Un guvern din umbra - pagina de biblioteca

 

Nota: pentru citire rapida, fara derulare, tastati CTRL+ # sau @  si cifra care urmeaza si ajungeti direct la textul care va intereseaza. Exemple: @34 sau #22

Doctrina politica a Desculților

Titlu: „Viața Dreaptă – 50 de Soluții pentru o Lume Echilibrată”

Principii fundamentale:

Dreptul la pământ, apă, hrană, energie – gratuit și garantat

Familia – unitate de viață, nu de consum

Munca – pentru sine, nu pentru alții

Educația – pentru autonomie, nu pentru conformism

Statul – gardian al demnității, nu colector de taxe

Economia – locală, regenerativă, cooperativă

Politica – participativă, transparentă, umană

 

Cele 10 Ministere ale Guvernului Desculților:

1.     MINISTERUL COMUNITĂȚII ȘI SOLIDARITĂȚII - implementează: #22; #12; #14; #24; #37.

2.     MINISTERUL CULTURII ȘI SENSULUI - implementează: #15; #10; #13; #41; #45.

3.     MINISTERUL ECONOMIEI VII - implementează: #17; #18; #06; #38; #39; #40.

4.     MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI GÂNDIRII CRITICE - implementează: #05; #10; #13; #21; #27

5.     MINISTERUL ENERGIEI ȘI AUTONOMIEI - implementează: #02; #17; #18; #19, #20.

6.     MINISTERUL HRANEI ȘI SĂNĂTĂȚII - implementează: #03; #04; #16; #22: #26.

7.     MINISTERUL AUTONOMIEI, MUNCII ȘI MEȘTEȘUGURILOR - implementează: #06; #12; #14; #15; #28.

8.     MINISTERUL NATURII ȘI ECHILIBRULUI ECOLOGIC - implementează: #25; #23; #33; #34; #35; #36

9.     MINISTERUL PĂMÂNTULUI ȘI LOCUIRII - implementează: #01; #07; #08; #23; #24.

10.  MINISTERUL TRANSPORTULUI ȘI MOBILITĂȚII - implementează: #09; #11; #29; #30; #31; #32

Cuprins SOLUȚII:

#01: Dreptul fiecărei persoane la 1 hectar de pământ

#02: Energia liberă – Cum poate fiecare familie să trăiască fără facturi

#03: Hrana proprie și grădina familială – Autosuficiență alimentară

#04: Sănătatea naturală și prevenția comunitară

#05: Educația civică și practică pentru autonomie

#06: Meșteșugurile și economia autonomă

#07: Apă curată pentru fiecare gospodărie – Iazuri, fântâni, colectare pluvială

#08: Locuințe simple, durabile și eficiente energetic

#09: Transport local ecologic și cooperativ

#10: Dreptul la informare corectă și gândire critică

#11: Justiție comunitară și dreptate restaurativă

#12: Demnitate pentru vârstnici – autonomie, respect, sprijin

#13: Tineretul creator – spații, proiecte, mentorat

#14: Securitate comunitară prin solidaritate, nu prin frică

#15: Cultura vie – ateliere, tradiții, artă accesibilă

#16: Alimentația conștientă – fără chimicale, fără excese

#17: Economia circulară – nimic nu se aruncă, totul se transformă

#18: Moneda locală – schimb echitabil în comunitate

#19: Piețe directe – de la poarta casei la masa orașului

#20: Dreptul la moștenire – fără taxe, fără pierderi

#21: Protecția copiilor prin educație, nu prin izolare

#22: Libertatea religioasă și spirituală – fără dogme impus

#23: Dreptul la greșeală – reabilitare, nu stigmatizare

#24: Grădini terapeutice și spații de vindecare

#25: Dreptul la tăcere, retragere și reflecție

#26: Protejarea pădurilor prin încredințare comunităților

#27: Dreptul la moarte demnă și ritualuri personale

#28: Arta ca formă de educație și vindecare

#29: Dreptul la timp liber și odihnă reală

#30: Protecția animalelor prin coexistență, nu exploatare

#31: Dreptul la aer curat – păduri, grădini, interzicerea poluării

#32: Sărbători comunitare – fără consum, cu sens

#33: Dreptul la tăcere digitală – controlul propriei atenții

#34: Protecția împotriva manipulării mediatice

#35: Dreptul la refugiu – spații pentru cei în nevoie

#36: Dreptul la apărare civică nonviolentă

#37: Dreptul la exprimare liberă și responsabilă

#38: Dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora

#39: Dreptul la cooperare – asociații, cooperative, parteneriate

#40: Dreptul la cunoaștere – biblioteci, arhive, acces liber

#41: Dreptul la joacă – pentru copii și adulți

#42: Dreptul la granițe deschise – mobilitate fără umilință

#43: Dreptul la tăcere administrativă – simplificarea birocrației

#44: Dreptul la reparație – pentru nedreptățile trecutului

#45: Dreptul la participare – decizii luate împreună

#46: Dreptul la frumusețe – arhitectură, spații, estetică

#47: Dreptul la memorie – istorie vie, nu falsificată

#48: Dreptul la viitor – planificare pe termen lung

#49: Dreptul la echilibru – între muncă, viață, vis

#50: Dreptul la iubire – ca forță politică, nu doar personală

Discurs - @01 - Colți (Buzău)

Discurs - @02 – Vaslui

Discurs - @03 – București (S.1)

Discurs - @04 - Țebea (Hunedoara)

Discurs - @05 – Aiud (Alba)

Discurs - @06 – Constanța

Discurs -@07- Săpânța (Maramureș)

 

SOLUȚIA #01: Dreptul fiecărei persoane la 1 hectar de pământ

Obiectivul soluției: Să asigurăm fiecărui om de pe planetă un spațiu propriu de viață, muncă și creație — 1 hectar de pământ, adică 10.000 mp, în proprietate personală, inalienabilă, netaxabilă, neipotecabilă, transmisibilă doar în cadrul familiei.

Fundamente globale: Suprafața totală a Terrei: ~13 miliarde hectare de uscat. Populația actuală: ~8 miliarde oameni. Distribuție posibilă: 1,6 ha per persoană (teoretic). Propunerea Desculților: 1 ha/persoană, 5 ha/familie — echilibru între demografie și sustenabilitate

Problema actuală: 1% din populație deține peste 70% din terenurile agricole. Majoritatea oamenilor nu au acces la pământ — sunt chiriași, muncitori sezonieri, sau trăiesc în spații urbane închise. Pământul este tratat ca marfă, nu ca drept fundamental. România are  milioane de hectare nelucrate, în proprietăți speculative

Situația Globală: terenurile sunt concentrate în corporații, fonduri de investiții, elite politice. Justificarea etică și strategică:. Pământul nu este creat de om. Nu poate fi vândut ca o mașină sau un telefon.. Fiecare om se naște cu nevoia de spațiu vital. Fiecare familie are nevoie de o vatră.. Fără pământ, omul nu poate fi liber. Fără libertate, nu poate fi demn.

Implementarea soluției: Inventarierea terenurilor disponibile. Terenuri publice si posibile terenuri cedate voluntar de marii proprietari, in schimbul unor stimulente fiscale. Atribuirea și garantarea proprietății: Terenul devine proprietate personală, inalienabilă. Nu se poate vinde, înstrăina, ipoteca. Se transmite doar în cadrul familiei. Se poate folosi liber, pentru locuire, agricultură, meșteșuguri, educație s.a.

Costuri și resurse: Costul terenului: zero (terenuri publice sau cedate). Costul infrastructurii minime: Drum de acces. Apă (fântână, colectare pluvială). Energie (panou solar, baterie). Materiale pentru construcție minimă. Finanțare: buget național + fonduri europene + donații + voluntariat civic

Protecție legală: Introducerea în Constituție a articolului: „Fiecare cetățean are dreptul la o parcelă de pământ de 1 hectar, în proprietate personală, inalienabilă, netaxabilă, transmisibilă doar în cadrul familiei. Acest articol nu poate fi revizuit.”

Impactul asupra societății: Reducerea sărăciei prin autonomie alimentară și energetică. Creșterea demnității prin proprietate reală. Regenerarea rurală și reîntoarcerea la vetre. Scăderea presiunii urbane și a costurilor sociale. Crearea unei economii locale, circulare, reziliente

Chemare: „Nu cerem pământul altora. Cerem pământul nostru. Nu vrem să fim bogați. Vrem să fim liberi. Nu vrem să cumpărăm viața. Vrem să o trăim. Cine vrea să înceapă, să vină. Cine vrea să conducă, să slujească.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

SOLUTIA #02: „Energia liberă – Cum poate fiecare familie să trăiască fără facturi”

Obiectivul soluției: Să oferim fiecărei familii acces gratuit și permanent la energie electrică regenerabilă, produsă local, stocată eficient, distribuită fără taxe sau intermediari.

Argumentație științifică: Soarele oferă 10.000 de ori mai multă energie decât consumă omenirea. Tehnologia actuală permite captarea și stocarea eficientă. Panourile solare au devenit accesibile, durabile, ușor de instalat. Bateriile moderne pot susține o gospodărie timp de 24–48 ore fără soare. Turbinele eoliene artizanale pot fi construite din materiale reciclate

Argumentație socială: Facturile la energie împovărează familiile sărace. Accesul la curent electric este o condiție de bază pentru demnitate. Fără energie, nu există educație, sănătate, comunicare, siguranță. Oamenii care produc singuri energia devin autonomi, creativi, liberi

Argumentație politică: Statul trebuie să fie garantul accesului la energie, nu distribuitorul taxelor. Investiția în sisteme solare pentru fiecare familie este mai ieftină decât subvențiile sociale. Energia liberă reduce dependența de corporații, de importuri, de infrastructuri fragile. O țară cu cetățeni autonomi energetic este o țară greu de șantajat politic

Implementarea soluției: Etapa 1: Inventarierea gospodăriilor fără acces la energie. Zone rurale izolate. Familii cu venituri sub pragul de subzistență. Gospodării cu copii, bătrâni, bolnavi. Etapa 2: Instalarea sistemelor minime. Panou solar de 1kW + baterie. Invertor, cabluri, suporturi. Manual de utilizare + asistență tehnică. Etapa 3: Extinderea sistemului. Pentru familiile care vor să producă pentru piață. Statul oferă: Panouri suplimentare. Sisteme de stocare. Ridicarea energiei la poarta casei. Plata echitabilă pentru surplusul livrat.

Costuri și resurse. Cost mediu per gospodărie: 1.500–2.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + donații + parteneriate tehnologice. Recuperare: prin surplusul energetic livrat în rețea, în 3–5 ani

Filosofia Desculților: „Energia nu e un lux. E o lumină. Cine are lumină, are gândire. Cine are gândire, are libertate. Cine are libertate, nu mai poate fi manipulat.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

Soluția #03: Hrana proprie și grădina familială. Autosuficiență alimentară pentru fiecare familie

Obiectivul soluției: Să asigurăm fiecărei familii capacitatea de a produce hrană sănătoasă, suficientă și diversificată, pe terenul propriu, fără dependență de supermarketuri, lanțuri comerciale sau importuri.

Argumentație științifică: O familie de 5 persoane poate fi hrănită pe 1 hectar de teren cu o organizare eficientă. Grădinile mixte (legume, pomi, plante medicinale) oferă nutrienți compleți

Solariile mici (50–100 mp) pot produce legume tot anul. Compostul natural reduce nevoia de fertilizanți chimici. Policultura (diversitate de plante) reduce riscul de boli și dăunători. Iazul familial poate susține acvacultura (pești, rațe, irigare)

Argumentație socială: Majoritatea familiilor cheltuie între 30–50% din venit pe hrană. Alimentele din comerț sunt procesate, chimizate, transportate pe distanțe mari. Hrana proprie înseamnă control, sănătate, demnitate. Grădina devine spațiu de educație, muncă, relaxare, creație

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină producția familială, nu doar agricultura industrial. Reducerea importurilor alimentare crește securitatea națională. Familiile autosuficiente sunt mai puțin vulnerabile la crize economice. Hrana proprie reduce presiunea pe sistemul de sănătate

Implementarea soluției: Etapa 1: Sprijin pentru grădina de bază. Semințe gratuite pentru legume de bază (cartofi, ceapă, morcovi, fasole, roșii). Materiale pentru compost (containere, ghiduri, resturi vegetale). Consultanță locală – ateliere, voluntari, ghiduri video. Etapa 2: Instalarea solarului familial. Solar de 50–100 mp, cu folie, structură, uși, ventilație. Sistem de irigare simplu (picurare, colectare pluvială). Ghid de rotație a culturilor pentru eficiență și sănătate. Etapa 3: Ridicarea surplusului: Statul sau cooperativele locale ridică surplusul de produse. Se oferă plată echitabilă sau credit pentru materiale viitoare. Se creează piețe locale unde familiile pot vinde direct

Costuri și resurse: Cost mediu pentru grădină + solar: 1.000–1.500 euro/familie.  Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori locali. Recuperare: din surplusul vândut, în 2–3 ani

Filosofia Desculților: „Hrana nu trebuie să vină din plastic. Hrana trebuie să vină din pământ, din mâinile tale, din grădina ta. Cine își cultivă hrana, își cultivă libertatea. Cine își hrănește familia, își hrănește demnitatea.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

Soluția #04: Sănătatea naturală și prevenția comunitară. Cum poate fiecare familie să trăiască sănătos fără sistem medical dependent

Obiectivul soluției: Să oferim fiecărei familii și comunități acces la sănătate prin prevenție, natură, cunoaștere și solidaritate, reducând dependența de spitale, farmacii și tratamente costisitoare.

Argumentație științifică: 80% din bolile cronice pot fi prevenite prin alimentație, mișcare, igienă și echilibru emoțional. Plantele medicinale au efecte dovedite în tratarea afecțiunilor ușoare și în susținerea imunității. Aerul curat, apa curată, mișcarea zilnică sunt factori de sănătate majori. Stresul, izolarea, sedentarismul sunt cauze principale ale bolilor modern. Comunitățile unite au o rată mai mică de depresie, anxietate, boli cardiovasculare

Argumentație socială: Sistemele medicale sunt supraîncărcate, birocratizate, costisitoare. Mulți oameni nu ajung la medic decât în stadii grave. Medicamentele sunt scumpe, uneori inutile, alteori dăunătoare. Oamenii au pierdut încrederea în propriul corp și în metodele naturale. Prevenția este ignorată, deși e mai ieftină și mai eficientă decât tratamentul

Argumentație politică: Statul trebuie să investească în sănătate preventivă, nu doar în spitale. Educația pentru sănătate trebuie să fie parte din viața comunitară. Plantele medicinale, mișcarea, igiena, solidaritatea trebuie susținute prin politici publice. Sănătatea naturală reduce costurile bugetare și crește calitatea vieții

Implementarea soluției.  Etapa 1: Ghidul de sănătate natural: Fiecare familie primește un manual simplu cu: Plante medicinale locale și utilizarea lor. Rețete de ceaiuri, tincturi, unguente. Igienă zilnică, mișcare, respirație. Alimentație echilibrată, fără excese  Etapa 2: Trusa de prevenție: Fiecare gospodărie primește: Plante uscate pentru ceaiuri de bază. Săpun natural, oțet, bicarbonat, uleiuri esențiale. Materiale pentru comprese, inhalații, detoxifiere.  Etapa 3: Dispensarul comunitar. În fiecare sat sau cartier: Un spațiu cu plante, cărți, voluntari, terapeuți. Ateliere de sănătate, educație, prim-ajutor. Acces gratuit la informație și sprijin

Costuri și resurse: Cost mediu per familie: 300–500 euro. Finanțare: buget național + sponsori + donații + voluntariat. Recuperare: prin reducerea costurilor medicale și sociale

Filosofia Desculților: „Sănătatea nu se cumpără. Se cultivă. Nu vine din pastile, ci din plante, din mișcare, din liniște. Cine se îngrijește, nu se îmbolnăvește. Cine previne, nu suferă. Cine învață, nu se teme.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

SOLUȚIA #05: Educația civică și practică pentru autonomie. Cum învățăm să fim liberi, demni și pricepuți

Obiectivul soluției: Să oferim fiecărui copil, tânăr și adult o educație pentru viață reală: civică, practică, meșteșugărească, morală, care să-i permită să trăiască autonom, să gândească critic și să contribuie la comunitate.

Argumentație științifică: Creierul uman învață mai bine prin practică decât prin memorare. Copiii care lucrează cu mâinile își dezvoltă inteligența spațială, logică, emoțională. Educația civică reduce violența, corupția, pasivitatea social. Meșteșugurile dezvoltă răbdarea, precizia, creativitatea. Gândirea critică este esențială pentru democrație și libertate

 Argumentație socială: Școala actuală produce consumatori, nu creatori. Tinerii nu știu să repare, să cultive, să construiască, să negocieze. Mulți adulți nu înțeleg legile, drepturile, mecanismele statului. Oamenii nu știu să se apere civic, să se organizeze, să se exprime. Educația reală trebuie să înceapă din familie și să continue în comunitate

Argumentație politică: Statul trebuie să educe cetățenii, nu doar angajații. Educația civică reduce manipularea, extremismul, abuzul de putere. Educația practică reduce dependența de servicii externe. O societate educată este o societate greu de înșelat

Implementarea soluției. Etapa 1: Ateliere comunitare. În fiecare sat, cartier, școală: Ateliere de meșteșuguri (lemn, textile, metal, agricultură). Cursuri de educație civică (drepturi, legi, vot, organizare). Simulări de viață reală (buget, construcție, negociere). Etapa 2: Ghidul de autonomie. Fiecare familie primește un ghid cu: Cum se face o grădină, o sobă, o conserve. Cum se citește o lege, cum se scrie o petiție. Cum se organizează o comunitate, cum se apără un drept. Etapa 3: Mentorii locali. Fiecare comunitate identifică: Meșteri, profesori, oameni cu experiență. Tineri care vor să învețe și să predea mai departe. Spații unde se poate lucra, învăța, crea

Costuri și resurse: Cost mediu per comunitate: 5.000–10.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea dependenței de servicii externe și creșterea productivității locale

Filosofia Desculților: „Educația nu e despre diplome. E despre viață. Cine știe să cultive, să repare, să înțeleagă, să se apere — acela e liber. Cine învață să gândească, nu va mai fi condus de frică.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

Discurs #06 – Meșteșugurile și economia autonomă

Stimați cetățeni, România a fost cândva o țară de meșteri. Din mâinile oamenilor ieșeau roți, straie, unelte, case. Astăzi, meșteșugurile sunt pe cale de dispariție, iar economia locală e sufocată de importuri și dependență. Propunem o rețea de ateliere comunitare, sprijin pentru meșteri, educație practică și piețe locale. Economia autonomă înseamnă demnitate, creativitate și reziliență.

 

 

SOLUȚIA #06: Meșteșugurile și economia autonomă. Cum refacem demnitatea prin lucrul cu mâinile și schimbul echitabil

Obiectivul soluției: Să reconstruim o economie locală bazată pe meșteșuguri, cooperare, autonomie și creativitate, care să reducă dependența de importuri, să creeze locuri de muncă reale și să redea demnitatea muncii manuale.

Argumentație științifică: Studiile UNESCO arată că meșteșugurile tradiționale sunt esențiale pentru identitatea culturală și coeziunea socială. Economia locală reduce amprenta de carbon și crește reziliența comunităților. Lucrul cu mâinile dezvoltă inteligența practică, emoțională și spațială. Cooperativele au o rată mai mare de supraviețuire economică decât firmele individuale

Educația meșteșugărească reduce abandonul școlar și crește stima de sine

Argumentație socială: România a pierdut peste 80% din meșteșugarii activi în ultimele trei decenii. Tinerii nu mai învață meserii, iar satele se depopulează. Importurile ieftine distrug producția locală și cultura muncii. Oamenii nu mai pot trăi din ceea ce știu să facă. Economia globală e instabilă, iar autonomia locală devine vitală

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină economia reală, nu doar corporațiile. Meșteșugurile trebuie protejate prin legislație, finanțare și educație. Cooperativele trebuie sprijinite fiscal și logistic. Piețele locale trebuie reglementate în favoarea producătorilor mici. Autonomia economică este o formă de suveranitate națională

Implementarea soluției: Etapa 1: Ateliere comunitare. Spații gratuite pentru: Lemn, textile, fier, ceramică, agricultură, construcții. Formare intergenerațională – meșteri + tineri. Acces la unelte, materiale, piață. Etapa 2: Cooperative locale. Sprijin pentru: Grupuri de producători, Platforme de vânzare directă. Monedă locală sau sistem de troc. Etapa 3: Educație meșteșugărească. În școli și centre comunitare: Cursuri de meserii, Proiecte practice, Legături cu piața reală.

Costuri și resurse: Cost mediu per comunitate: 10.000–20.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin creșterea ocupării, reducerea importurilor și activarea resurselor locale

Filosofia Desculților: „Cine știe să facă, nu cerșește. Cine lucrează cu mâinile, nu se teme de viitor. Meșteșugul e rugăciune, e demnitate, e libertate. Economia nu e despre bani. E despre oameni care știu să schimbe ce au cu ce le trebuie.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

 

SOLUȚIA #07: Apă curată pentru fiecare gospodărie. Cum refacem sursele de viață și autonomia hidrologică a comunităților

Obiectivul soluției: Să asigurăm fiecărei gospodării din România acces la apă curată, sigură și sustenabilă, prin refacerea surselor naturale, colectarea inteligentă a apei pluviale și infrastructură comunitară de filtrare.

Argumentație științifică: OMS estimează că 1 din 3 oameni din lume nu are acces constant la apă potabilă. Apa contaminată este cauza a peste 2 milioane de decese anual, majoritatea în zone rurale. Colectarea apei de ploaie reduce presiunea pe rețelele publice și previne inundațiile. Filtrarea naturală (nisip, cărbune activ, UV) este eficientă și accesibilă. Refacerea izvoarelor contribuie la biodiversitate și echilibru climatic

Argumentație socială: Mii de sate din România nu au rețele de apă funcționale sau sigure. Fântânile sunt secate, poluate sau abandonate. Oamenii cară apă cu bidoanele, iar igiena suferă

Dependența de rețele centralizate duce la vulnerabilitate în crize. Apa curată este condiția minimă pentru sănătate, agricultură și demnitate

Argumentație politică. Statul trebuie să garanteze accesul la apă ca drept fundamental. Investițiile în infrastructura locală sunt mai eficiente decât extinderea rețelelor centralizate. Comunitățile trebuie să fie implicate în gestionarea surselor de apă. Legislația trebuie să permită colectarea și utilizarea apei pluviale. Autonomia hidrologică este parte din suveranitatea națională

Implementarea soluției: Etapa 1: Refacerea surselor naturale

Identificarea și curățarea: Izvoare, fântâni, pâraie. Crearea de iazuri comunitare. Protejarea zonelor de captare. Etapa 2: Colectarea apei pluviale. În fiecare gospodărie:. Sisteme simple de colectare de pe acoperișuri. Rezervoare, filtre, canale de drenaj. Educație pentru întreținere și utilizare. Etapa 3: Filtrare și distribuție. Soluții comunitare:. Stații de filtrare cu nisip, cărbune, UV. Distribuție prin pompe solare. Monitorizare participativă a calității apei

Costuri și resurse: Cost mediu per gospodărie: 500–1.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea bolilor, creșterea productivității și scăderea costurilor publice

Filosofia Desculților: „Apa nu e un serviciu. E viață. Cine are apă curată, are sănătate, hrană, demnitate. Cine depinde de robinet, depinde de sistem. Cine își sapă fântâna, își sapă libertatea.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #08: Locuințe simple, durabile și eficiente energetic. Cum poate fiecare familie să trăiască decent, fără datorii și fără risipă

Obiectivul soluției: Să oferim fiecărei familii posibilitatea de a avea o locuință accesibilă, sănătoasă, eficientă energetic și construită cu resurse locale, fără dependență de credite, speculații imobiliare sau materiale toxice.

Argumentație științifică: Materialele naturale (lemn, lut, piatră, paie) au proprietăți excelente de izolare și durabilitate. Casele pasive reduc consumul energetic cu până la 90%. Ventilația naturală și orientarea solară scad riscul de boli respiratorii și costurile de încălzire. Spațiul optimizat reduce stresul și crește calitatea vieții. Autoconstruirea dezvoltă abilități, comunitate și responsabilitate

Argumentație socială: Românii cheltuie peste 40% din venituri pe locuință și întreținere. Tinerii nu-și permit o casă fără credit pe 30 de ani. Satele se depopulează, iar orașele devin sufocante

Locuințele moderne sunt adesea toxice, ineficiente și supradimensionate. Oamenii au pierdut legătura cu spațiul construit și cu pământul

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină locuințele accesibile, nu speculația imobiliară

Legislația trebuie să permită construcții alternative, naturale și comunitare. Programele de locuire trebuie să fie descentralizate și adaptate local. Autonomia locativă este parte din demnitatea cetățenească

Implementarea soluției: Etapa 1: Ghidul de locuire autonomă. Fiecare familie primește:. Planuri de case simple, testate, eficiente. Informații despre materiale locale, metode de construcție. Modele de organizare comunitară pentru construcție în grup.  Etapa 2: Ateliere de autoconstruire. În fiecare județ:. Spații de formare practică. Echipe de voluntari, meșteri, arhitecți. Acces la unelte, materiale, sprijin logistic. Etapa 3: Fondul de locuire desculță. Sprijin financiar pentru: Materiale locale. Transport, echipamente, echipe mobile. Case pentru familii vulnerabile

Costuri și resurse: Cost mediu per locuință: 10.000–25.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea cheltuielilor publice, creșterea sănătății și stabilității sociale

Filosofia Desculților. „Casa nu e o cutie. E un cuib. Nu trebuie să coste o viață. Trebuie să o susțină. Cine își face casa cu mâinile lui, își face și viitorul. Locuirea nu e despre lux. E despre echilibru.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #09: Transport local ecologic și cooperativ. Cum ne mișcăm fără să distrugem, cum ajungem fără să ne înstrăinăm.

Obiectivul soluției: Să dezvoltăm o rețea de transport local ecologic, accesibil și cooperativ, care să reducă poluarea, să conecteze comunitățile și să redea mobilitatea celor care nu au mijloace proprii.

Argumentație științifică: Transportul rutier este responsabil pentru peste 20% din emisiile de CO₂ în Europa. Mobilitatea activă (bicicletă, mers pe jos) reduce riscul de boli cardiovasculare cu 30–40%. Transportul partajat scade costurile individuale cu până la 60%. Microbuzele electrice au costuri de întreținere reduse și durată de viață extinsă. Rețelele locale sunt mai eficiente decât sistemele centralizate în zone rurale

Argumentație socială: Mii de sate din România nu au transport public funcțional. Tinerii și vârstnicii sunt izolați din lipsa mijloacelor de deplasare. Orașele sunt sufocate de trafic, iar aerul devine toxic. Transportul e o formă de libertate, iar lipsa lui e o formă de excludere. Oamenii nu mai pot ajunge la muncă, la medic, la rude.

Argumentație politică. Statul trebuie să garanteze mobilitatea ca drept cetățenesc. Investițiile în transport local sunt mai eficiente decât autostrăzile inutile. Cooperativele de transport trebuie sprijinite fiscal și logistic. Legislația trebuie să permită partajarea mijloacelor de transport. Ecologia nu e lux, ci responsabilitate politică

Implementarea soluției. Etapa 1: Rețele comunitare de transport. În fiecare localitate: Microbuze electrice sau hibride. Rute flexibile, adaptate nevoilor reale. Program participativ, condus de comunitate.  Etapa 2: Transport partajat. Platforme locale pentru: Carpooling rural. Împărțirea bicicletelor, căruțelor, mașinilor. Reducerea costurilor și creșterea solidarității. Etapa 3: Mobilitate activă. Infrastructură pentru: Piste de biciclete și trasee pietonale. Stații de reparații gratuite. Campanii de educație ecologică.

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 30.000–50.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + contribuții locale. Recuperare: prin reducerea cheltuielilor medicale, creșterea accesului la muncă și scăderea poluării

Filosofia Desculților. „Drumul nu e doar asfalt. E legătură. Cine nu poate merge, nu poate trăi. Transportul nu e despre viteză. E despre apropiere. Să ne mișcăm fără să distrugem. Să ajungem fără să ne înstrăinăm.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #10: Dreptul la informare corectă și gândire critică. Cum eliberăm mintea din captivitatea manipulării și reconstruim încrederea în adevăr.

Obiectivul soluției: Să garantăm fiecărui cetățean accesul la informație corectă, pluralistă și verificabilă, și să cultivăm gândirea critică ca formă de apărare împotriva manipulării, propagandei și ignoranței.

Argumentație științifică: Studiile UNESCO și OECD arată că gândirea critică este una dintre cele mai importante competențe ale secolului XXI. Expunerea constantă la dezinformare afectează sănătatea mentală, încrederea socială și participarea democratică. Educația media reduce vulnerabilitatea la fake news cu până la 40%. Pluralismul informațional este esențial pentru sănătatea unei societăți democratice. Accesul la surse diverse crește toleranța, empatia și capacitatea de analiză

Argumentație socială: România este printre cele mai vulnerabile țări din UE la dezinformare și teorii conspiraționiste. Mulți cetățeni nu mai au încredere în nicio sursă de informare. Tinerii sunt expuși la conținut manipulator pe rețele sociale fără filtre critice. Presa locală este în colaps iar monopolurile media distorsionează realitatea. Fără gândire critică, democrația devine o iluzie

Argumentație politică: Statul are obligația de a proteja cetățenii de manipulare, nu de a o produce. Educația pentru gândire critică trebuie introdusă în școli, licee și comunități. Presa independentă trebuie susținută prin fonduri publice transparente. Accesul la internet și biblioteci digitale trebuie să fie un drept universal. Transparența instituțională este o formă de respect față de cetățeni

Implementarea soluției: Etapa 1: Centre de informare comunitară. În fiecare comună și cartier:

Spații cu acces la internet, biblioteci digitale, voluntari-formatori. Ateliere de alfabetizare media și verificare a surselor. Sprijin pentru înțelegerea documentelor publice. Etapa 2: Educație pentru gândire critică. În școli și licee: Curriculum adaptat pentru analiză, argumentare, dezbatere. Proiecte interdisciplinare și simulări democratice. Formare pentru profesori și părinți

Etapa 3: Sprijin pentru presa locală și independentă. Fonduri publice pentru:. Jurnalism de investigație. Platforme media comunitare. Proiecte de educație civică prin presă

Costuri și resurse: Cost mediu per comunitate: 5.000–15.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + parteneriate cu ONG-uri și universități. Recuperare: prin reducerea costurilor sociale ale manipulării, creșterea participării civice și prevenirea extremismului

Filosofia Desculților: „Mintea liberă nu se cumpără cu reclame. Adevărul nu e un produs. E o căutare. Cine gândește singur, nu poate fi condus orbește. Să învățăm să întrebăm. Să învățăm să ne îndoim. Să învățăm să înțelegem.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #11: Justiție comunitară și dreptate restaurativă. Cum vindecăm rănile sociale fără răzbunare, cum refacem încrederea fără frică

Obiectivul soluției: Să construim un sistem de justiție comunitară, bazat pe reparare, reconciliere și responsabilitate, care să reducă conflictul, să vindece relațiile și să redea încrederea în lege ca instrument al echilibrului, nu al pedepsei.

Argumentație științifică. Modelul de justiție restaurativă este aplicat cu succes în Canada, Noua Zeelandă, Norvegia și în comunități indigene din America Latină. Repararea prejudiciului reduce recidiva cu până la 60% față de sistemele punitive. Participarea comunității în procesul de mediere crește gradul de responsabilizare și reconciliere. Victimele implicate activ în procesul de restaurare se simt mai protejate și mai ascultate. Justiția restaurativă este mai eficientă în conflictele de familie, vecinătate, școală și muncă

Argumentație socială: Sistemul juridic românesc este perceput ca lent, corupt și distant. Oamenii nu mai cred că legea îi apără, ci că îi încurcă. Conflictele minore escaladează din lipsa dialogului și medierii. Victimele sunt ignorate, iar infractorii stigmatizați fără șansă de reintegrare. Comunitățile nu au instrumente proprii de gestionare a tensiunilor

Argumentație politică: Statul trebuie să permită și să sprijine forme alternative de justiție

Legislația trebuie să recunoască medierea comunitară ca formă validă de rezolvare. Centrele de justiție restaurativă trebuie finanțate și integrate în administrația locală. Repararea prejudiciului trebuie să fie prioritară față de pedeapsa formală. Justiția trebuie să fie un proces viu, nu un ritual birocratic

Implementarea soluției. Etapa 1: Centre de justiție comunitară. În fiecare județ: Spații neutre pentru mediere, conciliere, reparație. Formatori, facilitatori, psihologi, juriști. Acces liber pentru conflicte personale, familiale, școlare, profesionale. Etapa 2: Legislație restaurativă. Modificări legislative pentru: Recunoașterea acordurilor comunitare. Reducerea pedepsei în caz de reparație voluntară. Protejarea victimelor în procesul de reconciliere. Etapa 3: Educație juridică participativă. În școli și comunități:. Simulări de procese restaurative. Ateliere de mediere și comunicare nonviolentă. Campanii de informare despre drepturi și responsabilități

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + parteneriate cu ONG-uri și universități. Recuperare: prin reducerea costurilor judiciare, scăderea recidivei și creșterea coeziunii sociale.

Filosofia Desculților: „Justiția nu e despre pedeapsă. E despre echilibru. Cine greșește trebuie să repare, nu să dispară. Cine suferă trebuie să fie ascultat, nu ignorat. Legea nu trebuie să sperie. Trebuie să vindece.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #12: Demnitate pentru vârstnici – autonomie, respect, sprijin. Cum ne întoarcem către cei care ne-au crescut și le redăm locul firesc în comunitate

Obiectivul soluției: Să asigurăm vârstnicilor din România condiții de viață demne, autonome și active, prin sprijin comunitar, infrastructură adaptată și recunoașterea valorii lor sociale, culturale și afective.

Argumentație științifică: Organizația Mondială a Sănătății subliniază că îmbătrânirea activă reduce riscul de boli cronice și depresie. Modelele nordice și japoneze arată că integrarea vârstnicilor în viața comunității prelungește speranța de viață cu 5–7 ani. Autonomia funcțională (mobilitate, decizie, contribuție) este mai importantă decât asistența pasivă. Locuințele adaptate și spațiile intergeneraționale reduc izolarea și nevoia de instituționalizare. Sprijinul comunitar este mai eficient și mai uman decât centrele mari de îngrijire.

Argumentație socială: Peste 1,5 milioane de vârstnici din România trăiesc singuri sau în sărăcie. Mulți sunt izolați, neglijați sau tratați ca o povară. Pensionarii activi sunt o resursă uriașă de experiență, înțelepciune și stabilitate. Familiile sunt adesea plecate, iar statul e absent. Demnitatea bătrâneții este o măsură a civilizației unei națiuni

Argumentație politică. Statul trebuie să recunoască vârstnicii ca cetățeni activi, nu doar ca beneficiari pasivi. Politicile de îngrijire trebuie descentralizate și umanizate. Sprijinul financiar trebuie dublat de sprijin afectiv și comunitar. Vârstnicii trebuie implicați în deciziile locale, în educație, în cultură. Respectul pentru bătrâni este o formă de suveranitate morală

Implementarea soluției. Etapa 1: Centre de zi și sprijin comunitar. În fiecare localitate: Spații de întâlnire, activități, consiliere, masă caldă. Voluntari tineri și intergeneraționali. Servicii mobile de îngrijire la domiciliu. Etapa 2: Locuințe adaptate și sigure. Sprijin pentru: Adaptarea locuințelor existente (băi, scări, accesibilitate). Construirea de locuințe intergeneraționale sau comunitare. Programe de co-locuire între tineri și vârstnici. Etapa 3: Reintegrare socială și culturală. Programe pentru: Mentorat în școli, ateliere, biblioteci vii. Participare la deciziile locale. Recunoașterea publică a contribuției lor

Costuri și resurse.Cost mediu per localitate: 25.000–50.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea costurilor medicale, creșterea coeziunii sociale și prevenirea instituționalizării

Filosofia Desculților: „Cine uită de bătrâni, uită de sine. Nu există viitor fără rădăcini. Bătrânețea nu e o boală. E o formă de înțelepciune. Să nu-i mai ascundem. Să-i ascultăm. Să-i cinstim.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #13: Tineretul creator – spații, proiecte, mentorat. Cum aprindem din nou focul în ochii tinerilor și le dăm un loc în lume

Obiectivul soluției: Să oferim tinerilor din România spații reale de exprimare, proiecte concrete de implicare și mentori vii, care să le redea încrederea, direcția și sentimentul că sunt parte din ceva mai mare decât ei înșiși.

Argumentație științifică: Studiile UNICEF și Eurostat arată că România are una dintre cele mai mari rate de NEET (tineri care nu sunt nici în educație, nici în muncă) din UE. Programele de mentorat cresc șansele de angajare și implicare civică cu peste 40%. Spațiile de creație și proiectele participative reduc anxietatea, depresia și comportamentele de risc. Tinerii implicați în proiecte comunitare dezvoltă empatie, responsabilitate și leadership. Educația experiențială este mai eficientă decât teoria abstractă în formarea caracterului

Argumentație socială: Tinerii din România se simt abandonați, neascultați, invizibili. Mulți pleacă din țară nu doar pentru bani, ci pentru sens. Sistemul educațional e rupt de realitate, iar piața muncii e ostilă. Tinerii nu au unde să creeze, să greșească, să învețe altfel. Fără tineri implicați, comunitățile îmbătrânesc și se sting

Argumentație politică. Statul trebuie să investească în tineri ca în infrastructură strategică.

Politicile de tineret trebuie să fie descentralizate și participative. Fiecare localitate trebuie să aibă un spațiu pentru tineri, nu doar un bar. Mentoratul trebuie susținut prin rețele naționale și locale. Tinerii trebuie să aibă un cuvânt real în deciziile care îi privesc.

Implementarea soluției. Etapa 1: Spații pentru tineri. În fiecare comună și cartier: Ateliere de creație, săli de repetiții, studiouri, spații de coworking. Acces gratuit, autogestionat, cu sprijin logistic. Proiecte propuse și conduse de tineri. Etapa 2: Rețea de mentori. La nivel național și local: Meșteri, artiști, agricultori, antreprenori, profesori. Întâlniri regulate, proiecte comune, schimb de experiență. Platformă digitală de conectare și sprijin.  Etapa 3: Finanțare pentru inițiative tinere. Fonduri dedicate pentru: Proiecte culturale, ecologice, educaționale, sociale. Start-up-uri locale și cooperative tinere. Mobilitate internă și internațională

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + crowdfunding. Recuperare: prin reducerea șomajului, creșterea inițiativei locale și prevenirea exodului tinerilor

Filosofia Desculților: „Tinerii nu sunt viitorul. Sunt prezentul. Nu trebuie să-i pregătim pentru viață. Trebuie să-i lăsăm să o trăiască. Cine nu ascultă tinerii, își sapă groapa. Să le dăm spațiu, încredere și un foc pe care să-l aprindă.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

 

SOLUȚIA #14: Securitate comunitară prin solidaritate, nu prin frică. Cum ne apărăm unii pe alții fără garduri, fără arme, fără ură.

Obiectivul soluției: Să construim un sistem de securitate comunitară bazat pe încredere, solidaritate și vigilență colectivă, care să înlocuiască frica, supravegherea și violența cu grijă reciprocă, prevenție și responsabilitate comună.

