n.c.

 

Am citit toată cartea lui Nicolae CiucăArticol scris deBTIPublicat pe data de 09-09-2024

 Comentarii Am citit cap-coadă cartea lui Nicolae Ciucă fără mari așteptări, cu speranța că ea va dezveli măcar un strop din personalitatea celui care conduce un partid de guvernămînt și țintește președinția țării. Din nefericire, mult așteptata carte e chiar mai puțin decît a fost „Pas cu pas” a lui Iohannis, din care tot am aflat vreo două-trei idei prezidențiale. Compunere de clasa a opta parcă altoită cu ChatGPT și cu adaos de rapoarte guvernamentale, talmeș-balmeș de metafore juvenile și limbaj de lemn scînteist, cam asta e cartea candidatului, pentru care s-au cheltuit milioane de euro.Oroarea a venit abia odată cu lansarea ei într-un cadru halucinant, ieri, la Prima TV.  Volumul scris de un general al armatei române, fost premier și posibil viitor președinte, conținînd relatări despre viața sa, activitatea militară și politică plus viziunea de președinte s-a lansat într-o emisiune cu mîncare, băutură și lăutari țigani. Kusturica și-ar fi tras un glonț în cap, ce să spunem.„În slujba țării” are cca.100 de pagini relativ citibile, în care generalul își descrie viața personală, începînd cu vîrsta de trei ani. Accent pe familie, dar complet lipsit de profunzime.În afara unor metafore aproape hilare ținînd cont de autorul lor, scriitorul Ciucă nu reușește să creioneze autentic niciun personaj dintre cele care i-au marcat. Dacă facem abstracție de construcțiile literare menite să releve har scriitoricesc, Ciucă ne prezintă doar un soi de dare de seamă asupra bunicilor, străbunicilor, părinților, fraților, soției ori copilului.

 

Generalul execută, cum se spune în armată, programul de informare asupra familiei și originilor sale și nimic mai mult. Nici o minimă emoție transmisă, în ciuda eforturilor vizibile.

Analizată la rece, aceasta parte „umană” a cărții pare scrisă de un ghostwriter care a avut discuții prea puține și prea pe fugă cu eroul cărții, așa că a trebuit să improvizeze mult.

Mesajele generalului stîrnesc un pic confuzie, vorbind de străbunica sa cu „ochi întunecați și strălucitori”, ori de faptul că el însuși e un om mai puțin obișnuit, chiar atipic, dar mai apoi aflăm în mai multe rînduri că e doar un om ca toți oamenii.

Ambele nu prea se poate; dincolo de asta, urmărind efortul scriitorului de a se prezenta preponderent un om simplu, din popor, care oricare altul, nici mai bun, nici mai rău șamd, te întrebi în mod legitim de ce vrea, atunci, să fie președinte? Liderii de țară trebuie prin definiție să fie orice, numai oameni obișnuiți, ca oricare alții, nu.

Prezentăm cîteva extrase din cartea popularizată luni de zile pe banii statului, adică ai cetățenilor români:

„Viața fiecărui om este, în felul ei, o poveste”.

„Ceea ce îmi doresc să prezint în cartea asta e omul din spatele numelui și al imaginii publice. Un om mai puțin obișnuit, chiar atipic, nu mă feresc s-o spun, intrat în politică într-un context provocator, atipic la rândul lui”.

„Sunt un om ca toți oamenii, născut în ziua de 7 februarie a anului 1967 și botezat Nicolae”.

„Butucii de viță se înșirau frumos rânduiți în linii paralele, desfăcându-se în vrejuri care se împleteau pe araci. Via producea atât struguri albi, cât și negri. Imaginea boabelor, când soarele începea să se ridice, mai ales când se culegeau strugurii târzii, cu lumina multiplicându-se pe picăturile de rouă, o păstrez în memorie cu atâta acuitate, încât la revederea ei în gând simt mirosul aerului dulce care parcă mi se lipește de degete”.

„(Străbunica) Avea ochii întunecați și strălucitori, de parcă toată lumina se adunase în ei.”

„Sufletul este un mic univers care își are regulile lui, dintre care unele seamănă cu cele ale marelui Univers. Cum ar fi, de pildă, expansiunea lui, creșterea distanțelor dintre locuri și amintiri, odată cu trecerea timpului. Ceea ce însă omul are, spre deosebire de spațiile interstelare, e puterea de a retrăi, putere care îl poate reîntoarce în timpul începutului.”

