fi structurată o prolegomenă la o teologie românească?

R. B.: Vedeţi, Tertulian, un mare apologet din nordul Africii, spunea că omul este născut să fie creştin. Sufletul este creştin de la natură. Rădăcinile noastre creştine sunt împăgânite totuşi: Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu trebuie să dispreţuim nici un popor. Am început cu istoria noastră precreştină, cu proto istoria românească în care părinţii noştri erau monoteişti. Arheologii nu au descoperit nici o statuie a vreunui zeu în toată Ţara Românească. Nu l-au reprezentat pe Dumnezeu ca idol. Ei au crezut într-un singur Dumnezeu. Îl adorau pe vârful munţilor, cum s-a văzut la Grădiştea. Marele preot, cum era Deceneu, era un ascet, trăia într-o peşteră. Pe urmă istoria spune că i-ar fi urmat lui Burebista la tron, iar preoţii erau celibatari, nu erau căsătoriţi. Trăiau o viaţă spirituală intensă. Credeau în viaţa viitoare. Trimiteau soli la Dumnezeu prin suliţi…

Ei bine, toate lucrurile acestea s-au transmis în istoria creştină. Cel mai mare mister al istoriei românilor este că ei nu ştiu când au devenit creştini. Aşa s-a potrivit de bine religia proto părinţilor noştri cu creştinismul, încât au devenit creştini pe nesimţite. Ascetismul nostru este ascetismul dacilor care aveau pustnici ce trăiau în munţi, în peşterile noastre carpatine. Aşa că aceasta este o continuare a tradiţiilor în formă creştină. Aceasta ar fi o idee, să zicem, care ar însemna un capitol.

N. I.: Alt capitol?

R. B.: Alt capitol este, sigur, folclorul român creştin. Tradiţia noastră creştină care se găseşte de fapt la sat. Intelectualul este un om sofisticat şi mentalitatea lui este mentalitatea universală a intelectualului. Dar ţăranul român păstrează într-însul o mare adâncime a credinţei în Dumnezeu, exprimată în formă folclorică, şi în forma mitului. A apărut de curând “Mitologia românească” a lui Mircea Olinescu. Este ideea noastră, a poporului român, despre mântuire, despre îngeri, despre neamuri, despre Ileana Cosânzeana şi Muma Pădurii. Toate lucrurile acestea, deşi sunt populare, în basmele noastre, se găseşte adevărata concepţie a românilor despre Dumnezeu. Viaţa fără moarte se găseşte în basmele şi poeziile noastre, în balade. O să-i blesteme Dumnezeu pe folcloriştii români dacă nu le reînvie. Şi nu le aduc din nou, pentru că tot ce avem noi intelectual creat, dacă nu este inspirat din popor, dacă nu are rădăcinile în spiritualitatea populară, nu este autentic. Eu îl admir pe Enescu, dar nimeni nu se interesează de Oedip, pentru că este o temă tratată de mulţi. Dar noi prin Enescu am pierdut o ocazie. Dacă ne dădea un Burebista, un Deceneu, ceva al nostru, rămânea în istorie cu mult mai mult.

N.I.: Dintre ideile pe care le discutăm acum, ce aţi scris, ce aţi publicat?

R. B.: Numai articole izolate. În al doilea volum pe care l-am scris sunt articole izolate pe care le-am publicat în presa română, în special în “Cuvinte româneşti”de la Toronto.

N. I.: Nu v-aţi gândit la o sinteză care să fie tipărită şi difuzată în ţară?

R. B.: Dacă mă ajută mintea, că eu sunt la 82 de ani, şi le spun la maicile unde sunt, că dacă o iau razna să nu vă mai uitaţi la mine, dar desigur că, dacă mă ajută mintea, m-am gândit la o sinteză. Cum spuneam, e mai bine dacă mă întreabă cineva, decât să o scriu eu.

N. I.: Noi dorim să vă dea Dumnezeu sănătate, dorim să vă duceţi acest proiect la capăt.

Şi, poate, când o să reveniţi în ţară, o să ne mai întâlnim. Vă mulţumim.

(Interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 841-844)

text via https://fericiticeiprigoniti.net

Mircea Costache: ”Ion Nicolescu a vizitat biblioteca din Parscov de unde a împrumutat romanul ”Voi de colo de la Biaritz”, de Ion Nicolescu, evident nu spre lecturare ci pentru că nu mai avea nici un exemplar de multă vreme. Și uite așa, dacă tot nu l-a premiat nimeni niciodată în Buzăul natal, s-a premiat singur cu propria carte, cu prilejul Zilelor Voiculescu, la care ținea mult, numindu-l "un poet cu mult Doamne-Doamne", arătând cu degetul spre cer.