Argumentație științifică: Studiile ONU și OECD arată că securitatea reală vine din coeziune socială, nu din control militarizat. Prevenția comunitară reduce infracționalitatea cu până la 50% în zonele urbane și rurale. Supravegherea participativă (vecinătate activă, patrule civile, rețele de alertă) este mai eficientă decât camerele video sau poliția pasivă. Educația pentru nonviolență reduce conflictele interpersonale și tensiunile sociale. Securitatea afectivă (cunoaștere, sprijin, apartenență) este baza unei comunități reziliente

Argumentație socială: Oamenii se simt tot mai nesiguri, deși bugetele pentru poliție cresc. Frica este cultivată mediatic, iar încrederea între vecini scade. Copiii cresc în medii tensionate, supravegheate, dar neprotejate. Satele și cartierele nu mai au mecanisme proprii de protecție. Securitatea nu trebuie să vină din afară, ci din interiorul comunității

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină forme de protecție comunitară, nu doar aparatul coercitiv. Legislația trebuie să permită și să sprijine patrule civile, rețele de alertă, consilii de siguranță locală. Bugetele de securitate trebuie să includă educație, prevenție și coeziune socială. Securitatea nu trebuie să fie o afacere, ci o responsabilitate colectivă. Democrația reală presupune cetățeni vigilenți, nu doar camere de supraveghere

Implementarea soluției. Etapa 1: Consilii de siguranță comunitară. În fiecare comună și cartier: Grupuri de cetățeni, formatori, psihologi, juriști. Identificarea riscurilor locale și soluții participative. Legături directe cu autoritățile locale și regionale. Etapa 2: Patrule civile și rețele de alertă. Organizare voluntară pentru: Supraveghere activă, nonviolentă, preventivă. Sisteme de semnalizare și intervenție rapidă. Sprijin pentru persoane vulnerabile, copii, vârstnici. Etapa 3: Educație pentru siguranță și nonviolență. În școli și comunități: Ateliere de comunicare, mediere, prim-ajutor. Simulări de criză, reacție colectivă, solidaritate. Campanii de conștientizare și implicare.

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 10.000–25.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea infracționalității, creșterea încrederii sociale și scăderea costurilor de intervenție

Filosofia Desculților: „Securitatea nu e despre garduri. E despre vecini care se cunosc. Nu e despre frică. E despre grijă. Cine se simte în siguranță, nu are nevoie de arme. Să ne apărăm unii pe alții. Nu unii de alții.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

SOLUȚIA #15: Cultura vie – ateliere, tradiții, artă accesibilă. Cum redăm sufletul comunităților prin creație, memorie și expresie liberă

Obiectivul soluției: Să revitalizăm cultura locală și națională prin ateliere comunitare, acces la artă, protejarea tradițiilor și susținerea creației contemporane, astfel încât fiecare cetățean să poată trăi, exprima și împărtăși identitatea sa culturală.

Argumentație științifică: Studiile UNESCO arată că accesul la cultură crește coeziunea socială și reduce alienarea. Participarea la activități artistice îmbunătățește sănătatea mentală și dezvoltarea cognitivă. Tradițiile locale contribuie la reziliența comunităților în fața globalizării și uniformizării. Educația artistică stimulează creativitatea, empatia și gândirea critică. Spațiile culturale comunitare reduc tensiunile sociale și cresc implicarea civică.

Argumentație socială: Mii de sate și cartiere din România nu au niciun spațiu cultural activ

Tradițiile sunt pierdute, iar tinerii nu mai cunosc meșteșugurile, cântecele, dansurile locului. Arta este percepută ca elitistă, inaccesibilă, ruptă de viața reală. Oamenii nu mai au unde să creeze, să se exprime, să se adune. Fără cultură vie, comunitățile devin doar agregate de consumatori

Argumentație politică. Statul trebuie să susțină cultura ca infrastructură vitală, nu ca decor. Bugetele culturale trebuie descentralizate și democratizate. Tradițiile trebuie protejate prin educație, practică și recunoaștere oficială. Artiștii locali trebuie sprijiniți prin spații, fonduri și vizibilitate. Cultura vie este o formă de suveranitate spirituală

Implementarea soluției. Etapa 1: Ateliere comunitare de creație. În fiecare comună și cartier: Spații pentru muzică, pictură, teatru, dans, meșteșuguri. Acces gratuit, cu materiale și mentori locali. Proiecte intergeneraționale și interculturale.  Etapa 2: Protejarea și activarea tradițiilor

Programe pentru: Recuperarea cântecelor, dansurilor, obiceiurilor locale. Festivaluri comunitare fără consumism. Educație culturală în școli și centre de zi. Etapa 3: Susținerea artei contemporane locale. Fonduri și spații pentru:. Artiști tineri și consacrați din comunitate. Expoziții, spectacole, rezidențe artistice. Platforme digitale de promovare și colaborare

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate culturale. Recuperare: prin creșterea coeziunii sociale, turism cultural, prevenirea alienării și activarea creativității locale

Filosofia Desculților: „Cultura nu e un muzeu. E o respirație. Cine nu creează, se stinge. Tradiția nu e trecut. E rădăcină vie. Să facem din fiecare sat o scenă. Din fiecare om, un creator.”

Dacă ești pregătit, trecem la Soluția #16: Alimentația conștientă – fără chimicale, fără excese. Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #16: Alimentația conștientă – fără chimicale, fără excese. Cum ne hrănim cu respect față de trup, pământ și ritmurile vieții

Obiectivul soluției: Să transformăm alimentația dintr-un act automat și industrializat într-un proces conștient, sănătos și echilibrat, prin susținerea agriculturii curate, educației nutriționale și accesului la hrană reală, fără chimicale și fără risipă.

Argumentație științifică: Organizația Mondială a Sănătății confirmă legătura directă între alimentația industrială și bolile cronice (diabet, cancer, obezitate). Pesticidele și aditivii alimentari sunt asociate cu tulburări hormonale, neurologice și imunitare. Alimentația locală și sezonieră reduce riscul de intoleranțe și crește aportul nutritiv. Educația nutrițională scade consumul de produse ultraprocesate cu până la 60%. Postul intermitent și echilibrul alimentar sunt validate științific ca metode de regenerare celulară

Argumentație socială: Românii consumă printre cele mai multe produse procesate din UE, în ciuda tradiției culinare naturale. Bolile metabolice cresc alarmant, iar sistemul medical e sufocat. Copiii nu mai știu ce e o mâncare gătită din ingrediente reale. Satele produc hrană, dar nu o consumă – exportăm sănătate și importăm boală. Risipim peste 2 milioane de tone de alimente anual, în timp ce unii nu au ce mânca

Argumentație politică: Statul trebuie să reglementeze clar aditivii, pesticidele și proveniența alimentelor. Agricultura curată trebuie susținută fiscal și logistic. Educația alimentară trebuie introdusă în școli, spitale, centre comunitare. Piețele locale trebuie protejate de monopoluri și intermediere abuzivă. Hrana e o chestiune de suveranitate, nu doar de nutriție

Implementarea soluției. Etapa 1: Educație alimentară comunitară. În școli, centre de zi, ateliere: Gătit conștient, nutriție, post, echilibru. Identificarea ingredientelor nocive. Legătura dintre hrană, sănătate și mediu. Etapa 2: Sprijin pentru agricultura curată. Subvenții și sprijin pentru: Fermieri care nu folosesc chimicale. Grădini familiale și comunitare. Certificare simplificată pentru produse curate. Etapa 3: Piețe directe și lanțuri scurte. Rețele locale pentru: Vânzare directă de la producător la consumator. Transport cooperativ și distribuție echitabilă. Etichetare clară și transparentă

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu fermieri și ONG-uri. Recuperare: prin reducerea costurilor medicale, creșterea sănătății publice și activarea economiei locale

Filosofia Desculților: „Hrana nu e combustibil. E legătură. Cine mănâncă conștient, trăiește echilibrat. Cine știe ce pune în farfurie, știe ce pune în suflet. Să ne hrănim cu respect. Față de trup. Față de pământ. Față de viață.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #17: Economia circulară – nimic nu se aruncă, totul se transformă. Cum refacem echilibrul dintre producție și regenerare, dintre consum și conștiință

Obiectivul soluției: Să construim o economie locală fără risipă, în care resursele sunt refolosite, transformate și reintegrate, iar comunitățile devin capabile să producă, să consume și să regenereze în același ritm.

Argumentație științifică: Economia circulară reduce consumul de materii prime cu până la 70% și emisiile de CO₂ cu 50%. Reciclarea locală este de 3–5 ori mai eficientă decât sistemele centralizate. Repararea și reutilizarea prelungesc durata de viață a produselor cu până la 300%. Compostarea reduce volumul de deșeuri organice cu 90% și regenerează solul. Designul circular (modular, reparabil, reciclabil) este deja standard în multe țări europene

Argumentație socială. România aruncă peste 5 milioane de tone de deșeuri anual, majoritatea nevalorificate. Satele și orașele sunt sufocate de gunoaie, iar reciclarea e formală, nu reală. Oamenii nu știu cum să repare, refolosească sau transforme. Produsele sunt făcute să se strice, iar consumul e stimulat artificial. Fără economie circulară, viitorul e toxic și scump

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină infrastructura de reciclare și refolosire la nivel local. Legislația trebuie să favorizeze repararea, nu înlocuirea. Taxele trebuie să penalizeze risipa și să stimuleze circularitatea. Educația pentru economie circulară trebuie introdusă în școli și comunități. Autonomia materială este parte din suveranitatea economică

Implementarea soluției. Etapa 1: Centre de reparații și reutilizare. În fiecare comună: Spații pentru reparat electrocasnice, haine, mobilier, unelte. Ateliere cu meșteri, voluntari, materiale recuperate. Platforme de schimb și donație. Etapa 2: Compostare și reciclare comunitară. Sisteme locale pentru: Compostare a resturilor vegetale și alimentare. Reciclare pe tipuri de materiale, cu trasabilitate reală. Educație pentru sortare și reducerea ambalajelor. Etapa 3: Design circular și producție locală. Sprijin pentru: Producători care folosesc materiale reciclabile și reparabile. Proiecte de design modular și durabil. Etichetare clară și transparentă

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 20.000–35.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu firme responsabile. Recuperare: prin reducerea costurilor de salubritate, activarea economiei locale și regenerarea mediului.

Filosofia Desculților: „Nimic nu se pierde. Totul se transformă. Risipa e o formă de orbire. Cine repară, respectă. Cine refolosește, înțelege. Să facem din economie un cerc. Nu o groapă.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #18: Moneda locală – schimb echitabil în comunitate. Cum refacem încrederea în valoare, fără bănci, fără speculație, fără dependență.

Obiectivul soluției: Să introducem în comunități o monedă locală complementară, care să faciliteze schimbul echitabil de bunuri și servicii, să activeze economia reală și să reducă dependența de sistemele financiare centralizate.

Argumentație științifică: Monedele complementare sunt folosite cu succes în Elveția (WIR), Franța (Sol), Brazilia (Palmas), Japonia (Fureai Kippu). Economia locală activată prin monedă proprie crește circulația valorii cu până la 300%. Sistemele de troc și credit mutual reduc nevoia de lichidități și cresc solidaritatea economică. Moneda locală stimulează producția și consumul în interiorul comunității. Psihologia valorii se schimbă când banii nu mai sunt abstracți, ci legați de oameni și loc

Argumentație socială. Oamenii au competențe, produse, servicii — dar nu au bani. Comunitățile sunt bogate în resurse, dar blocate financiar. Băncile nu sprijină economia reală, ci speculația. Tinerii nu pot începe nimic fără capital, iar bătrânii nu pot valorifica experiența. Moneda locală creează încredere, vizibilitate și circulație între oameni

Argumentație politică: Statul trebuie să permită și să sprijine monedele complementare ca instrumente de dezvoltare locală. Legislația trebuie să recunoască schimbul mutual, trocul și creditul comunitar. Moneda locală nu concurează leul, ci îl completează acolo unde sistemul bancar e absent. Autonomia financiară este parte din suveranitatea economică. Democrația economică începe cu libertatea de a schimba fără intermediar.

Implementarea soluției. Etapa 1: Crearea monedei locale. În fiecare comună sau rețea regională:

Nume, simbol, unitate de valoare. Platformă digitală + suport fizic (vouchere, carduri, carnet). Reguli clare de utilizare, validare și circulație. Etapa 2: Rețea de participanți. Implicare voluntară: Meșteșugari, fermieri, profesori, terapeuți, transportatori, prestatori. Instituții locale, ONG-uri, cooperative. Crearea unui catalog de servicii și produse disponibile. Etapa 3: Educație și încredere. Campanii pentru: Explicarea principiilor economiei mutuale. Simulări de tranzacții, ateliere de troc. Legături cu alte comunități care folosesc monede complementare

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 10.000–20.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + contribuții locale. Recuperare: prin activarea economiei reale, reducerea șomajului și creșterea circulației valorii

Filosofia Desculților: „Valoarea nu vine din hârtie. Vine din oameni. Cine are ce să dea, are ce să primească. Moneda locală nu e o invenție. E o întoarcere. Să schimbăm între noi. Să ne vedem. Să ne recunoaștem.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #19: Dreptul la timp – regândirea ritmului vieții și muncii. Cum ne eliberăm de grabă, de stres și de iluzia eficienței fără suflet

Obiectivul soluției. Să recunoaștem dreptul fiecărei persoane la timp personal, ritm natural și viață echilibrată, prin regândirea muncii, educației, administrației și relației cu tehnologia, astfel încât oamenii să nu mai fie prizonieri ai agendei, ci stăpâni ai propriei vieți.

Argumentație științifică. Organizația Mondială a Sănătății confirmă că stresul cronic este cauza principală a bolilor cardiovasculare, digestive și mentale. Țările cu program redus de muncă (Olanda, Suedia, Islanda) au productivitate mai mare și populație mai sănătoasă. Timpul liber activ (creație, natură, relații) crește imunitatea și capacitatea cognitivă. Educația lentă (slow learning) duce la învățare profundă și durabilă. Tehnologia ne poate elibera de sarcini repetitive, dar ne poate și înrobi dacă nu e reglementată.

Argumentație socială: Românii muncesc printre cele mai multe ore din UE, dar cu rezultate slabe și stres ridicat. Copiii au program mai încărcat decât adulții, iar timpul de joacă dispare. Oamenii nu mai au timp pentru familie, grădină, creație, odihnă. Graba a devenit normă, iar epuizarea – virtute. Fără timp personal, nu există sănătate, libertate sau demnitate

Argumentație politică: Statul trebuie să reglementeze timpul de muncă, nu doar salariul. Administrația trebuie să funcționeze eficient, dar fără să grăbească cetățenii. Educația trebuie să respecte ritmul fiecărui copil, nu să-l standardizeze. Tehnologia trebuie să servească omul, nu să-l consume. Dreptul la timp este un drept fundamental, ca și dreptul la viață

Implementarea soluției. Etapa 1: Regândirea muncii. Propuneri legislative pentru: Reducerea programului de lucru la 30–35 ore/săptămână. Flexibilitate și autonomie în organizarea timpului. Sprijin pentru munca în regim cooperativ și familial. Etapa 2: Educație ritmată. În școli și licee: Reducerea numărului de ore și creșterea calității. Zile de învățare alternativă: natură, meșteșuguri, reflecție. Respectarea ritmului biologic și psihologic al copiilor. Etapa 3: Timp comunitar. În fiecare localitate:. Zile fără tehnologie, fără consum, dedicate întâlnirii și liniștii. Spații de relaxare, creație, meditație, lectură. Campanii pentru conștientizarea valorii timpului

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 10.000–20.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu școli și firme responsabile. Recuperare: prin reducerea costurilor medicale, creșterea productivității reale și refacerea echilibrului social

Filosofia Desculților: „Timpul nu e bani. Timpul e viață. Cine nu are timp, nu are libertate. Cine aleargă mereu, uită unde merge. Să ne oprim. Să respirăm. Să trăim.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

 

SOLUȚIA #20: Tehnologie etică – digitalizare cu suflet, nu cu control. Cum folosim tehnologia pentru eliberare, nu pentru supraveghere

Obiectivul soluției: Să dezvoltăm o tehnologie etică, descentralizată și umanistă, care să servească nevoile reale ale comunităților, să protejeze intimitatea și să sprijine autonomia, nu să transforme oamenii în date și algoritmi.

Argumentație științifică: Studiile MIT și Oxford arată că tehnologia poate reduce inegalitățile doar dacă este controlată democratic. Inteligența artificială poate automatiza sarcini repetitive, dar poate și amplifica discriminarea, dacă nu e reglementată. Datele personale sunt noua monedă globală – protejarea lor este esențială pentru libertate. Tehnologia descentralizată (blockchain, rețele peer-to-peer) oferă transparență și control comunitar. Educația digitală critică este esențială pentru a preveni manipularea și dependența

Argumentație socială. Românii sunt printre cei mai conectați digital, dar și printre cei mai vulnerabili la manipulare online. Administrația digitală e adesea opacă, greoaie sau abuzivă.. Copiii cresc cu ecrane, dar fără discernământ. Tehnologia e percepută ca inevitabilă, nu ca alegere. Fără etică, digitalizarea devine o formă de colonizare invizibilă

Argumentație politică: Statul trebuie să reglementeze clar utilizarea datelor, algoritmilor și platformelor digitale. Digitalizarea administrației trebuie să fie transparentă, accesibilă și opțională. Educația digitală trebuie să fie critică, nu doar tehnică. Infrastructura digitală trebuie să fie publică, descentralizată și protejată de monopoluri. Tehnologia trebuie să fie un instrument de autonomie, nu de control

Implementarea soluției. Etapa 1: Infrastructură digitală etică. În fiecare comună și oraș: Rețele de internet comunitare, descentralizate. Platforme digitale locale pentru decizii, schimb, educație. Protecție reală a datelor personale. Etapa 2: Educație digitală critică. În școli, biblioteci, centre comunitare: Cum funcționează algoritmii, rețelele, platformele. Cum ne protejăm datele, atenția, timpul. Cum folosim tehnologia pentru binele comun. Etapa 3: Reglementare democratică. Propuneri legislative pentru: Transparența algoritmilor folosiți în administrație și educație. Limitarea supravegherii digitale și a publicității invazive. Sprijin pentru software liber și platforme etice

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + parteneriate cu institute de cercetare și ONG-uri tech. Recuperare: prin reducerea costurilor administrative, protejarea libertăților și creșterea competențelor digitale reale

Filosofia Desculților: „Tehnologia nu e destin. E alegere. Cine controlează datele, controlează lumea. Dar cine înțelege tehnologia, nu mai poate fi manipulat. Să digitalizăm cu suflet. Nu cu frică. Nu cu profit. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #21: Administrație participativă – decizii luate împreună, nu impuse de sus. Cum transformăm statul din stăpân în partener, din birou în comunitate,

Obiectivul soluției: Să reconstruim administrația publică ca un sistem transparent, accesibil și participativ, în care deciziile sunt luate împreună cu cetățenii, iar instituțiile devin instrumente de sprijin, nu de control.

Argumentație științifică: Studiile OCDE și ONU arată că participarea civică crește eficiența politicilor publice și încrederea în instituții. Bugetele participative duc la alocări mai echitabile și reduc corupția. Deciziile colective sunt mai durabile și mai bine adaptate nevoilor reale. Transparența administrativă reduce birocrația și crește eficiența. Digitalizarea participativă permite implicarea largă fără costuri mari.

Argumentație socială: Românii au printre cele mai scăzute niveluri de încredere în administrație din UE. Deciziile se iau departe de oameni, fără consultare, fără explicații. Oamenii nu știu ce se întâmplă cu taxele, proiectele, fondurile. Administrația e percepută ca un obstacol, nu ca un sprijin. Fără participare, democrația devine decor, nu realitate.

Argumentație politică: Statul trebuie să funcționeze de jos în sus, nu invers. Legislația trebuie să impună consultarea publică reală, nu formală. Bugetele locale trebuie să fie transparente și decise împreună cu cetățenii. Funcționarii trebuie să fie formatori, nu gardieni. Administrația participativă este baza unei guvernări desculțe

Implementarea soluției. Etapa 1: Buget participativ local. În fiecare comună și oraș:. Cetățenii propun și votează proiecte locale. Fonduri dedicate pentru inițiative comunitare. Transparență totală asupra cheltuielilor. Etapa 2: Consilii civice permanente. Grupuri locale formate din: Cetățeni, profesori, meșteșugari, tineri, vârstnici. Consultare lunară cu administrația. Putere reală de propunere și veto pe proiecte locale. Etapa 3: Digitalizare participativă. Platforme online pentru:. Propuneri, vot, dezbatere, monitorizare. Acces la documente, contracte, planuri

Formare digitală pentru cetățeni și funcționari

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 15.000–25.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate civice. Recuperare: prin creșterea eficienței, reducerea corupției și activarea cetățenilor

Filosofia Desculților: „Administrația nu e o fortăreață. E o casă cu ușile deschise. Cine decide singur, greșește. Cine decide împreună, construiește. Statul nu trebuie să ne conducă. Trebuie să ne asculte. Să guvernăm împreună. Cu voce. Cu inimă. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #22: Copiii liberi – joacă, învățare, protecție și încredere. Cum creștem oameni întregi, nu doar elevi cuminți

Obiectivul soluției: Să asigurăm fiecărui copil din România dreptul la joacă, învățare vie, protecție afectivă și libertate de exprimare, printr-un ecosistem educațional și social care pune copilul în centrul comunității, nu în spatele băncii.

Argumentație științifică: UNICEF afirmă că joaca liberă este esențială pentru dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială. Educația bazată pe frică și conformism inhibă creativitatea și autonomia. Copiii crescuți în medii afectuoase și libere au rezultate mai bune pe termen lung în sănătate, relații și muncă. Pedagogiile alternative (Montessori, Waldorf, Reggio Emilia) au demonstrat eficiență în formarea unor adulți echilibrați. Traumele din copilărie netratate duc la probleme psihice, sociale și fizice în viața adultă

Argumentație socială: Copiii din România sunt printre cei mai stresați și suprasolicitați din Europa. Joaca a fost înlocuită cu teme, ecrane și presiune. Mulți copii cresc în violență, neglijare sau izolare. Școala edte adesea un spațiu de frică, nu de bucurie. Fără copii liberi, nu vom avea adulți liberi

Argumentație politică: Statul trebuie să protejeze copilăria ca spațiu sacru, nu ca etapă de dresaj. Educația trebuie să fie adaptată copilului, nu invers. Sistemul de protecție a copilului trebuie umanizat și descentralizat. Părinții trebuie sprijiniți, nu judecați. Copiii trebuie ascultați în deciziile care îi privesc

Implementarea soluției: Etapa 1: Spații de joacă și libertate. În fiecare comunitate:. Zone sigure, naturale, creative pentru joacă liberă. Timp zilnic garantat pentru joacă în școli și grădinițe. Programe de educație prin joc, artă, natură. Etapa 2: Protecție afectivă și sprijin familial. Servicii comunitare pentru: Consiliere parentală, sprijin emoțional, prevenție. Protecție reală împotriva abuzului, bullyingului și neglijenței. Formare pentru profesori în relaționare empatică. Etapa 3: Educație vie și participativă: Reformă curriculară pentru: Învățare prin proiecte, explorare, colaborare. Evaluare fără umilință, fără note standardizate. Implicarea copiilor în deciziile școlii și comunității

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 20.000–35.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu ONG-uri pentru copii. Recuperare: prin reducerea abandonului școlar, a violenței, a problemelor de sănătate mintală și prin formarea unei generații autonome

Filosofia Desculților: „Copilul nu e un proiect. E o floare. Nu trebuie să-l modelăm. Trebuie să-l însoțim. Cine rupe joaca, rupe viitorul. Să creștem copii liberi. Ca să avem o țară vie.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #23: Păduri vii – protecție, refacere, coexistență. Cum trecem de la exploatare la îngrijire, de la tăiere la legătură.

Obiectivul soluției: Să protejăm și să refacem pădurile României ca ecosisteme vii, sacre și comunitare, prin oprirea defrișărilor industriale, reîmpădurire participativă și reconectarea oamenilor cu natura.

Argumentație științifică: România are unele dintre ultimele păduri virgine din Europa, dar le pierde cu o viteză alarmantă. Pădurile reglează clima, protejează solul, filtrează aerul și apa. Defrișările cresc riscul de inundații, alunecări de teren și secetă. Reîmpădurirea cu specii native regenerează biodiversitatea și echilibrul ecologic. Contactul cu pădurea reduce stresul, tensiunea arterială și depresia.

Argumentație socială: Satele din zonele montane sunt afectate grav de tăieri ilegale și industriale. Oamenii nu mai au acces la lemn de foc, ci doar la scandaluri și interdicții. Copiii nu mai știu ce e o pădure vie, ci doar un decor turistic. Pădurea trebuie să fie parte din viața comunității, nu doar din harta economică. Fără păduri, nu avem aer, apă, sol, echilibru

Argumentație politică: Statul trebuie să oprească urgent defrișările industriale și să pedepsească traficul de lemn. Pădurile trebuie administrate local, cu implicarea comunităților. Reîmpădurirea trebuie să fie prioritate națională, nu PR electoral. Accesul la lemn de foc trebuie reglementat echitabil și sustenabil. Pădurea trebuie recunoscută ca patrimoniu viu, nu ca resursă exploatabilă

Implementarea soluției. Etapa 1: Stoparea defrișărilor industriale. Măsuri urgente: Moratoriu pe tăierile în pădurile seculare și virgine. Control comunitar asupra exploatărilor. Transparență totală în transportul și vânzarea lemnului. Etapa 2: Reîmpădurire participativă. Programe locale pentru: Plantare cu specii native, în zone degradate. Educație ecologică și implicare școlară. Adoptarea de păduri de către comunități. Etapa 3: Coexistență și acces echitabil. Reglementări pentru: Acces la lemn de foc pentru gospodării, fără abuzuri. Zone de pădure pentru recreere, educație, vindecare. Protejarea faunei și florei prin legislație clară.

Costuri și resurse. Cost mediu per județ: 50.000–100.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + parteneriate cu ONG-uri ecologice. Recuperare: prin prevenirea dezastrelor naturale, creșterea turismului ecologic și refacerea ecosistemelor.

Filosofia Desculților: „Pădurea nu e lemn. E suflet. Cine taie fără rost, taie viitorul. Cine plantează, vindecă. Să ne întoarcem în pădure. Nu ca stăpâni. Ci ca fii.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #25: Apărarea desculță – protecție civilă, ecologică și comunitară.. Cum ne apărăm fără arme, fără frică, fără distrugere.

Obiectivul soluției: Să redefinim apărarea națională ca un sistem civil, ecologic și comunitar, care protejează viața, natura și coeziunea socială, nu doar granițele și infrastructura militară.

Argumentație științifică: Apărarea civilă este recunoscută internațional ca formă eficientă de protecție în fața dezastrelor naturale, crizelor sociale și conflictelor. Reziliența comunitară reduce impactul catastrofelor cu până la 70%. Educația pentru nonviolență și prim-ajutor salvează vieți și reduce panicile colective. Protecția ecologică este parte din securitatea națională: fără ecosisteme sănătoase, nu există stabilitate. Modelele de apărare participativă (Elveția, Costa Rica, Islanda) arată că siguranța nu depinde de arme, ci de organizare și solidaritate.

Argumentație socială: Românii nu sunt pregătiți pentru crize reale: incendii, inundații, cutremure, colapsuri energetice. Sistemul militar e izolat de societate, iar cetățenii nu sunt implicați în apărare. Frica e cultivată, dar nu e însoțită de educație sau organizare. Oamenii nu știu cum să se protejeze, cum să se ajute, cum să reacționeze. Fără apărare comunitară, suntem vulnerabili chiar și în pace

Argumentație politică. Statul trebuie să investească în apărare civilă, nu doar în armament. Legislația trebuie să permită organizarea comunitară pentru protecție și intervenție. Bugetele de apărare trebuie să includă ecologie, educație și infrastructură de criză. Cetățenii trebuie să fie parte din sistemul de apărare, nu doar spectatori. Apărarea desculță este o formă de suveranitate nonviolentă

Implementarea soluției. Etapa 1: Centre de apărare civilă. În fiecare județ și regiune:. Spații pentru instruire, stocuri de urgență, coordonare comunitară. Simulări de criză, exerciții de solidaritate, formare continuă. Legături directe cu autoritățile și rețelele locale. Etapa 2: Educație pentru protecție. În școli, comunități, media: Prim-ajutor, reacție la dezastre, comunicare în criză. Nonviolență, mediere, protecție ecologică. Campanii de conștientizare și implicare. Etapa 3: Rețele de solidaritate. Organizare locală pentru: Sprijin în caz de urgență: hrană, adăpost, transport, comunicare. Protejarea celor vulnerabili: copii, vârstnici, persoane cu dizabilități. Coordonare cu ONG-uri, biserici, cooperative.

Costuri și resurse. Cost mediu per județ: 40.000–80.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin prevenirea pierderilor umane și materiale, creșterea rezilienței și reducerea panicii sociale

Filosofia Desculților: „Apărarea nu înseamnă arme. Înseamnă grijă. Cine se apără cu iubire, nu are nevoie de frică. Să ne organizăm. Să ne pregătim. Să ne protejăm unii pe alții. Nu cu violență. Ci cu solidaritate.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #26: Sănătate mintală comunitară – sprijin, prevenție, vindecare. Cum ne îngrijim sufletul împreună, nu în tăcere și izolare

Obiectivul soluției: Să construim o rețea de sănătate mintală comunitară, accesibilă, empatică și preventivă, care să ofere sprijin real, educație emoțională și spații de vindecare pentru toți cei care suferă în tăcere.

Argumentație științifică: OMS estimează că 1 din 4 persoane va suferi de o tulburare mintală la un moment dat. România are printre cele mai scăzute rate de acces la servicii de sănătate mintală din UE. Sprijinul comunitar reduce riscul de criză psihică cu până la 60%. Educația emoțională în școli scade bullyingul, anxietatea și violența. Terapia de grup și consilierea informală sunt eficiente și accesibile

Argumentație socială: Depresia, anxietatea, burnoutul și suicidul sunt în creștere, mai ales în rândul tinerilor și vârstnicilor. Stigma socială face ca suferința să fie ascunsă, negată, ignorată. Mulți oameni nu au cu cine vorbi, nu știu unde să meargă, nu își permit terapie. Comunitățile nu au spații de ascultare, de sprijin, de vindecare. Fără sănătate mintală, nu există sănătate reală

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască sănătatea mintală ca prioritate națională. Serviciile de sprijin trebuie descentralizate și umanizate. Educația emoțională trebuie introdusă în școli și formarea profesională. Legislația trebuie să protejeze și să sprijine persoanele aflate în suferință psihică. Sănătatea mintală nu e un lux. E o nevoie de bază.

Implementarea soluției. Etapa 1: Centre comunitare de sprijin emoțional. În fiecare comună și cartier: Spații sigure pentru ascultare, consiliere, grupuri de sprijin. Voluntari formați, terapeuți, mentori. Acces gratuit, confidențial, fără stigmat. Etapa 2: Educație emoțională. În școli, licee, centre de zi: Ateliere de comunicare, empatie, gestionarea emoțiilor. Programe de prevenție pentru bullying, anxietate, depresie. Formare pentru profesori, părinți, elevi.  Etapa 3: Rețele de solidaritate. Organizare locală pentru: Sprijin reciproc între generații. Campanii de conștientizare și de-stigmatizare. Legături cu spitale, ONG-uri, biserici, grupuri informale.

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + voluntariat. Recuperare: prin reducerea costurilor medicale, prevenirea crizelor și creșterea coeziunii sociale

Filosofia Desculților: „Sufletul nu se vede. Dar doare. Cine suferă în tăcere, se stinge. Cine e ascultat, începe să se vindece. Să ne îngrijim unii pe alții. Cu blândețe. Cu timp. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #27: Educație pentru viață – practică, sens, autonomie. Cum învățăm ce contează cu adevărat, nu doar ce se cere la examen

Obiectivul soluției: Să transformăm educația dintr-un sistem de memorare și conformism într-un proces practic, viu și autonom, care să pregătească oamenii pentru viață reală, nu doar pentru diplome.

Argumentație științifică: Studiile UNESCO și OECD arată că educația bazată pe competențe reale este mai eficientă decât cea bazată pe conținut abstract. Învățarea experiențială (prin proiecte, practică, colaborare) duce la retenție și aplicabilitate mai mare. Educația pentru autonomie reduce dependența de sistem și crește inițiativa personală. Curriculumul integrat (viață, natură, meșteșuguri, relații) formează oameni întregi. Educația pentru sens reduce anxietatea, depresia și abandonul școlar

Argumentație socială: Tinerii ies din școală fără să știe cum să trăiască, cum să lucreze, cum să se orienteze. Educația e ruptă de realitate, de comunitate, de viață. Mulți copii se simt inutili, confuzi, pierduți. Părinții nu sunt implicați, iar profesorii sunt copleșiți. Fără educație pentru viață, avem diplome, dar nu avem oameni

Argumentație politică: Statul trebuie să regândească educația ca formare de oameni, nu de funcționari. Curriculumul trebuie să includă viața reală: grădinărit, economie, relații, sănătate, meșteșuguri. Școlile trebuie să fie centre comunitare, nu doar clădiri de predare. Profesorii trebuie formați ca mentori, nu doar ca transmițători de conținut. Educația trebuie să fie un proces viu, nu un ritual birocratic

Implementarea soluției: Etapa 1: Curriculum pentru viață. În școli și licee: Grădinărit, gătit, economie de bază, relații, sănătate, prim-ajutor. Proiecte comunitare, ateliere. Inter-generaționale, învățare în natură. Evaluare prin aplicabilitate, nu prin memorare. Etapa 2: Formare pentru autonomie. Programe pentru:. Luare de decizii, organizare, inițiativă personală. Educație financiară, juridică, ecologică. Sprijin pentru orientare vocațională și antreprenoriat local.  Etapa 3: Școala ca centru comunitar. Transformări pentru: Deschidere către comunitate:. părinți, meșteșugari, vârstnici. Spații de creație, întâlnire, proiecte comune. Legături cu cooperative, ferme, ateliere, ONG-uri.

Costuri și resurse: Cost mediu per școală: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate locale. Recuperare: prin reducerea abandonului, creșterea inițiativei și formarea unei generații capabile

Filosofia Desculților: „Educația nu e despre note. E despre viață. Cine învață doar pentru examen, uită după examen. Cine învață pentru rost, nu uită niciodată. Să învățăm ce contează. Să învățăm cum să fim.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.  

 

SOLUȚIA #28: Muncă cu rost – cooperare, demnitate, echilibru. Cum muncim fără exploatare, fără umilință, fără înstrăinare

Obiectivul soluției: Să reconstruim munca în România ca formă de cooperare, creație și demnitate, nu ca sursă de epuizare, frică sau umilință, prin susținerea muncii locale, a cooperativelor și a echilibrului viață–activitate.

Argumentație științifică: Studiile ILO și Eurostat arată că munca în cooperative este mai stabilă, mai echitabilă și mai satisfăcătoare. Burnout-ul profesional este recunoscut ca sindrom medical de OMS. Munca în echipe autonome crește productivitatea și reduce stresul. Flexibilitatea programului îmbunătățește sănătatea mintală și performanța. Participarea la decizie crește loialitatea și inovația

Argumentație socială: Românii muncesc mult, dar trăiesc greu. Mulți lucrează în condiții precare, fără protecție, fără sens. Tinerii pleacă pentru că nu văd rostul muncii aici. Munca e percepută ca pedeapsă, nu ca expresie a valorii personale. Fără muncă cu rost, nu există comunități vii

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină forme de muncă cooperativă, familială și locală. Legislația muncii trebuie să protejeze demnitatea, nu doar contractul. Fiscalitatea trebuie să încurajeze inițiativa mică, nu să o sufoce. Munca trebuie regândită ca parte din viață, nu ca substitut al ei. Demnitatea muncii e fundamentul unei societăți sănătoase.

Implementarea soluției: Etapa 1: Cooperative și inițiative locale. Sprijin pentru: Cooperative de producție, servicii, agricultură, educație. Muncă în rețea, partajare de resurse, spații comune. Formare în organizare democratică și economie solidară. Etapa 2: Dreptul la echilibru. Reglementări pentru: Program flexibil, adaptat nevoilor reale. Timp garantat pentru odihnă, familie, creație. Protecție împotriva abuzurilor și exploatării. Etapa 3: Muncă cu sens. Programe pentru:. Orientare vocațională și reconversie profesională. Sprijin pentru inițiative cu impact social și ecologic. Recunoașterea muncii invizibile: îngrijire, voluntariat, educație informală

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 20.000–35.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu cooperative și ONG-uri. Recuperare: prin reducerea șomajului, creșterea inițiativei locale și refacerea demnității muncii

Filosofia Desculților: „Munca nu e sclavie. E creație. Cine muncește cu rost, trăiește cu sens. Cine muncește cu alții, nu mai e singur. Să muncim cu demnitate. Cu bucurie. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.  

 

SOLUȚIA #29: Transport comunitar – mobilitate locală, ecologică și accesibilă. Cum ne mișcăm împreună, fără poluare, fără izolare, fără dependență

Obiectivul soluției: Să dezvoltăm un sistem de transport comunitar local, ecologic și solidar, care să permită mobilitate reală pentru toți cetățenii, reducând poluarea, costurile și dependența de infrastructura centralizată.

Argumentație științifică: Transportul public local reduce emisiile de CO₂ cu până la 70% față de transportul individual. Sistemele de transport partajat (carpooling, biciclete comunitare) cresc eficiența și reduc traficul. Mobilitatea activă (mers pe jos, bicicletă) îmbunătățește sănătatea cardiovasculară și mentală. Transportul electric rural este viabil și sustenabil cu investiții minime. Accesul la transport este corelat cu incluziunea socială și economică.

Argumentație socială: Satele și cartierele sunt izolate, fără legături funcționale cu orașele sau între ele. Mulți oameni nu pot merge la muncă, la școală, la spital din lipsă de transport. Transportul e scump, poluant, haotic sau inexistent. Tinerii și vârstnicii sunt cei mai afectați de lipsa mobilității. Fără transport comunitar, nu există acces real la viață socială și economică

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină transportul local ca infrastructură vitală, nu ca serviciu secundar. Legislația trebuie să permită și să sprijine inițiativele comunitare de mobilitate. Bugetele de transport trebuie descentralizate și ecologizate. Mobilitatea trebuie să fie un drept, nu un privilegiu. Transportul comunitar este parte din demnitatea locuirii.

Implementarea soluției. Etapa 1: Rețele locale de transport. În fiecare comună și microregiune:

Microbuze electrice, biciclete comunitare, carpooling organizat. Trasee adaptate nevoilor reale: piață, școală, spital, muncă. Orar flexibil, accesibil, transparent. Etapa 2: Infrastructură ecologică

Investiții în: Stații de încărcare electrică, piste de biciclete, trotuare sigure. Spații de așteptare decente, accesibile și protejate. Sisteme de informare digitală și analogică. Etapa 3: Implicare comunitară. Organizare locală pentru: Gestionarea transportului de către cooperative sau primării. Voluntariat pentru transportul persoanelor vulnerabile. Educație pentru mobilitate ecologică și solidară.

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 30.000–60.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu firme de mobilitate. Recuperare: prin creșterea accesului la muncă, educație, servicii și reducerea poluării.