„Îmi place să cred că ceva din comportamentul meu de acum, răbdător și lipsit de stridențe, se datorează și deprinderii  pescuitului, împăcarea pescarului cu undița lui, deasupra undelor liniștite sau mereu curgătoare.”

„După ploaie, când prin rigole se adunau pârâiașe repezi, plescăiam cu tălpile goale prin băltoace, stropind în jur și bucurându-ne de stropii care veneau spre noi ca un ecou al ploii. Dar cel mai mult îmi plăcea să merg desculț prin iarbă, senzația răcoroasă și caldă în același timp că fiecare pas e o mângâiere.”

„La urma urmei, fiecare moare doar pentru sine și trebuie să fie autentic în clipa aceea.”

„Pe prietena mea o chema Maria Cristina. Țara noastră se numește atât de frumos Grădina Maicii Domnului. Mă gândesc, păstrând proporțiile, că familia mea poate fi socotită, într-un  anume fel, o grădină a Maicii Domnului.”

„Pe vremea aceea, discotecile nu se deschideau târziu, în noapte, ca azi, încât și cei ca mine, chemați de trâmbița stingerii, aveau timp să se bucure. Cum zice Ecleziastul: Pentru toate există o vreme; și orice lucru de sub cer are timpul lui.”

„Am sentimentul, uneori, că absențele întăresc cel puțin la fel de mult o relație ca prezențele.”

„Crestele munților noștri sunt împădurite,  încărcate de vegetație.”

„Nu s-au inventat încă armele care să lupte împotriva celor care nu se tem de moarte. Pe lângă că era invizibil, dușmanul era și lipsit de teamă.”

„Dacă aș fi fost nemuritor, aș fi spus că, prin mine, vorba poetului, veșnicia s-a născut la sat.”

„Copilul care am fost și copilul din mine se zbenguie veseli în curtea noii noastre case din Balotești.”

„Cu tristețe în suflet, am înțeles că acea campanie electorală a anului 2020 a însemnat, oarecum, despărțirea de copilărie.”

Liberalii au ucis copilul din Ciucă, fi-le-ar rușine.

Tot în carte generalul povestește și cum a executat ordinul, deși era rugăminte, după ce promisese public că „nu va intra în politică”:

„Perioada care a urmat, pînă la demiterea Guvernului prin moțiune de cenzură, a fost dificilă pentru mine. Ea s-a încheiat la sfîrșitul lui octombrie al aceluiași an, cînd am primit un telefon de la Președintele României prin care mă întreba dacă sunt de acord să trec în rezervă și să devin ministru al Apărării. Președintele e comandantul forțelor armate și, chiar dacă ceea ce îmi adresa era o rugăminte, venită din partea dumnealui, era un fel de ordin, nu puteam să refuz”.

Interesant de remarcat, în toată cartea, Ciucă nu suflă un cuvințel despre cariera militară – extrem de controversată – a soției sale. Cristina Ciucă e prezentată strict ca soție de ofițer, mamă de copil, gospodină, dar nimic despre statutul ei de milităreasă cu grad de locotenent colonel atît de dubios obținut. În egală măsură, Ciucă alocă parcă mai mult spațiu străbunicii Anastasia decît unicului său copil.

Generalul evită complet subiectul viața în comunism, cu excepția unei vagi referiri menite să-i scuze pe cei care au făcut compromisuri în acele vremuri. Nimic despre Securitate, despre lipsuri. Și mai ciudat, el nu scrie decît cîteva rînduri despre revoluția din decembrie 1989, cînd atît el, cît și tatăl său, militari amîndoi, fuseseră chemați de urgență la unități.

O anume amnezie îl lovește și în cazul evenimentelor din Irak, care i-au adus statutul de erou: relatează puțin, fără amănunte și, interesant, fără a preciza data exactă a bătăliei, deși în alte situații își amintește perfect zilele.

Partea a doua a cărții zugrăvește trecerea sa de la militar la politică; evident, nicio referire la celebrul său angajament în baza onoarei de militar că nu va intra în politică. În fine, ultima parte e un soi de program prezidențial, de o banalitate înfiorătoare, practic un text care poate fi încropit rapid cu ajutorul google search și nimic mai mult. Toate platitudinile din discursurile și angajamentele politicienilor români se regăsesc și aici.

Dacă ar fi existat o singură idee consistentă, sau originală, trebuie că ar fi murit de singurătate în noianul de plicticoase angajamente ciuce.