Filosofia Desculților: „Transportul nu e despre mașini. E despre oameni care ajung unde au nevoie. Cine merge împreună, se cunoaște. Cine se mișcă liber, trăiește demn. Să ne conectăm. Nu doar prin drumuri. Ci prin grijă.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

1.     În 2025, mașinile electrice au devenit un subiect controversat din cauza încetinirii vânzărilor, problemelor de infrastructură și criticilor legate de mediu și etică. Deși sunt promovate ca soluție ecologică, realitatea e mai complexă și cere o abordare nuanțată. Controversele actuale legate de mașinile electrice: 1. Scăderea vânzărilor și reevaluarea strategiilor. Mari producători auto precum Stellantis, Mercedes-Benz și GM au redus planurile de electrificare din cauza cererii scăzute.. Modele precum Audi Q8 e-tron și Ram electric pickup au fost anulate sau amânate. 2. Infrastructură insuficientă. Lipsa stațiilor de încărcare, mai ales în zonele rurale, provoacă „anxietate de autonomie”.. Capacitatea rețelelor electrice nu este pregătită pentru o tranziție masivă.  3. Controverse ecologice și etice: Extracția litiului și cobaltului pentru baterii implică distrugerea mediului și exploatarea muncii în țări vulnerabile.Incidentele cu incendii ale bateriilor și dificultatea reciclării ridică semne de întrebare. 4. Politizarea industriei: Protestele împotriva Tesla și controversa legată de Elon Musk au afectat imaginea EV-urilor. Reglementările forțate, cum ar fi interzicerea mașinilor pe benzină, au stârnit reacții negative.*** mașinile electrice nu sunt o soluție universală. Sunt o parte dintr-un sistem mai mare. De aceea, transportul comunitar trebuie să fie ecologic, dar realist: Microbuze electrice doar unde infrastructura permite. Biciclete, carpooling, mers pe jos, trasee locale. Spaima incendiilor masinilor electrice este o neincredere, apoi violenta de a se renunta la masinile clasice, apoi pretul curentului electric mare, dublat de lipsa centrelor de incarcare a bateriilor. ca poti ramane pe camp iar prima localitate este la zeci de km iar primul punct de incarcare la peste 100 km.

 

 

SOLUȚIA #30: Justiție restaurativă – reparare, reconciliere, reintegrare. Cum vindecăm greșelile, nu doar le pedepsim.

Obiectivul soluției: Să transformăm sistemul de justiție dintr-un mecanism punitiv într-un proces restaurativ, comunitar și vindecător, care să repare daunele, să reconcilieze părțile și să reintegreze oamenii în societate.

Argumentație științifică: Justiția restaurativă reduce recidiva cu până la 40% față de sistemele punitive. Dialogul între victimă și autor crește șansele de vindecare și responsabilizare. Repararea prejudiciului este mai eficientă decât pedeapsa abstractă. Reintegrarea socială scade marginalizarea și crește siguranța comunitară. Modele de succes în Canada, Noua Zeelandă, Norvegia, Columbia.

Argumentație socială: Românii nu au încredere în justiție, o percep ca distantă, coruptă, ineficientă. Victimele nu sunt ascultate, ci ignorate. Autorii sunt stigmatizați, nu transformați. Conflictele comunitare nu sunt mediate, ci escaladate. Fără justiție restaurativă, nu avem pace reală

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască justiția restaurativă ca formă oficială de soluționare. Legislația trebuie să permită medierea, repararea și reconcilierea. Sistemul penal trebuie să includă alternative la închisoare. Comunitățile trebuie implicate în procesul de vindecare. Justiția trebuie să fie despre oameni, nu doar despre coduri

Implementarea soluției: Etapa 1: Centre de justiție restaurativă. În fiecare județ:. Spații pentru mediere, dialog, reparare. Facilitatori formați, consilieri, comunități implicate. Acces gratuit, confidențial, voluntar. Etapa 2: Educație pentru reconciliere. În școli, comunități, media: Cum gestionăm conflictele, cum ne asumăm greșelile Cum reparăm, cum iertăm, cum reintegrăm. Campanii de conștientizare și formare. Etapa 3: Legislație și reformă. Propuneri pentru: Introducerea justiției restaurative în Codul Penal și Civil. Formare pentru judecători, procurori, avocați. Sprijin pentru victime și reintegrarea autorilor.

Costuri și resurse, Cost mediu per județ: 30.000–50.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu ONG-uri juridice. Recuperare: prin reducerea recidivei, creșterea încrederii sociale și vindecarea comunitară.  

Filosofia Desculților: „Justiția nu e răzbunare. E vindecare. Cine repară, se transformă. Cine iartă, se eliberează. Să judecăm cu inimă. Să vindecăm cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #31: Spații comunitare – locuri de întâlnire, creație și apartenență. Cum refacem legătura dintre oameni, prin locuri vii, deschise și comune

Obiectivul soluției: Să creăm în fiecare localitate spații comunitare deschise, vii și accesibile, unde oamenii se pot întâlni, colabora, învăța, crea și regăsi apartenența, într-o societate tot mai fragmentată și izolată.

Argumentație științifică: Studiile sociologice arată că spațiile comunitare cresc coeziunea socială și reduc alienarea. Participarea la activități colective reduce riscul de depresie, anxietate și izolare. Spațiile de creație și dialog stimulează inițiativa, încrederea și colaborarea. Accesul la spații comune crește implicarea civică și reduce tensiunile sociale. Modele de succes: biblioteci vii, centre de zi, huburi rurale, case de cultură reimaginate.

Argumentație socială: Românii nu mai au unde să se întâlnească în afara consumului. Satele și cartierele sunt lipsite de spații de dialog, creație, reflecție. Tinerii nu au unde să se exprime, vârstnicii nu au unde să se conecteze. Fără spații comune, comunitățile devin doar aglomerări de locuințe. Fără întâlnire, nu există comunitate. Fără comunitate, nu există democrație.

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină infrastructura comunitară ca prioritate socială.

Spațiile comunitare trebuie să fie gratuite, accesibile și deschise tuturor. Legislația trebuie să permită folosirea clădirilor publice pentru activități civice și culturale. Administrația locală trebuie să colaboreze cu cetățenii în gestionarea acestor spații. Spațiul comun este spațiul democrației reale

Implementarea soluției: Etapa 1: Identificarea și reactivarea spațiilor. În fiecare comună și cartier: Clădiri publice nefolosite, foste școli, cămine culturale, biblioteci. Reabilitare participativă, cu voluntari și meșteri locali. Design adaptat nevoilor comunității. Etapa 2: Funcționalitate multiplă. Spații pentru: Întâlniri civice, ateliere, cursuri, consiliere, joacă, creație. Evenimente culturale, proiecții, expoziții, dezbateri. Sprijin pentru inițiative locale, cooperative, grupuri vulnerabile. Etapa 3: Gestionare comunitară. Organizare locală pentru: Comitete de coordonare formate din cetățeni. Reguli clare de acces, program, întreținere. Legături cu școli, ONG-uri, biserici, instituții locale.

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 25.000–50.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate locale. Recuperare: prin creșterea coeziunii sociale, reducerea izolării și activarea comunității

Filosofia Desculților: „Oamenii au nevoie de locuri. Nu doar de case. Cine se întâlnește, se înțelege. Cine creează împreună, trăiește împreună. Să redeschidem spațiile. Să refacem legătura.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici. :

 

SOLUȚIA #32: Locuire inter-generații – case pentru toate vârstele, toate nevoile. Cum trăim împreună, nu izolați, nu abandonați, nu înstrăinați

Obiectivul soluției: Să regândim locuirea ca un proces inter-generații, solidar și adaptabil, în care tinerii, vârstnicii și familiile trăiesc în proximitate, se sprijină reciproc și construiesc comunități vii, nu doar gospodării separate.

Argumentație științifică: Locuirea inter-generații reduce singurătatea, depresia și costurile de trai. Copiii crescuți în medii cu vârstnici dezvoltă empatie, răbdare și echilibru emoțional. Vârstnicii care locuiesc aproape de tineri au o sănătate mintală și fizică mai bună. Spațiile comune cresc coeziunea socială și reduc tensiunile familiale. Modele de succes în Danemarca, Germania, Japonia, Elveția.

Argumentație socială: Românii sunt tot mai izolați în locuințe individuale, fără sprijin reciproc. Vârstnicii sunt singuri, iar tinerii sunt copleșiți. Familiile se destramă din lipsă de spațiu, timp și legătură. Locuirea e gândită ca izolare, nu ca apartenență. Fără locuire inter- generațională pierdem legătura dintre trecut și viitor.

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină modele de locuire adaptate nevoilor reale, nu doar pieței imobiliare. Legislația trebuie să permită și să încurajeze co-locuirea între generații

Subvențiile pentru locuințe trebuie să includă criterii sociale, nu doar economice. Urbanismul trebuie să favorizeze proximitatea, nu dispersia. Locuirea e un drept, dar și un spațiu de legătură.

Implementarea soluției: Etapa 1: Proiecte de locuire inter-generații. În fiecare județ și oraș:

Ansambluri de locuințe cu spații comune: bucătării, grădini, ateliere, camere de întâlnire. Locuințe adaptate pentru vârstnici, tineri, familii extinse. Gestionare comunitară, cu reguli clare și sprijin reciproc. Etapa 2: Reabilitare și reconversie Transformarea clădirilor abandonate, fostelor cămine, blocurilor nefolosite în spații de locuire mixtă, cu accesibilitate și funcționalitate. Cu implicarea comunității în design și întreținere. Etapa 3: Educație pentru coexistență. Programe pentru: Formare în comunicare inter-generații, mediere, sprijin reciproc

Campanii de conștientizare a beneficiilor locuirii împreună. Sprijin pentru familii extinse și modele alternative de conviețuire.

Costuri și resurse. Cost mediu per proiect: 50.000–100.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate cu ONG-uri sociale și urbaniști. Recuperare: prin reducerea costurilor sociale, creșterea calității vieții și refacerea legăturilor comunitare

Filosofia Desculților: „Casa nu e doar zid. E legătură. Cine trăiește cu ceilalți, trăiește întreg. Cine își vede părinții, copiii și vecinii, nu se pierde. Să locuim împreună. Nu doar alături. Ci cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.  

 

SOLUȚIA #33: Natură urbană – verdeață, aer, liniște în orașe. Cum aducem natura în oraș, nu doar beton și zgomot

Obiectivul soluției: Să transformăm orașele din spații sufocante în ecosisteme urbane vii, cu verdeață, aer curat, liniște și acces la natură, astfel încât locuitorii să poată respira, merge, trăi și regăsi echilibrul în proximitate.

Argumentație științifică: Recomandarea este minimum 9 m² de spațiu verde per locuitor  - România e sub acest prag în multe orașe. Accesul la natură urbană reduce stresul, tensiunea arterială și depresia. Copiii care cresc lângă spații verzi au dezvoltare cognitivă și emoțională mai bună. Vegetalizarea orașelor reduce temperatura cu până la 4°C vara. Mobilitatea pietonală și ciclismul cresc sănătatea și reduc poluarea.

Argumentație socială: Orașele românești sunt sufocate de betoane, mașini și zgomot. Oamenii nu au unde să se plimbe, să respire, să se liniștească. Spațiile verzi sunt puține, prost întreținute sau privatizate. Copiii cresc între blocuri, nu între copaci. Fără natură urbană, orașul devine o fabrică de stres

Argumentație politică: Statul trebuie să reglementeze protejarea și extinderea spațiilor verzi urbane. Urbanismul trebuie să includă ecologie, nu doar construcție. Bugetele locale trebuie să prioritizeze natura, nu doar infrastructura dură. Mobilitatea urbană trebuie să fie ecologică, accesibilă și umană. Orașul nu e doar economic. E și ecologic. E și sufletesc.

Implementarea soluției: Etapa 1: Spații verzi reale. În fiecare oraș și cartier:. Parcuri, grădini comunitare, păduri urbane, alei verzi. Protejarea arborilor existenți și plantare de specii native. Acces liber, întreținere comunitară, design participativ. Etapa 2: Mobilitate ecologică. Măsuri pentru: Piste de biciclete, trotuare largi, zone pietonale. Reducerea traficului auto în zonele rezidențiale. Transport public electric, accesibil și integrat. Etapa 3: Educație ecologică urbană

Programe pentru: Conștientizarea valorii naturii în oraș. Implicarea cetățenilor în întreținerea spațiilor verzi. Legături cu școli, ONG-uri, instituții culturale

Costuri și resurse: Cost mediu per oraș: 50.000–150.000 euro. Finanțare: buget local + fonduri europene + sponsori + parteneriate ecologice. Recuperare: prin creșterea calității vieții, reducerea bolilor și activarea comunității.

Filosofia Desculților: „Orașul nu e doar clădire. E respirație. Cine trăiește între copaci, trăiește mai blând. Cine merge pe jos, vede lumea. Să aducem natura în oraș. Ca să aducem viața.”

Observatii:  intrebare: Orasul de 15 minute a devenit o sperietoare fiindca s-a spus ca nu ai voie in alta localitate sau oras, in orase sau tari, ca trebuie sa platesti taxe vamale...! Raspuns: Conceptul de „oraș de 15 minute” a fost deturnat în unele cercuri și etichetat greșit ca parte dintr-o agendă ocultă sau de control. Dar, în esență, ideea nu are nimic ocult — e despre accesibilitate, autonomie locală și calitatea vieții. Nu trebuie promovat controlul. Noi promovăm eliberarea de dependență. Nu impunem limite. Construim proximitate cu rost. Nu închidem orașul. Îl deschidem către oameni. Ideea originală e despre libertate, nu despre limitare. Despre accesibilitate, nu despre interdicție. Despre comunitate, nu despre granițe.. Nu e vorba de interdicții de circulație între orașe, cartiere sau țări. Nu implică taxe vamale sau pașapoarte urbane. Nu presupune supraveghere sau închidere în perimetre. Este un model urbanistic care propune ca fiecare om să aibă acces la nevoile de bază (muncă, educație, sănătate, hrană, natură) în proximitate.

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

 

SOLUȚIA #34: Grădini comunitare – hrană, întâlnire, educație. Cum cultivăm împreună, nu doar pământul, ci și legătura dintre oameni.

Obiectivul soluției: Să înființăm în fiecare localitate grădini comunitare deschise, unde oamenii pot cultiva hrană, învăța, colabora și regăsi ritmul naturii, ca alternativă la consumul industrial și la izolarea urbană.

Argumentație științifică: Grădinăritul comunitar reduce stresul, crește imunitatea și stimulează coeziunea socială. Copiii care participă la grădinărit au o relație mai sănătoasă cu hrana și natura. Spațiile verzi cultivate îmbunătățesc calitatea aerului și reduc temperatura urbană. Grădinile urbane pot produce până la 20% din necesarul alimentar local. Educația ecologică practică este mai eficientă decât teoria abstractă

Argumentație socială: Oamenii nu mai știu de unde vine hrana, cum se cultivă, cum se îngrijește pământul. Satele pierd grădinile, orașele nu le au deloc. Tinerii nu au acces la pământ, iar vârstnicii nu mai pot lucra singuri. Grădina poate fi loc de întâlnire, de vindecare, de educație. Fără grădini comunitare, pierdem legătura cu solul și cu sufletul

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină grădinile comunitare ca infrastructură socială și ecologică. Legislația trebuie să permită folosirea terenurilor publice pentru grădinărit colectiv. Primăriile trebuie să colaboreze cu cetățenii în organizarea și întreținerea grădinilor. Grădina nu e doar agricultură. E educație. E sănătate. E comunitate.

Implementarea soluției.  Etapa 1: Identificarea terenurilor. În fiecare comună și cartier: Terenuri publice nefolosite, curți de școli, spații între blocuri. Cartografiere participativă și consultare comunitară. Design adaptat nevoilor locale. Etapa 2: Organizare comunitară. Grupuri locale pentru: Cultivare, întreținere, distribuție echitabilă. Educație ecologică, ateliere, evenimente. Legături cu școli, ONG-uri, biserici, centre de zi. Etapa 3: Sprijin logistic și legislativ. Măsuri pentru: Acces la apă, unelte, semințe, compost. Protecție legală a grădinilor împotriva privatizării. Subvenții pentru grădinărit ecologic și comunitar

Costuri și resurse. Cost mediu per grădină: 10.000–25.000 euro. Finanțare: buget local + fonduri europene + sponsori + parteneriate ecologice. Recuperare: prin reducerea costurilor alimentare, creșterea sănătății și activarea comunității

Filosofia Desculților: „Grădina nu e doar pământ. E legătură. Cine sapă cu alții, învață. Cine plantează, speră. Să cultivăm împreună. Nu doar roade. Ci rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

1.      ”Gradinile astea merg in mediul urban. Ca, daca dam pamant fiecaruia, daca ii dam si instructiuni, el va munci acolo. Doar scoala ar putea face practica in astfel de gradini, fara performante productive, ci sa cultive de dragul de a cunoaste si ingriji o planta, de a-i simti nevoile, de a sti elevul de azi (in final) cum sa faca pentru ca, dupa absolvire, sa o cultive pe pamantul tau de acasa. Batranii se pot intalni in parcuri, care trebuie sa fie oaze de liniste, aer si verdeata, nu fier si beton, iar acolo sa existe un colt de unde oricine poate duce la casa lui un ghiveci cu o planta pe care nu o are, dar si sa poata aduce o planta dintr-ale lui.

 

 

SOLUȚIA #35: Apărarea ecologică – protejarea ecosistemelor ca formă de suveranitate. Cum apărăm natura ca pe o parte din noi, nu ca pe o resursă externă

Obiectivul soluției: Să recunoaștem protejarea ecosistemelor ca formă de apărare națională și suveranitate comunitară, prin implicarea cetățenilor, reglementări clare și refacerea legăturii sacre cu natura.

Argumentație științifică: Distrugerea ecosistemelor duce la dezechilibre climatice, pandemii, colapsuri economice. Protejarea biodiversității este esențială pentru sănătatea umană și stabilitatea socială. Apărarea ecologică reduce riscul de dezastre naturale și conflicte legate de resurse. Implicarea comunitară în protecția naturii crește eficiența și responsabilitatea. Modele de succes: pădurile comunitare din Nepal, zonele protejate din Costa Rica, rețelele ecologice din Franța

Argumentație socială: Românii pierd pădurile, apele, solurile, fără să știe, fără să poată opri. Oamenii nu sunt implicați în deciziile ecologice, ci doar afectați de ele. Distrugerea naturii duce la migrație, boală, sărăcie/ Fără apărare ecologică, suntem vulnerabili chiar și în pace. Natura nu e decor. E temelie. E suflare. E apărare.

Argumentație politică: [TN1] Statul trebuie să includă protecția naturii în strategia de apărare națională. Legislația trebuie să recunoască ecosistemele ca entități protejate juridic. Bugetele de apărare trebuie să includă ecologie, nu doar armament. Comunitățile trebuie să aibă drept de veto asupra proiectelor distructive. Apărarea ecologică e suveranitate vie. Nu doar geopolitică.

Implementarea soluției: Etapa 1: Zone de apărare ecologică. În fiecare județ și regiune:. Zone naturale protejate de comunitate: păduri, ape, pajiști, mlaștini, stâncării. Interdicții clare asupra exploatării industriale. Monitorizare participativă și transparență totală  Etapa 2: Patrule ecologice comunitare Grupuri locale pentru:. Supraveghere, raportare, intervenție rapidă. Educație ecologică, campanii, acțiuni de refacere. Legături cu autorități, ONG-uri, școli, biserici. Etapa 3: Legislație și suveranitate ecologică. Propuneri pentru: Recunoașterea juridică a ecosistemelor ca entități protejate. Dreptul comunităților de a decide asupra resurselor naturale. Includerea ecologiei în strategia de apărare și în educația civică

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 40.000–80.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate ecologice. Recuperare: prin prevenirea dezastrelor, refacerea ecosistemelor și creșterea suveranității locale

Filosofia Desculților: „Natura nu e a noastră. Noi suntem ai ei. Cine o apără, se apără. Cine o distruge, se pierde. Să apărăm pădurile, apele, solul. Ca pe sufletul nostru.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

 

SOLUȚIA #36: Energie comunitară – autonomie, cooperare, sustenabilitate. Cum ne încălzim și ne iluminăm împreună, fără dependență, fără risipă, fără monopol.

Obiectivul soluției: Să dezvoltăm un sistem de energie comunitară descentralizată, bazat pe surse regenerabile, cooperare locală și autonomie energetică, astfel încât fiecare comunitate să poată trăi cu demnitate, fără frică de facturi, crize sau monopoluri.

Argumentație științifică: Energia solară, eoliană și geotermală sunt sustenabile, scalabile și accesibile. Micro-rețelele comunitare reduc pierderile și cresc reziliența în fața crizelor energetice. Cooperativele energetice au succes în Germania, Danemarca, Olanda, Canada

Autonomia energetică reduce dependența geopolitică și vulnerabilitatea economică. Educația energetică crește eficiența și responsabilitatea în consum.

Argumentație socială: Românii sunt afectați de facturi mari, lipsă de transparență și monopoluri energetice. Satele nu au acces la soluții moderne, iar orașele sunt suprasolicitate. Oamenii nu știu cum să economisească, cum să producă, cum să se organizeze. Fără energie comunitară, suntem vulnerabili și dependenți. Fără cooperare, energia devine armă, nu resursă.

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină producția locală de energie regenerabilă. Legislația trebuie să permită formarea de cooperative energetice. Subvențiile trebuie să meargă către comunități, nu doar către corporații. Educația energetică trebuie introdusă în școli și formarea profesională. Energia trebuie să fie un drept, nu un privilegiu

Implementarea soluției. Etapa 1: Cooperative energetice locale. În fiecare comună și microregiune:. Instalare de panouri solare, turbine eoliene, pompe geotermale. Producție și distribuție locală, cu implicarea cetățenilor. Transparență totală asupra costurilor și deciziilor. Etapa 2: Educație și eficiență. Programe pentru: Reducerea consumului, optimizarea instalațiilor, reciclarea energiei. Formare pentru meșteri, electricieni, administratori locali. Campanii de conștientizare și implicare. Etapa 3: Suveranitate energetică. Măsuri pentru:. Legislație favorabilă producției locale și descentralizate. Sprijin pentru gospodării vulnerabile și zone izolate. Protecție împotriva abuzurilor și monopolurilor

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 50.000–100.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate tehnice. Recuperare: prin reducerea facturilor, creșterea autonomiei și protejarea mediului

Filosofia Desculților: „Energia nu e doar curent. E libertate. Cine o produce împreună, trăiește împreună. Cine o controlează singur, controlează viața altora. Să ne luminăm cu soare. Cu vânt. Cu grijă.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

SOLUȚIA #37: Solidaritate practică – sprijin reciproc, rețele locale, demnitate. Cum ne ajutăm concret, nu doar cu vorbe, ci cu fapte, resurse și prezență.

Obiectivul soluției: Să construim o rețea de solidaritate practică, în care oamenii, instituțiile și agenții economici se sprijină reciproc prin acțiuni concrete, resurse partajate și implicare directă, pentru ca nimeni să nu fie lăsat în urmă. Argumentație științifică: Rețelele de sprijin reciproc reduc vulnerabilitatea socială și cresc reziliența comunitară. Economia solidară este mai stabilă în criză decât economia competitivă. Ajutorul concret (energie, hrană, transport, muncă) are impact direct asupra sănătății și demnității. Modele de succes: cooperativele mutuale din Italia, băncile de timp din Spania, rețelele de sprijin din Argentina.

Argumentație socială: Românii se ajută între ei, dar informal, haotic, fără sprijin instituțional. Familiile care primesc pământ nu au acces la energie, transport, unelte. Atelierele de producție nu pot funcționa fără sprijin energetic și logistic. Instituțiile publice sunt sufocate de facturi, lipsă de resurse și birocrație. Fără solidaritate practică, ideile rămân pe hârtie

Argumentație politică: Statul trebuie să susțină rețelele de sprijin reciproc ca infrastructură socială. Legislația trebuie să permită oferirea de resurse la preț simbolic (ex: 0,01 lei/kWh). Agenții economici trebuie încurajați fiscal să sprijine comunitățile. Solidaritatea nu e caritate. E infrastructură. E demnitate.

Implementarea soluției. Etapa 1: Rețele de sprijin energetic. Parteneriate cu agenți economici pentru:. Furnizarea de energie regenerabilă către instituții publice și ateliere. Preț simbolic: 0,01 lei/kWh pentru activități comunitare. Contracte transparente, monitorizare publică, implicare locală. Etapa 2: Bănci de resurse. În fiecare comună: Stocuri de unelte, materiale, hrană, combustibil, transport. Acces gratuit sau simbolic pentru gospodării vulnerabile și inițiative locale. Gestionare comunitară, cu implicarea tinerilor și vârstnicilor.  Etapa 3: Mecanisme de reciprocitate. Sisteme pentru: Schimb de muncă, timp, produse, servicii între cetățeni. Recunoaștere oficială a contribuției comunitare. Legături cu cooperative, școli, biserici, ONG-uri

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 40.000–80.000 euro. Finanțare: buget național + sponsori + parteneriate economice + fonduri europene. Recuperare: prin activarea comunității, reducerea vulnerabilității și creșterea demnității sociale

Filosofia Desculților: „Solidaritatea nu e milă. E infrastructură. Cine dă, nu pierde. Cine primește, nu se umilește. Cine ajută, construiește. Cine e ajutat, înflorește. Să ne sprijinim. Cu fapte. Cu resurse. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici.

 

SOLUȚIA #38: Moneda comunitară – schimb local, autonomie economică, încredere. Cum ne susținem reciproc printr-o economie vie, nu prin dependență de sistemul bancar

Obiectivul soluției: Să introducem în comunități o monedă locală complementară, care să faciliteze schimbul de produse, servicii și muncă între cetățeni, să reducă dependența de sistemul financiar centralizat și să întărească autonomia economică locală.

Argumentație științifică: Monedele complementare cresc circulația valorii în comunitate și reduc scurgerea banilor în afara zonei. Economia locală devine mai rezilientă în fața crizelor globale. Schimbul direct stimulează cooperarea, încrederea și inițiativa. Modele de succes: moneda „Chiemgauer” (Germania), „Brixton Pound” (UK), „SOL” (Franța), „Sardex” (Italia)

Argumentație socială: Românii nu au acces real la capital, iar micii producători sunt sufocați de sistemul bancar. Oamenii vor să muncească, să producă, să schimbe, dar nu au instrumente. Banii oficiali sunt concentrați, controlați, fluctuanți. Moneda comunitară creează încredere, circulație și apartenență. Fără economie locală, nu avem autonomie reală.

Argumentație politică: Statul trebuie să permită și să susțină monedele complementare ca instrumente de dezvoltare locală. Legislația trebuie să protejeze schimbul local și să reglementeze fiscalitatea echitabil. Primăriile trebuie să poată accepta moneda locală pentru taxe, servicii și proiecte comunitare. Moneda comunitară nu concurează leul. Îl completează. Îl umanizează.

Implementarea soluției: Etapa 1: Crearea monedei locale. În fiecare comună sau microregiune: Design participativ: nume, simbol, valoare, reguli. Emitere digitală sau fizică, cu transparență totală. Legături cu cooperative, producători, instituții locale. Etapa 2: Rețea de acceptare. Parteneriate cu: Magazine locale, meșteșugari, fermieri, prestatori de servicii. Școli, centre comunitare, ateliere, transport local. Primării și instituții publice (pentru taxe, chirii, servicii).  Etapa 3: Educație economică. Programe pentru: Cum funcționează moneda locală, cum se folosește, cum se păstrează. Formare pentru administratori, contabili, antreprenori locali. Campanii de încredere și implicare.

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget local + sponsori + fonduri europene + parteneriate bancare alternative. Recuperare: prin activarea economiei locale, reducerea sărăciei și creșterea circulației valorii.

Filosofia Desculților: „Banii nu sunt doar cifre. Sunt încredere. Cine schimbă cu rost, trăiește cu sens. Cine produce local, rămâne liber. Să ne susținem reciproc. Cu o monedă vie. Cu o economie umană.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

Iată o propunere: MODELUL „ROST” – Moneda comunitară pentru comuna ta. 1. Denumire și simbol: Nume: ROST (pentru că fiecare schimb trebuie să aibă rost) Simbol: un semn grafic inspirat din tradiție (frunză, roată, fir de grâu). Valoare: 1 ROST = 1 leu (pentru simplitate și echivalență). 2. Emitere și circulație. Emisă de: cooperativa locală sau primărie. Format: digital (aplicație simplă) + vouchere fizice pentru cei fără telefon. Circulă între: Producători locali (legume, miere, ouă, pâine). Meșteșugari (croitori, tâmplari, fierari). Prestatori de servicii (reparații, transport, educație). Instituții locale (școală, bibliotecă, centru comunitar).  3. Reguli de utilizare. Se poate folosi pentru: Plăți între cetățeni, Taxe locale (parțial), Acces la evenimente, cursuri, transport comunitar. Nu se poate: Schimba în lei direct. Folosi în afara rețelei locale. Se poate obține prin: Muncă voluntară. Participare la proiecte comunitare. Donare de produse sau servicii.  4. Beneficii: Activează economia locală, Crește încrederea între oameni, Reduce dependența de sistemul bancar, Stimulează cooperarea și inițiativa, Poate fi extinsă în rețea între comune. 5. Etape de implementare: Consultare publică – alegerea numelui, regulilor, partenerilor. Creare platformă simplă – aplicație + vouchere. Formare rețea de acceptare – minim 20 de parteneri locali. Campanie de lansare – eveniment, ateliere, demonstrații. Monitorizare și ajustare – lunar, cu feedback comunitar. De ce statul actual nu acceptă moneda locală? Pentru că nu o controlează: nu trece prin bănci, nu e impozitată, nu e înregistrată. Pentru că nu o înțelege: o confundă cu evaziune, fraudă sau „monedă paralelă”. Pentru că nu o poate integra în sistemul fiscal actual. Pentru că amenință monopolul economic al marilor lanțuri și al băncilor comerciale. Când Desculții ajung la guvernare, vor putea: 1. Legifera moneda comunitară. Ca monedă complementară, non-convertibilă, destinată exclusiv schimbului local. Cu reguli clare: transparență, scop social, non-profit, limitare geografică. Cu recunoaștere fiscală: deductibilitate parțială, scutiri pentru circulație internă.  2. Crea un cadru legal pentru cluburi de solidaritate economică. Asociații de sprijin reciproc, cu fonduri rotative. Fără dobândă, fără executare silită, fără profit. Cu sprijin logistic și juridic din partea statului. 3. Introduce educație economică alternativă. În școli, centre comunitare, cooperative. Despre: monedă locală, economie circulară, solidaritate, autonomie financiară. Cu exemple reale, nu doar teorie. Ce putem face până atunci? Chiar și fără aprobarea statului, putem:. Folosi moneda locală ca sistem de puncte, vouchere sau timp. Funcționa în rețele închise, pe bază de încredere. Documenta totul transparent, ca să nu poată fi acuzată de fraudă. Construi o mișcare națională care cere legalizarea acestor forme. Când banii devin lanț, trebuie să-i topim și să-i transformăm în punți. Când statul nu înțelege încrederea, trebuie să o arătăm prin fapte. Când un om cade, nu-l lăsăm. Îl ridicăm. Împreună. Asta e moneda noastră: încrederea.

 

SOLUȚIA #39: Administrație participativă – decizie colectivă, transparență, implicare. Cum guvernăm împreună, nu de sus în jos, ci de jos în sus

Obiectivul soluției: Să transformăm administrația publică într-un sistem participativ, transparent și colaborativ, în care cetățenii decid, propun, controlează și construiesc împreună cu autoritățile, nu doar asistă pasiv la decizii luate în spatele ușilor închise.

Argumentație științifică: Democrația participativă crește încrederea în instituții și reduce corupția. Bugetele participative duc la alocări mai eficiente și mai echitabile. Implicarea cetățenilor în decizie reduce conflictul și crește coeziunea socială. Transparența administrativă este corelată cu performanța instituțională. Modele de succes: Porto Alegre (Brazilia), Barcelona (Spania), Seoul (Coreea de Sud)

Argumentație socială: Românii nu au încredere în administrație, o percep ca distantă, coruptă, ineficientă. Deciziile se iau fără consultare, fără explicații, fără responsabilitate. Oamenii nu știu ce se întâmplă cu banii lor, cu terenurile lor, cu viitorul lor. Fără participare, administrația devine dictatură birocratică. Fără transparență, nu există democrație reală.

Argumentație politică: Statul trebuie să regândească administrația ca serviciu public, nu ca autoritate. Legislația trebuie să oblige consultarea publică reală, nu formală. Bugetele locale trebuie să fie deschise, discutate și votate de cetățeni. Funcționarii trebuie să fie formați în comunicare, transparență și colaborare. Administrația participativă e fundația unei guvernări vii

Implementarea soluției. Etapa 1: Buget participativ local. În fiecare comună și oraș: Cetățenii propun proiecte, votează priorități, urmăresc execuția. Platforme digitale și întâlniri fizice pentru consultare. Transparență totală asupra cheltuielilor și deciziilor. Etapa 2: Consilii civice consultative. Grupuri locale pentru: Monitorizarea administrației, propuneri, sesizări, inițiative

Reprezentare inter-generaționnală și interprofesională. Legături directe cu primăria, consiliul local, instituțiile publice. Etapa 3: Educație civică aplicată. Programe pentru: Cum funcționează administrația, cum se pot implica cetățenii. Formare pentru funcționari, profesori, elevi, pensionari. Campanii de conștientizare și mobilizare

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget local + fonduri europene + sponsori + parteneriate civice. Recuperare: prin creșterea eficienței, reducerea corupției și activarea comunității

Filosofia Desculților: „Administrația nu e stăpân. E servitor. Cine decide singur, greșește. Cine ascultă, construiește. Să guvernăm împreună. Cu transparență. Cu încredere. Cu rost.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

1.     Propunere concretă pentru o platformă digitală de buget participativ într-o comună — un instrument simplu, dar revoluționar: Platforma „Buget cu Rost”. Decidem împreună. Transparent. Clar. Local. Obiectiv: Să permită cetățenilor dintr-o comună să: Propună proiecte pentru bugetul local. Voteze prioritățile anuale. Urmărească execuția bugetară în timp real. Trimită sesizări și sugestii. Structură funcțională: Pagina principală. Bugetul total disponibil (ex: 500.000 lei). Proiectele propuse (cu descriere, cost estimat, stadiu). Buton „Propune un proiect”. Buton „Votează prioritățile”. Modul de propunere: Formular simplu: Titlu proiect, Descriere (max. 500 caractere), Cost estimativ, Locație, Beneficiari direcți, Poze sau schițe (opțional), Validare de către o comisie locală (transparență totală). Modul de vot: Fiecare cetățean are 3 voturi/an. Poate vota online sau la primărie (cu CNP). Rezultatele sunt publice, în timp real. Modul de urmărire: Fiecare proiect are: Termen de execuție, Buget alocat, Stadiu (planificare, execuție, finalizat), Poze, rapoarte, comentarii.  Modul de sesizări: Oricine poate trimite:, O problemă locală, O idee, O întrebare. Răspunsul administrației e public și obligatoriu în 10 zile.  Principii: Transparență totală – nimic nu e ascuns. Accesibilitate – și online, și fizic (la primărie, bibliotecă, centru comunitar). Simplitate – fără conturi complicate, fără birocrație. Educație civică – ghiduri video, voluntari care ajută oamenii să participe. Respect – fiecare voce contează, indiferent de vârstă, statut sau pregătire. Costuri și implementare: Cost estimativ: 10.000–20.000 euro pentru dezvoltare și mentenanță anuală. Finanțare: buget local + fonduri europene + sponsori + parteneriate IT. Timp de implementare: 3–6 luni Administrare: echipă mixtă (funcționari + cetățeni voluntari. Concluzie: Bugetul nu e al primarului. E al oamenilor. Cine decide împreună, construiește împreună. Cine vede pe ce se duc banii, are încredere. Să deschidem ușile. Să dăm cuvântul. Să facem loc.”

 

SOLUȚIA #40: Dreptul la timp – ritm uman, echilibru, libertate. Cum recâștigăm timpul nostru, nu doar pentru muncă, ci pentru viață.

Obiectivul soluției: Să recunoaștem timpul personal, comunitar și creativ ca drept fundamental, nu ca lux, și să regândim organizarea socială astfel încât oamenii să trăiască în ritm uman, nu în goană, presiune sau epuizare.

Argumentație științifică: Studiile OMS și OECD arată că lipsa timpului liber este corelată cu anxietate, depresie și boli cardiovasculare. Timpul petrecut în natură, cu familia, în creație îmbunătățește sănătatea mintală și performanța profesională. Societățile cu program flexibil au productivitate mai mare și coeziune socială crescută. Modele de succes: săptămâna de 4 zile lucrătoare (Islanda, Belgia), ora de liniște (Finlanda), ziua comunitară (Japonia)

Argumentație socială: Românii sunt mereu grăbiți, obosiți, copleșiți. Timpul e consumat de muncă, drumuri, birocrație, supraviețuire. Nu mai avem timp pentru noi, pentru ceilalți, pentru suflet. Copiii cresc fără părinți, vârstnicii trăiesc în tăcere, tinerii ard în stres. Fără dreptul la timp, nu există viață adevărată.

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască timpul personal ca drept social. Legislația muncii trebuie să permită flexibilitate, pauze reale, ritm adaptat. Administrația trebuie să reducă birocrația și să digitalizeze procesele. Educația trebuie să includă gestionarea timpului și echilibrul interior. Timpul nu e doar cronometru. E spațiu de viață. E libertate.

Implementarea soluției. Etapa 1: Program flexibil și echitabil. Măsuri pentru:. Săptămâna de 4 zile lucrătoare în instituții publice și cooperative. Ziua comunitară liberă lunar pentru activități sociale și personale. Pauze garantate, fără presiune, fără penalizare. Etapa 2: Spații și timp pentru viață. În fiecare comună și oraș:. Zone de liniște, biblioteci vii, ateliere de creație, parcuri de reflecție. Evenimente fără grabă: seri de poveste, mese comune, plimbări comunitare. Timp pentru întâlnire, nu doar pentru eficiență. Etapa 3: Educație pentru echilibru. Programe pentru:

Gestionarea timpului, ritm personal, priorități sufletești. Formare pentru profesori, funcționari, părinți, tineri. Campanii de conștientizare: „Timpul e viață. Nu-l pierde.”

Costuri și resurse. Cost mediu per județ: 30.000–60.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate culturale. Recuperare: prin reducerea stresului, creșterea calității vieții și activarea comunității

Filosofia Desculților: „Timpul nu e doar ceas. E respirație. Cine are timp, are viață. Cine dă timp, dă libertate. Să ne recâștigăm timpul. Să trăim cu rost.”

 

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLTIA #41: „Ziua Comunitară Liberă”. O zi pe lună în care comuna respiră, se întâlnește, creează și se reconectează.

Obiectiv: Să ofere tuturor locuitorilor din comună o zi liberă pe lună, dedicată: Activităților comunitare. Întâlnirii între generații, Creației, reflecției, naturii, Repausului sufletesc și reconectării.

Structură. Frecvență: O zi pe lună (ex: prima vineri sau ultima miercuri). Aleasă prin consultare publică. Instituții implicate. Primăria: coordonare și comunicare, Școala: activități inter-generaționale, ateliere. Biblioteca: lecturi, povești, schimb de cărți. Biserica: spațiu de liniște, dialog, sprijin. ONG-uri locale: organizare de evenimente. Cooperative: demonstrații, degustări, schimburi. Activități posibile: Plimbări comunitare în natură. Ateliere de meșteșuguri, gătit, muzică. Schimb de plante, semințe, obiecte utile. Seri de poveste cu bătrânii satului. Jocuri pentru copii și tineri. Spații de liniște și reflecție (fără telefoane, fără grabă). Reguli și principii: Participarea e voluntară, dar încurajată. Nicio activitate nu e obligatorie. Ziua nu e despre performanță, ci despre prezență. Se evită consumul comercial, se favorizează schimbul și creația. Se respectă ritmul fiecăruia. Comunicare: Afișe în comună, postări pe pagina locală, anunțuri la biserică. Ghid lunar cu activități propuse. Spațiu de sugestii pentru luna următoare. Costuri și resurse: Cost estimativ lunar: 2.000–5.000 lei. Resurse: voluntari, sponsori locali, fonduri de la primărie. Recuperare: prin coeziune socială, reducerea stresului, activarea comunității.  

Filosofia Desculților: „O zi pe lună pentru suflet. O zi fără grabă, fără presiune, fără uitare. Cine se oprește, se regăsește. Să ne dăm timp. Ca să ne dăm viață.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #42: Educație inter-generațională – învățare între vârste, între lumi, între experiențe

Cum învățăm unii de la alții, nu doar din cărți, ci din viață

Obiectivul soluției: Să construim un sistem de educație intergenerațională, în care tinerii, adulții și vârstnicii învață împreună, se sprijină reciproc și transmit cunoștințe, valori și meșteșuguri, într-un proces viu, comunitar și afectiv.

Argumentație științifică: Învățarea inter-generațională crește empatia, încrederea și coeziunea socială. Copiii care interacționează cu vârstnici dezvoltă mai multă răbdare, curiozitate și echilibru emoțional. Vârstnicii implicați în educație au o sănătate mintală mai bună și un sens al utilității crescut. Adulții care învață de la tineri își dezvoltă adaptabilitatea și creativitatea. Modele de succes: „Learning Circles” (Canada), „Inter-generational Schools” (SUA), „Universități ale vârstei a treia” (Europa)

Argumentație socială: Românii trăiesc separați pe vârste, fără dialog real între generații. Tinerii nu cunosc istoria vie, meșteșugurile, poveștile comunității. Vârstnicii sunt izolați, devalorizați, uitând că au ce oferi. Adulții sunt prinși între muncă și supraviețuire, fără timp de învățare. Fără educație inter-generațională, pierdem legătura dintre trecut, prezent și viitor.

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască educația inter-generațională ca formă oficială de învățare. Legislația trebuie să permită implicarea vârstnicilor în școli, ateliere, centre comunitare. Curriculumul trebuie să includă învățare din viață, nu doar din manuale. Spațiile educaționale trebuie să fie deschise tuturor vârstelor. Educația nu e doar pentru copii. E pentru oameni. Pentru comunități. Pentru rost.

Implementarea soluției: Etapa 1: Ateliere inter-generaționale. În fiecare comună și oraș: Meșteșuguri, gătit, grădinărit, povestire, muzică, istorie orală. Tineri și vârstnici în echipe mixte. Spații deschise: școli, biblioteci, centre comunitare. Etapa 2: Mentorat reciproc. Programe pentru: Vârstnici care învață tehnologie de la tineri. Tineri care învață viață, meșteșuguri, istorie de la vârstnici. Adulți care învață de la ambele direcții. Etapa 3: Educație continuă. Măsuri pentru: Universități ale vârstei a treia, cursuri comunitare, biblioteci vii. Formare pentru profesori în educație inter-generațională. Recunoaștere oficială a competențelor dobândite informal

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 30.000–60.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori + parteneriate educaționale. Recuperare: prin activarea comunității, reducerea izolării și creșterea calității educației

Filosofia Desculților: „Educația nu are vârstă. Are suflet. Cine învață de la bătrâni, învață viață. Cine învață de la tineri, învață viitor. Să învățăm împreună. Să ne ascultăm. Să ne transmitem rostul.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

 

Solutia #43: SOLUȚIA #43: Biblioteca tematică vie – cunoaștere aplicată, accesibilă, umană.

Cum ducem răspunsul acolo unde întrebarea nu are internet

Obiectivul soluției: Să construim o rețea de biblioteci tematice rurale și comunitare, unde oamenii pot învăța punctual, practic și clar cum să rezolve probleme reale din viața lor — fără internet, fără diplome, fără rușine.

Argumentație științifică: Învățarea aplicată stimulează memoria de lungă durată și autonomia

Bibliotecile tematice reduc analfabetismul funcțional și dependența de asistență

Accesul la cunoaștere practică crește reziliența comunitară și capacitatea de adaptare

Modele: „Farmers’ Field Schools” (Africa), „Tool Libraries” (Canada), „Manuale de viață” (India)

Argumentație socială: Mii de români nu au acces la internet, ghiduri, explicații clare. Oamenii greșesc nu din neglijență, ci din lipsă de informație. Se pierd timp, materiale, speranță — iar mulți abandonează. Biblioteca tematică e un spațiu de salvare, nu doar de lectură

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască dreptul la cunoaștere aplicată. Legislația trebuie să sprijine centre de învățare comunitară. Administrația locală trebuie să investească în ghiduri, mentori și spații deschise. Cunoașterea nu trebuie să fie privilegiu. Ci infrastructură.

Implementarea soluției: Etapa 1: Crearea bibliotecilor tematice. În fiecare comună: spațiu dedicat cu fișe, ghiduri, afișe, cărți simple. Tematici: agricultură, construcții, sănătate, educație, drepturi, meșteșuguri. Format fizic și digital (offline), accesibil tuturor. Etapa 2: Rețea de mentori locali. Oameni care explică, nu doar păzesc rafturi. Recunoscuți oficial, sprijiniți logistic. Întâlniri lunare, ateliere, cercuri de învățare. Etapa 3: Ghiduri clare și utile. Fiecare ghid: o problemă, o soluție, un exemplu. Limbaj simplu, ilustrat, testat în comunitate. Acces prin cuvinte-cheie: „sobă”, „găină”, „lemn”, „taxă”.

Costuri și resurse: Cost mediu per comună: 10.000–20.000 lei/an. Finanțare: buget local + sponsori + fonduri europene + voluntariat. Recuperare: prin activarea comunității, reducerea greșelilor și creșterea competențelor

Filosofia Desculților: „Cunoașterea nu trebuie să stea pe raft. Trebuie să stea lângă om, când are nevoie. Cine întreabă, merită răspuns. Să fim biblioteci vii. Să fim punți între neștiut și știut.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #44: Cercul de învățare – educație comunitară, mentorat, practică. Cum învățăm împreună, în cerc, nu în rând.

Obiectivul soluției: Să creăm în fiecare comunitate cercuri de învățare: spații vii unde oamenii învață unii de la alții, în mod practic, egal și continuu — fără ierarhii, fără examene, fără frică.

Argumentație științifică: Învățarea în grup stimulează memoria, motivația și creativitatea

Cercul favorizează dialogul, cooperarea și învățarea afectivă. Mentorii locali cresc încrederea și relevanța educației. Modele de succes: „Learning Circles” (Canada), „Popular Education” (Brazilia), „Cercurile de lectură” (România).

Argumentație socială: Oamenii nu au acces la educație continuă, mai ales în mediul rural. Școlile sunt formale, rigide, neadaptate nevoilor reale. Tinerii nu învață de la bătrâni, iar bătrânii nu mai sunt întrebați. Cercul creează spațiu de învățare egală, liberă, cu rost.

Argumentație politică: Statul trebuie să recunoască educația comunitară ca formă oficială. Legislația trebuie să permită formarea de mentori locali. Primăriile trebuie să susțină spații de învățare deschise. Educația nu e doar în școală. E în viață. E în comunitate.

Implementarea soluției: Etapa 1: Formarea cercurilor. În fiecare comună: Cercul de meșteșuguri. Cercul de grădinărit. Cercul de lectură. Cercul de tehnologie. Cercul de viață (educație civică, sănătate, relații). Etapa 2: Recrutarea mentorilor. Oameni care știu și vor să învețe pe alții. Fără diplome, dar cu experiență. Recunoscuți oficial, sprijiniți logistic.  Etapa 3: Spații și ritm. Școli, biblioteci, centre comunitare, curți, grădini. Întâlniri săptămânale sau lunare. Fără presiune, fără notare, cu bucurie

Costuri și resurse. Cost mediu per comună: 10.000–20.000 lei/an. Finanțare: buget local + sponsori + fonduri europene + voluntariat. Recuperare: prin activarea comunității, reducerea izolării și creșterea competențelor

Filosofia Desculților: „Cine învață singur, merge greu. Cine învață în cerc, merge cu rost. Să ne așezăm împreună. Să ne ascultăm. Să ne învățăm.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

Soluția #45: Dreptul la greșeală – învățare, iertare, evoluție. + Cum transformăm greșeala în lecție, nu în condamnare

Obiectivul soluției: Să recunoaștem greșeala ca parte firească a învățării și evoluției umane, nu ca motiv de rușine, pedeapsă sau excludere. Să construim o cultură a iertării, a corectării și a reîncercării.

Argumentație științifică: Greșeala stimulează plasticitatea cerebrală și învățarea profundă

Pedagogia modernă promovează feedback-ul constructiv, nu sancțiunea. Oamenii care sunt iertați și sprijiniți după greșeli au reziliență și încredere mai mare. Modele: „fail forward” (SUA), „dreptul la reîncercare” (Finlanda), „școli fără note” (Danemarca)

Argumentație socială: Românii trăiesc cu frica de greșeală: în școală, la muncă, în familie. Greșeala e văzută ca eșec, nu ca pas spre învățare. Mulți abandonează visuri, proiecte, relații din rușine sau presiune. Fără dreptul la greșeală, nu există curaj, creativitate, evoluție

Argumentație politică: Statul trebuie să promoveze educația prin încercare și corectare. Legislația muncii și educației trebuie să permită reîncercarea fără stigmat. Administrația trebuie să recunoască eroarea ca parte a procesului. Dreptul la greșeală e dreptul la umanitate

Implementarea soluției: Etapa 1: Educație fără frică. Școli care permit reîncercarea testelor. Profesori formați în feedback constructive. Campanii: „Greșeala e lecție, nu rușine” Etapa 2: Muncă cu iertare. Sisteme de evaluare care includ progresul, nu doar rezultatul. Spații de învățare la locul de muncă. Dreptul la reîncercare în proiecte publice. Etapa 3: Cultură a iertării

Evenimente comunitare despre greșeli și lecții. Spații de povestire: „Ce am greșit și ce am învățat”. Recunoașterea publică a celor care au evoluat prin greșeli.  

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget educațional + sponsori + fonduri europene. Recuperare: prin reducerea abandonului, creșterea încrederii și activarea creativității

Filosofia Desculților: „Greșeala nu e rușine. E drum. Cine greșește, învață. Cine e iertat, merge mai departe. Să nu pedepsim umanitatea. Să o încurajăm.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #46: Locuire demnă – spațiu sigur, accesibil, uman. Cum garantăm fiecărui om un acoperiș cu rost, nu doar un acoperiș

Obiectivul soluției: Să asigurăm fiecărui cetățean dreptul la o locuință sigură, accesibilă, decentă și adaptată nevoilor sale, nu doar la un spațiu fizic, ci la un cămin cu demnitate.

Argumentație științifică: Locuirea precară afectează sănătatea fizică și mintală. Copiii care trăiesc în spații nesigure au performanțe școlare scăzute. Locuința decentă reduce violența domestică și excluziunea social. Modele: „Housing First” (Finlanda), „Case sociale modulare” (Olanda), „Eco-sate” (Germania)

Argumentație socială: Mii de români trăiesc în condiții insalubre, fără apă, căldură, siguranță. Tinerii nu își permit chirii sau credite. Vârstnicii rămân izolați în case degradate. Locuirea nu e lux. E drept fundamental.

Argumentație politică: Statul trebuie să garanteze locuințe sociale și accesibile. Legislația trebuie să sprijine cooperative de locuire și auto-construcție. Administrația locală trebuie să identifice și să sprijine cazurile vulnerabile. Locuirea demnă e baza unei vieți cu rost

Implementarea soluției. Etapa 1: Cartografierea nevoii. Registru local al locuirii precare. Identificarea familiilor vulnerabile. Prioritizare transparentă. Etapa 2: Construire și renovare. Case modulare, eco, adaptate zonei. Renovare cu materiale locale și voluntariat. Cooperative de locuire cu sprijin public. Etapa 3: Sprijin continuu. Educație pentru întreținerea locuinței. Sprijin pentru facturi, reparații, adaptări. Centre comunitare în zonele locuite

Costuri și resurse: Cost mediu per locuință: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + parteneriate ONG. Recuperare: prin reducerea excluziunii, creșterea siguranței și activarea comunității

Filosofia Desculților: „Casa nu e doar acoperiș. E adăpostul sufletului. Cine are unde locui, are unde trăi. Să dăm demnitate, nu doar pereți.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #47: Dreptul la liniște – protecție împotriva zgomotului, presiunii, agresiunii. Cum apărăm spațiul interior al fiecărui om

Obiectivul soluției: Să recunoaștem liniștea ca drept fundamental, nu ca privilegiu. Să protejăm oamenii de zgomotul excesiv, presiunea constantă, agresiunea sonoră și mentală, oferindu-le spații și momente de tihnă.

Argumentație științifică: Zgomotul cronic afectează sistemul nervos, somnul, inima și concentrarea. Liniștea stimulează creativitatea, vindecarea și echilibrul emotional. Spațiile de liniște reduc anxietatea și agresivitatea Modele: „Ora de liniște” (Finlanda), „Zone de tăcere” (Germania), „Parcuri de reflecție” (Japonia)

Argumentație socială: Românii trăiesc în zgomot: trafic, televizoare, conflicte, stress. Nu mai există spații de tăcere, de reflecție, de respirație. Copiii cresc în agitație, bătrânii nu mai aud liniștea, tinerii nu mai pot gândi. Fără liniște, nu există sănătate mintală, nici libertate interioară

Argumentație politică: Statul trebuie să reglementeze nivelul de zgomot în spațiul public. Legislația trebuie să protejeze dreptul la liniște în locuință, școală, natură. Administrația trebuie să creeze zone de liniște în fiecare localitate. Liniștea e infrastructură invizibilă. Dar vitală.

Implementarea soluției. Etapa 1: Reglementare. Norme clare privind zgomotul în spațiul public

Amenzi pentru agresiune sonoră excesivă. Protecție fonică în școli, spitale, locuințe. Etapa 2: Spații de liniște. Parcuri de reflecție, camere de tăcere, biblioteci vii. Zone fără telefoane, fără muzică, fără grabă. Spații pentru respirație, gândire, vindecare. Etapa 3: Educație pentru liniște. Campanii: „Liniștea e sănătate”. Ateliere de respirație, meditație, ascultare. Dreptul la pauză, la tăcere, la retragere

Costuri și resurse: Cost mediu per județ: 20.000–40.000 euro. Finanțare: buget local + fonduri europene + sponsori. Recuperare: prin reducerea stresului, creșterea sănătății mintale și activarea creativității

Filosofia Desculților: „Liniștea nu e lipsă. E prezență. Cine are liniște, are spațiu interior. Să apărăm liniștea. Ca pe un drept. Ca pe un dar.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #48: Accesul la lumină – energie, cunoaștere, conectare. Cum ducem lumina acolo unde e întuneric: la propriu și la figurat.

Obiectivul soluției: Să garantăm accesul universal la energie electrică, informație și conectare, pentru ca niciun om să nu trăiască în întuneric — fizic, educațional sau digital.

Argumentație științifică: Lipsa de lumină afectează dezvoltarea cognitivă, sănătatea oculară și siguranța. Accesul la electricitate crește educația, productivitatea și calitatea vieții. Conectarea digitală reduce izolarea și excluziunea socială. Modele: „Solar Villages” (India), „Internet pentru toți” (Argentina), „Biblioteci digitale mobile” (Africa)

Argumentație socială: Mii de români trăiesc fără curent, fără internet, fără acces la informație. Copiii nu pot învăța, bătrânii nu pot comunica, tinerii nu pot evolua. Întunericul nu e doar fizic. E și lipsă de cunoaștere. Lumina e infrastructură de bază. E drept, nu lux.

Argumentație politică: Statul trebuie să garanteze energie electrică pentru fiecare gospodărie. Legislația trebuie să sprijine conectarea digitală rurală. Administrația trebuie să ofere acces gratuit la internet în spații publice. Lumina e începutul oricărei evoluții.

Implementarea soluției: Etapa 1: Energie pentru toți. Panouri solare comunitare. Rețele extinse în zone isolate. Sprijin pentru facturi și echipamente. Etapa 2: Conectare digital. Wi-Fi gratuit în biblioteci, școli, primării. Tablete și telefoane pentru familii vulnerabile. Educație digitală pentru toate vârstele. Etapa 3: Lumină educațională. Biblioteci digitale mobile. Ghiduri simple pentru acces la informație. Campanii: „Lumina e cunoaștere”

Costuri și resurse. Cost mediu per județ: 50.000–100.000 euro. Finanțare: buget național + fonduri europene + sponsori tehnologici. Recuperare: prin creșterea educației, productivității și incluziunii

Filosofia Desculților: „Lumina nu e doar bec. E început. Cine are lumină, are drum. Să ducem lumina acolo unde e întuneric. Să aprindem viața.”

 

SOLUȚIA #49: Dreptul la întrebare – curiozitate, căutare, răspuns. Cum încurajăm oamenii să întrebe, să caute, să înțeleagă.

Obiectivul soluției: Să recunoaștem dreptul de a întreba ca fundament al cunoașterii, al democrației și al libertății. Să construim o cultură în care întrebarea nu e rușinoasă, ci valoroasă. În care omul e încurajat să caute, să înțeleagă, să nu se teamă de „nu știu”.

Argumentație științifică: Întrebarea activează gândirea critică, memoria și creativitatea. Copiii care sunt încurajați să întrebe devin adulți autonomi și curajoși. Învățarea prin întrebări e mai profundă decât memorarea de răspunsuri. Modele: „Inquiry-based learning” (Canada), „Școala întrebărilor” (Finlanda), „Cercetarea vieții” (Danemarca)

Argumentație socială: Românii sunt învățați să tacă, să nu deranjeze, să nu întrebe. Întrebarea e văzută ca obrăznicie, nu ca dorință de înțelegere. Mulți nu întreabă din rușine, frică sau lipsă de încredere. Fără întrebări, nu există progres. Doar repetiție.

Argumentație politică: Statul trebuie să încurajeze educația prin întrebări. Administrația trebuie să răspundă clar, transparent și accesibil. Legislația trebuie să protejeze dreptul de a întreba fără repercusiuni. Întrebarea e începutul oricărei democrații

Implementarea soluției: Etapa 1: Educație prin întrebări. Profesori formați să răspundă, nu doar să predea. Lecții construite pe întrebări, nu pe dictare. Spații de dialog în școli și comunități. Etapa 2: Administrație deschisă. Platforme de întrebări publice, cu răspunsuri clare. Obligația instituțiilor de a răspunde în termen. Campanii: „Întreabă. E dreptul tău.”  Etapa 3: Cultură a curiozității. Evenimente: „Seara întrebărilor”. Cărți și podcasturi cu întrebări mari și mici. Dreptul de a nu ști, dar de a căuta

Costuri și resurse. Cost mediu per județ: 15.000–30.000 euro. Finanțare: buget educațional + fonduri europene + sponsori culturali. Recuperare: prin creșterea participării civice, a încrederii și a învățării reale

Filosofia Desculților: „Întrebarea e începutul drumului. Cine întreabă, caută. Cine caută, învață. Cine învață, se eliberează. Să nu ne fie rușine să întrebăm. Să ne fie rușine să tăcem când nu înțelegem.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:

 

SOLUȚIA #50: Constituția Desculților – demnitate, libertate, rost. Cum scriem o nouă Constituție, pornind de la nevoile reale ale oamenilor

Obiectivul soluției: Să redactăm o Constituție a Desculților – un document viu, clar, uman, care să exprime nu doar reguli, ci valori, drepturi și rosturi. O Constituție care pornește de la viața reală, nu de la jargon juridic.

Argumentație științifică: Constituțiile moderne includ drepturi sociale, culturale și de mediu

Participarea cetățenilor la redactare crește încrederea și respectarea legii. Modele: „Constituția cetățenilor” (Islanda), „Convenția cetățenească” (Franța), „Carta Pământului” (ONU)

Argumentație socială: Românii nu cunosc Constituția, nu se simt reprezentați de ea. Drepturile sunt abstracte, inaccesibile, neaplicate. Oamenii nu se simt parte din contractul social.. Constituția trebuie să fie scrisă cu oamenii, pentru oameni.

Argumentație politică: Statul trebuie să deschidă procesul constituțional către cetățeni. Legislația trebuie să permită consultări populare reale. Constituția trebuie să includă: Dreptul la timp, Dreptul la greșeală, Dreptul la liniște, Dreptul la întrebare, Dreptul la rost

Implementarea soluției. Etapa 1: Consultare națională. Întrebări simple: Ce drepturi simți că îți lipsesc? Ce ai vrea să fie garantat? Răspunsuri colectate prin școli, primării, biserici, online.  Etapa 2: Redactare participativă. Echipe mixte: juriști, profesori, muncitori, elevi, bătrâni. Limbaj clar, viu, accesibil. Constituție ilustrată, povestită, explicate.  Etapa 3: Validare și aplicare. Referendum national. Educație constituțională în școli și comunități. Constituția ca document viu, nu relicvă

Costuri și resurse: Cost estimativ național: 1–2 milioane euro. Finanțare: buget de stat + fonduri europene pentru democrație participativă. Recuperare: prin creșterea încrederii, participării și coeziunii sociale

Filosofia Desculților: „Constituția nu e doar lege. E legământ. Cine o scrie, o respectă. Cine o înțelege, o apără. Să scriem o Constituție care ne seamănă. Să scriem o țară care ne cuprinde.”

Observațiile cititorilor vor fi adaugate aici:   

---

 

DISCURS-@07- Săpânța (Maramureș)

Am ajuns în cimitir, dintr-o curiozitate, că se vedea de tare departe. Pe cer. Am crezut că-i o dronă. Și mi-am zis: „Să știi că s-a gândit cineva, ăia bunii, să facă sfârșitu’ lumii!” Cimitirul era fix în centrul localității. „Ia să văd eu mai bine, de aproape, că… am simțul dreptății.”

Nu râsei deloc. M-am lămurit cu drona — era turla celei mai înalte biserici de lemn din lume. Dar drona din minte nu îmi ieșa. Mersei ce mersei pe-o alee, citii în stânga și-n dreapta, dar nu găsii nimica prea șugubăț. Așa că pășii ușurel după cruci, ținându-mă zdravăn de-un băț. Scria pe-acolo, băiete, că oamenii au trăit ce-au trăit și acuma își văd liniștiți de murit. Tot veseli, tot gospodari, oameni la locul lor. Nu ca-n Constanța, unde-i doar veselă viața. Sanki! Veselă pentru ăi mari, nu pentru cei mărunți, care-s, ca și mine, cum mă vedeți, doar nu se-arată desculți.

Și atunci mi-am zis: „Ia să cercetez io mai bine.” Și văzui o arătare care mai mult se-ascundea decât mergea. Avea o traistă în mână cu o umflătură ce jurai că e dronă. Lângă ea, o sticlă cu ceva transparent, plină, de jurai că-i benzină. Mi-am plimbat limba prin gură în formă de cruce — piei, drace! — și m-am ascuns să văd bine-bine ce face și unde se duce. Și… văzui cu proprii mei ochi, văzui cum a agățat sticloanța de drăcia cea mică, cu ața, cum s-a înălțat. Cum zbura, băiete, zbura peste sat, pe un sus nici prea jos, nici prea-nalt.

Fratilor! dacă nu turuia ploaia pe acoperiș, ori nu mă trezeam să mă… duc… undeva, începea chiar acum ce în cartea cea mai groasă scria: e-po-ca lip-sa! Nu, gresesc! Asta e-acu, din plin o trăiesc… Imi tot stă pe limbă… zi-i să-i zic…e ceva… un fel de ”ales bules”. Cum ar veni:  gata cu viața, scăpăm toți de stress!

Nu mai e timp de gândire, din streașină toată apa s-a scurs, m-am trezit, sunt acasă, așă ca, dragii mei, să scriem de-acum un…

 

Discurs!

Săpânța nu e doar un sat. E cuiul în care se agață harta României. E marginea care merită să fie centru. E locul unde moartea nu se ascunde, ci vorbește. Unde viața nu se laudă, ci se recunoaște.

Cimitirul Vesel nu este o glumă, ci o subtilă lecție de morală. Aici, moartea nu e sfântă. E sinceră: „A băut, a mințit, a iubit, a trăit.” Dar, dacă moartea spune adevărul, de ce viața ne minte?

Turiștii vin, râd, pleacă. Dar râsul lor nu lasă bani Săpânței. Lasă doar impresia că românii sunt cum scrie pe cruci: bețivi, curvari, leneși. Primarul care a jurat să apere țara! - nu explică vizitatorilor că umorul este o formă de adevăr, nu o condamnare. Nu le oferă o cafea, o clipă de înțelegere. Doar cruci colorate-n albastru și drumuri neasfaltate și lipsă locuri de muncă.

Fratele Stan, cel cu dalta, a sculptat adevărul în lemn. Fratele Stan, cel cu ștampila, azi, îl ascunde-n hârtii. Unul a lăsat o moștenire. Celălalt o risipește. Stan din cuplul celebru, plângea și-nghițea șireturi și cuie, primea șuturi în fund și executa ce i se ordona. Poporul primarului Stan doar râde și-și vede de ale sale. Si face exact ce biserica din cimitir îi obligă: tot ce se-ntâmplă dincolo de a sa ușă se uită. A uita răul și a ierta semenii a devenit o sfântă înțeleciune încât nu ți se pare legal să întrebi, chiar dacă întrebarea este esența ”a fi”.

Frații Petreuș au zis-o-n țâpurituri: „Dacă vei nimeri, vai de capul tău a fi!” Cum ar veni: Frate Primar, daca faci rău aruncand cu bolovani, va fi vai și vai, și vai. Iar bătaia în ”dobă”, te face să simți că tot timpul cetățenii-s cu ochii pe tine. Presa regională a relatat despre agresiuni în fața primăriei, semn că tensiunile sociale sunt reale și vizibile.

Dar primarul minte cu capul gol, minte cetățenii, minte în acte că a facut ce nu a făcut, minte că a costat și nu a costat. Minte că nu încasează de la contractele de închiriere și concesiune, când  nu evidențiază toate veniturile… A fost condamnat, dar, in capitalismul de cumetrie, autoritățile nu l-au ridicat, că… vezi-doamne, cetățenii nu s-au sesizat!

Eu altfel am fost școlit: să nu furi nici măcar un cui, că, mai devreme sau mai târziu vei plăti sigur, cu vârf și-ndesat, dacă și-un cui ai furat!

Oameni buni, mai avem un pic și ne dispare țara cu totul. Nu înțelegeți că însăși autoritatea așteaptă ca noi să ne facem dreptatea, că îi e frică de ”Ai lui Stan”? Asta e Stan-Pățitu care a învățat cum s-ajungă la bani fără să pățească nimic! Lăsați dracului cântecul și bețigașul cu care loviți doba și puneti mâna pe drugul de fier, Stan s-o pățească din nou, cum Sava cel sfânt din Buzău…

Primarul Stan Gheorghe deține terenuri agricole și intravilane, e stapan pe mosie, fără să menționeze în scripte că ar avea venituri din activități comerciale, deși în comunitate circulă suspiciuni privind implicarea sa în afaceri.

Eu il acuz de lipsă de management, dacă aici viața autentic se spune, dar nu se și vinde.

Il acuz de neromânism, dacă străinii pleacă încântați de scrisul de pe cruci, dar scârbiți de trăitorii acestui colț de rai. Dacă pe cruci scrie că morții au fost niște bețivi și curvari, atunci românilor li se atașază, pe lângă celebrul ”țigan„ (vezi Franța) și: hoți, bețivi, afemeiați. Ca ”trădător” cu ochiul liber. se vede. Adică tot ce e rău într-un singur om. România trebuie să se scuture de aceste zorzoane criponate. La Săpânța trebuie platit un ghid care sa explice turiștilor care este diferenta dintre arta de pe cruci și viața oricărui român. Dar… nicio primîrie din țarș nu-și pune rudele angajate să stea, in loc să munceasca în folosul țării, al celor care-i plătesc. Alte țări plătesc oameni să fie statui, să dea firimituri porumbeilor din piețe, risipesc apa-n arteziene fântâni, pun lumini, fac artă migăloasă pe fațade si caldarâm. jocuri de lumini, spectacole care încântă.

Cimitirul Vesel a fost gândit ca o oglindă sinceră a vieții, nu ca o caricatură a românului. Stan Ioan Pătraș n-a vrut să ne facă de râs, ci să ne învețe să râdem de noi înșine — cu luciditate, nu cu dispreț. Dar, când această sinceritate este scoasă din context, fără explicație, fără ghidaj, fără un cadru care să o înnobileze, ea devine o glumă proastă în ochii străinului. Faptul că unii își scriu singuri epitafurile e un act de demnitate. De prevenire a minciunii postume.

Într-o țară unde, la moarte, toți devin „oameni buni”, Săpânța păstrează dreptul de a spune: „Am fost și slab, și prost, și vesel, dar am fost al vostru.” Dar dacă alții or să spună: „Așa sunt românii: hoți, bețivi, curvari”, atunci nu mai e umor. E stigmat. E o etichetă care se lipește pe fruntea unei națiuni.

Iată Săpânța, ce vreți mai mult? Doar câțiva își șoptesc of-ul: „Nu ne trebuie mall, ne trebuie doar drum mai departe și apă bună, de foarte departe.” „Ne-au promis canalizare de 10 ani, dar tot cu fântâna trăim si wc-ul în fundul grădinii.” ”Nu mai vrem promisiuni, vrem să ne ținem copiii acasă.”

Desculțul întreabă, dar nu poate-ntreba pentru fiecare, și singur și în bătaia atâtor puști!

Dacă, în 1935, un tâmplar a creat un brand mondial din lemn și adevăr, de ce, în 2025 administrația nu poate crea un trai decent din miliarde din fonduri? Dacă un sat de graniță poate crește, de ce județul se stinge? Dacă Romania are ce arăta, de ce nu știm să o facem? Dacă toți spun că fac, cine răspunde pentru ce nu s-a făcut? Dacă liderii județului se laudă cu eficiență, de ce realitatea este aceeași?

Maramureșul este județul contrastelor. Are biserici UNESCO, dar drumurile neasfaltate. Are festivaluri, dar tinerii sunt plecați. Are fonduri europene, dar nimic vizibil. Are lideri care spun că fac, dar nu se vede nimic făcut. Doar promisiuni și sensuri giratorii gândite de cel mai prost din curtea școlii.

Săpânța are natalitate pozitivă — rară în țara în care satele se golesc. Oare, ce păstrează viu acest loc?

Săpânța (atestată din 1373, este un sat celebru în lume, care a pus România pe harta lumii.  dar acasă este sărac. Are o istorie de autonomie rurală și hărnicie. Dar nu este doar un sat, ci o oglindă în care România se vede fără machiaj. Aici moartea nu se ascunde în tăcere, ci vorbește cu voce tare. Cu umor. Cu ironie. Cu adevăr. Cu Albastrul de Săpânța, cel ironic, viu, care face ca moartea să devină o seninătate în albastru. E semnătura unui sat care nu se rușinează. Care nu se minte.

Cimitirul Vesel e singurul loc din țară unde viața se judecă după fapte, nu după pomeni. Acolo, nu se iartă tot. Se spune tot. În timp ce preoții canonizează morții, Săpânța îi judecă. Nu cu ură, ci cu sinceritate. Aici, moartea nu e sfârșit, ci oglindă.

Fiind la graniță cu Ucraina, simte o vibrație slavă în ritmurile lente, în ritualurile de doliu, în felul în care se privește destinul. Dumnezeu nu e doar în biserică. E în lemnul sculptat, în versul ironic, în acceptarea morții ca parte din viață.

La Săpânța e viața care nu se minte, moartea care nu se teme, sărăcia care nu se rușinează, bogăția care nu se laudă.

Articole din Radio Cluj și Ecou Maramureș confirmă că turismul nu aduce beneficii directe comunității: turiștii vin, fac poze, pleacă. Nu există nici măcar o terasă unde turiștii să schimbe impresii despre epitafuri. Dacă vin turiști, de ce nu rămân și bani? Cine îi încasează?? Dacă moartea spune adevărul, de ce decidenții ne mint?

În Săpânța se vede România: sinceră, dar ignorată; colorată, dar săracă; veselă, dar abandonată.

Săpânța este locul care spune adevărul, dar trăiește în minciună, o oază de frumusețe neagră reflectată de umorul negru si puținul asfalt gri.

Epitaful Desculțului:

Primar ce-a hăulit

câți ani i-au trebuit

să fure-acest pământ

și toate câte sunt.

Descultul a venit când se revărsau zorii,

și-n ochi ei s-au ciocnit cum, uneori, fac norii.

Ca liniștea de-atunci nicicând s-o mai găsești,

pedeapsa meritată pe viu să o trăiești.

Sub crucea ta de aur – e liniște măiastră,

Pe crucea ta de aur e literă albastră.

Ooooh… Ne-or ”trebui 1000 de ani să reclădim”

ce-ai nefăcut tu singur cu apa pusă-n vin.

Când, obligat de legi,

nici nu ai vrut să pleci,

crezând c-o să rămâi

Primarul-hoț pe veci.

Așa pieri Sămânța hoției din Săpânța.

Citi-vor trecătorii,

să vadă și să râdă,

să vadă și să plângă,

 pe crucea ta din aur

ce,-n amintirea noastră,

e-o literă albastră.

Și ști-vor trecătorii, veni-vor an de an,

în Cimitirul Vesel creat de Ioan Stan,

distrus de-un șarlatan,

pe nume: Gheorghe Stan...

 

Discurs -@06 – Constanța.

Constanța este orașul care se modernizează, dar care nu angajează. Portul Constanța este colosul mecanizat care nu respiră. Se investesc miliarde în digitalizare, în drumuri, în cheiuri. Dar omul care e nevoit să o ia de la zero în viață nu are unde să pună mâna, macar pe o lopată. Portul nu mai este al orașului, ci al investitorilor, al fondurilor, al planurilor. Nu al celor care trăiesc lângă el. Tinerii își pregătesc pasul să plece și mintea să uite. Pentru că nu există un plan și pentru ei. Orașul nu-i ține. Peste 15.000 sunt în afara sistemului: nu lucrează, nu învață. Li se oferă locuri de muncă sezoniere, prost plătite - ca afacerile să stea în picioare sau patronii să ajungă din urmă cel mai bogat om al planetei! Tinerii nu au nicio perspectivă, în afară de aceea în care creează ei ceva nou, performant și vandabil. Dar economia a ocupat toate spațiile cu vad, toate ideile care te-ar putea ajuta măcar să supraviețuiești - muncind pentru tine, nu pentru altul. Doar pământul oferă întotdeauna aceasta. Dar Constanța are mai mult apă decât pământ: apă de mare, sărată, și deltă cu mâl, protejată de lege. În rest, beton și nisip pentru cele câteva luni cu soare, când prețurile escaladează bunul-simț și posibilitățile de vacanță, încât românii aleg să ajungă pe plaja vecinilor, care le oferă „iarbă grasă” în meniu — iarbă grasă care le slăbește doa  buzunarul, nu-i și  îngrașă. Tinerii n-au nici măcar pământ – cel din fundul curții e sub o apă care le oferă, ca noroc, câte-un mic pește și vis. Pământul arabil, cucerit de Ceaușescu (prin împingerea apelor spre mare), aparține lui Culiță Tărâță. Așadar, tinerii pleacă. Cei care rămân, se sting în sărăcia cea lucie, înainte de a străluci. Constanța, cea cu patrimoniul scufundat și trecutul ignorat. Ada Kaleh — insula cu parfum oriental, cu moschee, cu bazar, cu trandafiri, cu o cultură unică - a fost scufundată în 1970, pentru că s-a ales „progresul”, distrugându-se o lume de basm. În Dubai se construiesc insule artificiale. În România, se scufundă insule reale. Chinezii, cu ingeniozitatea lor inginerească, ar fi făcut din Ada Kaleh un paradis cultural — unic în Europa. Din păcate, România nu oferă tuturor Marea! Doar celor care pot plăti. Eu n-am fost niciodată s-o simt, m-am multumit să o vad  prin televizor. Dar aș fi mers, fiindcă am visat să-i privesc valurile, de la fereastră, printr-un ochean. Fereastră aveam, ocheanul este cel care-mi lipsește și astăzi. Așa că încă visez acea clipă unică de trăit, să ascult și să simt vuietul unui val, cum l-a simțit Adrian Păunescu într-un cântec șoptit… Desculții, cei care recunosc în sufletul lor cș desculți sunt, aclamă al iubirii drept, nu neapărat cea romantică dintre un el și o ea, ci iubirea de viață, de loc, de sens și de clipă.

Desculții cred că omul trebuie să muncească doar 4 ore, nu 10 — să aibă timp pentru iubirea pentru familie, creație, cunoaștere. Dar să aibă cu ce ajunge la mare, la munte, la cultură — nu doar la supraviețuire. Să poată merge într-un loc care îl vindecă, nu doar într-un loc care îl angajează. Să aibă o fereastră cu ocheanul spre infinit, nu doar un geam spre un bloc ori curtea unui vecin. Dreptul la iubire este primul și ultimul drept. Pentru că, dacă nu-l ai, nu poți iubi viața, nimic! Nu o trăiești. Doar o cari ca pe o povară. O cari în locul celor care singuri trebuie să și-o care… Constanța are cifre frumoase, dacă le privesti din avion. Dar oamenii nu simt nimic aflându-le. Se construiesc blocuri — dar… unde e viața? Se plantează panseluțe — dar… unde-i încrederea? Se pun pe masa decidenților proiecte — dar… unde sunt oamenii? Constanța e filmul: ”Eu, tu și Ovidiu”! Doar că cei trei, azi, sunt trei exilați într-un mare oraș de foști frați - Desculțul  - care caută rostul printre ruinele modernizării. Omul normal  - surghiunit de sistem. Și Ovidiu — poetul surghiunit de-un imperiu. Constanța — cea care are mare, dar nu mai are vapoare. Are port, dar nu mai are hamali. Are faleză, dar nu mai are marinari. Are istorie, dar o ține în vitrine prăfuite. Are oameni, dar nu le oferă viață, uimire — doar, cel mult, o precară supraviețuire.