Cu adevărat șocantă a fost modalitatea de lansare la apă a cărții. Nu în vreun lăcaș de cultură, vreo mare librărie ori la sediul editurii, nu la parlament ori la sediul PNL, nu în prezența unor personalități de tot felul, nu cu sesiune de autografe și discurs al autorului de primit cu aplauze etc.

Nu.

 

Ciucă și-a lansat cartea de general și de viitor președinte pe malul bălții, la restaurantul lui Mircea Dinescu, alături de care a gătit bucate, dovedind o măiestrie mult peste cea a lui Liviu Dragnea, totul stropit cu vin și cu fundal sonor asigurat de lăutari țigani care i-au cîntat cu foc „La calul bălan”, „Nu mi-e ciudă că trăiesc, mi-e ciudă că-mbătrînesc”, „Toți militarii cînta, numai Ionel plîngea”, „Nu-mi mai ia pistolul foc” șamd.

Sufocat de limbarița cunoscută a poetului, Nicolae Ciucă abia a reușit să îngaime cîteva vorbe despre cum nu trebuie pus ulei peste roșii la grătar etc, în timp ce toca cu îndemînare ceapă, de-ai fi zis că în armată a păstorit popota, iar biata sa carte, adevărata eroină a momentului, zăcea abadonată pe un sul de hîrtie de șters pe mîini, pe masa de gătit. Aproape simbolică alăturare, am spune. Din cînd în cînd, prin cadru se perinda, țanțoș și pofticios, un maidanez.

 

E vizibilă de ceva vreme strategia liberalilor  de „împachetare” a candidatului Ciucă în ambalajul politicianului complet diferit de Klaus Iohannis: om simplu, din popor, care apreciază fasolea „teci” și nu gătitul molecular, pescuitul pe baltă și nu golful, care nu are șapte case, ci abia răzbește să plătească facturile la una singură, care a fost peste hotare să lupte, nu să se relaxeze, care vorbește deschis despre familie și nu și-o ține la secret un deceniu, precum actualul președinte și tot așa.

Cine își imaginează că așa-zisa bășcălire a lui Ciucă de către regizorul liberal Tudor Giurgiu prin campania „Un pălmaș din talpa țării” nu a fost parte a acestei strategii e naiv.

 

Mai rămîne, însă, ca această strategie să și prindă, lucru de care mă îndoiesc, sincer.

Mai degrabă aș spune că, dacă au vrut să-i facă lui Ciucă praf și bruma de imagine care-i mai rămăsese, au reușit cu brio.

Text preluat de pe Canal 33, cu acordul autorului.

Ion Cristoiu, de la o opinie la alta

Ziaristul Ion Cristoiu are păreri contrare despre aceeași carte, la diferență de câteva zile:

„Este o carte de memorii foarte bună. Partea cea mai bună e în care el vorbește de copilărie, de sat…e foarte bună, se vede că e scrisă de el. Prima parte m-a surprins dacă vreți să mă credeți, sunt scene chiar frumoase, chiar literare, descrierea satului, cu tradiții.”, scria acesta la 6 septembrie 2024, pentru ca la 9 septembrie să-și reevalueze propria opinie:
„Asta nu e carte, e obiect, e o lingură de lemn!”.

Viorel Ilișoi, președintele Grupului Reporterilor Independenți, desființează efectiv scriitura generalui pe care o numește „carte penibilă”, pentru ca în final să concluzioneze că nu e nici măcar o carte!

„A ajuns și la mine PDF-ul cărții lui Ciucă, plagiatorul, cu învățăturile ciuce. Am răsfoit-o și mi-am dat repede seama că asta nu e plagiată din două motive:

1. nu există carte la fel de proastă din care să fi copiat

2. nu pare scrisă de el, ci de mai mulți (se văd diferențele), e o adunătură lălâie de texte însăilate de alții (opinie exprimată și de Florin Iaru, nu se putea să-i scape lui asta).

O singură pagină dacă citești, sperând că nu te vei juli în așchiile limbajului, îți moare pasiunea și începe să-i pută cadavrul.

Cartea e penibilă. E sub nivelul unei compuneri școlare (în afară de întindere: sunt 246 de pagini de scârțâială lemn pe lemn).

Ici-colo, autorul sau autorii, oricare ar fi el/ei, strecoară câte o figură de stil scremută, să aibă expresii frumoase, să sune bine: un car rămas fără boi, aceștia fiind confiscați de comuniști, rămăsese stingher în curte, cu lemnul albit ca scheletul unui pește gigantic.

Cu toate aceste opinteli stilistice, cartea e scrisă chiar mai prost decât lucrarea de doctorat a Codruței Kovesi (am și PDF-ul ei), dacă vă puteți închipui așa ceva!