Inițial am fost tentat să cred că în județul Constanța nu se întâmplă nimic să merite  subliniat. Dar am înțeles că Nimicul este cel mai mare scandal. Pentru că atunci când nu se întâmplă nimic, înseamnă că se ascunde tot. Înseamnă că sistemul își hrănește doar decidenții, oferindu-le locuirea în centru. De aceea, doar centrul este asfaltat, iluminat, renovat. În timp ce Marginea — satul, comuna, mahalaua — este abandonată. Acolo nu se face nimic, pentru că acolo contează doar votul, când politicienii ajung cu hârtiile burdușite cu promisiuni. In Constanța se implementează doar proiectele care aduc bani suspușilor, bani din buzunarele celor care își târăsc viața de azi până mâine. Și în Constanța, impostura este politică de stat - cât timp există un singur copil flămând, toți decidenții sunt complici la furtul unui destin. Ei, Decidenții, blestemul acestei țări, care fură de la cei care au dreptul să aibă și dau celor care au deja destul — chiar prea mult, totul. Cu banii poporului se consolidează imaginea impostorilor, nu se reconstruiește demnitatea unui întreg neam. Constanța, în acest moment, oferă ocazia ca toată lumea să se întrebe, scandalizată: „De ce un om cu mintea tulburată scoate cuțitul într-o ambulanță?” Cine l-a înnebunit: Sistemul ori Dumnezeu? Poate spitalele, că l-au ignorat. Poate că nimeni nu l-a ascultat. Dar nimeni nu întreabă! Pentru că, într-o țară normală la cap, dacă o singură întrebare ar fi, toți decidenții României să-și dea demisia ar trebui într-o singură zi. De la Președintele țării la femeia de serviciu a gării. În Japonia, miniștrii își dau demisia pentru gafe minore. În Coreea de Sud, după tragedia din Itaewon, au fost demiteri în poliție și administrație. În Germania, oficialii locali sunt anchetați pentru erori grave. În Franța, protestele masive pot duce la retragerea unor legi. Dar, în România, demisiile sunt rare și adesea cosmetice - se mută vinovatul în biroul vecin! Ceaușescu — acela pe care l-am omorât pentru că era dictator — a închis un ministru pentru că un administrator de școală a dat copiilor cartofi de 1,5 lei, când la piață erau cu 1 leu. A făcut și economie. A fost pedepsit nu pentru că a furat, ci pentru că nu a hrănit copiii îndeajuns! Și, totuși, azi ni se spune că, dacă pleacă toți decidenții din sistem, aruncăm țara în aer. Că nu mai e cine să o conducă. Că ne vom târî în genunchi la ferestrele lor, rugându-i să revină în fotoliile care le aduc dezmăț și profituri.  Ni se spune că nu avem cu cine să-i înlocuim. Dar adevărul este că-ntotdeauna există cineva care poate mai mult. Și doar acela ar trebui legitimat să conducă destinul unui popor. Acela, zilnic, ar complete zilnic fișa postului celui plătit să execute, nu să joace solitaire pe calculator, și l-ar va verifica cerându-i să se se justifice public cu al activității raport. Constanța nu este doar un oraș, ci oglindă ea este. În ea se reflectă toate județele României. Toate marginile abandonate. Toate promisiunile neonorate. Toate tăcerile care dor. Dar Desculții nu vin toți cu tăceri, eu vin cu-ntrebarea: „Ce ați făcut cu ce ați promis?”  

p.s. 1. Eram gata să uit ce spun oamenii: Timp de 15 ani, Constanța a avut poate cel mai mizerabil primar *** Nu are nici măcar o singura pistă pentru biciclete. *** Nu (mai) are parcuri. Singurul care seamănă a parc (Tăbăcărie) este din ce în ce mai mic, neîngrijit și sufocat de construcții. Restul nu sunt parcuri, sunt niște încercări nereușite.***re un milion de pensionari care nu au mai ieșit din oraș de la Revoluție încoace, cărora li se pare că orașul ăsta e un fel de Micul Paris. Mazăre, și dacă mâine ar fi alegeri, tot pe el l-ar alege primar, chiar dacă ar fi în continuare în pușcărie.Nu s-a mai construit nimic în ultimii 25 ani în materie de infrastructură. Nici un bulevard nou, nici un pod nou, nici un tunel/pasaj nou, nimic. Doar niște amărâte de sensuri giratorii, gândite parcă de cel mai prost om din curtea școlii.***Orașul care se vrea a fi al doilea după București, are cartiere întregi fără străzi asfaltate. Exact ca la țară. ***La orice colț vezi cocalari cu lanț gros atârnând de gât, cu burțile pe afară, cu muzica la maxim în mașină, să îi vadă cât mai multă lume. ***Portul este plin de spăgi. *** Constanța nu are niciun investitor important. *** Fondurile europene atrase au fost furate ca-n codru. Un exemplu: renovarea Centrului Vechi a costat aproape 100 milioane de euro (niște pavele, conducte de apă schimbate, felinare și două bănci.) Ca idee de comparatie: un bloc de 10 etaje costă cam 1 milion de euro, la cheie. Vi se pare că toate renovările fac cât aproape 100 de blocuri de 10 etaje? *** Plaja e dezolantă. Falezele sunt pline de buruieni, fără nici o amenajare. Atâția ani de zile și nici un fir de nisip mișcat! *** Pietonul este considerat un fel de dăunător, un gândac, un sclav care nu merită nici cea mai mică atenție. Trotuarele arată ca după bombardament. Pline de gropi. Pline de mașini parcate. Pline de terase. ***Constanța își umilește bătrânii în fiecare lună la „cozile sărăciei” ( „cozile umilinței”)

·        DISCURS 5/50 – Aiud (Alba)

Cum am deschis internetul, am fost invitat să bifez într-o pătrățică dacă sunt om. O entitate inumană mă întreabă frecvent dacă sunt om. Poate și voi, cititorii acestui discurs, o să vă întrebați dacă eu sunt sau nu om. Și-mi vine greu să răspund, chiar să bifez „da”, fiindcă mă lupt să fiu, nebunește, și cad întotdeauna de pe scara perfecțiunii. Câteodată reușesc cu gândirea, dar cu cât urc în abstract, cu atât ajung să nu mă mai înțeleg nici pe mine. Fac, punctual, niște conexiuni logice, apoi nu mai știu precis ce dracu am vrut să demonstrez cu ele.

Dragi prieteni la care ajunge discursul acesta, merg la Aiud, așa cum am promis. Nu cu pașii, ci cu gândul, și m-am agățat de linia ghimpată care înconjoară închisoarea, ca un copil care vrea să vadă ce e dincolo. Am belit ochii să descifrez ce este înăuntru, dar… ochii mei, cum ai lui Perpessicius, cel aplecat deasupra manuscriselor lui Eminescu, sunt prea obosiți de literele scrise și citite de-o viață, încât nu mai pot distinge clar de la distanță. Văd doar umbre. Văd doar ce mi-a rămas în minte: paturile reci, scrijeliturile din pereți, simt tăcerile care urlă. Am văzut ce era înăuntru la Râmnicu Sărat, când trupa locală de teatru pentru copii a jucat o scenetă cu tartorii sistemului trecut, în roluri de torționari, care umileau valorile și pedepseau pentru vina că existau. Argumentele pedepsiților de atunci, ca și cele ale îmbogățiților momentului, nu le cred prea mulți. Marile argumente mincinoase au fost că ei au tot ce au prin… „muncă cinstită”!

Și mi-a fost greu să bifez „da”. Nu pentru că nu sunt, ci pentru că nu știu științific ce înseamnă. Dacă a fi om înseamnă să taci când vezi nedreptatea, să înghiți când ți se fură, să zâmbești când ești umilit, atunci nu, nu sunt om. Dar, dacă a fi om înseamnă să simți, să te doară, să nu poți dormi când alții suferă, atunci da, sunt om.

Copiii noștri învață că puterea înseamnă să lovești. Și nimeni nu se întreabă ce se întâmplă cu sufletul lor. Nimeni nu se întreabă ce se întâmplă cu sufletul nostru.

Ciolacu s-a jurat că nu a furat. Dar suntem convinși că a jurat strâmb, dacă se destrăbălează într-un penthouse de vacanță de două milioane de euro! Salariul lui, de la revoluția de la Buzău, când avea 9 ani, de când a primit scutiri de taxe ca „revoluționar”, nu acoperă nici măcar gresia din baie. Și totuși, nimeni nu-l întreabă, nimeni nu-l sfătuiește, nimeni nu-l forțează să treacă proba patului lui Procust, care etalonează structura omului normal, cât să primească aplauze. când bifează: „sunt om”!

Am văzut camera unde a suferit Corneliu Coposu. Paturile deținuților. Scrijeliturile din pereți. Am văzut, din relatările Stegarului Dac, că închisoarea este și mai îngustă, ca-n cărțile cu închiși pe nedrept pentru toată viața. Dacă făceau gât, erau considerați periculoși și închiși în niște celule în care nici măcar nu puteai să te-apleci.

Închisoarea de azi este la fel de rece, lipsită de umanitate, când, la nivel internațional, s-au impus reguli care să respecte demnitatea omului. Stegaruldac  suferă ca și cei din Aiud, doar că nu e schingiuit ca ei, că nu este parte a „Experimentului Pitești”. A refuzat să se mai apere, a făcut o grevă a foamei, dar sistemul s-a bucurat atunci pentru că i-a mâncat bucățica.

Iar Avramuță l-a privit impasibil, cum Vasile V. Voiculescu, în pușcărie, lăsa altuia bucățica din farfurie. Când a fost întrebat de ce o lasă, a zis: „El are mai multă nevoie de ea decât mine!”

Și m-am întrebat: cine are mai multă nevoie astăzi? Sistemul, care ne smulge tot mai mult dumicatul din farfurie, ori noi, care nu mai avem decât puterea să tăcem?

Și… arăt sistemul, cu degetul, și acuz Sistemul că are din ce în ce mai multă nevoie de bucățica din farfuria mea și a ta, a tuturor. Mint! Nu ”a tuturor”, ci doar a celor care nu mai au decât puterea să tacă.

Stegarul Dac nu mai crăcnește cu idei care îi apără drepturile și nevinovăția. Avocatul său a primit o amendă de mii de lei pentru că a contestat o banală decizie formală a judecătorului. Dar sistemul știe că în sufletul lui este și mai pornit împotriva oamenilor în roba „dreptății”, chiar dacă suferă doar că a rupt o brățară de urmărire.

Dacă i se va pune încă una și pe gură, gândurile nu i se pot opri — gândul este cel ce ne diferențiază unii de alții, binele de rău, valoarea de nimic.

În Botoșani, parcă, citeam cândva, a apărut o formă de reeducare prin frică a copiilor neascultători. Părinții plătesc unei firme să li se bată copiii. Îi pălesc cu crucioiul căruței când crâcnesc. Și se crede că este pentru binele lor. Justificarea fiind oprirea deraierii de la normal, ca preț al umanității pentru a putea să pășească înainte, pe calea curată, nestingheriță de specimene care sunt capabile de atrocități, dacă, de mici, după ce li se spune cu iubire ce nu e bine să facă, ei nu au respect pentru părinte, nici frică de lege sau de Dumnezeu.

Frica de a i se repeta durerea va corecta infractorul. În libertate nu va dori să se întoarcă în locul groazei, dacă nu va prefera jocul extrem: „Care pe care”!

Am văzut prea multe să mai pot fi liniștit. Am văzut cum se fură cu legea în mână. Cum se minte cu zâmbetul pe buze. Cum se condamnă nevinovați și se premiază vinovați. Cum se construiesc catedrale din bani murdari și se binecuvântează hoția cu aghiazmă. Cum se face educație cu frica și sănătatea cu umilința. Cum se moare cu zile și se trăiește fără rost. Am văzut cum se închide gura cu o amendă. Iată realități pe care sistemele de conducere ale lumii nu au reușit să le modeleze până la limita zero a normalității, sub care răul și animalul din om dispar. Omul puterii, în orbirea sa de mărire, mai presus de lege, experimentează răul pe cei încătușați, legați cu lanțuri ori funii. Zbirii vremilor, dacă este să credem filmele, au câțiva jălai care imobilizează, iar ei vin sdoar ă dea cu pumnul. Astora… și femeile pe care le râvnesc li se face loc spre între-picioarele ținute bine de cei violatori. Și numesc monstruozitatea asta – plăcere!

Sunt atât de involuați, încât îți scot un ochi doar ca să vadă cum curge sângele, fac gaură în dreptul inimii să vadă dacă și cum aceasta se zbate. De mii de ani, omul nu reușește deloc să-și arunce blana sângerândă de animal. Omul puterii experimentează încă și încă răul pe cei slabi. Și numește asta lege. Îți cere tăcere și o numește ordine. Îți cere supunere și o numește civilizație…

Dar… Desculții nu mai tac și nu mai așteaptă. Vor o dreptate care nu vine din tribunalele actuale. Desculții cred în iertarea hoțului, indiferent dacă a furat un ou sau o țară. Legea lor se numește Legea Eradicării Hoției, indiferent cum se manifestă ea: Cine fură un ou, va da înapoi două. Și, dacă se fură din nou, va da patru. Și tot așa, până când se va înțelege și se va alege să nu se mai fure. Nu de frică, ci din conștiință, după ce nefurtul devine normalitate socială.

Nu mai știu când am început să simt că nu mai e loc și pentru mine în această lume. Poate când am văzut că Adevărul nu are valoare. Că nu mai contează ce spui, ci cum spui. Că nu contează ce faci, ci pe cine cunoști. Că nu mai contează cât muncești, ci cât furi fără să fii prins. Și atunci… am început să tac. Dar tăcerea nu m-a salvat.  Și am început să spun, pentru că, dacă nu las în urmă măcar gândurile, tot ce am fost a fost în zadar.

Am… ajuns… în Aiud!

Vă salut, oameni buni!

Aiudul este cunoscut ca „Universitatea Martiriului” — locul unde credința din închisoare a fost mai vie decât în libertate. Aiudul a fost locul care a învățat că Libertatea e un vis interzis, iar fiecare zi o victorie. Aiudul a învățat să fii nimeni, să urăști pentru a fi iertat, să devii călău pentru o farfurie de mâncare sau o zi de pedeapsă mai puțin. A învățar că moartea e mai blândă decât sistemul, Și te convingeai repede văzând murindu-se cu zâmbetul pe buze.

Aiud – o Catedrală a durerii, un altar al celor care au fost închiși nu pentru ce au făcut, ci pentru că au gândit. Nu pentru că au furat, ci pentru că au gândit. Martirii au fost convinși că au fost închiși în Aiud doar pentru faptul că au existat.

În Aiud, credința a devenit singura hrană de rezistență pe care sistemul n-o putea lua —. care nu era o opțiune, ci o supraviețuire. Credința a fost scrisă în minte, rostită în șoaptă, trăită în sânge. În acel timp negru al istoriei României, Biserica și Dumnezeu s-au mutat în celule. Cei care au scăpat cu viață, după ispășirea pedepsei, nu mai știau cine este dușmanul, nici cine sunt, ori dacă mai sunt - pentru că muriseră în fiecare zi câte puțin.

În Aiud, paznicii știau doar să bată. Judecătorii — să nu privească victimele. Dar întotdeauna cineva se oferea să moară în locul tău.

Aiudul nu este un oraș, ci un laborator al suferinței. O rană în trupul județului Alba. Cetatea care a fost cândva o mândrie. Astăzi e locul întrebării: Justiția pedepsește vinovați sau distruge nevinovați? Scopul pușcăriei este să-i facă pe greșiți să înțeleagă că societatea de-abia așteaptă să-i reprimească. Fiindcă ce este în afara gratiilor este mai important decât ce este după ele. Mai importantă este viața cu libertatea ei, cu fericirile și creațiile care o fac mai frumoasă. Dar, când se închid oameni nevinovați, justiția are o gravă problemă. Cu atât mai mult când nevinovații au fost valori ale vieții din afara gratiilor și au depus prețioase meditații și mărturii asupra nedreptății monstruos făcute. Ceea ce a transformat casta întrebătoare a justițiabililor într-o mahala mai infractoare decât a criminalilor în serie, când, în serie, condamnă la moarte, pe bandă rulantă, oameni care doar gândesc ori pun îndreptățite, nevinovate-ntrebări.

Trăirea cu rost este o armonie, un spectacol, o Catedrală a omului, cu apă vie, băutoare, din care să se adape oricine, pentru a-și lăsa urmele unice ale trecerii în universul nostru încăpător și să le păstreze ca pe icoane și învățături pentru cei care vor veni. Să arate ce a putut omul gândi — singurul cu visare abstractă, singurul care are dreptul la „nu” până la limita curmării vieții. Dar „Nu”-ul ce-i este împotrivă, oricât de altfel se împotrivește timpului, gândirii, oricărui mers, nu are dreptul sa-l schingiuască.

Viața este frumosul mișcării Miraculosului Punct care poate crea orice, doar pe sine nicicum. Și dintre toate posibilele drepturi, fapta de a-l omorî este absurd să existe, fiindcă înseamnă a-ți omorî Creatorul, fratele, copilul, ideea de lume, de vis, de pur și sublim.

Iată de ce, la Aiud, este de lămurit ce e libertatea și pedepsirea pe care justiția trebuie să o facă. Da, însă ca o școlire care ia, pentru scurt timp scurt, libertatea omului, obligându-l să obțină nota de trecere, dacă l-a prins cu fapte care timpul pe loc îl țin, dacă tulbură înaintarea celorlalți, ori distruge ce el n-a creat. Trebuie să vedem ce înseamnă credința, legea, sistemul.

Desculții, ca forță fragilă a micilor Puncte, trebuie să limpezească acest peisaj încâlcit, să pășească în mijlocul lui, cu hotărârea de a îndrepta ei ceea ce Justiția nu poate să facă ori, foarte grav, nu voiește. Când ea, în piața publică, nu foarte demult a ars, schingiuit, spânzurat, decapitat omul, și istoria, ulterior, a dovedit că Legea de-atunci nedreaptă a fost.

În Aiud, pentru purificare și vindecare, ar trebui rejudecat Ceaușescu — dar nu de oameni în robă, ci de cei care suferă și îndură - Desculții. Să se decidă dacă trebuia împușcat. Dacă, în timpul lui, România avea datorie zero, fabrici funcționale, locuri de muncă garantate, dar fără libertate iar azi, chiar dacă se mândrește cu un PIB crescut, are o uriașă datorie, salarii mici și prețuri mari, migrație masivă, iar libertatea a devenit o iluzie — pentru că omul liber este mai exploatat decât când era închis.

România nu trebuie să fie nici ca ieri, nici ca azi. Trebuie să fie cu rost, cu suflet, cu lege vie, care să scrie pe ziduri :

·        Cine fură mâine un ou, va da înapoi două.

·        Cine minte, va fi văzut.

·        Cine trădează, va fi izolat de conștiință.

·        Cine iubește, va fi urmat.

Justiția noastră nu este o balanță chioară, ci o sabie mânuită pentru mărunt interes, dacă a condamnat nevinovați pentru idei și a iertat vinovați pentru funcții și bani.

Aiudul este dovada că sistemul nu pedepsește răul, ci îl cultivă, dacă strânge libertatea de gât, sugrumând omul să tacă.

Legea Desculților nu este o pedeapsă, ci o oglindă: Cine fură mâine un ou va da înapoi două. Dacă se fură și poimâine, se va da patru. Și tot așa, până când înțeleg toți că furtul nu aduce profit.

Iar justiția, după ce furtul va deveni un rar accident, poate deveni atribuție a Președintelui, ajutat de voluntari civici. Până atunci, cei plătiți de popor să facă dreptate — care dreptate începe cu prinderea hoțului — dacă nu prind hoțul și legea nu o aplică, vor fi complici și părtași la pedeapsă.

În această subtilitate stă forța Noii Justiții: Iertarea care obligă. Libertatea care constrânge. Morala care învinge.

Lumea are nevoie doar de o simplă lege. De o Singură Lege ca răul acestei lumi să-l poată opri, fără să-l schingiuiască. Chiar liber printre oameni să-l lase, cu stigmatul gratiilor invizibile ale libertății care-l obligă la capul plecat, de rușinea că a furat. Să viețuiască pedepsindu-se singur, plecându-și privirea, știind că ochi în ochi, chiar dacă este un drept, omul care nu a furat să nu poate vreodată privi.

Dacă presa cumpărată, aliniată, dependentă, încă va alege să nu spună adevărul, atunci presa e complice. Dacă Biserica nu apără omul, atunci Biserica e de partea puterii. Dacă școala nu învață demnitatea, atunci școala e parte din grava problemă.

Trebuie distrus din rădăcină năravul de a fura. De aceea este subtil să ierți hoții de tot răul furăciunilor, să le păstreze, că ei le vor da singuri înapoi. Rapid. Vor da mai mult și mai mult, până vor alege să nu mai fure.

Dacă sistemul, care a devenit ticălos, nu prinde hoțul cu oul în gură — cum Arghezi, cățelușul cu părul cel creț — atunci șă nu aibă dreptul la leafă.

Azi, sistemul de-abia așteaptă să furi, să-ți pretindă folosul necuvenit, să nu-ți facă dosarul, ori să-l bage în fiecare zi dedesubt, până furtul ți se va prescrie, că s-a întâmplat… tare demult!

Justiția actuală adună hoții la un loc și, când sunt eliberați, devin din amatori — profesioniști.

Am văzut ieri un loc pe harta lumii noastre în care producătorii își duc marfa într-un spațiu și pleacă. Iar cine vine și cumpără, pune banii într-un căuș din carton. Pun cât cred ei că face. Iar vânzătorii sunt disperați că găsesc mult mai mult decât produsul lor face. Nimeni nu fură. Nimeni nu stă cu ochii pe oameni…

La noi este invers. Am pus la stradă ceva ce-mi era de prisos și am invitat nevoiașii să-l ia, că e… gratis! Dar nimeni nu-l lua. Atunci am scris că e de vânzare și-am pus un preț cât mai mare. A dispărut. Și hoțul nu l-am văzut… În ce Românie trăim, oameni buni? În ce Românie?

Județul Alba, am teamă că nu e chiar alb, ci mai mult gri, chiar bate-nspre negru. Dar este iubit, că e punctul de pe harta unde s-a rostit Unirea. E locul unde istoria a fost scrisă cu sânge, cu speranță, cu jurământ.

Dar eu nu mă grăbesc să-i văd monumentele înainte de a vedea oamenii. Nu Cetatea, ci cartierul. Nu Camera Unirii, ci camera unde-și duce veacul cel mai sărac. Nu Catedrala Reîntregirii, cu slujitorii săi înfofoliți în veșmintele albe sau aurii, parc-ar fi veșnic frig, ci sala de mese oferită oricărui nevoit mâna să-ntindă după banalul covrig.

Am văzut în orașul Unirii cum se cerșește lângă statuia lui Mihai cel Viteaz. Și nimeni nu se miră. Niciunui decident nu-i este rușine. Ba se face haz. Mirarea a fost înlocuită cu obișnuința. Rușinea a fost înlocuită de indiferență.

Cerșetorul, dragi oameni buni, este barometrul oricărei comunități umane. Este punctul zero. Poți ridica 999 de castele, dar, dacă în Cetatea cu 1000 de oameni, al 1000-lea cerșește, nu se poate vorbi despre civilizație. Fiindcă cerșetorul este omul care nu mai are unde merge și pe cine întreba. Care nu mai speră. Este omul care, uneori, nu mai are nici curajul să ceară — și atunci se târăște în camera sa și geme. Geme și suferă. Suferă până moare.

În Alba, economia a crescut cu peste 150%. Se spune că e un model de urmat, ca dezvoltare. Se construiește. Se investește. Se atrag fonduri. Se modernizează. Dar, dacă întrebi un tânăr din Blaj sau din Ocna ce simte, îți va spune că nu are unde să muncească, nu are unde să stea, că nu are pentru ce să mai rămână în ea.

Avem, așadar, un paradox viu: un loc cu creștere economică spectaculoasă, dar cu oameni care  suferă în tăcere. Peste 15.000 de tineri din Alba trăiesc în excluziune socială! Ei nu sunt doar fără bani. Sunt fără viitor. Sunt fără acces. Sunt fără voce. Sunt fără speranță. Și nimeni nu-i întreabă ce vor. Nimeni nu-i ascultă. Nimeni nu-i vede.

Așadar, civilizația Albei se clatină între istorie și prezent.

Desculții vor ca Alba să fie locul unde se rostește Reînvierea, locul unde se repară România. Locul care va îmbrățișa legea care va veni: Cine fură un ou, va da înapoi două. Dacă se fură din nou, se va da patru. Și tot așa, până când se va înțelege că este vital să avem demnitate înainte de conștiință și toate.

Alba nu este doar un județ, ci o răscruce. Un loc unde s-au întâlnit istoria și speranța. Unde s-a semnat Unirea și s-a rostit ”România”. Unde s-a ridicat o Catedrală a încrederii și s-a scris cu sânge și cuvânt un vis de țară. Dar este și același pământ care a fost martor la naștere, dar și la trădare. Iar între zidurile albe ale cetății s-au rostit jurăminte, dar și sentințe.

Desculții visează o Albă care refuză să fie frumoasă nu doar în poze, ci frumoasă în viață.

Avem datoria să păstrăm gândurile celor închiși în Aiud, în adâncul nostru, ca pe „Tatăl nostru”. Și nu dintr-o obligație, ci din nevoia de a fi permanent oameni.

În Aiud, fiecare celulă a fost un altar. Fiecare bătaie — o liturghie. Fiecare moarte — o înviere.

În închisoarea Aiud s-au scris poezii în minte. S-a vorbit cu Dumnezeu în întuneric. S-au iertat românii în timp ce aceștia loveau.

Desculții acuză legile care au fost făcute nu pentru oameni, ci împotriva lor.

Desculții acuză Biserica fiindcă nu prigonește păcatul, ci îl ignoră. Pentru că s-a acomodat cu sistemul, devenind parte a lui. Pentru că nu rostește adevărul, ci, subtil-manipulator, îl învăluie. Pentru că nu apără săracul, ci-l binecuvântează. Pentru că nu cheamă la pocăință, ci la donație.

Închei acest discurs în stilul lui Cezar cel Avramuță, care, oriunde ajungea printre oameni, îndemna înțelept: „Nu uitați: votăm… Călin Georgescu!”

Așadar, nu uitați că Desculțul v-a vorbit și azi, cu respirația sa cea mai lungă. Și… credeți că lumea poate fi mai frumoasă… ALTFEL!

România trebuie locuită de oameni care nu bifează „sunt om” din reflex, ci din convingere.

Ne vom vedea foarte curând la Constanța.

DISCURS @04/50- Țebea

Soția mi-a spus, când am hotărât să fac pasul spre Țebea: „Dacă te ridică, să dai vina pe mine!” Și mă urc în trenul care mă duce spre Țebea, nu să ajung neapărat undeva, ci să mă regăsesc, eu, rătăcitul, risipit în toate cele ce sunt, visând că toate vor râde la soare. Mă așez lângă fereastră, cu fața spre trecut și cu sufletul spre viitor. Privesc cum se întinde câmpia, ca o amintire neterminată, cum dealurile se ridică precum întrebările care nu mi-au dat pace. Fiecare haltă este o oprire în mine, fiecare tunel este o coborâre în adâncul meu, acolo unde minerul care am fost încă mai sapă cu pikamerul după sens. Îmi amintesc cum, în subteran, întunericul era mai dens decât gândurile, cum șobolanii alergau ca niște mesageri ai morții, cum metanometrul țiuia ca o sirenă a destinului. Dar și cum, în acel iad, se năștea o solidaritate tăcută, o frăție a celor care înaintau cu moartea la mai puțin de un pas. Am băut apa Văii Jiului, despre care se spune că cine o soarbe, ca pe un miracol, nicicând nu mai pleacă. Am băut din paharul legat de gâtul șefului de abataj, pe dealul cu țărușul înfipt, ca loc de trib, numit „Trei cotețe”. Dar… am plecat, cum din toate-am plecat, și nu că acel loc îmi era împotrivă, ci locul în care m-am născut, destinic, mă tot striga, ca pe-un întârziat fiu la cina cu ciuperci și a magnoliei clipă. Simțeam nevoia de a fi sigur că aparțin unei lumi care de nimic nu se teme. Acum, după ani, mulți ani de orbecăire, mă reîntorc în nodul dintâi, să pășesc mai departe, cu roțile trenului și cu gândul sub ele întinse. Nu, nu trecutul să-l retrăiesc pentru o vindecare, ci să înțeleg pentru pe mine a mă înțelege.

Țebea nu este o destinație, ci o intersecție. Vreau să depun pe mormântul lui Iancu nu doar un galben de floare, ci gânduri. Nu să murmur un imn, ci tăcerea să o ascult. Și să mă plec nu în fața unui simbol național, ci în fața unui Om-bun, atât de bun și de rar în universul nostru uman… Atât de rar… Filozofia ne învață să îngenunchem în fața binelui, nu din supunere, ci din recunoaștere. Iancu a fost un astfel de om. Și, dacă drumul meu ajunge la el, undeva, spre infinit, trece și prin mine, iar eu devin un țăruș pe harta acestui necunoscut univers. Poate că acolo, în Țebea, voi regăsi o fărâmă din ce puteam fi. Măcar o lumină care să-mi arate Calea spre mai departe.

Și… ajung.

Și… îngenunchez.

Și… șoptesc:

— Iancule, tu, care ai strigat pentru dreptate, când lumea era surdă de-amar, spune-mi, te rog: lupta ta a fost în zadar? Privesc țara și văd cum se surpă, nu din munte, ci din suflet fără de luptă. Văd cum dreptatea se vinde, cum adevărul se ascunde mereu, cum oamenii nu mai cred în „acum”, ci, mereu, după testări multiple, în oameni fără de eu… Am fost cândva un miner, întunericul l-am pipăit, dar lumină nu am zărit. În carnea vie-a adâncului eu am săpat, suitoare fără de trepte-am urcat plus o sută de pietre, la lumină, spre lumina înțelepciunii fără păcat, dar… la care, neștiind ce e viața, am renunțat, preferând în mine să mă ivesc și, acolo, cum pe Isaia, Isus, Eminescu, Cioran, pe tine, Avrame, să te întrezaresc. Pe tine, care nu ai cerut decât o lume alcătuită doar drept. Răspunde-mi: merit să fiu tu? Răspunde-mi! Aștept! Merită să cred că mai binele poate învinge, când răul este super-organizat cu gloanțe și sânge? Te rog, mă privește prin piatra cea rece și să-mi dai un semn, prin vis mă petrece. Sau spune-mi acum, Iancule, tu, care ai ridicat munții împotriva nedreptății, strigând „Nu!”, spune-mi, cum se schimbă o lume care nu vrea să se schimbe? Cum se luptă cu o nedreptate care în legi se ascunde? În vorbe frumoase, în tăceri cumpărate? Ce rost are să strigi, când cei din jur au învățat că nu există dreptate? Ce rost să lupți are, când cei pentru care tu lupți, cu suspiciune mereu te privesc, doar pentru că ești un… desculț? Iancule, cum în deznădejde să nu mă pierd și cum să pot schimba ce nu pot să iert?

Sorbeam întremător idei, cuvinte și ritm, până când un biet localnic m-a pisat cu mult venin, că eu cică-s deștept, că sunt geniu, cineva nemaiîntâlnit, că sunt nu se știe precis ce, că… vrea el ca eu să ating degrabă punctul A și punctul G al acestui negru-adânc, și… ce merit să fiu - să ajung. Sa ajung nu un oricare, ci om mare, cum e Iancu de la Țebea și alții-n alte Hunedoare... Îmi amintesc drumul spre-acasă, de întoarcere în urâtul Buzău, drumul lung cu trenul luung și parcă-mi pare cam rău. N-am știut să mă opresc în tuneluri sau în halte, în gări, în ceva sau etcetera, unde nimeni nu urca, nimeni nu cobora. Nu am fost niciodată la Țebea, nici nu știu dacă aș fi vrut, că mă deranjează patriotismul nostru național, agheasma stropită cu busuioc, fotografiile și cântecul festivist. Nu am crezut nici că merită atâția bani să văd un gorun, un… mormânt cu bustul din piatră al Omului bun, pe care-l pot studia pe-ndelete-ntr-o carte a istoriei, pe Google, pe Facebook, în oricare discurs sau în arte. Dar… viața… viața m-a împins pe această înaltă baricadă, să îngenunchez în fața unui simbol autentic. Cum Iancu - un altfel de om, chiar dacă a trăit printre noi prea vremelnic. Aș fi vrut, pentru sufletul meu, să refac drumul-napoi, după mulți ani de rătăcire și căutare de sine, spre… voi, ca o agățare cu funii, cu sensul, de trenul care mă duce ca lumina sau mersul. Să mă întorc înapoi până la intersecția lui ”Habar n-am” și să zvâcnesc înainte spre lumina lui Iancu Avram. Și, de la el, mai departe, tot mai departe, indiferent încotro, spre niciunde, în lumea aceasta sau în oricare parte, oriunde. Dacă Horea, Cloșca și Crișan ar fi putut azi vorbi, n-ar fi cerut dreptate pentru ei, ci pentru cei care și astăzi trăiesc aceleași nedreptăți, umilințe, trădări. Dacă Avram Iancu ar fi fost azi printre noi, n-ar fi cerut să fie el icoană în vreo catedrală, ci noi, oamenii lui solidari în acțiuni. N-ar fi cerut să îl plângem, ci să-l continuăm. Bunule și frumosule om, Iancule-tu, care ai fost poporul întreg într-un singur trup, privește ce a mai rămas din țara pentru care ai murit, dar ești viu. Tu, care ai fost mai curat desculț decât cei în hainele scumpe, spune-ne, Iancule-tu, cum să ne întoarcem la tine fără să ne fie rușine și cum să ne apropiem de gorun, de pe oricare Drum, cum să punem genunchiul jos fără teamă de el, să fim ochiul ce vede și știe orice gândire-altfel? Iancule-tu, care n-ai întrebat un Daniil Sihastru cum să se lupte măiastru, că erai hotărârea, răspunsul și focul, învață-ne cum să atragem norodul, cum se trăiește un pic, fără să ceri nimic și cum ți se pare că, fără să cerem iertare, am trăit un biet timp, o secundă, într-o lume de vis, condusă (vai!) de-o mărime măruntă, care nu știe decât să fure și să ascundă? Tu, care ai fost poporul-lup într-un singur trup, care ai purtat în tine durerea, dar n-a fost nimeni să îți prindă căderea… Mai român decât toți românii puși la un loc, mai viu în moarte decât sunt cei supravegheați de noroc, mai curat desculț, în haine de rând, decât cei care la tarabe sufletu-și vând... Iancule Mare, n-ai murit prin trădare, ci prin uitare de poporul care n-a mai fost pus în jug în orașe și sate, de către cei cu care ai înfrânt dușmanul pe câmpul de luptă, stând spate în spate. Au ajuns să le fie rușine cu tine, pentru că ți-ai dat țării tot ce aveai. Ai ales sărăcia de dragul spiritului, cum a zis Iisus că trebuie să trăiască un om pentru a fi fericit. Și… ai fost, cu siguranță ai fost, pentru că fericirea lui „a avea” este nimic în fața infinitivului „a trăi” pentru o idee, cu rost. Cu cât mai mare, cu cât mai periculoasă, dacă în viața semenilor în bine s-a făcut o schimbare fără asemănare. Iancule Tare, Iancule blând, învață-mă cum să nu plâng și-nvață-ne pe desculții ca tine, cum ai reușit să cucerești inima omului, fără să-ți fie doar ție mai bine: Că noi încă nu știm, niciunul nu stim…. Cum ai putut tu, mergând din sat în sat, să determini românul ca, liber, să-și lase casa, familia, rostul și să meargă cu tine să moară… „ca prostul”? Că, astăzi, în zilnice lupte, oamenii sunt obligați să se-nfrunte, dar ei… ei fug cât pot de departe, dar sunt vânați și trimiși la cea mai sigură moarte? Am ajuns să ne împotrivim decidenților îndelung statători, care nu-s, nicicând, conducere bună, dacă se supun dușmanilor țării, nicidecum să li se opună. Ei, cu toții, s-au întors împotriva noastră, invers cum ai făcut tu, care mărirea ai refuzat, când ei o cerșesc, punându-ne unul bocancul pe gât, altul pe cap. Să aibă viață tihnită și dulce, nu ca sărmanii din margini, care, povara fiecărei zile, de-abia o pot duce… Iancule, Iancule-tu, care n-ai fost trădat de un om, ci de o țară întreagă, care prea curând și nedrept te-a uitat, lăsându-te să te stingi în tăcere, pe-o prispă, într-o noapte friguroasă de luni, când erai aproape fără plămâni... Spune-ne nouă, celor care, desculți, venit-am acum la mormântul tău, cum ai reușit să rămâi drept întotdeauna, mereu? Cum ai putut să nu uiti, când ai fost uitat? Cum ai putut să nu ceri nimic, deși totul ai dat? Ai refuzat solda și rangul, alegând sărăcia, nu din neputință; ai ales să fii cu ai tăi, printre ei, nu deasupra, în aceeași foame, noroi, în aceeași frică, speranță, nevoi... Unde să găsesc și eu această voință? Ai fost fericit pentru că ai fost, nu pentru că ai câștigat, ci pentru că ai schimbat.

Învață-ne și pe noi, cei care nici nu știm dacă știm, cum se cucerește inima și dreptul divin? Cum se aprinde în om focul care-l face să-și lase acasa, pământul, femeie și să meargă cu tine și cu Dumnezeu, să moară apărând o idee? Noi nu știm, Iancule, cum se poate face, chiar acum, când România are cea mai mare nevoie de pace… Oamenii nu mai cred azi, se ascund, știu că totul e pe interes, o minciună. Fug de linia-ntâi, refuzând, astfel, o lume mai bună. Când aud despre vis ori iubire de țară, o stuchesc cu scârbire, ca pe-o frunză amară. Se târăsc să apuce mereu și mereu aceeași ziuă de mâine, fericiți că-s lâng-un ceai și lângă-o felie de pâine…

Tu ai refuzat tihna, ai refuzat siguranța, slujind adevărul, dreptatea, speranța. Ai ales să rămâi sărman ca și ei, un desculț, și, pentru asta ei te-au iubit — nu unul, vedem astăzi, cât îs mulți. Suntem mulți, desculți, Iancule, ca și tine, dar nu atâția de mulți cât să schimbăm omenirea în bine. Cum să-i întoarcem cu fața, să arunce din inimă frica, cei care văd că puținii au totul, iar mulții nimica? Avrame, Avrame? strigăm și nimeni nu ne aude. Și ne întrebăm dacă lupta mai are un rost, când verbul „a fi” e-nlocuit mincinos cu „am fost”? Înlocuit de o pușcă, pe umeri, odată, când pușca nu era cu o sârmă legată, când o mângâiai cu degetul mare, că era catifelată și lată... Ne uităm în jur și vedem nu ochi, nu mâini, nu pași, ci doar… spate. Nu avem cu cine lupta până la moarte... Când este atât de ușor să trântim totul jos și altfelul să-l punem în loc, să ne fie totul frumos... Iancule-drag, tu ai fost unul, dar ai fost un popor. Ai fost un desculț ca și mine, dar adevăratul conducător! Ai fost tăcut, dar ai fost glas. Spune-mi, Iancule, cum să fac nod punctului rupt, în urmă rămas, să pot rosti celor desculți, fără cai, ca și tine atunci: „No, hai!”? Desculții să cânte mergând voioși înainte, chiar acu’, precum vagabondul celebru: „Avaramu”?

A-a-a-a, ah, ce m-aș duce să zvârl câțiva hoți în țepușe, să-i pironesc în cuie groase pe cruce! Nu vrem să fim perfecți, Desculții, noi, ăștia mulții, voim să fim auziți și-nțeleși, să fim vii. Tu, care ești viu printre morți, ridică-te, precum Lazăr, și condu-ne pe toți. Sunt aici, cel „vinovat!” că nu tac. Simte-mi inima, auzi-ne inimi cum bat. Care bat pentru cei care inimă n-au si pentru cei care n-au curajul s-o bată; bat pentru cei fără țară, dar bat fără grabă, să nu strice cumva această fantastică treabă. Dar tic-ul și tac-ul este degeaba, chiar dacă bate, și bate, și bate… daca Lumina din țară e-o continuă noapte...