Nu e cazul să judecăm apariția asta ca pe o carte, căci nu este, deci nu operează criteriile obișnuite. E o lucrătură (mult zis lucrare) electorală făcută pentru proștii care nu citesc, dar votează dintr-un fel de snobism doar pentru că au cartea asta în bibliotecă, eventual cu autograf de la plagiator.

Judecată așa, ca obiect cu funcție electorală (asemenea găleților, gecilor, brichetelor, uleiului și zahărului), ar putea să aibă o anume eficiență, mai ales că lucrează la asta și miile de panouri publicitare care împestrițează tarlalele din toată țara, plus corul lăudătorilor din presă și al lingăilor de partid. Și atunci, fiind doar un instrument electoral, cheie pentru mințile încuiate, pe noi, cititorii, nu ne interesează. Dar așteptăm cu interes legitim ca plagiatorul Ciucă să-și desecretizeze lucrarea de doctorat, să vedem și noi , de data asta ca simpli cetățeni, dimensiunea imposturii.”, a comentat Ilișoi, pe contul său de Facebook.

Costi Rogozanu Despre Ciucă, cărți, eroism, dar și despre cum e suspect că toată lumea dă în el.

te miri ce neprietenoși sunt oamenii din Afganistan și nu te întrebi de ce? Apropo, e un pasaj de un mare umor negru involuntar, despre luptele din Irak: „Armata Română a fost nevoită să execute foc, nu ca să cucerească, ci pentru a se apăra în fața unui inamic greu de observat”. Ciucă își apăra patria în Irak, nu o ocupa.
După materialul celor de la Recorder care au întrebat parteneri de război, militari care au condus diverse operațiuni în Irak, despre eroismul lui Ciucă și n-au găsit nimic, cartea vine ca o confirmare: Ciucă ne asigură că n-a fost erou și cred că are dreptate. El a fost mai degrabă un minicruciat ortodox. Pe unde s-a dus și-a făcut biserici, unele modulare: „Prima oară asta s-a întâmplat în timpul misiunii din Afganistan. Am adunat, cum am putut, scânduri, bucăți de placaj și panouri de prefabricate. Am așezat altarul, cum se cuvine, în spatele unei catapetesme alcătuite din câteva icoane. (…) În Irak, cu experiența deja căpătată, am fost mai grijuliu. În tabăra White Horse am construit o biserică modulară, iconostasul a fost pictat de psihologul detașamentului, cu pensule improvizate și cu vopselurile pe care le-am găsit prin bază”.
Întrebarea pe care nu și-o pune nici Ciucă, și nu și-o pune nici presa română în majoritatea ei, este: ce căutam noi acolo? Aha, voiam în NATO, voiam protecție. Foarte bine. Cu ce preț am obținut-o? Păi ne-am dus în niște războaie și misiuni aberante care au destabilizat complet Orientul Mijlociu, și în Irak, și în Afganistan. Noi nici măcar n-am discutat vreodată pe bune în spațiul public larg faptul că am participat la niște acțiuni care vor rămâne în istorie drept culmea ipocriziei NATO: căutarea de arme de distrugere în masă care nu existau în Irak sau căutarea lui Bin Laden prin Afganistan.
Ca orice carte proastă, „În slujba țării” ne arată multe chestii interesante prin omisiune, prin stângăcii diverse. De exemplu, ne prezintă destinul exemplar al unui bugetar de lux care se simte un amărât înglodat la bănci. „Când trăiești doar din salariu, e destul de greu să aduni atâția bani încât să-ți poți cumpăra o locuință nouă. Chiar și socotind salariile mai mari pe care le-am primit în misiuni, nu reușisem să punem mare lucru deoparte”, scrie Ciucă. Și adaugă: „În relația mea cu băncile e așa cum o arată declarația de avere: mereu am avut mai mult de dat decât de luat”. În relația tuturor cu băncile situația e cam așa.
Pentru toate există un singur nume: familie. Cartea se încheie cu ode dedicate familiei tradiționale și propriei familii. Soldatul nostru, pe final, e prins de un soi de streche a alegerilor și bagă niște paragrafe dedicate credinței în „formula tradițională a familiei”. De ce? Pentru că ni se potrivește nouă, românilor! Tare!, ni se potrivește mai ales pentru că am avut în 30 de ani milioane de oameni plecați la muncă. Mai mult, bravul general e pus să ne înmulțească: „cred cu tărie că un reviriment demografic este posibil, mai ales prin viața de familie”.