— Oameni buni, suntem aici, în Hunedoara, lângă bustul unui Om adevărat care ne-a învățat că un om poate fi totul, chiar și când nu (mai) are nimic, că un popor poate fi salvat chiar și când nu mai crede în el. Județul Hunedoara este o insulă de sărăcie între județele dezvoltate. Hunedoara l-a îngropat aici pe „Crăișorul Munților”, dar el a fost îngropat, cu ani înainte, de tăcerea celor care nu l-au mai putut privi, de rușine, în ochi. În ultimul deceniu, businessul Hunedoarei a crescut cu doar 13%, în timp ce Alba a crescut cu 151%, Sibiu cu 131%. În același timp, populația a scăzut cu 13,6%. Cei tineri au plecat, cei bătrâni au rămas, iar cei care mai trăiesc nu mai speră să se mai întâmple ceva bun. Tinerii sunt la jumătate (1/6!), în timp ce satele se sting, școlile se închid, spitalele se golesc, iar drumurile duc doar spre… plecare.  În decembrie 2024, 4.902 oameni nu primeau niciun ajutor de la Stat, cei mai mulți fiind în puterea vârstei, dar fără putere în fața unui sistem care i-a abandonat. Jumătate dintre ei trăiesc în mediul rural, unde nu există nici fabrici, nici transport, nici speranță. Strategia de dezvoltare a județului vorbește despre migrație accelerată, îmbătrânirea populației, scăderea natalității, dispariția forței de muncă active, creșterea gradului de sărăcie, dispariția satelor, închiderea școlilor, lipsa investițiilor. Iar aceste realități nu sunt doar cifre, ci vieți pierdute, familii destrămate, copii plecați, bătrâni abandonați, sate în care nu mai bate clopotul, școli în care nu mai sună clopoțelul, drumuri pe care nu mai trece nimeni. Iar în fața acestor fapte, decidenții au tăcut, au mimat, au promis, au semnat hârtii, au făcut strategii, dar n-au făcut nimic concret. Rapoartele arată că bilanțurile economice sunt formale, că direcțiile și serviciile publice nu au capacitate de intervenție, că fondurile sunt insuficiente, că proiectele sunt blocate, că administrația locală este fragmentată, că lipsa de coerență paralizează orice inițiativă. Iar, în acest peisaj de neputință, oamenii nu cer, nu mai speră, nu mai cred, ci doar… pleacă! Iar cei care rămân nu mai strigă, ci doar tac. Decidenții au închis școli în satele unde mai trăiesc copii, au desființat dispensarele în comunele unde bătrânii nu mai pot merge la oraș, au tăiat finanțări pentru drumuri care leagă ”nimicul” de ”nimeni”, au ignorat cererile de apă curentă în gospodării, care încă mai folosesc fântâni, au blocat proiectele de canalizare în zonele unde bolile se transmit prin noroi, au refuzat să investească în transportul public în localități unde oamenii merg pe jos kilometri întregi, au abandonat clădirile de patrimoniu în care s-ar fi putut deschide centre culturale, au lăsat să se prăbușească toate casele în care s-au născut oameni care au scris istorie, au permis ca pădurile să fie tăiate fără replantare, au închis ochii la poluarea râurilor, au ignorat apelurile comunităților care cereau doar să fie ascultate. Școala, ca peste tot în România, nu este o rampă valorică, ci o idee batjocorită de oricine accesează puterea pe ușa din dos, pentru oportunități și găurile din sacul comun cu banii poporului. Pentru fiecare bugetar, câte o gaură. Totuși, autoritățile vremii vin aici, cu planuri și hârtii, chiar și după ce Președintele Consiliului Județean a trimis o scrisoare deschisă către Guvern, cerând intervenții urgente, avertizând că: „Hunedoara riscă să devină un cimitir industrial și social”. Combinatul siderurgic a fost închis, mineritul este blocat, proiectele energetice zac în sertare. Mari unități industriale au fost închise, iar oamenii au fost trimiși acasă, cu încurajante promisiuni. Draga Avram Iancu, poporul tău nu mai are plug, nici boi, nici pământ. Are doar datorii, facturi, frică și rușine! Paradoxal este că locuitorii Țării Zarandului nu cer dreptate, ci… liniște. Nu cer pâine, ci… uitare. Cer, în rugăciuni, și asta foarte rar, cer un Salvator. Dar, în loc să facă ceva să-l crească ori să-i încurajeze pe cei care au curajul să spună ceva, să îi aibă de-al lor, primesc cu exagerată bunăvoință prefăcuții sistemului, care vin la acest mormânt cu discursuri scrise de alții, cu aplauze aduse cu autocarul, cu huiduieli regizate, cu camere de filmat, dar… cu sufletul gol. Ei nu vin să învețe ceva de la Iancu, ci… să se audă. Nu vin să-l vadă, ci… să se arate. Nu vin să-l cinstească, ci să se folosească de el pentru a se perpetua la puterea care a ajuns o vacă de muls. Discursul de la Țebea nu este o ședință, ci o închinare și sfătuire de taină, un legământ să nu fim învinși, să fim un popor. O singură dată în două mii de ani de eră care nu a fost și nu este și a noastră, a celor mulți, avem acum șansa să fim toți desculții laolaltă, o forță care nu se teme, care nu se rușinează, care nu se oprește. Dacă nu se va ține seama de soluțiile noastre, vom merge mai departe. Și am teamă că vom merge sigur. Decidenții s-au învățat să vină doar cu coroane, nu cu mustrări. Doar cu fanfară, nu cu rușine. Doar cu discursuri, nu cu lacrimi. Vin și se urcă cu picioarele pe mormânt, se înalță pe numele lui Horea și Iancu, se legitimează cu sângele lor, dar nu-i urmează nici foamea, nici lupta, nici tăcerea. An de an, aceleași vorbe, aceleași gesturi, aceleași fețe. Nimeni nu rostește ce doare. Nimeni nu spune ce s-a pierdut. Nimeni nu recunoaște că a trădat. Nimeni nu cere iertare. Nimeni nu se teme că Iancu i-ar putea întreba: „Pentru ce ați venit? Cu ce vă lăudați?”

Acești decidenți prefăcuți nu sunt urmașii lui Iancu. Sunt urmașii celor care l-au uitat. Sunt urmașii celor care l-au lăsat să moară singur. Sunt urmașii celor care au ales să trăiască bine, dar strâmb, în timp ce el a ales să trăiască sarac dar cinstit. Au făcut din Iancu și gorun un decor pentru televiziuni, un pretext pentru aplauze, un fundal pentru discursuri scrise de consilieri care nu știu nici ce-a fost Crăișorul, nici ce-a voit, nici ce-a suferit. Vin aici cu microfoane, nu cu întrebări. Nu cu rușine. Vin cu gărzi de onoare, dar fără onoare. Se bat pe locul din tribună, nu și pentru adevăr.

Câteodată huiduim oamenii, dar nu nedreptatea. Apoi se întorc la ale lor, la funcțiile, salariile din banii tuturor, la laboratorul fără detector de minciuni, după ce s-au pozat „istoric” lângă piatra cu Iancu Avram. Unii chiar au îndrăznit să vă convingă că spun adevărul arătându-vă un test neștiințific făcut cu detectorul de minciuni. Iar poporul i-au crezut și votat. 

În continuare vom dezbate public, chiar dacă fără public, soluția „Dreptul la Memorie” — drept care a devenit o armă nu împotriva trecutului, ci împotriva prezentului, care refuză să învețe să se corecteze. Desculții nu cer să se spună că Horea a fost erou, ci să se vadă că satul lui nu are drum asfaltat. Nu cer să li se cânte imnuri, ci să se audă strigătele care nu mai au voce. Iar dacă poporul vrea să facem noi o astfel de lege, o vom face: lege care va deveni foc, iar focul va deveni drum, iar drumul va deveni popor.

• În mass-media, Dreptul la Memorie trebuie să devină o rubrică permanentă, nu doar în zilele de sărbătoare. În fiecare jurnal, în fiecare emisiune, să existe un minut de memorie, în care să fie rostit un nume, o poveste, o nedreptate, o întrebare, o tăcere. Iar acest minut să nu fie un gest de complezență, ci un exercițiu de conștiință. Pentru că o societate care nu-și amintește este o societate care repetă. Iar o țară care repetă greșelile trecutului nu este o țară, ci o rană care nu se închide.

• În Parlament, Dreptul la Memorie trebuie să fie garantat printr-o lege care să oblige instituțiile statului să răspundă la orice solicitare a cetățeanului, cu pedeapsa închisorii pe viață. Fiindcă nerăspunderea este un atac la echilibrul social al țării. Trebuie să se publice periodic „rapoarte ale memoriei”, să se aloce fonduri pentru reparații morale, iar această lege să fie susținută nu de un partid, ci de o conștiință colectivă. Nu de o majoritate politică, ci de o majoritate morală. Nu de un guvern, ci de un popor. În fața gorunului lui Horea, în fața mormântului lui Iancu, în fața pietrei care nu vorbește, a trebuit să venim și să vorbim noi — nu despre ce a fost, ci despre ce nu mai este. Nu despre ce s-a câștigat, ci despre ce s-a pierdut. Nu despre ce s-a scris, ci despre ce s-a uitat. Pentru că uitarea este forma cea mai perfidă de distrugere, iar memoria este singura formă de rezistență care nu poate fi confiscată.

• Aplicarea Legii nu presupune doar comemorări și discursuri, ci instituirea unui mecanism național prin care nedreptățile istorice, sociale, economice și administrative să fie documentate, recunoscute și asumate. Acest mecanism trebuie să funcționeze în fiecare comună, în fiecare oraș, în fiecare județ — prin centre de memorie civică, prin arhive ale strigătului (cum existau nu demult ”Condicele de reclamații” la îndemâna cetățeanului), prin registre ale tăcerii, în care oamenii să poată depune mărturii, documente, fotografii, scrisori, petiții, refuzuri, umilințe. Iar aceste centre să nu fie muzee ale durerii, ci laboratoare ale viitorului, unde adevărul nu doar se expune, ci se repară.

• Memoria colectivă nu este doar cea a faptelor istorice. Ea este, întâi, a nedreptăților de tot felul, a strigătelor, a vieților uitate — pentru că acestea sunt izvorul care determină apariția faptelor. Strigătele celor care au curajul să nu tacă aprind, unul câte unul, focurile pe harta țării. Focuri care trebuie să ardă nedreptatea, să lumineze tăcerea, să încălzească speranța.

Țebea, în care am ajuns azi, nu are industrie, nu are tineri, nu are viitor economic. Are doar 589 de locuitori și un trecut eroic.

Am venit aici să ridicăm România din genunchi. Să le vorbim românilor, să nu se poată spune că nu s-a știut, că… n-au fost acolo, că… n-au fost întrebați. Nimeni nu e obligat să facă ceva — dar conștiința va întreba în tăcere: Române, ce faci acum? Taci, să nu te doară? Ori să nu fii întrebat Florența? Taci, ori te ridici să duci această unică vibrație mai departe? Pentru că TREBUIE dusă — ca poruncă a memoriei, ca obligație a demnității, ca o nevoie ultimativă a supraviețuirii.

Închei aici Vorbirea de la Țebea. De aici alegem următorul nostru drum, care va fi Aiud (Jud. Alba) să vorbim public despre Justișie.  Aici se va stinge o lumânare, dar cineva poate aprinde un foc — pentru trezire și organizare, să știm unii de alții măcar.

Liderul cel mai potrivit luptei noastre este mort din 10 septembrie 1872. Plec de la Țebea nu cu fruntea plecată, ci cu spinarea dreaptă. Nu cu ochii în lacrimi, ci cu ochii în zare. Nu cu pașii grei, ci cu pașii hotărâți. Pentru că știu că fiecare loc în care voi ajunge va fi o nouă strigare, o nouă mărturie. Iar dacă, în fiecare loc, un singur om va alege să ni se alăture, n-am fost degeaba, n-am vorbit în vânt, n-am fost singuri!

Discursul - @03 – București

Încep acest discurs de la mine de acasă până la București. Până în punctul care oferă nicio scăpare răilor țării. Punctul de întâlnire al guvernului desculților va fi Piața Victoriei, fix în intersecția de drumuri și cruce.

Gândesc: dacă un nebun ar ocupa intersecția într-un banal miez de noapte, ar bloca toată circulația zărilor, iar până dimineața, înțesate pașnic străzile cu nemulțumiți, ar paraliza totul. Bineînțeles că ăsta e-un vis de desculț, chiar dacă simplu-posibil.

Am ales să merg acolo, nu amăgit că acolo se obține Victoria, cum nici cantina săracilor nu oferă un viitor, dacă e situată pe-a „Viitorului” stradă. Vreau să ajung acolo, să cercetez cu ochii mei locul. Poate reușesc să ating acel punct interzis, să mă inunde energia-i, poate voi avea cuvintele potrivite care descriu Adevărul pe-al tuturor înțeles. Vreau să-l întreb la ureche dacă România are o problemă de timp sau de niciodată. Poate uit pe el o clepsidră. Poate dau pe-al timpului invers click. Poate…

Este o utopie, desigur, dar gândul e liber, iar visul, cum fluturele, de orice gard trece.

Încă și încă mă-ntreb: Oare să fie-n zadar? Nu este mai bine să îngrijesc niște usturoi în grădină? Mă simt un șoarece prins într-o capcană fără scăpare din lume și simt că punctul acela, rotunjit cu îngrijorare pe-un galben imperativ-interzis, e singura gaură de schimbare a lumii — dar… niciodată a lumii din vis. Nisipul din orice clepsidră curge la fel. Așadar și dintr-a celui toată viața desculț…

„Ai dreptul la nesupunere civică, ai dreptul să visezi o schimbare a lumii ”— îmi zice în gând. Știu, am dreptul și să mă-ntreb dacă-s singur, dacă sunt în zadar ori un pericol. Am dreptul conștiința să o trezesc, dacă îmbii la demnitate și sens. Nu cer pentru mine putere, nici n-aș putea-o, pe umeri, s-o țin, vreau doar puțin timp pentru vis, pentru semeni, timp pentru o viață de om, nu de câine… Știu sigur că singur în veci nu se poate schimba Bucureștiul sau Lumea…. Dar semenii, cei dintotdeauna desculți, nu mai au timpul să spere, pentru că aerul de trăit nu izvorăște niciodată din legi, ci, foarte rar, din curajul de-a spune: „Ajunge!”

Tăcerea e liniștea în jurul meu dintotdeauna subtil așternută. Să mă ucideți, oare, sau mai bine să mă auziți? Îmi e tot una! Ceaușescu a făcut să dispară, unul câte unul, minerii care au aruncat cu pietre în elicopterul cu el, în Petroșani. Atunci, doar instigatorul a fost condamnat să trăiască. Ceaușescu mergea câteodată să pună mâna el, să-l vadă cum se stinge de inimă bună, cu măreția-i să-l umilească…

Orice om care m-a ascultat, inexplicabil, foarte curând spatele mi-a întors. Știu că a fost sfătuit, că așa funcționează nevăzutele, dar… poate… poate doar mi se pare…

Vin peste tine, București! Chiar dacă, astăzi, imaginar. Pentru că visul nu are granițe. Vin cu inima lângă creierul tău, să-ți simt tulburarea și pulsul. Vin să-ți las un mic semn al acestui trist timp. Adevărul are nevoie de glas. E rândul meu să vorbesc, așa că îndrăznesc să îți strig: „Nuu!”, cu toate puterile pe care nu le mai am.

Eminescu a scris pe pereți când, cu forța, a fost dus la nebuni — pentru… „binele lui!” Cum și Diana va fi dusă, cum și eu, cum și voi, oricare-ndrăzniți să vă ridicați din genunchi. Așa cum se face, de-atunci, cu oricine care, în calea cuiva prea puternic, face o umbră. Ana Pauker a ucis o femeie în închisoare pentru vina că nu a ales ca ea să gândească.

Voi, semenii mei, oricine, astăzi, puteți fi legal condamnați, dacă i se pare cuiva că i-ați înfipt o sulă în coastă, oricine care-ndrăznește să fluture un banal steag, urcat în copac, ori să scrie „Jos cutare” pe un tricou, cum Ghișe, nu demult, împotriva tiranului de la Cotroceni. Oricine a gândit împotrivă, ca și cum Legea strâmbă e Țara, e Lumea, e Universul întreg…

Ce lume e asta? – mă-ntreb. Și ce timp? Trăim cumva un coșmar? Până când?

București, am ajuns în inima ta, cu toate cărțile lumii pe față. E rândul tău, trage o carte, ori scrie-o… Știu că nu există un argument pe care Dumnezeu să nu-l prețuiască. Totdeauna, unul din doi va câștiga. Acum, prin destin, a venit rândul meu.

Și dacă arăt destul, poate că, mâine, singur nu voi mai fi. Poate că mâine, desculții nu se vor mai apleca. Poate că mâine, clepsidra va fi a noastră iar punctul galben nu va mai fi interzis. Poate că, mâine, Bucureștiul va fi blocat — nu de ură, ci de adevăr. Poate că mâine, nu vom mai cere timp - îl vom trăi.

Tic-tac… Bulevardul Aviatorilor,

Tic-tac… Calea Victoriei,

Tic-tac… Șoseaua Kiseleff, 

Tic-tac… Bulevardul Lascăr Catargiu.

Oameni buni, vă mulțumesc că ați venit aici, desculți, la ședința despre Timp. Pentru că timpul este viața noastră, a fiecăruia în parte. Și, când viața nu mai are pantofi, începe să calce direct pe adevăr.

Am venit toți în fața Guvernului, unde timpul se negociază, dar nu se dă. Unde viața noastră se amână, până ajunge la groapă. Privind în urmă, observăm o istorie a timpului furat: birocrație, așteptare, promisiuni, legi care întârzie, reforme care nu vin, generații care au muncit fără să trăiască.

România are printre cele mai multe ore lucrate pe salarii mici. Timpul liber a devenit un lux. Timpul pentru copii, pentru bătrâni, pentru sine — este aproape inexistent. Timpul nu este monedă. E viață. Când nu mai ai timp, nu mai ai nimic. Timpul nu este al Guvernului. Este al oamenilor.

Guvernul din umbră al desculților cere Dreptul la Timp. Nu doar pentru ei. Ci pentru noi toți. Ni-l dați ori nu ni-l dați? Aceasta-i întrebarea! Dacă nu ni-l dați, îl luăm singuri, prin tăcere, indiferență și trăire paralelă cu lumea voastră. Desculții sunt timpul care vine.

Sectorul 1 al Bucureștiului este locul unde s-a născut Bucureștiul modern. Este cel mai bogat sector al Capitalei. Aici se află toate simbolurile puterii, elitei și deciziei: Arcul de Triumf, Ateneul Român, Piața Victoriei, Palatul Victoria, Gara de Nord, cartierele Primăverii și Dorobanți. Este sectorul unde s-au făcut cele mai multe promisiuni de modernizare, dar și cele mai multe eșecuri de normalizare.

Guvernele post-1989, cu un PIB de peste 300 miliarde USD, au lăsat în urmă: o catedrală construită din donații, autostrăzi neterminate, spitale închise, școli fără căldură. Și… să nu uit: Podul Grant… văruit. Ambiția și singura realizare a lui Nicușor Dan, ca Nicu Ceaușescu să nu aibă dreptate că noi nu suntem în stare nici să văruim. Că, dacă nu zicea, nici nu se văruia!

Mulțumesc celor prezenți că ați pregătit pancarte. Văd: „Lista salariilor nesimțite”… „Guvernul să plece, poporul să rămână!”

Bucureștiul oferă date care ne lasă să vedem adevărul, chiar dacă a fost ars în arhive. El contribuie cu 24,7% la PIB-ul României, deși are doar 10% din populație. Deci PIB-ul pe cap de locuitor în București este mare: 87.400 euro! Peste Praga, Varșovia și Budapesta. Salariul mediu în București este cu 25% mai mare decât media națională. Cu toate acestea, calitatea vieții nu reflectă această contribuție: infrastructura este precară, traficul este infernal, iar timpul liber — un lux.

Așadar: acolo unde sunt mai mulți locuitori și munca lor aduce mai mult în buget, banii ar trebui să se întoarcă. Numai că, în România, se pare că banii circulă pe sens unic. Trebuie făcut un indicator de întoarcere, ca banii să se întoarcă la oameni. Și n-ar fi că nu se întorc, dar… se pierd (in)explicabil pe drum.

Nu, nu se fură — a jurat prim-ministrul Ciolacu că ei nu au furat nimic, niciodată. Să-l credem pe cuvânt. Dacă banii nu se fură, înseamnă că se risipesc. Ar trebui un descult să-i transporte, că desculții știu ce înseamnă să-ți lipsească câțiva leuți înainte de chenzină!

Fraților, priviți clădirea din fața noastră. Acolo se face. Acolo se drege. Acolo se decide cine trăiește bine și cine trăiește greu. Privirea voastră e interzisă. Privirea voastră e periculoasă. Pentru că, dacă priviți prea mult, s-ar putea să vedeți. Și, dacă vedeți, s-ar putea să înțelegeți. Și dacă înțelegeți, s-ar putea să cereți. Și dacă cereți, s-ar putea să luați. Drepturile!

Priviți acum punctul galben din intersecție. Scrie „Nu blocați intersecția”. Oare ce să însemne!? „Nu blocați Bucureștiul”? „Nu blocați sistemul”? Poate înseamnă: Nu vă puneți între noi și bani! Pentru că acolo, exact acolo, este sacul comun cu banii țării. Și, dacă vă așezați acolo, nu mai trece nimic. Nici minciuna. Nici furtul. Nici uitarea.

Pe virtual, oamenii invocă: frica de represalii, lipsa de timp, lipsa de încredere în organizatori. Dar desculții nu se tem, că nu au nimic de pierdut. Încercați să simțiți spaima celor care ne privesc prin ocheane. Este spaima că desculții au intrat în București. Că azi au venit să facă o ședință, dar mâine ar putea să nu mai plece.

Spaima hoților lumii nu e că vor fi dați jos prin idei — că au fișetele pline cu răspunsuri la ele. Spaima lor e că vor fi dați jos de tălpile desculte. Care, dacă ajung până la ei, nu se mai întorc la casele lor. Că ei nu vin până aici să se plimbe sau să strige „libertate, libertate”, ci să facă din împrejurul Guvernului cuiburi în corturi definitive.

Revoluția desculților este spaima acestei lumi și o pot învinge doar omorându-ne pe toți deodată, cum au fost omorâți indienii de peste ocean sau cei din India, dezbrăcați și obligați să se înfășoare cu pături infestate cu boli mortale. După mii de ani, omul încă poate face aceasta, și o face doar dacă îi este amenințat un mic oscior de pe masa sa cu bunătăți.

Îi place să stea și să bea whisky, chiar la fereastra de colo, și să râdă de noi, stând golănește cu piciorul peste picior… Dar le-am pus o clepsidră în punctul zero!

Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Haideți să numărăm împreună secundele lor, care trec! Tic-tac, tic-tac, tic-tac…

Dacă Moș Teacă ar fi fost cu noi, sigur le-ar fi spus: „Timpul vostru s-a dus, băieți!”

Bucureștiule, am venit în burta uriașului care ești… În orașul care nu doarme, dar nici nu visează. Aici sunt toți bunii și răii, toți deștepții și proștii, desculții și purtătorii de papion. Să ne strângem cu toții în brațe, că lumea este cam pe sfârșite.

Aici, în București, se decide totul. Aici se fură totul. Aici se șterg urmele, aici totul se uită.

Bucureștiul a fost numit „Micul Paris” în Belle Époque, datorită influenței franceze asupra arhitecturii, culturii și stilului de viață. Dar evoluția ulterioară a celor două capitale arată o ruptură profundă. Porecla a apărut la sfârșitul secolului XIX, când Bucureștiul începea să se modernizeze rapid. Influența franceză era dominantă: elitele studiau la Paris, arhitectura adopta stiluri neoclasice și art nouveau, moda, limbajul și comportamentul urban erau inspirate din capitala Franței. Bulevarde largi, clădiri elegante, viață culturală vibrantă — toate contribuiau la imaginea unui oraș cosmopolit. Bucureștiul părea un Paris în miniatură. Dar era doar o reflexie, nu o replică.

Dacă Parisul are un singur primar, Bucureștiule, tu de ce ai șapte? Știm, este o treabă get-beget românească!

Bucureștiul este Paris doar pentru că are, ca și el, o apă care-l traversează! Parisul are Sena (nu Xena, ea locuiește în sectorul 2 😉), tu o Dâmboviță care nici măcar canal nu ești în stare să te faci… Parisul are baluri. Tu ai… balamuc.

Coana Chirița ar fi deschis acest discurs cu: „Bonjurică, Guverrrn!” Și ar fi cântat: „Toți ai tăi, după perdeliiii, tragi fum pi nas, pi gââât…!”

Dar noi, noi, desculții, sfătuim politicos: „Bolojaneeee? Ajunge!!” (Nu-i spunem „bă”, că nu-i frumos!)

Primăria Capitalei și primăriile de sector însumează aproximativ 70.000 de funcționari. Cât o armată! Cu un cost lunar de 20 milioane de euro pentru salarii. Dar niciun proiect nu-i reușește, fiindcă orice proiect se pierde între… competențe!

Să ne imaginăm Primăria ca Palatul Șuțu. La balul bugetului, intră șuții. Unul stinge lumina. Ceilalți fură portofelele. Când se reaprinde lumina, poporul nu mai are bani. Are doar o chitanță: „Ați fost furați. Mulțumim pentru… taxe!”

Încă și încă să ne imaginăm: Stimate domnule Bolojan, eu nu știu dedesubturile financiare ale țării, dar știu o regulă de doi simplă: „Dacă eu am avut un milion și am făcut un palat, iar tu tot un milion, dar n-ai făcut nici măcar studiul de fezabilitate, care, sanchi, sunt bani furați, ce să înțeleagă lumea?”

Finanțiștii tăi știu singuri că ei implementează regula de 1 milion simplă: 1 milion mie, 1 leu ție… Că așa era și-n tenisul lui Țiriac, când juca el și cu piciorul, și cu mâna, și cu dolarul — ăla păstrat bine-n conturi offshore, care ne sfătuia înțelept să cedăm toată industria străinilor pe un dolar. O voia el, zgârcitul! Pe toată. S-o lase lu’ fi-su moștenire, să aibă cu ce-i sclipi ochii de bucurie, ori să aibă unde să-și congeleze căprioarele și mistreții, și urșii, și limbile privighetorilor țării noastre, ajunsă ca vai de ea — sat fără câini!

China are un PIB pe cap de locuitor cu 2.000 USD mai mic decât România, dar China are trenuri de mare viteză, orașe noi, industrie grea. Noi ce avem din profitul României? Avem festivaluri de mici și borduri schimbate la fiecare patru ani. Unde-s banii, Bolojane?

România are azi un PIB de peste 300 miliarde USD, iar în anii ’80, Ceaușescu avea un PIB de doar 60 miliarde USD, cu datorii externe de 10–20 miliarde USD. Și totuși, a construit: Casa Poporului, Clădirea Guvernului, Transfăgărășanul, Statuia lui Burebista, baraje, metrou, combinate, orașe întregi. Astăzi, cu un PIB de 5–6 ori mai mare avem autostrăzi care se termină în câmp! Unde-s banii, Bolojane?

Parisul a devenit un model global de urbanism, cultură și civilizație: transport public impecabil, spații verzi extinse, conservarea patrimoniului, politici sociale coerente.

Eminescu, cu o ironie care doare, ni l-a și descris: „Ai noștri tineri la Paris învață / La gât cravatei cum se leagă nodul…”

Tatăl lui Theodor Paleologu, Alexandru Paleologu, era un rafinat al epocii. Visa Parisul în bordelurile din Brăila. Conversa în franceză la cinele cu ținute de modă.

Dar Bucureștiul a pierdut ritmul: trafic sufocant, infrastructură fragmentată, clădiri istorice abandonate sau demolate, spații verzi în declin, administrație împărțită în 7 entități care se blochează reciproc.

Mai merită să mai fie? Doar dacă își regăsește demnitatea, coerența și viziunea. Dar a fi „Micul Paris” nu înseamnă să ai clădiri frumoase. Înseamnă să ai grijă de oameni, de spațiu, de timp.

„Micul Paris” a fost o glumă. O glumă… serioasă.

Bucureștiul este un simbol urât al sistemului: uriașul care ascunde totul, care înghite totul, care decide totul.

Dar are sute de mii de nemulțumiți, care tac chitic — le este frică. De tine, Bolojane!

Am pus o clepsidră în mijlocul intersecției. Nu de decor. E un avertisment că timpul nostru a început. Al tău, Bolojane, se scurge. Și chiar dacă o luați, locul ei rămâne. Ca o cruce imaginară. Ca un semn că timpul nu poate fi furat la infinit.

Ajunge!

 

 

Discurs - @02- Vaslui

Nicolae Iorga spunea că Vasluiul este un ținut duios.

Am venit în fața dv să văd cu ochii mei duioșii ajunși ”sclavii României”, după cum mulți o și recunosc, pentru că au ajuns cei mai săraci.

Unii au ajuns să moară pentru un balot de paie, cum nu demult s-a murit ”pentru un pachet de biscuiți”, cum trist evoca Adrian Păunescu. De curând cineva și-a dat foc la casă, dezamăgit (probabil), că a trăit degeaba, dacă nu poate să-și ajungă visul din urmă, și a preferat să-și șteargă definitiv toate urmele. Copiii din Vaslui mor electrocutați în centrul Orașului-cu-angajați plătiți fabulos să supravegheze măcar să nu se întâmple chiar astfel de nenorociri.

Am văzut case care se darâmă, am văzut ochii batrânilor pe care nu-i sprijină nimeni, în care am citit suferința și disperarea. Am văzut drumurile pentru domni și drumurile dintre case - bătătorite de tălpile desculțe ale vasluienilor (nu de buldozere!)

Aveți un oraș care, legal, are tot ce trebuie, dar este ca o mașină încăpățânată, ca măgarul care nu vrea să se urnească din loc. În acest timp ”șoferii” mașinii (șef de cj, polițiști, politicieni) primesc în portbagaj sacul cu mită. Chiar și când sunt prinși în flagrant, aceștia nu pățesc nimic - fenomen observabil în toată tara.

Am fost înspăimântat de strigătele dv. pe rețelele de socializare.

Știam că Vasluiul are o istorie bogată și o realitate care doare.

Dreptul la muncă, despre care vreau să vă vorbesc, nu înseamnă doar un loc de muncă, ci condiții decente, recunoaștere, rost. În Vaslui, munca este adesea fără contract, fără protecție, fără viitor. În satele Vutcani și Lipova au trăit vestiții raze,i țărani liberi, cu moșii date de Ștefan cel Mare, ca răsplată pentru vitejie. Oare ce s-a întâmplat cu libertatea lor? În secolele XVII–XIX, boierii au început să le acapareze pământul, prin acte, presiuni și înșelătorii. În 1907, țăranii din Vaslui s-au răsculat, strigând: „Să scăpăm țara de hoți!” — semn că libertatea lor fusese deja furată. Întrebarea care zdruncină: Dacă în trecut au fost liberi, iar azi sunt săraci, ce au făcut cu libertatea? Cum am ajuns de la răzeși la asistați? Cine a rupt lanțul demnității? De ce Vasluiul, care a fost liber, este astăzi cel mai sărac? Răspunsul este dureros: N-au pierdut-o. Le-a fost luată. Prin arendă, taxe, legislație strâmbă, promisiuni false. Prin migrație forțată, dezindustrializare, neglijare politică. Prin transformarea muncii în umilință, nu în demnitate. Prin gândirea că e „mai bine să furi, decât să pierzi”, „nu e al meu, dar pot lua”…

Înțelegem din strigătul dv disperat: ”Ne-au vândut cu tot cu case!” Când puneți degetul pe punct: ”Ne amintim de un dobitoc, poreclit Grindă, care îl avea la mână pe Sică Mandolină și a trebuit să-l facă ministru!” Apoi întrebați retoric: ”Famazon, care are 5 vile care se învârt după soare, hotelul lui, pensiuni etc. toate's din muncă cinstită?” Răspunsul cu toții îl știm: Un om ca noi toți nu poate avea cinstit cât... noi toți!

Sunt unul ca dv, chiar mai mic, dacă ”mic” se poate defini un desculț.

În Vaslui pământul este bun, dar omul este sărac. Acolo, o bătrână m-a rugat să-i culeg strugurii. Mi-a oferit un ou fiert. Am cules. Dar, cât timp culegeam, ea aducea struguri din parcelele vecinilor. Așa fac toți. Nu din lipsă, ci din obișnuință. Atunci am înțeles că devălmășia a fost bună, dar n-a fost organizată cu suflet, ca omul să se simtă legat de pământ, dacă locul de muncă îi era aproape și munca sa răsplătită. Devălmășia a fost abandonată că țăranul nu a înțeles să nu culeagă de acolo unde nu a pus sămânța, i se pare normal și acum să ia, chiar dacă nu este al lui.

Vasluiul este județul sărăciei. Dar nu e o sărăcie de pământ. E sărăcie de gândire, de voință, de bună organizare. Țăranii au devenit, treptat, stăpânii parcelei pe care au ales s-o îngrădească, să-i îmbunătățească fertilitatea, s-o apere. În lipsa cooperativizării reale, transportul, uneltele, distanțele au transformat munca în chin. În lupta cu buruienile, buruienile întotdeauna câștigă. Vedem cum Bărăganul a fost cucerit treptat de ciulini, pir, costrei, neghină. Munca devine o luptă pe viață și pe moarte cu natura, iar pământul se abandonează pe măsură ce puterile omului slăbesc, dacă nu-și ține lângă sine copiii, care erau procreați după cât pământ putea să se muncească. Pământul comun a devenit pământ străin. Fiecare cu bucata lui. Fiecare cu plugul lui — sau fără. Fiecare cu calul lui — sau cu nevasta în jug ori la coarnele plugului.

De aceea țăranul care are pământ este mai sărac decât orășeanul cu serviciu. Ca pământul să-i fie cu folos trebuie să fie al lui, în spatele casei familiei lui, nu la dracu-n praznic, la îndemâna hoților care vând produsele pământului fără să aibă pământ. Dacă nu are cal și căruță, transportul costă mai mult decât rodul.

În Vaslui, pământul este abandonat. Nu pentru că nu e bun. Ci pentru că omul nu mai are cu ce să-l lucreze. Plugul e la altul. Calul e la altul. Drumul e rupt. Piața e departe. Prețul e batjocură.

Și atunci, omul se retrage. Se închide. Se apără. Nu mai lasă pe nimeni în curte. Pentru că hoțul nu mai vine, ca Radu-mamii, din pădure. Vine din sat. Vine din primărie. Vine din pază.

Vocea vasluienilor reclamă indiferența celor plătiți să gestioneze viața cetății, la arătarea cu degetul a vinovaților acestui timp, în care se înmulțesc proporțional cu neamurile angajate peste tot unde nu trebuie să faci ceva cu pregătire și simț de răspundere. Are această apucătură tot politicul postdecembrist, care a ajuns să se creadă mai ceva decât Ștefan cel Mare.

Vasluienii acuză justiția, care e rudă de cruce cu ei, dacă legea a ajuns să nu mai fie lege.

Cer aproape cu toții arestarea întregii clase politice, identificată cu sintagma ”băieții deștepți” - agaricii, care sunt balamalele ce trebuie unse mereu, dacă vrei să te îmbogățești nemeritat, ori, mai grav, dacă vrei să trăiești - plata fiind ”ciocul mic” și… votul. Judecătoria Vaslui are dosare penale frecvente pentru violență, distrugere, tulburarea ordinii publice – semn al unei tensiuni sociale.

Vasluienii au ajuns să strângă cureaua la ultima gaură, numărând pastilele, peticele și banii de lemne, în timp ce decidentii fac chermeze cu foc de tabără. Le strigă: ”Trebuia închis demult papagalul care a dus Vasluiul de râpă, cu toți mafioții corupți, care au fost, toți-toți, mână în mână! Dă banii înapoi, borfașule!”

Nu sunt auziți nici când vedeți mârșăvia instrumentată mai de sus, de sus de tot: ”CCR să vină să explice valiza de bani adusă de ambasadorul .x...în data de 06.12 .24... la sediul lor!”

Fănel Bogos, patronul imperiului avicol Vanbet, a fost arestat preventiv. Nu pentru că a furat o găină. Ci pentru că a furat încrederea. A promis salarii. A promis angajări. A promis restanțe plătite. Și n-a dat nimic. Un muncitor povestește: „Am lucrat pentru el. Mi-a promis 200 de lei pe zi și 50 de lei pentru deplasare. Mi-a virat mai puțin de 800 de lei. Are să-mi dea 23.800. Munciți. Nu cerșiți.” Asta e România reală. Ăsta e Vasluiul. Ăsta e motivul pentru care guvernul alternativ al Desculților vin cu soluția: ”Dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora.”

Vaslui este un județ plin de căpușe și sinecuri, speriat de viitorul că România va fi condusă până la infinit doar de hoți. Că nu este așa, că mai există o șansă, este motivul pentru care am venit în fața dv. Să vă prezentam altfel lumea și viața, dacă ne permiteți să vă câștigam încrederea să ne sprijiniți.

Am venit în Vaslui nu neapărat să aflăm, că nenorocirile din orice urbe românească sunt un etalon pentru toată țara. Am venit să vă spunem ce poate știți, dar să vă oferim puterea să rostiți ce doare și, mai ales, ce trebuie schimbat.

Vasluiul nu este un județ sărac pentru că oamenii au ales să fie săraci. Este un județ jefuit. De politicieni, de patroni, de instituții, de nepăsare. La spital, proiectul a fost salvat, dar bolnavii stau pe holuri. În pădure, lemnul se taie, dar, pentru că nu avem bani, nu avem lemne, nu avem nimic.

Împreună vom dezbate soluția: ”Dreptul la muncă pentru sine!”

Munca nu trebuie înțeleasă doar ca munca pământului, ca o schimbare de la a fi robul altuia la a fi robul pământului, chiar dacă munca o facem pentru noi. Munca este cu mâna, cu mintea, cu inima. Munca înseamnă să creezi. Să te înconjori cu lucruri făcute de mâna ta. Să trăiești într-un spațiu care poartă amprenta ta, nu eticheta altuia.

Munca pământului este cea mai grea, și nu doar că cere mult efort fizic, ci trebuie făcută incontinuu - ieși noaptea din casă și noaptea te întorci. O singură ploaie sau neploaie poate compromite totul. Se spune că, dacă ai o gradină, nu mori de foame. Gânditorul acestui tâlc a uitat să adauge apa. Fară apă, și omul și grădina, tot ce se numește viață, moare sub ochii tăi. Chiar există regula: ”Câtă apă dai, atâta rod ai”.

În Vaslui, oamenii cer facturi corecte (Locuitorii din cartierele Textila și Spitalului se plâng de facturi umflate, lipsă de transparență și neimplicarea autorităților. Un candidat local a declarat: „Oamenii sunt disperați - Plătesc apa pe care n-au văzut-o.”). Cer aer curat (deșeurile, mirosurile și zgomotul (constante din anumite zone) le afectează respirația!) Cer să nu fie furați, să nu fie mințiți. Cer salarii plătite (Omul de afaceri Fănel Bogos, patronul Vanbet, a fost arestat preventiv pentru focar de salmonella, șantaj și cumpărare de influență. Pe Facebook, muncitorii povestesc cum au fost păcăliți cu salarii neplătite, promisiuni false, restanțe de zeci de mii de lei. Unul dintre ei detaliază: „Mi-a promis 200 lei pe zi și 50 pentru drum. Mi-a dat 800 lei în loc de 23.800. Munciți, nu cerșiți!”) Și ce primesc de la… autorități? Promisiuni goale. Când omul muncește și nu primește, iar hoțul zâmbește în costum, ceva e greșit. De aceea spunem și spunem: ”Avem dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora!”

Vasluiul se află într-o criză economică și demografică severă, cu o populație activă în scădere alarmantă de peste 1000 angajați anual și un spor natural negativ de 200 persoane/lună.

Posturile sunt ocupate de paraziții politici, șomajul este mare (9,49% ) - una dintre cele mai mari din țară - dar promisiunile sunt și mai mari. 56.000 de persoane depind de tichetele sociale oferite de stat (125 lei), care sunt sub costul unui coș… săptămânal! Bugetul județului e un exercițiu de supraviețuire: 543 milioane lei venituri, 630 milioane cheltuieli. Decidentii au planificat tăieri masive, mai ales la asistență socială și dezvoltare. Proiectele de investiții: sunt multe pe hârtie, dar puține în teren - investițiile externe atrase în 2024 au fost de 201 euro!

UAT-urile folosesc fondurile alocate mai mult pentru cheltuieli de funcționare, decât dezvoltare.

Vasluiul nu e un județ sărac pentru că oamenii au ales să fie săraci. Vasluiul e victima unui sistem ticălos, care a furat tot: pământul, munca, demnitatea, viitorul. E un județ jefuit. De politicieni, de patroni, de instituții, de nepăsare. Polițiștii iau mită. Patronii cumpără influență. Tinerii pleacă. Bătrânii rămân cu aerul greu și drumurile rupte. Oamenii nu mai cer lux. Cer aer curat, salarii plătite, respect. Și nu primesc nimic.

Ce înseamnă toate acestea? Vasluienii nu mai au nevoie de explicații, ci de hotărârea de a nu-și mai ține capul aplecat. Au nevoie de un pământ care nu se poate vinde, au nevoie de ateliere sub sau lângă casă (tâmplărie, croitorie, pictură, fierărie, tipar, electronică etc), fiecare cu biblioteca lui, cu sfaturi clare: cum se face și cum nu se face. Cu greșelile altora, să nu le repete și că câștige… timp de trăire. Omul are nevoie de o grădină și o bibliotecă și are totul - așa au sfătuit gânditorii vremilor demult apuse.

Soluția este doar dreptul la muncă pentru sine. Chiar dacă omul nu lucrează pământul un timp — că e bolnav, comod, artist, visător — copilul ori nepotul sau îl va lucra. Astfel nimeni nu va mai porni în viață de la zero, pentru că pământul îl asteaptă din rătăcire.

Apoi: tot ce pare gunoi poate deveni materie primă, dacă ai o casă. O rădăcină ciudată — sculptură. O scandură cu noduri — tablou. Papuci uzați — garnituri. Petice țesături învechite — cuverturi. Ațe — modă. Hârtie — artă ș.a.m.d. Nu reciclare să se salveze planeta, ci să ne salvăm pe noi. Să nu mai depindem de alții. Să ne facem singuri casa, masa, haina, cartea… Și să avem timp. Timp să stăm. Timp să gândim. Timp să fim.

Vasluiul nu este doar cel mai sărac județ din România. Este simbolul unei sărăcii generalizate, care nu mai e statistică, ci trăire zilnică. În orașul Negrești, familiile trăiesc în case fără curent, fără apă, fără podea. Copiii sunt dați în grija statului pentru că părinții nu au ce să le ofere. În satele din zona Rafaila, oamenii se încălzesc cu cartoane luate de la magazine, pentru că nu au bani de lemne, deși pădurea este la doi pași.

Într-un reportaj, o femeie spune: „Aici beau și femeile și sar la bătaie la bărbați.”

Într-o imagine zguduitoare, copilul din fotografie stă pe o saltea ruptă, într-o cameră cu pereți crăpați și o sobă improvizată.

O mamă din Mexic pune pietre în oală, să-i mintă pe copii că „mai fierbe ciorba”. În Vaslui, oamenii nu pun pietre. Dar pun cartoane, petice, lemne ude, vise uscate. Se ceartă pe ambalaje, pe resturi, pe cutii, pe fier vechi. Nu pentru că sunt leneși. Ci pentru că nu mai au nimic, măcar rost. E o sărăcie care se vede în frigider, în sobă, în ochii copiilor.

Sărăcia din Vaslui nu e doar extremă. E complexă, paradoxală, umilitoare, tăcută, strigătoare.

E sărăcia care arată că Desculții nu sunt o metaforă poetică, ci o realitate.

Și dacă ne întrebați: „Merită pentru atâta lucru atâta zbatere?” Răspundem: DA. Pentru că acel „atâta lucru” e viața. Și viața merită trăită cu demnitate. Greșeala decidentilor nu e doar în fapte, ci în felul de-a gândi. Românul s-a învățat să fure, să nu moară. Dacă îi oferim siguranța zilei de mâine, nu va mai fura.

Nu mai așteptati. Nu mai sperați în tăcere. Nu mai cereți voie să trăiti. Haideți cu noi, Desculții - cei care nu fug de adevăr, cei care nu mai vor să fie rotițe. Ci… oameni care duc o luptă de recuperare a demnității pierdute.

Văd cum Vasluiul putea fi un colț de rai. Dar a fost lăsat să se usuce. Văd cum oamenii puteau fi liberi. Dar au fost învățați să fure, să nu moară.

Văd cum pământul putea fi lucrat în armonie. Dar a fost rupt în bucăți. Văd cum munca putea fi rod. Dar a devenit pedeapsă.

Și atunci spun: NU! Nu mai vrem să muncim pentru alții. Vrem să muncim brazda noastră, pentru noi, pentru copiii noștri. Nu mai vrem să fim păziți de hoți, ci de oameni.

În Vaslui, natalitatea e mai mare decât media națională. Dar nu pentru că oamenii nu gândesc, ci pentru că dragostea e singura avere care nu se fură, nu se taxează, nu se confiscă.

Și da — în planul existențial actual, asta duce la sărăcie numerică: mai multe guri, mai puține resurse. Dar în planul uman, în planul desculților, asta înseamnă potențial, speranță, viitor.

Ce pot aduce Desculții copiilor din Vaslui?

Lumina educației: nu doar școală, ci învățare cu rost, cu sens, cu suflet

Demnitatea muncii: nu să muncească pentru alții, ci să creeze pentru ei

Accesul la pământ: nu moștenire de chin, ci drept de a cultiva și de a trăi

Protecția comunității: nu paznici hoți, ci vecini care veghează

Cultura locului: nu ruine, ci povești vii, monumente înțelese, tradiții reînviate

Sănătate și hrană: nu doar spitale, ci prevenție, grădini, hrană curată

Copiii care se nasc acum în Vaslui nu trebuie să repete viața părinților. Ei pot fi prima generație de oameni liberi, nu doar de români născuți în sărăcie. Și dacă Desculții reușesc să aprindă o singură lumânare în mintea unui copil, atunci…

revoluția

a

în-ce-put!

 

Discursul - @01

Buzăul a fost mereu în calea istoriei. Dar istoria n-a fost mereu în calea dreptății. În zadar are 256 de sculpturi la Măgura, ele oferă ochiului banale frumuseți abstracte, toate pălesc în fața Monumentului din fața Palatului Comunal, care arată durerea vie a suferinzilor cumplitului an 1907. Are palate și muzee care au adunat la un loc valorile locului, dar acele valori au dispărut fără urmă în câte o zi de răscruce istorică, de jaf sau pârjol. ”Cloșca cu puii de aur” a fost dusă la un fierar din Movila să o facă potcoave - buzoienii nu știu ce e aurul, cum nici valoarea umană, dacă ridică în slavi nulități - ca mari patrioți, ca toți românii, de altfel, care neglijează autenticul cu privirea indiferenței, condamnându-l să devină gunoi. De aceea, se și spune, pe nedrept, că totul se întâmplă când rândul îi vine, când totul se poate întâmpla chiar acum. Ce semne ale ăstui timp lăsăm posterității, în afara unei Catedrale care este înaltă pe dinafară și mizerabilă pe dinăuntru? Aici, în comuna cu chihlimbar sub picioare și bordeie în jur, cu drumuri abrupte și oameni care pleacă… Aici, în stânci, s-au ascuns cei care n-au mai putut trăi printre oameni. Au fugit în chilii – în… Grădina Maicii Domnului, după ce a fost închisă, iar cheia ascunsă în sân de cei care au voit doar puterea, nu viața. Au fugit nu pentru că erau slabi, ci pentru că lumea a devenit prea strâmbă, au ales să nu mai fie parte din nedreptate.

Astăzi nu ne-am adunat într-o sală cu marmură, ci în localitatea Colți - colț de țară unde piatra vorbește iar tăcerea are glas. Colți-ul este simbolul României, cea care are totul, dar nu are nimic.

Cunosc frumusețea acestui colț de lume. Cunosc frumusețea multor semeni. Cunosc încercările lor de a-și trăi cumsecade viața și văd eșecul — același, de la un capăt la altul al lumii — ca și cum de aceeași mamă am fi fost toți născuți. Cei mai mulți am rămas ca-n peșteri: desculți. De ce asta? N-au fost ei, oare, în stare de mai mult? Au fost. Și… sunteți. Dar nu ați fost și nu sunteți lăsați. Nu sunteți, oricât am striga mai mulți și mai tare: „Vrem libertate!” Dar, chiar dacă avem libertatea… ce facem cu ea? Libertatea nu-i doar o stare de-a fi, ci șansa de a corecta ceea ce greșit s-a făcut. Șansa de a oferi un nou fel de-a fi — unul pe care să-l râvnească și abuzatorii, cei care cred că viața se reduce la a avea și nu se mai satură, oricât de burdușite le devin seifurile, șifonierele, podurile, pivnițele, conturile, parolele, cifrurile. Suntem liberi, dar libertatea-i nimic, dacă nimic nu putem face cu ea. Și nu putem, pentru că în mâini nu putem avea decât un par smuls dintr-un gard putrezit. Când libertatea este singura șansă de a rupe lanțurile nevăzute cu care suntem legați, ne retragem într-un loc în care nimeni să nu ne tulbure echilibrul. Un loc în care să trăim frumos, chiar fără să facem nimic — dacă vrem pur și simplu să nu facem nimic. Dar omul... omul nu poate să stea la infinit. Știe că va face asta, îndelung, după moarte. Dacă are copii, desculțul se luptă ca ei să nu sufere așa cum el a tot suferit. Să nu simtă și ei durerea biciului, a foamei, a frigului — dureri pe care le știe și poate arăta lumii întregi urmele care l-au schilodit. Copiii lui să aibă și ei o căsuță. Nu palat regal. Nu înalt cât turnul lui Eiffel. Ci o casă cu strictul necesar. Să nu mai fie sub pământ, ci puțin deasupra lui — cât să nu treacă ploaia de prag. Să fie din piatră, nu din chirpici. Tencuită, nu lipită cu balegă culeasă de pe drumul satului, lăsată de caii înjugați - și ei, sărmanii! - de un stăpân. Să fie un pic mai înalt tavanul. Nu ca al boierilor, ci cât să nu te-apleci, cum pe portița dumnezeiască de la intrarea în mănăstirea lui Ștefan, din Putna. Și să-și permită să ardă mai multe lemne când vine gerul bobotezei, ăla care crapă pietrele și face copacii să trăsnească, parc-ar veni cu biciul Sfântul Ilie din cer. Să aibă un loc al lor. Nu mai mare decât al celorlalți, dar de care să fie mândri că este al lor. Să aibă mărul acela, gardul acela, fumul acela care iese pe horn — rodul mâinilor lor, nu cerșit, nu cumpărat cu prețul umilinței fiecărei clipe, chiar și a celei din somn. Tot ce există și i-ar putea ajuta, de demult nu le mai aparține. E libertate, dar e ca și cum ai vrea să aprinzi o lumânare. Și, oricât ai încerca, dacă este ploaie, vânt sau arșiță, lumânarea se stinge. Se tot îndoaie până se înmoaie, ca și omul, și… cade lată. Și nu mai poate sta nicicum „în picioare”. Că așa e și cu omul folosit de alt om. Ceea ce animalele — niciuna — nu fac.

 (Din public, cineva îl privește fix pe Desculțul și vorbește la telefon. Atât s-a deslușit din ce a spus: „Ăsta... fiți atenți la… ăsta!”)

Desculțul stă în inima lui ca un ghem, cu toate îngândurările strânse rotund. Omul acela care poartă cușma strămoșească pe cap, să pară că el e stăpânul acestor clipe și loc, a lăsat un capăt de fir să-i iasă prin ochi...

Cititorule, ți-e frică? Îți vine să fugi, să te-ascunzi? Te vei hlizi la ce urmează să citești mai departe?

Nu râde. Că nu e vis, nici literatură, ci viață. Toate acestea se întâmplă acum. Cu mine. Cu tine. Cu noi. Cu lumea întreagă.

Așteaptă numai puțin…

Ține telefonul pe înregistrare ori apasă reportofonul-cât-coaja-de-nucă, ascuns în buzunarul cămășii de gală...

Fii atent. Cu cât mai atent, cu atât ajuți jocul să se nască-n real. Jocul dintre mine și tine. Jocul dintre noi și… voi.

Înregistrează, omule, înregistrează. Oricum, viața mea, pe aici, demult nu mai contează.

Credința mea, cum a gotului Sava, doar drugul de fier legat cu sfoară groasă de gât, într-o zi, aruncat în râul Buzeos, o poate stârpi.)

 

…Istoria acestor locuri arată frumuseți naturale care zac, necunoscute, în muzee. Sunt descrise în cărțile prăfuite, uitate în biblioteci.

Omul de rând, de la talpa țării, a fost folosit să ridice altora clădiri și spații mari de producție, care niște ruine au devenit. Azi, sunt vândute pe nimic hoților lumii — pe pachete de țigări.

A muncit și încă muncește în locul altora, care nici măcar nu gândesc pentru binele omului, ci trândăvesc în al tuturor văz.

Trântorii au devenit mincinoșii, „mai-marii”, de care omenirea ar fi avut nevoie și și-ar fi meritat prețuirea — dacă nu s-ar fi afișat sfidător, cu trăirea în lux și răsfăț, în timp ce semenii, rămași mult în urmă, încă își pun o piatră sub cap, ori burta călduță a unui câine-prieten — singurul care știe de la om să trădeze, dar alege în veci să n-o facă. Sunt cei care și-au trăit din plin puterea de a călca cu picioarele pe capul oricărui sărac, cât să-i smulgă supunerea — acum și în al vecilor veac...

La dracu cu ei!

Pentru a avea și păstra puterea râvnită, au tot moștenit-o și au înmulțit-o, ocupând bucățică cu bucățică Pământul, dăruit tuturor de cine știe cine, cine știe când. Pământ pe care avem loc cu toții să ne facem câte un cuib și să ne și hrănim cu rodul dăruit de mama Natură. Stăpânii lumii și-au vlăguit slugile până ”moartea cea bună” i-a înhățat (lacoma de om neapărat!), nefiresc de devreme, în timp ce ei... ei, cu cât albeau la tâmple, cu atât loveau mai tare cu biciul și, cu degetul, îndemnau zbirii cei credincioși să prade și suflete să supună, să le ștampileze cu fierul ars, ca pe vite. Ca robi. Tudor Vladimirescu a plătit unui luptător cu eteria sălașe de țigani. Stefan cel Mare a dăruit moșnegilor din mănăstiri sate întregi să exploateze munca țăranilor vremii, pretinzându-le acestora bir, cum turcii, României vasale. Zbirii Curților-cu-turnuri-de-veghere vânau omul liber, îi dădeau foc și-i batjocoreau frumusețile, apoi le aduceau stăpânilor să se înconjoare cu ele, să îi încânte, să le facă plăceri pe care nici zeii să le viseze măcar nu îndrăzneau. Unii sunt aici, ca întotdeauna, printre noi, cu zâmbet pe buze și cuvinte mieroase își fac loc spre inima mea și a dumneavoastră, în care să înfigă cuțitul când vor.

”Muri-vom noi, s-or naște iarăși oameni”... zicea fratele meu, Eminescu. Muri-vor și ei, dar trebuie să facem ca alții să nu se mai nască... vă zice aici si acum un oarecare... Desculț... 

Stăpânii vremilor au folosit oamenii cei mai simpli să le apere pământurile, să nu le piardă, și i-au obligat să se jertfească în numele nobil de... Țară!

Iar astăzi, arc peste timp, sunt tot desculți, ca si mine, și nu au nici  măcar 2 metri pătrați de mormânt. Să-i ai, costă cât un apartament în Paris!

Și astăzi am văzut bordeie îngropate sub pământ, din care ies oamenii, ca din peșteri cândva. Munții Buzăului păstrează, ca trofee, săpăturile în stânci ale celor fugiți de lume, în pustietatea cea mai apropiată de cer. Au fugit la hrana cu ciuperci și apă strânsă  pic-pic în căușe din piatră, să fie în genunchi visând dumnezeirea. Au fugit din viață, au refuzat-o, că, pe Planeta cu pământeni, nu mai era de trăit.

România a fost și este, așa cum și Alecsandri o descria, o țară în care nu se poate trăi „de neagra străinătate” și de atâta nedreptate, întinsă și subțiită pân’ la extrem.

Să ne închipuim cum ar fi arătat aceeași Românie — sau cum ar putea arăta ea — condusă de Desculții lumii, cei care au ales, conștient, sărăcia, de dragul spiritului. Așa cum vi se înfățișează aici miniștrii Guvernului alternativ al Desculților.

Oare ar fi dispărut frumusețile locului, cele pierdute în vremile de cumpănă ale istoriei, călcate de turci, ruși, evrei, unguri, nemți? Sau ar fi devenit puncte de atracție-ale lumii?

Românul, dacă vrea, are mândria de a arăta tuturor că nu este un prost. La ambiție cu hoții de pretutindeni devine cinstit. Când ceilalți fură, el creează. Este artist când nimeni nu înțelege curba mică dintre un punct și altul a vesnicei și singurei suprafețe în mișcare —  e lumea, cu viața și gândul și tot ce mai încape în punga, fragilă ca frunza, numită corp.

Ființa umană este curioasă, chiar după ce pictorii și aparatele de fotografiat o dezvăluie aproape în întregime. Omul vrea să ajungă acolo, la capătul lumii, să pună el pasul pe acel loc, să-i pipăie viul, să se fotografieze, ca amintire — doar pentru a se încărca cu o vitalitate miraculoasă care-l propulsează mai departe, în călătoria spre Dumnezeu. Pentru că altundeva n-are unde.

Românii știu să facă bani din orice. După Revoluția din 1989 s-a întâmplat ceva straniu: cineva a instalat un cort în Piața Revoluției și a invitat mulțimea revoluționară anticomunistă: „Veniți să vedeți o mare minune a lumii, costă doar 1 leu!”

Și s-au așezat românii la rând - cei obișnuiți cu cozile, stăteau fără să știe dacă „se bagă” ceva. Dar costa doar 1 leu. Toată lumea are un leu de prisos!

Intrau și ieșeau râzând în hohote. Cei de la rând întrebau: „Ai văzut?” „Da, am văzut. Vedeți și voi!”

Dar ce era în cort? Pe o masă, în mijloc, trona un excrement proaspăt de câine! Un altul, altcândva, a vândut la licitație un cal, fără să spună că-i mort. A dat banii înapoi câștigătorului, dar, cu restul, s-a îmbogățit!

A te îmbogăți, în România, este o preocupare continuă. Biblia spune că lumea se va degrada tot mai mult, dar oamenii vor trăi înșelându-se unii pe alții.

Tragedia e că mulți râd sau sunt indiferenți. Pentru că sunt atât de obișnuiți cu umilința, încât cred că prostia și obrăznicia sunt simple spectacole de umor.

Dacă România ar fi avut conducători care să aibă grijă de întreaga ființă umană — ca orgoliu că e singura dintre animale înzestrată cu rațiunea de a discerne între bine și rău, frumos și urât — altfel ar fi arătat astăzi.

Frumusețile s-ar fi păstrat. Originalele n-ar fi fost furate și înlocuite cu copii (vezi „Rugăciunea” lui Brâncuși). N-ar fi fost despăgubite cu nimic (vezi „Coiful dacic” sau tablourile de patrimoniu dispărute fără urmă). Efortul românilor de a aduce acasă, prin donații, „Cumințenia pământului” — ca simbol al felului nostru pașnic de a fi — a condus la furtul donațiilor.

Am fi creat altele. Am fi trăit în mijlocul lor.

Avem Vulcanii Noroioși, dar ajungem cu greu până acolo. Pâlpîie mâlul mai frumos, la câțiva kilometri, însă doar alpiniștii reușesc să ajungă acolo.

În timp ce China face punți suspendate între munți, noi nu putem face o simplă cărare de pe care să nu cazi. În Vietnam, se urcă zeci de metri pe scări verticale și se locuiește în case fixate în pereții stâncilor. În România, nu există nici măcar scări de lemn să ajungi în chiliile rustice.

Românilor le place să iasă la iarbă verde, dar nu se duc în jurul „Focurilor vii” la Terca. Arde degeaba focul acolo, în timp ce Desculții tremură de frig în bordeie…

 

(Desculțul privește spre public. Doar unul este foarte atent - un tânăr (nici frumos, nici urât) îmbătrânit prea devreme. Totul la el este dezamăgitor privirii, doar ochii îi sunt scrutători. Stă lângă omul-d(r)ac. Se depărtează de el, instinctiv. Pare că gândește, pare că-și ia elan pentru un asalt imaginar. Desculțul îl privește atent într-o pauză de respirație și e fericit: oamenii din fața lui nu sunt statui, ci făpturi umane vii. Cuvintele rostite au ajuns undeva. Și, de acolo, din adâncul nevăzut, dau semne că vor să iasă afară, să spună ceva. Să se prindă de funia din ochii impostorului dac și să-i coboare-n adânc, pentru a vedea cu ochii proprii ce se ascunde-n profund.)

 

… Oameni buni, iată de ce este strâmb tot ce au construit înaintașii vremii noastre. Ei au visat întotdeauna puterea și confortul personal. Ne-au cerut votul de 1 leu, să intre în cortul în care, în mijloc, e sacul cu toți banii comuni — din birurile tuturor.

Aurul scos de noi din munții noștri — nu știm niciodată cât este și ce se întâmplă cu el. Vedem doar cum au fost vândute fabricile și resursele.

Vedem că nu doar actualii, ci toți au avut o singură obligație împovărătoare: să ne dea, lunar, pensiile. Care, de fapt, sunt banii noștri puși în pusculița încredințată lor pentru îngrijire și redistribuire.

Desculții dintotdeauna, desculți până astăzi, rostesc: NU!

Nu așa se slujește omul. Nu așa se conduce destinul unei țări.

Omul adevărat nu permite ca în fața lui să se facă o mică nedreptate. Cu atât mai mult să o facă el însuși, doar pentru că are puterea s-o facă.

Spunem: NU!

Nu mai votăm pentru îmbogățirea unora din munca noastră. Nu mai acceptăm ca omul bun să fie neglijat sau folosit.

Nu așa este normal să trăim. Ci... altfel!

Cum ar fi fost România condusă de niște Desculți?

Guvernul alternativ al Desculților vă va spune, în 50 de feluri, în fiecare județ, cum este acel „altfel”.

Mulți nu vor înțelege diferența — aia mică, subțire ca o foaie de ceapă (nu fac altă comparație, că mi-este rușine!) între ce trăim azi și cum am putea trăi mâine. Diferența este trăirea cu zâmbet în al buzelor colț. Merită pentru atâta lucru atâta zbatere? Dacă suntem OAMENI, nu simple prădătoare, ca până acum, DA! Ar fi fost o țară în care: Vulcanii noroioși ar fi fost drumuri de lumină, nu obstacole. Chiliile din stâncă ar fi avut scări, nu doar urme de pași. Focurile vii de la Terca ar fi fost locuri de întâlnire, nu de uitare. Frumusețea ar fi fost păstrată, nu vândută.

Guvernul Desculților vine cu soluții unice pentru o țară în care să nu mai fugim în păduri, să putem fi egali. Pentru o Românie în care să trăim, nu doar să supraviețuim. Și, dacă încă ne întrebați: „Merită pentru atâta lucru atâta zbatere?” - răspundem: DA. Pentru că acel „atâta lucru” e viața. Și viața merită trăită cu demnitate. Buzăul are apa (râul Buzău), pământul este cu puțină câmpie, apoi dealurile și munții. Deci are condițiile pe care alte țări nu le au. Unele au doar nisip, altele doar piatră, doar munți, doar apă. Și vedem că acolo, unde nu sunt ”toate condițiile”, omul și-a creat condiții mai bune de viață. Noi ar fi trebuit dedemult să fim centrul lumii! Raiul!!

Județul Buzău este un microcosmos al țării, care are, vizibil, prea multă sărăcie, exod și uitare. Dacă aici nu se poate trăi bine, vă întreb: atunci unde? Unde!?

Invit ministrul Pământului să expună soluția desculților, pentru o lume mai bună. S-o perfecționăm împreună, aici, cu solutii. 

p.s. Următoarea intalnire va fi la Vaslui, unde guvernul nostru alternativ va dezbate public, în mijlocul românilor, soluția ”Dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora.”

Soluțiile pot fi cunoscute, comentate și îmbunătățite aici: https://mzxkscy2y.blogspot.com/2025/11/un-guvern-din-umbra-pagina-de-biblioteca.html

       Discursul - @06 – Constanța.

Constanța este orașul care se modernizează, dar care nu angajează. Portul Constanța este colosul mecanizat care nu respiră. Se investesc miliarde în digitalizare, în drumuri, în cheiuri. Dar omul care e nevoit să o ia de la zero în viață nu are unde să pună mâna, măcar pe o lopată. Portul nu mai este al orașului, ci al investitorilor, al fondurilor, al planurilor. Nu al celor care trăiesc lângă el. Tinerii își pregătesc pasul să plece și mintea să uite. Pentru că nu există un plan și pentru ei. Orașul nu-i ține. Peste 15.000 sunt în afara sistemului: nu lucrează, nu învață. Li se oferă locuri de muncă sezoniere, prost plătite - ca afacerile să stea în picioare sau patronii să ajungă din urmă cel mai bogat om al planetei! Tinerii nu au nicio perspectivă, în afară de aceea în care creează ei ceva nou, performant și vandabil. Dar economia a ocupat toate spațiile cu vad, toate ideile care te-ar putea ajuta măcar să supraviețuiești - muncind pentru tine, nu pentru altul. Doar pământul oferă întotdeauna aceasta. Dar Constanța are mai mult apă decât pământ: apă de mare, sărată, și deltă cu mâl, protejată de lege. În rest, beton și nisip pentru cele câteva luni cu soare, când prețurile escaladează bunul-simț și posibilitățile de vacanță, încât românii aleg să ajungă pe plaja vecinilor, care le oferă „iarbă grasă” în meniu — iarbă grasă care le slăbește doa  buzunarul, nu-i și  îngrașă. Tinerii n-au nici măcar pământ – cel din fundul curții e sub o apă care le oferă, ca noroc, câte-un mic pește și vis. Pământul arabil, cucerit de Ceaușescu (prin împingerea apelor spre mare), aparține lui Culiță Tărâță. Așadar, tinerii pleacă. Cei care rămân, se sting în sărăcia cea lucie, înainte de a străluci. Constanța, cea cu patrimoniul scufundat și trecutul ignorat. Ada Kaleh — insula cu parfum oriental, cu moschee, cu bazar, cu trandafiri, cu o cultură unică - a fost scufundată în 1970, pentru că s-a ales „progresul”, distrugându-se o lume de basm. În Dubai se construiesc insule artificiale. În România, se scufundă insule reale. Chinezii, cu ingeniozitatea lor inginerească, ar fi făcut din Ada Kaleh un paradis cultural — unic în Europa. Din păcate, România nu oferă tuturor Marea! Doar celor care pot plăti. Eu n-am fost niciodată s-o simt, m-am multumit să o vad  prin televizor. Dar aș fi mers, fiindcă am visat să-i privesc valurile, de la fereastră, printr-un ochean. Fereastră aveam, ocheanul este cel care-mi lipsește și astăzi. Așa că încă visez acea clipă unică de trăit, să ascult și să simt vuietul unui val, cum l-a simțit Adrian Păunescu într-un cântec șoptit… Desculții, cei care recunosc în sufletul lor cș desculți sunt, aclamă al iubirii drept, nu  neapărat cea romantică dintre un el și o ea, ci iubirea de viață, de loc, de sens și de clipă.

Desculții cred că omul trebuie să muncească doar 4 ore, nu 10 — să aibă timp pentru iubirea pentru familie, creație, cunoaștere. Dar să aibă cu ce ajunge la mare, la munte, la cultură — nu doar la supraviețuire. Să poată merge într-un loc care îl vindecă, nu doar într-un loc care îl angajează. Să aibă o fereastră cu ocheanul spre infinit, nu doar un geam spre un bloc ori curtea unui vecin. Dreptul la iubire este primul și ultimul drept. Pentru că, dacă nu-l ai, nu poți iubi viața, nimic! Nu o trăiești. Doar o cari ca pe o povară. O cari în locul celor care singuri trebuie să și-o care… Constanța are cifre frumoase, dacă le privesti din avion. Dar oamenii nu simt nimic aflându-le. Se construiesc blocuri — dar… unde e viața? Se plantează panseluțe — dar… unde-i încrederea? Se pun pe masa decidenților proiecte — dar… unde sunt oamenii? Constanța e filmul: ”Eu, tu și Ovidiu”! Doar că cei trei, azi, sunt trei exilați într-un mare oraș de foști frați - Desculțul  - care caută rostul printre ruinele modernizării. Omul normal  - surghiunit de sistem. Și Ovidiu — poetul surghiunit de-un imperiu. Constanța — cea care are mare, dar nu mai are vapoare. Are port, dar nu mai are hamali. Are faleză, dar nu mai are marinari. Are istorie, dar o ține în vitrine prăfuite. Are oameni, dar nu le oferă viață, uiimire — doar, cel mult, o precară supraviețuire.

Inițial am fost tentat să cred că în județul Constanța nu se întâmplă nimic să merite  subliniat. Dar am înțeles că Nimicul este cel mai mare scandal. Pentru că atunci când nu se întâmplă nimic, înseamnă că se ascunde tot. Înseamnă că sistemul își hrănește doar decidenții, oferindu-le locuirea în centru. De aceea, doar centrul este asfaltat, iluminat, renovat. În timp ce Marginea — satul, comuna, mahalaua — este abandonată. Acolo nu se face nimic, pentru că acolo contează doar votul, când politicienii ajung cu hârtiile burdușite cu promisiuni. In Constața se implementează doar proiectele care aduc bani suspușilor, bani din buzunarele celor care își târăsc viața de azi până mâine. Și în Constanța, impostura este politică de stat - cât timp există un singur copil flămând, toți decidenții sunt complici la furtul unui destin. Ei, Decidenții, blestemul acestei țări, care fură de la cei care au dreptul să aibă și dau celor care au deja destul — chiar prea mult, totul. Cu banii poporului se consolidează imaginea impostorilor, nu se reconstruiește demnitatea unui întreg neam. Constanța, în acest moment, oferă ocazia ca toată lumea să se întrebe, scandalizată: „De ce un om cu mintea tulburată scoate cuțitul într-o ambulanță?” Cine l-a înnebunit: Sistemul ori Dumnezeu? Poate spitalele, că l-au ignorat. Poate că nimeni nu l-a ascultat. Dar nimeni nu întreabă! Pentru că, într-o țară normală la cap, dacă o singură întrebare ar fi, toți decidenții României să-și dea demisia ar trebui într-o singură zi. De la Președintele țării la femeia de serviciu a gării. În Japonia, miniștrii își dau demisia pentru gafe minore. În Coreea de Sud, după tragedia din Itaewon, au fost demiteri în poliție și administrație. În Germania, oficialii locali sunt anchetați pentru erori grave. În Franța, protestele masive pot duce la retragerea unor legi. Dar, în România, demisiile sunt rare și adesea cosmetice - se mută vinovatul în biroul vecin! Ceaușescu — acela pe care l-am omorât pentru că era dictator — a închis un ministru pentru că un administrator de școală a dat copiilor cartofi de 1,5 lei, când la piață erau cu 1 leu. A făcut și economie. A fost pedepsit nu pentru că a furat, ci pentru că nu a hrănit copiii îndeajuns! Și totuși, azi ni se spune că, dacă pleacă toți decidenții din sistem, aruncăm țara în aer. Că nu mai e cine să o conducă. Că ne vom târî în genunchi la ferestrele lor, rugându-i să revină în fotoliile care le aduc dezmăț și profituri.  Ni se spune că nu avem cu cine să-i înlocuim. Dar adevărul este că-ntotdeauna există cineva care poate mai mult. Și doar acela ar trebui legitimat să conducă destinul unui popor. Acela, zilnic, ar completa zilnic fișa postului celui plătit să execute, nu să joace solitaire pe calculator, și l-ar va verifica cerându-i să se se justifice public cu al activității raport. Constanța nu este doar un oraș, ci oglindă ea este. În ea se reflectă toate județele României. Toate marginile abandonate. Toate promisiunile neonorate. Toate tăcerile care dor. Dar Desculții nu vin toți cu tăceri, eu vin cu-ntrebarea: „Ce ați făcut cu ce ați promis?”  

p.s. 1. Eram gata să uit ce spun oamenii:  Timp de 15 ani, Constanța a avut poate cel mai mizerabil primar *** Nu are nici măcar o singura pistă pentru biciclete. *** Nu (mai) are parcuri. Singurul care seamănă a parc (Tăbăcărie) este din ce în ce mai mic, neîngrijit și sufocat de construcții. Restul nu sunt parcuri, sunt niște încercări nereușite. *** Are un milion de pensionari care nu au mai ieșit din oraș de la Revoluție încoace, cărora li se pare că orașul ăsta e un fel de Micul Paris. Mazăre, și dacă mâine ar fi alegeri, tot pe el l-ar alege primar, chiar dacă ar fi în continuare în pușcărie. *** Nu s-a mai construit nimic în ultimii 25 ani în materie de infrastructură. Nici un bulevard nou, nici un pod nou, nici un tunel/pasaj nou, nimic. Doar niște amărâte de sensuri giratorii, gândite parcă de cel mai prost om din curtea școlii. *** Orașul care se vrea a fi al doilea după București, are cartiere întregi fără străzi asfaltate. Exact ca la țară. *** La orice colț vezi cocalari cu lanț gros atârnând de gât, cu burțile pe afară, cu muzica la maxim în mașină, să îi vadă cât mai multă lume. *** Portul este plin de spăgi. ***  Constanța nu are niciun investitor important. *** Fondurile europene atrase au fost furate ca-n codru. Un exemplu: renovarea Centrului Vechi a costat aproape 100 milioane de euro (niște pavele, conducte de apă schimbate, felinare și două bănci.) Ca idee de comparatie: un bloc de 10 etaje costă cam 1 milion de euro, la cheie. Vi se pare că toate renovările fac cât aproape 100 de blocuri de 10 etaje? *** Plaja e dezolantă. Falezele sunt pline de buruieni, fără nici o amenajare. Atâția ani de zile și nici un fir de nisip mișcat!*** Pietonul este considerat un fel de dăunător, un gândac, un sclav care nu merită nici cea mai mică atenție. Trotuarele arată ca după bombardament. Pline de gropi. Pline de mașini parcate. Pline de terase. ***Constanța își umilește bătrânii în fiecare lună la „cozile sărăciei” ( „cozile umilinței”)!

·        DISCURS -@05 – Aiud (Alba)

Cum am deschis internetul, am fost invitat să bifez într-o pătrățică dacă sunt om. O entitate inumană mă întreabă frecvent dacă sunt om. Poate și voi, cititorii acestui discurs, o să vă întrebați dacă eu sunt sau nu om. Și-mi vine greu să răspund, chiar să bifez „da”, fiindcă mă lupt să fiu, nebunește, și cad întotdeauna de pe scara perfecțiunii. Câteodată reușesc cu gândirea, dar cu cât urc în abstract, cu atât ajung să nu mă mai înțeleg nici pe mine. Fac, punctual, niște conexiuni logice, apoi nu mai știu precis ce dracu am vrut să demonstrez cu ele. Dragi prieteni la care ajunge discursul acesta, merg la Aiud, așa cum am promis. Nu cu pașii, ci cu gândul, și m-am agățat de linia ghimpată care înconjoară închisoarea, ca un copil care vrea să vadă ce e dincolo. Am belit ochii să descifrez ce este înăuntru, dar… ochii mei, cum ai lui Perpessicius, cel aplecat deasupra manuscriselor lui Eminescu, sunt prea obosiți de literele scrise și citite de-o viață, încât nu mai pot distinge clar de la distanță. Văd doar umbre. Văd doar ce mi-a rămas în minte: paturile reci, scrijeliturile din pereți, simt tăcerile care urlă. Am văzut ce era înăuntru la Râmnicu Sărat, când trupa locală de teatru pentru copii a jucat o scenetă cu tartorii sistemului trecut, în roluri de torționari, care umileau valorile și pedepseau pentru vina că existau. Argumentele pedepsiților de atunci, ca și cele ale îmbogățiților momentului, nu le cred prea mulți. Marile argumente mincinoase au fost că ei au tot ce au prin… „muncă cinstită”! Și mi-a fost greu să bifez „da”. Nu pentru că nu sunt, ci pentru că nu știu științific ce înseamnă. Dacă a fi om înseamnă să taci când vezi nedreptatea, să înghiți când ți se fură, să zâmbești când ești umilit, atunci nu, nu sunt om. Dar, dacă a fi om înseamnă să simți, să te doară, să nu poți dormi când alții suferă, atunci da, sunt om. Copiii noștri învață că puterea înseamnă să lovești. Și nimeni nu se întreabă ce se întâmplă cu sufletul lor. Nimeni nu se întreabă ce se întâmplă cu sufletul nostru. Ciolacu s-a jurat că nu a furat. Dar suntem convinși că a jurat strâmb, dacă se destrăbălează într-un penthouse de vacanță de două milioane de euro! Salariul lui, de la revoluția de la Buzău, când avea 9 ani, de când a primit scutiri de taxe ca „revoluționar”, nu acoperă nici măcar gresia din baie. Și totuși, nimeni nu-l întreabă, nimeni nu-l sfătuiește, nimeni nu-l forțează să treacă proba patului lui Procust, care etalonează structura omului normal, cât să primească aplauze. când bifează: „sunt om”! Am văzut camera unde a suferit Corneliu Coposu. Paturile deținuților. Scrijeliturile din pereți. Am văzut, din relatările Stegarului Dac, că închisoarea este și mai îngustă, ca-n cărțile cu închiși pe nedrept pentru toată viața. Dacă făceau gât, erau considerați periculoși și închiși în niște celule în care nici măcar nu puteai să te-apleci. Închisoarea de azi este la fel de rece, lipsită de umanitate, când, la nivel internațional, s-au impus reguli care să respecte demnitatea omului. Stegaruldac  suferă ca și cei din Aiud, doar că nu e schingiuit ca ei, că nu este parte a „Experimentului Pitești”. A refuzat să se mai apere, a făcut o grevă a foamei, dar sistemul s-a bucurat atunci pentru că i-a mâncat bucățica. Iar Avramuță l-a privit impasibil, cum Vasile V. Voiculescu, în pușcărie, lăsa altuia bucățica din farfurie. Când a fost întrebat de ce o lasă, a zis: „El are mai multă nevoie de ea decât mine!” Și m-am întrebat: cine are mai multă nevoie astăzi? Sistemul, care ne smulge tot mai mult dumicatul din farfurie, ori noi, care nu mai avem decât puterea să tăcem? Și… arăt sistemul, cu degetul, și acuz Sistemul că are din ce în ce mai multă nevoie de bucățica din farfuria mea și a ta, a tuturor. Mint! Nu ”a tuturor”, ci doar a celor care nu mai au decât puterea să tacă. Stegarul Dac nu mai crăcnește cu idei care îi apără drepturile și nevinovăția. Avocatul său a primit o amendă de mii de lei pentru că a contestat o banală decizie formală a judecătorului. Dar sistemul știe că în sufletul lui este și mai pornit împotriva oamenilor în roba „dreptății”, chiar dacă suferă doar că a rupt o brățară de urmărire. Dacă i se va pune încă una și pe gură, gândurile nu i se pot opri — gândul este cel ce ne diferențiază unii de alții, binele de rău, valoarea de nimic. În Botoșani, parcă, citeam cândva, a apărut o formă de reeducare prin frică a copiilor neascultători. Părinții plătesc unei firme să li se bată copiii. Îi pălesc cu crucioiul căruței când crâcnesc. Și se crede că este pentru binele lor. Justificarea fiind oprirea deraierii de la normal, ca preț al umanității pentru a putea să pășească înainte, pe calea curată, nestingheriță de specimene care sunt capabile de atrocități, dacă, de mici, după ce li se spune cu iubire ce nu e bine să facă, ei nu au respect pentru părinte, nici frică de lege sau de Dumnezeu. Frica de a i se repeta durerea va corecta infractorul. În libertate nu va dori să se întoarcă în locul groazei, dacă nu va prefera jocul extrem: „Care pe care”!

Am văzut prea multe să mai pot fi liniștit. Am văzut cum se fură cu legea în mână. Cum se minte cu zâmbetul pe buze. Cum se condamnă nevinovați și se premiază vinovați. Cum se construiesc catedrale din bani murdari și se binecuvântează hoția cu aghiazmă. Cum se face educație cu frica și sănătatea cu umilința. Cum se moare cu zile și se trăiește fără rost. Am văzut cum se închide gura cu o amendă. Iată realități pe care sistemele de conducere ale lumii nu au reușit să le modeleze până la limita zero a normalității, sub care răul și animalul din om dispar. Omul puterii, în orbirea sa de mărire, mai presus de lege, experimentează răul pe cei încătușați, legați cu lanțuri ori funii. Zbirii vremilor, dacă este să credem filmele, au câțiva jălai care imobilizează, iar ei vin sdoar ă dea cu pumnul. Astora… și femeile pe care le râvnesc li se face loc spre între-picioarele ținute bine de cei violatori. Și numesc monstruozitatea asta – plăcere! Sunt atât de involuați, încât îți scot un ochi doar ca să vadă cum curge sângele, fac gaură în dreptul inimii să vadă dacă și cum aceasta se zbate. De mii de ani, omul nu reușește deloc să-și arunce blana sângerândă de animal. Omul puterii experimentează încă și încă răul pe cei slabi. Și numește asta lege. Îți cere tăcere și o numește ordine. Îți cere supunere și o numește civilizație… Dar… Desculții nu mai tac și nu mai așteaptă. Vor o dreptate care nu vine din tribunalele actuale. Desculții cred în iertarea hoțului, indiferent dacă a furat un ou sau o țară. Legea lor se numește Legea Eradicării Hoției, indiferent cum se manifestă ea: Cine fură un ou, va da înapoi două. Și, dacă se fură din nou, va da patru. Și tot așa, până când se va înțelege și se va alege să nu se mai fure. Nu de frică, ci din conștiință, după ce nefurtul devine normalitate socială. Nu mai știu când am început să simt că nu mai e loc și pentru mine în această lume. Poate când am văzut că Adevărul nu are valoare. Că nu mai contează ce spui, ci cum spui. Că nu contează ce faci, ci pe cine cunoști. Că nu mai contează cât muncești, ci cât furi fără să fii prins. Și atunci… am început să tac. Dar tăcerea nu m-a salvat.  Și am început să spun, pentru că, dacă nu las în urmă măcar gândurile, tot ce am fost a fost în zadar.

Am… ajuns… în Aiud! Vă salut, oameni buni! Aiudul este cunoscut ca „Universitatea Martiriului” — locul unde credința din închisoare a fost mai vie decât în libertate. Aiudul a fost locul care a învățat că Libertatea e un vis interzis, iar fiecare zi o victorie. Aiudul a învățat să fii nimeni, să urăști pentru a fi iertat, să devii călău pentru o farfurie de mâncare sau o zi de pedeapsă mai puțin. A învățar că moartea e mai blândă decât sistemul, Și te convingeai repede văzând murindu-se cu zâmbetul pe buze. Aiud – o Catedrală a durerii, un altar al celor care au fost închiși nu pentru ce au făcut, ci pentru că au gândit. Nu pentru că au furat, ci pentru că au gândit. Martirii au fost convinși că au fost închiși în Aiud doar pentru faptul că au existat. În Aiud, credința a devenit singura hrană de rezistență pe care sistemul n-o putea lua —. care nu era o opțiune, ci o supraviețuire. Credința a fost scrisă în minte, rostită în șoaptă, trăită în sânge. În acel timp negru al istoriei României, Biserica și Dumnezeu s-au mutat în celule. Cei care au scăpat cu viață, după ispășirea pedepsei, nu mai știau cine este dușmanul, nici cine sunt, ori dacă mai sunt - pentru că muriseră în fiecare zi câte puțin. În Aiud, paznicii știau doar să bată. Judecătorii — să nu privească victimele. Dar întotdeauna cineva se oferea să moară în locul tău. Aiudul nu este un oraș, ci un laborator al suferinței. O rană în trupul județului Alba. Cetatea care a fost cândva o mândrie. Astăzi e locul întrebării: Justiția pedepsește vinovați sau distruge nevinovați? Scopul pușcăriei este să-i facă pe greșiți să înțeleagă că societatea de-abia așteaptă să-i reprimească. Fiindcă ce este în afara gratiilor este mai important decât ce este după ele. Mai importantă este viața cu libertatea ei, cu fericirile și creațiile care o fac mai frumoasă. Dar, când se închid oameni nevinovați, justiția are o gravă problemă. Cu atât mai mult când nevinovații au fost valori ale vieții din afara gratiilor și au depus prețioase meditații și mărturii asupra nedreptății monstruos făcute. Ceea ce a transformat casta întrebătoare a justițiabililor într-o mahala mai infractoare decât a criminalilor în serie, când, în serie, condamnă la moarte, pe bandă rulantă, oameni care doar gândesc ori pun îndreptățite, nevinovate-ntrebări. Trăirea cu rost este o armonie, un spectacol, o Catedrală a omului, cu apă vie, băutoare, din care să se adape oricine, pentru a-și lăsa urmele unice ale trecerii în universul nostru încăpător și să le păstreze ca pe icoane și învățături pentru cei care vor veni. Să arate ce a putut omul gândi — singurul cu visare abstractă, singurul care are dreptul la „nu” până la limita curmării vieții. Dar „Nu”-ul ce-i este împotrivă, oricât de altfel se împotrivește timpului, gândirii, oricărui mers, nu are dreptul sa-l schingiuiască. Viața este frumosul mișcării Miraculosului Punct care poate crea orice, doar pe sine nicicum. Și dintre toate posibilele drepturi, fapta de a-l omorî este absurd să existe, fiindcă înseamnă a-ți omorî Creatorul, fratele, copilul, ideea de lume, de vis, de pur și sublim. Iată de ce, la Aiud, este de lămurit ce e libertatea și pedepsirea pe care justiția trebuie să o facă. Da, însă ca o școlire care ia, pentru scurt timp scurt, libertatea omului, obligându-l să obțină nota de trecere, dacă l-a prins cu fapte care timpul pe loc îl țin, dacă tulbură înaintarea celorlalți, ori distruge ce el n-a creat. Trebuie să vedem ce înseamnă credința, legea, sistemul. Desculții, ca forță fragilă a micilor Puncte, trebuie să limpezească acest peisaj încâlcit, să pășească în mijlocul lui, cu hotărârea de a îndrepta ei ceea ce Justiția nu poate să facă ori, foarte grav, nu voiește. Când ea, în piața publică, nu foarte demult a ars, schingiuit, spânzurat, decapitat omul, și istoria, ulterior, a dovedit că Legea de-atunci nedreaptă a fost. În Aiud, pentru purificare și vindecare, ar trebui rejudecat Ceaușescu — dar nu de oameni în robă, ci de cei care suferă și îndură - Desculții. Să se decidă dacă trebuia împușcat. Dacă, în timpul lui, România avea datorie zero, fabrici funcționale, locuri de muncă garantate, dar fără libertate iar azi, chiar dacă se mândrește cu un PIB crescut, are o uriașă datorie, salarii mici și prețuri mari, migrație masivă, iar libertatea a devenit o iluzie — pentru că omul liber este mai exploatat decât când era închis. România nu trebuie să fie nici ca ieri, nici ca azi. Trebuie să fie cu rost, cu suflet, cu lege vie, care să scrie pe ziduri: Cine fură mâine un ou, va da înapoi două. Cine minte, va fi văzut.  Cine trădează, va fi izolat de conștiință.  Cine iubește, va fi urmat.

Justiția noastră nu este o balanță chioară, ci o sabie mânuită pentru mărunt interes, dacă a condamnat nevinovați pentru idei și a iertat vinovați pentru funcții și bani. Aiudul este dovada că sistemul nu pedepsește răul, ci îl cultivă, dacă strânge libertatea de gât, sugrumând omul să tacă. Legea Desculților nu este o pedeapsă, ci o oglindă: Cine fură mâine un ou va da înapoi două. Dacă se fură și poimâine, se va da patru. Și tot așa, până când înțeleg toți că furtul nu aduce profit. Iar justiția, după ce furtul va deveni un rar accident, poate deveni atribuție a Președintelui, ajutat de voluntari civici. Până atunci, cei plătiți de popor să facă dreptate — care dreptate începe cu prinderea hoțului — dacă nu prind hoțul și legea nu o aplică, vor fi complici și părtași la pedeapsă. În această subtilitate stă forța Noii Justiții: Iertarea care obligă. Libertatea care constrânge. Morala care învinge. Lumea are nevoie doar de o simplă lege. De o Singură Lege ca răul acestei lumi să-l poată opri, fără să-l schingiuiască. Chiar liber printre oameni să-l lase, cu stigmatul gratiilor invizibile ale libertății care-l obligă la capul plecat, de rușinea că a furat. Să viețuiască pedepsindu-se singur, plecându-și privirea, știind că ochi în ochi, chiar dacă este un drept, omul care nu a furat să nu poate vreodată privi. Dacă presa cumpărată, aliniată, dependentă, încă va alege să nu spună adevărul, atunci presa e complice. Dacă Biserica nu apără omul, atunci Biserica e de partea puterii. Dacă școala nu învață demnitatea, atunci școala e parte din grava problemă. Trebuie distrus din rădăcină năravul de a fura. De aceea este subtil să ierți hoții de tot răul furăciunilor, să le păstreze, că ei le vor da singuri înapoi. Rapid. Vor da mai mult și mai mult, până vor alege să nu mai fure. Dacă sistemul, care a devenit ticălos, nu prinde hoțul cu oul în gură — cum Arghezi, cățelușul cu părul cel creț — atunci șă nu aibă dreptul la leafă. Azi, sistemul de-abia așteaptă să furi, să-ți pretindă folosul necuvenit, să nu-ți facă dosarul, ori să-l bage în fiecare zi dedesubt, până furtul ți se va prescrie, că s-a întâmplat… tare demult! Justiția actuală adună hoții la un loc și, când sunt eliberați, devin din amatori — profesioniști. Am văzut ieri un loc pe harta lumii noastre în care producătorii își duc marfa într-un spațiu și pleacă. Iar cine vine și cumpără, pune banii într-un căuș din carton. Pun cât cred ei că face. Iar vânzătorii sunt disperați că găsesc mult mai mult decât produsul lor face. Nimeni nu fură. Nimeni nu stă cu ochii pe oameni… La noi este invers. Am pus la stradă ceva ce-mi era de prisos și am invitat nevoiașii să-l ia, că e… gratis! Dar nimeni nu-l lua. Atunci am scris că e de vânzare și-am pus un preț cât mai mare. A dispărut. Și hoțul nu l-am văzut… În ce Românie trăim, oameni buni? În ce Românie? Județul Alba, am teamă că nu e chiar alb, ci mai mult gri, chiar bate-nspre negru. Dar este iubit, că e punctul de pe harta unde s-a rostit Unirea. E locul unde istoria a fost scrisă cu sânge, cu speranță, cu jurământ. Dar eu nu mă grăbesc să-i văd monumentele înainte de a vedea oamenii. Nu Cetatea, ci cartierul. Nu Camera Unirii, ci camera unde-și duce veacul cel mai sărac. Nu Catedrala Reîntregirii, cu slujitorii săi înfofoliți în veșmintele albe sau aurii, parc-ar fi veșnic frig, ci sala de mese oferită oricărui nevoit mâna să-ntindă după banalul covrig. Am văzut în orașul Unirii cum se cerșește lângă statuia lui Mihai cel Viteaz. Și nimeni nu se miră. Niciunui decident nu-i este rușine. Ba se face haz. Mirarea a fost înlocuită cu obișnuința. Rușinea a fost înlocuită de indiferență. Cerșetorul, dragi oameni buni, este barometrul oricărei comunități umane. Este punctul zero. Poți ridica 999 de castele, dar, dacă în Cetatea cu 1000 de oameni, al 1000-lea cerșește, nu se poate vorbi despre civilizație. Fiindcă cerșetorul este omul care nu mai are unde merge și pe cine întreba. Care nu mai speră. Este omul care, uneori, nu mai are nici curajul să ceară — și atunci se târăște în camera sa și geme. Geme și suferă. Suferă până moare. În Alba, economia a crescut cu peste 150%. Se spune că e un model de urmat, ca dezvoltare. Se construiește. Se investește. Se atrag fonduri. Se modernizează. Dar, dacă întrebi un tânăr din Blaj sau din Ocna ce simte, îți va spune că nu are unde să muncească, nu are unde să stea, că nu are pentru ce să mai rămână în ea. Avem, așadar, un paradox viu: un loc cu creștere economică spectaculoasă, dar cu oameni care  suferă în tăcere. Peste 15.000 de tineri din Alba trăiesc în excluziune socială! Ei nu sunt doar fără bani. Sunt fără viitor. Sunt fără acces. Sunt fără voce. Sunt fără speranță. Și nimeni nu-i întreabă ce vor. Nimeni nu-i ascultă. Nimeni nu-i vede. Așadar, civilizația Albei se clatină între istorie și prezent. Desculții vor ca Alba să fie locul unde se rostește Reînvierea, locul unde se repară România. Locul care va îmbrățișa legea care va veni: Cine fură un ou, va da înapoi două. Dacă se fură din nou, se va da patru. Și tot așa, până când se va înțelege că este vital să avem demnitate înainte de conștiință și toate. Alba nu este doar un județ, ci o răscruce. Un loc unde s-au întâlnit istoria și speranța. Unde s-a semnat Unirea și s-a rostit ”România”. Unde s-a ridicat o Catedrală a încrederii și s-a scris cu sânge și cuvânt un vis de țară. Dar este și același pământ care a fost martor la naștere, dar și la trădare. Iar între zidurile albe ale cetății s-au rostit jurăminte, dar și sentințe. Desculții visează o Albă care refuză să fie frumoasă nu doar în poze, ci frumoasă în viață. Avem datoria să păstrăm gândurile celor închiși în Aiud, în adâncul nostru, ca pe „Tatăl nostru”. Și nu dintr-o obligație, ci din nevoia de a fi permanent oameni. În Aiud, fiecare celulă a fost un altar. Fiecare bătaie — o liturghie. Fiecare moarte — o înviere. În închisoarea Aiud s-au scris poezii în minte. S-a vorbit cu Dumnezeu în întuneric. S-au iertat românii în timp ce aceștia loveau. Desculții acuză legile care au fost făcute nu pentru oameni, ci împotriva lor. Desculții acuză Biserica fiindcă nu prigonește păcatul, ci îl ignoră. Pentru că s-a acomodat cu sistemul, devenind parte a lui. Pentru că nu rostește adevărul, ci, subtil-manipulator, îl învăluie. Pentru că nu apără săracul, ci-l binecuvântează. Pentru că nu cheamă la pocăință, ci la donație. Închei acest discurs în stilul lui Cezar cel Avrămuță, care, oriunde ajungea printre oameni, îndemna înțelept: „Nu uitați: votăm… Călin Georgescu!” Așadar, nu uitați că Desculțul v-a vorbit și azi, cu respirația sa cea mai lungă. Și… credeți că lumea poate fi mai frumoasă… ALTFEL! România trebuie locuită de oameni care nu bifează „sunt om” din reflex, ci din convingere.

DISCURS - @04 - Țebea (Hunedoara)

Soția mi-a spus, când am hotărât să fac pasul spre Țebea: „Dacă te ridică, să dai vina pe mine!” Și mă urc în trenul care mă duce spre Țebea, nu să ajung neapărat undeva, ci să mă regăsesc, eu, rătăcitul, risipit în toate cele ce sunt, visând că toate vor râde la soare. Mă așez lângă fereastră, cu fața spre trecut și cu sufletul spre viitor. Privesc cum se întinde câmpia, ca o amintire neterminată, cum dealurile se ridică precum întrebările care nu mi-au dat pace. Fiecare haltă este o oprire în mine, fiecare tunel este o coborâre în adâncul meu, acolo unde minerul care am fost încă mai sapă cu pikamerul după sens. Îmi amintesc cum, în subteran, întunericul era mai dens decât gândurile, cum șobolanii alergau ca niște mesageri ai morții, cum metanometrul țiuia ca o sirenă a destinului. Dar și cum, în acel iad, se năștea o solidaritate tăcută, o frăție a celor care înaintau cu moartea la mai puțin de un pas. Am băut apa Văii Jiului, despre care se spune că cine o soarbe, ca pe un miracol, nicicând nu mai pleacă. Am băut din paharul legat de gâtul șefului de abataj, pe dealul cu țărușul înfipt, ca loc de trib, numit „Trei cotețe”. Dar… am plecat, cum din toate-am plecat, și nu că acel loc îmi era împotrivă, ci locul în care m-am născut, destinic, mă tot striga, ca pe-un întârziat fiu la cina cu ciuperci și a magnoliei clipă. Simțeam nevoia de a fi sigur că aparțin unei lumi care de nimic nu se teme. Acum, după ani, mulți ani de orbecăire, mă reîntorc în nodul dintâi, să pășesc mai departe, cu roțile trenului și cu gândul sub ele întinse. Nu, nu trecutul să-l retrăiesc pentru o vindecare, ci să înțeleg pentru pe mine a mă înțelege. Țebea nu este o destinație, ci o intersecție. Vreau să depun pe mormântul lui Iancu nu doar un galben de floare, ci gânduri. Nu să murmur un imn, ci tăcerea să o ascult. Și să mă plec nu în fața unui simbol național, ci în fața unui Om-bun, atât de bun și de rar în universul nostru uman… Atât de rar… Filozofia ne învață să îngenunchem în fața binelui, nu din supunere, ci din recunoaștere. Iancu a fost un astfel de om. Și, dacă drumul meu ajunge la el, undeva, spre infinit, trece și prin mine, iar eu devin un țăruș pe harta acestui necunoscut univers. Poate că acolo, în Țebea, voi regăsi o fărâmă din ce puteam fi. Măcar o lumină care să-mi arate Calea spre mai departe.

Și… ajung. Și… îngenunchez. Și… șoptesc:

— Iancule, tu, care ai strigat pentru dreptate, când lumea era surdă de-amar, spune-mi, te rog: lupta ta a fost în zadar? Privesc țara și văd cum se surpă, nu din munte, ci din suflet fără de luptă. Văd cum dreptatea se vinde, cum adevărul se ascunde mereu, cum oamenii nu mai cred în „acum”, ci, mereu, după testări multiple, în oameni fără de eu… Am fost cândva un miner, întunericul l-am pipăit, dar lumină nu am zărit. În carnea vie-a adâncului eu am săpat, suitoare fără de trepte-am urcat plus o sută de pietre, la lumină, spre lumina înțelepciunii fără păcat, dar… la care, neștiind ce e viața, am renunțat, preferând în mine să mă ivesc și, acolo, cum pe Isaia, Isus, Eminescu, Cioran, pe tine, Avrame, să te întrezaresc. Pe tine, care nu ai cerut decât o lume alcătuită doar drept. Răspunde-mi: merit să fiu tu? Răspunde-mi! Aștept! Merită să cred că mai binele poate învinge, când răul este super-organizat cu gloanțe și sânge? Te rog, mă privește prin piatra cea rece și să-mi dai un semn, prin vis mă petrece. Sau spune-mi acum, Iancule, tu, care ai ridicat munții împotriva nedreptății, strigând „Nu!”, spune-mi, cum se schimbă o lume care nu vrea să se schimbe? Cum se luptă cu o nedreptate care în legi se ascunde? În vorbe frumoase, în tăceri cumpărate? Ce rost are să strigi, când cei din jur au învățat că nu există dreptate? Ce rost să lupți are, când cei pentru care tu lupți, cu suspiciune mereu te privesc, doar pentru că ești un… desculț? Iancule, cum în deznădejde să nu mă pierd și cum să pot schimba ce nu pot să iert?

Sorbeam întremător idei, cuvinte și ritm, până când un biet localnic m-a pisat cu mult venin, că eu cică-s deștept, că sunt geniu, cineva nemaiîntâlnit, că sunt nu se știe precis ce, că… vrea el ca eu să ating degrabă punctul A și punctul G al acestui negru-adânc, și… ce merit să fiu - să ajung. Sa ajung nu un oricare, ci om mare, cum e Iancu de la Țebea și alții-n alte Hunedoare... Îmi amintesc drumul spre-acasă, de întoarcere în urâtul Buzău, drumul lung cu trenul luung și parcă-mi pare cam rău. N-am știut să mă opresc în tuneluri sau în halte, în gări, în ceva sau etcetera, unde nimeni nu urca, nimeni nu cobora. Nu am fost niciodată la Țebea, nici nu știu dacă aș fi vrut, că mă deranjează patriotismul nostru național, agheasma stropită cu busuioc, fotografiile și cântecul festivist. Nu am crezut nici că merită atâția bani să văd un gorun, un… mormânt cu bustul din piatră al Omului bun, pe care-l pot studia pe-ndelete-ntr-o carte a istoriei, pe Google, pe Facebook, în oricare discurs sau în arte. Dar… viața… viața m-a împins pe această înaltă baricadă, să îngenunchez în fața unui simbol autentic. Cum Iancu - un altfel de om, chiar dacă a trăit printre noi prea vremelnic. Aș fi vrut, pentru sufletul meu, să refac drumul-napoi, după mulți ani de rătăcire și căutare de sine, spre… voi, ca o agățare cu funii, cu sensul, de trenul care mă duce ca lumina sau mersul. Să mă întorc înapoi până la intersecția lui ”Habar n-am” și să zvâcnesc înainte spre lumina lui Iancu Avram. Și, de la el, mai departe, tot mai departe, indiferent încotro, spre niciunde, în lumea aceasta sau în oricare parte, oriunde. Dacă Horea, Cloșca și Crișan ar fi putut azi vorbi, n-ar fi cerut dreptate pentru ei, ci pentru cei care și astăzi trăiesc aceleași nedreptăți, umilințe, trădări. Dacă Avram Iancu ar fi fost azi printre noi, n-ar fi cerut să fie el icoană în vreo catedrală, ci noi, oamenii lui solidari în acțiuni. N-ar fi cerut să îl plângem, ci să-l continuăm. Bunule și frumosule om, Iancule-tu, care ai fost poporul întreg într-un singur trup, privește ce a mai rămas din țara pentru care ai murit, dar ești viu. Tu, care ai fost mai curat desculț decât cei în hainele scumpe, spune-ne, Iancule-tu, cum să ne întoarcem la tine fără să ne fie rușine și cum să ne apropiem de gorun, de pe oricare Drum, cum să punem genunchiul jos fără teamă de el, să fim ochiul ce vede și știe orice gândire-altfel? Iancule-tu, care n-ai întrebat un Daniil Sihastru cum să se lupte măiastru, că erai hotărârea, răspunsul și focul, învață-ne cum să atragem norodul, cum se trăiește un pic, fără să ceri nimic și cum ți se pare că, fără să cerem iertare, am trăit un biet timp, o secundă, într-o lume de vis, condusă (vai!) de-o mărime măruntă, care nu știe decât să fure și să ascundă? Tu, care ai fost poporul-lup într-un singur trup, care ai purtat în tine durerea, dar n-a fost nimeni să îți prindă căderea… Mai român decât toți românii puși la un loc, mai viu în moarte decât sunt cei supravegheați de noroc, mai curat desculț, în haine de rând, decât cei care la tarabe sufletu-și vând... Iancule Mare, n-ai murit prin trădare, ci prin uitare de poporul care n-a mai fost pus în jug în orașe și sate, de către cei cu care ai înfrânt dușmanul pe câmpul de luptă, stând spate în spate. Au ajuns să le fie rușine cu tine, pentru că ți-ai dat țării tot ce aveai. Ai ales sărăcia de dragul spiritului, cum a zis Iisus că trebuie să trăiască un om pentru a fi fericit. Și… ai fost, cu siguranță ai fost, pentru că fericirea lui „a avea” este nimic în fața infinitivului „a trăi” pentru o idee, cu rost. Cu cât mai mare, cu cât mai periculoasă, dacă în viața semenilor în bine s-a făcut o schimbare fără asemănare. Iancule Tare, Iancule blând, învață-mă cum să nu plâng și-nvață-ne pe desculții ca tine, cum ai reușit să cucerești inima omului, fără să-ți fie doar ție mai bine: Că noi încă nu știm, niciunul nu stim…. Cum ai putut tu, mergând din sat în sat, să determini românul ca, liber, să-și lase casa, familia, rostul și să meargă cu tine să moară… „ca prostul”? Că, astăzi, în zilnice lupte, oamenii sunt obligați să se-nfrunte, dar ei… ei fug cât pot de departe, dar sunt vânați și trimiși la cea mai sigură moarte? Am ajuns să ne împotrivim decidenților îndelung statători, care nu-s, nicicând, conducere bună, dacă se supun dușmanilor țării, nicidecum să li se opună. Ei, cu toții, s-au întors împotriva noastră, invers cum ai făcut tu, care mărirea ai refuzat, când ei o cerșesc, punându-ne unul bocancul pe gât, altul pe cap. Să aibă viață tihnită și dulce, nu ca sărmanii din margini, care, povara fiecărei zile, de-abia o pot duce… Iancule, Iancule-tu, care n-ai fost trădat de un om, ci de o țară întreagă, care prea curând și nedrept te-a uitat, lăsându-te să te stingi în tăcere, pe-o prispă, într-o noapte friguroasă de luni, când erai aproape fără plămâni... Spune-ne nouă, celor care, desculți, venit-am acum la mormântul tău, cum ai reușit să rămâi drept întotdeauna, mereu? Cum ai putut să nu uiti, când ai fost uitat? Cum ai putut să nu ceri nimic, deși totul ai dat? Ai refuzat solda și rangul, alegând sărăcia, nu din neputință; ai ales să fii cu ai tăi, printre ei, nu deasupra, în aceeași foame, noroi, în aceeași frică, speranță, nevoi... Unde să găsesc și eu această voință? Ai fost fericit pentru că ai fost, nu pentru că ai câștigat, ci pentru că ai schimbat. Învață-ne și pe noi, cei care nici nu știm dacă știm, cum se cucerește inima și dreptul divin? Cum se aprinde în om focul care-l face să-și lase acasa, pământul, femeie și să meargă cu tine și cu Dumnezeu, să moară apărând o idee? Noi nu știm, Iancule, cum se poate face, chiar acum, când România are cea mai mare nevoie de pace… Oamenii nu mai cred azi, se ascund, știu că totul e pe interes, o minciună. Fug de linia-ntâi, refuzând, astfel, o lume mai bună. Când aud despre vis ori iubire de țară, o stuchesc cu scârbire, ca pe-o frunză amară. Se târăsc să apuce mereu și mereu aceeași ziuă de mâine, fericiți că-s lâng-un ceai și lângă-o felie de pâine… Tu ai refuzat tihna, ai refuzat siguranța, slujind adevărul, dreptatea, speranța. Ai ales să rămâi sărman ca și ei, un desculț, și, pentru asta ei te-au iubit — nu unul, vedem astăzi, cât îs mulți. Suntem mulți, desculți, Iancule, ca și tine, dar nu atâția de mulți cât să schimbăm omenirea în bine. Cum să-i întoarcem cu fața, să arunce din inimă frica, cei care văd că puținii au totul, iar mulții nimica? Avrame, Avrame? strigăm și nimeni nu ne aude. Și ne întrebăm dacă lupta mai are un rost, când verbul „a fi” e-nlocuit mincinos cu „am fost”? Înlocuit de o pușcă, pe umeri, odată, când pușca nu era cu o sârmă legată, când o mângâiai cu degetul mare, că era catifelată și lată... Ne uităm în jur și vedem nu ochi, nu mâini, nu pași, ci doar… spate. Nu avem cu cine lupta până la moarte... Când este atât de ușor să trântim totul jos și altfelul să-l punem în loc, să ne fie totul frumos... Iancule-drag, tu ai fost unul, dar ai fost un popor. Ai fost un desculț ca și mine, dar adevăratul conducător! Ai fost tăcut, dar ai fost glas. Spune-mi, Iancule, cum să fac nod punctului rupt, în urmă rămas, să pot rosti celor desculți, fără cai, ca și tine atunci: „No, hai!”? Desculții să cânte mergând voioși înainte, chiar acu’, precum vagabondul celebru: „Avaramu”? A-a-a-a, ah, ce m-aș duce să zvârl câțiva hoți în țepușe, să-i pironesc în cuie groase pe cruce! Nu vrem să fim perfecți, Desculții, noi, ăștia mulții, voim să fim auziți și-nțeleși, să fim vii. Tu, care ești viu printre morți, ridică-te, precum Lazăr, și condu-ne pe toți. Sunt aici, cel „vinovat!” că nu tac. Simte-mi inima, auzi-ne inimi cum bat. Care bat pentru cei care inimă n-au si pentru cei care n-au curajul s-o bată; bat pentru cei fără țară, dar bat fără grabă, să nu strice cumva această fantastică treabă. Dar tic-ul și tac-ul este degeaba, chiar dacă bate, și bate, și bate… daca Lumina din țară e-o continuă noapte...

 — Oameni buni, suntem aici, în Hunedoara, lângă bustul unui Om adevărat care ne-a învățat că un om poate fi totul, chiar și când nu (mai) are nimic, că un popor poate fi salvat chiar și când nu mai crede în el. Județul Hunedoara este o insulă de sărăcie între județele dezvoltate. Hunedoara l-a îngropat aici pe „Crăișorul Munților”, dar el a fost îngropat, cu ani înainte, de tăcerea celor care nu l-au mai putut privi, de rușine, în ochi. În ultimul deceniu, businessul Hunedoarei a crescut cu doar 13%, în timp ce Alba a crescut cu 151%, Sibiu cu 131%. În același timp, populația a scăzut cu 13,6%. Cei tineri au plecat, cei bătrâni au rămas, iar cei care mai trăiesc nu mai speră să se mai întâmple ceva bun. Tinerii sunt la jumătate (1/6!), în timp ce satele se sting, școlile se închid, spitalele se golesc, iar drumurile duc doar spre… plecare.  În decembrie 2024, 4.902 oameni nu primeau niciun ajutor de la Stat, cei mai mulți fiind în puterea vârstei, dar fără putere în fața unui sistem care i-a abandonat. Jumătate dintre ei trăiesc în mediul rural, unde nu există nici fabrici, nici transport, nici speranță. Strategia de dezvoltare a județului vorbește despre migrație accelerată, îmbătrânirea populației, scăderea natalității, dispariția forței de muncă active, creșterea gradului de sărăcie, dispariția satelor, închiderea școlilor, lipsa investițiilor. Iar aceste realități nu sunt doar cifre, ci vieți pierdute, familii destrămate, copii plecați, bătrâni abandonați, sate în care nu mai bate clopotul, școli în care nu mai sună clopoțelul, drumuri pe care nu mai trece nimeni. Iar în fața acestor fapte, decidenții au tăcut, au mimat, au promis, au semnat hârtii, au făcut strategii, dar n-au făcut nimic concret. Rapoartele arată că bilanțurile economice sunt formale, că direcțiile și serviciile publice nu au capacitate de intervenție, că fondurile sunt insuficiente, că proiectele sunt blocate, că administrația locală este fragmentată, că lipsa de coerență paralizează orice inițiativă. Iar, în acest peisaj de neputință, oamenii nu cer, nu mai speră, nu mai cred, ci doar… pleacă! Iar cei care rămân nu mai strigă, ci doar tac. Decidenții au închis școli în satele unde mai trăiesc copii, au desființat dispensarele în comunele unde bătrânii nu mai pot merge la oraș, au tăiat finanțări pentru drumuri care leagă ”nimicul” de ”nimeni”, au ignorat cererile de apă curentă în gospodării, care încă mai folosesc fântâni, au blocat proiectele de canalizare în zonele unde bolile se transmit prin noroi, au refuzat să investească în transportul public în localități unde oamenii merg pe jos kilometri întregi, au abandonat clădirile de patrimoniu în care s-ar fi putut deschide centre culturale, au lăsat să se prăbușească toate casele în care s-au născut oameni care au scris istorie, au permis ca pădurile să fie tăiate fără replantare, au închis ochii la poluarea râurilor, au ignorat apelurile comunităților care cereau doar să fie ascultate. Școala, ca peste tot în România, nu este o rampă valorică, ci o idee batjocorită de oricine accesează puterea pe ușa din dos, pentru oportunități și găurile din sacul comun cu banii poporului. Pentru fiecare bugetar, câte o gaură. Totuși, autoritățile vremii vin aici, cu planuri și hârtii, chiar și după ce Președintele Consiliului Județean a trimis o scrisoare deschisă către Guvern, cerând intervenții urgente, avertizând că: „Hunedoara riscă să devină un cimitir industrial și social”. Combinatul siderurgic a fost închis, mineritul este blocat, proiectele energetice zac în sertare. Mari unități industriale au fost închise, iar oamenii au fost trimiși acasă, cu încurajante promisiuni. Draga Avram Iancu, poporul tău nu mai are plug, nici boi, nici pământ. Are doar datorii, facturi, frică și rușine! Paradoxal este că locuitorii Țării Zarandului nu cer dreptate, ci… liniște. Nu cer pâine, ci… uitare. Cer, în rugăciuni, și asta foarte rar, cer un Salvator. Dar, în loc să facă ceva să-l crească ori să-i încurajeze pe cei care au curajul să spună ceva, să îi aibă de-al lor, primesc cu exagerată bunăvoință prefăcuții sistemului, care vin la acest mormânt cu discursuri scrise de alții, cu aplauze aduse cu autocarul, cu huiduieli regizate, cu camere de filmat, dar… cu sufletul gol. Ei nu vin să învețe ceva de la Iancu, ci… să se audă. Nu vin să-l vadă, ci… să se arate. Nu vin să-l cinstească, ci să se folosească de el pentru a se perpetua la puterea care a ajuns o vacă de muls. Discursul de la Țebea nu este o ședință, ci o închinare și sfătuire de taină, un legământ să nu fim învinși, să fim un popor. O singură dată în două mii de ani de eră care nu a fost și nu este și a noastră, a celor mulți, avem acum șansa să fim toți desculții laolaltă, o forță care nu se teme, care nu se rușinează, care nu se oprește. Dacă nu se va ține seama de soluțiile noastre, vom merge mai departe. Și am teamă că vom merge sigur. Decidenții s-au învățat să vină doar cu coroane, nu cu mustrări. Doar cu fanfară, nu cu rușine. Doar cu discursuri, nu cu lacrimi. Vin și se urcă cu picioarele pe mormânt, se înalță pe numele lui Horea și Iancu, se legitimează cu sângele lor, dar nu-i urmează nici foamea, nici lupta, nici tăcerea. An de an, aceleași vorbe, aceleași gesturi, aceleași fețe. Nimeni nu rostește ce doare. Nimeni nu spune ce s-a pierdut. Nimeni nu recunoaște că a trădat. Nimeni nu cere iertare. Nimeni nu se teme că Iancu i-ar putea întreba: „Pentru ce ați venit? Cu ce vă lăudați?” Acești decidenți prefăcuți nu sunt urmașii lui Iancu. Sunt urmașii celor care l-au uitat. Sunt urmașii celor care l-au lăsat să moară singur. Sunt urmașii celor care au ales să trăiască bine, dar strâmb, în timp ce el a ales să trăiască sarac dar cinstit. Au făcut din Iancu și gorun un decor pentru televiziuni, un pretext pentru aplauze, un fundal pentru discursuri scrise de consilieri care nu știu nici ce-a fost Crăișorul, nici ce-a voit, nici ce-a suferit. Vin aici cu microfoane, nu cu întrebări. Nu cu rușine. Vin cu gărzi de onoare, dar fără onoare. Se bat pe locul din tribună, nu și pentru adevăr. Câteodată huiduim oamenii, dar nu nedreptatea. Apoi se întorc la ale lor, la funcțiile, salariile din banii tuturor, la laboratorul fără detector de minciuni, după ce s-au pozat „istoric” lângă piatra cu Iancu Avram. Unii chiar au îndrăznit să vă convingă că spun adevărul arătându-vă un test neștiințific făcut cu detectorul de minciuni. Iar poporul i-au crezut și votat.

În continuare vom dezbate public, chiar dacă fără public, soluția „Dreptul la Memorie” — drept care a devenit o armă nu împotriva trecutului, ci împotriva prezentului, care refuză să învețe să se corecteze. Desculții nu cer să se spună că Horea a fost erou, ci să se vadă că satul lui nu are drum asfaltat. Nu cer să li se cânte imnuri, ci să se audă strigătele care nu mai au voce. Iar dacă poporul vrea să facem noi o astfel de lege, o vom face: lege care va deveni foc, iar focul va deveni drum, iar drumul va deveni popor.

• În mass-media, Dreptul la Memorie trebuie să devină o rubrică permanentă, nu doar în zilele de sărbătoare. În fiecare jurnal, în fiecare emisiune, să existe un minut de memorie, în care să fie rostit un nume, o poveste, o nedreptate, o întrebare, o tăcere. Iar acest minut să nu fie un gest de complezență, ci un exercițiu de conștiință. Pentru că o societate care nu-și amintește este o societate care repetă. Iar o țară care repetă greșelile trecutului nu este o țară, ci o rană care nu se închide.

• În Parlament, Dreptul la Memorie trebuie să fie garantat printr-o lege care să oblige instituțiile statului să răspundă la orice solicitare a cetățeanului, cu pedeapsa închisorii pe viață. Fiindcă nerăspunderea este un atac la echilibrul social al țării. Trebuie să se publice periodic „rapoarte ale memoriei”, să se aloce fonduri pentru reparații morale, iar această lege să fie susținută nu de un partid, ci de o conștiință colectivă. Nu de o majoritate politică, ci de o majoritate morală. Nu de un guvern, ci de un popor. În fața gorunului lui Horea, în fața mormântului lui Iancu, în fața pietrei care nu vorbește, a trebuit să venim și să vorbim noi — nu despre ce a fost, ci despre ce nu mai este. Nu despre ce s-a câștigat, ci despre ce s-a pierdut. Nu despre ce s-a scris, ci despre ce s-a uitat. Pentru că uitarea este forma cea mai perfidă de distrugere, iar memoria este singura formă de rezistență care nu poate fi confiscată.

• Aplicarea Legii nu presupune doar comemorări și discursuri, ci instituirea unui mecanism național prin care nedreptățile istorice, sociale, economice și administrative să fie documentate, recunoscute și asumate. Acest mecanism trebuie să funcționeze în fiecare comună, în fiecare oraș, în fiecare județ — prin centre de memorie civică, prin arhive ale strigătului (cum existau nu demult ”Condicele de reclamații” la îndemâna cetățeanului), prin registre ale tăcerii, în care oamenii să poată depune mărturii, documente, fotografii, scrisori, petiții, refuzuri, umilințe. Iar aceste centre să nu fie muzee ale durerii, ci laboratoare ale viitorului, unde adevărul nu doar se expune, ci se repară.

• Memoria colectivă nu este doar cea a faptelor istorice. Ea este, întâi, a nedreptăților de tot felul, a strigătelor, a vieților uitate — pentru că acestea sunt izvorul care determină apariția faptelor. Strigătele celor care au curajul să nu tacă aprind, unul câte unul, focurile pe harta țării. Focuri care trebuie să ardă nedreptatea, să lumineze tăcerea, să încălzească speranța.

Țebea, în care am ajuns azi, nu are industrie, nu are tineri, nu are viitor economic. Are doar 589 de locuitori și un trecut eroic. Am venit aici să ridicăm România din genunchi. Să le vorbim românilor, să nu se poată spune că nu s-a știut, că… n-au fost acolo, că… n-au fost întrebați. Nimeni nu e obligat să facă ceva — dar conștiința va întreba în tăcere: Române, ce faci acum? Taci, să nu te doară? Ori să nu fii întrebat Florența? Taci, ori te ridici să duci această unică vibrație mai departe? Pentru că TREBUIE dusă — ca poruncă a memoriei, ca obligație a demnității, ca o nevoie ultimativă a supraviețuirii.

 Închei aici Vorbirea de la Țebea. De aici alegem următorul nostru drum, care va fi Aiud (Jud. Alba) să vorbim public despre Justișie.  Aici se va stinge o lumânare, dar cineva poate aprinde un foc — pentru trezire și organizare, să știm unii de alții măcar. Liderul cel mai potrivit luptei noastre este mort din 10 septembrie 1872. Plec de la Țebea nu cu fruntea plecată, ci cu spinarea dreaptă. Nu cu ochii în lacrimi, ci cu ochii în zare. Nu cu pașii grei, ci cu pașii hotărâți. Pentru că știu că fiecare loc în care voi ajunge va fi o nouă strigare, o nouă mărturie. Iar dacă, în fiecare loc, un singur om va alege să ni se alăture, n-am fost degeaba, n-am vorbit în vânt, n-am fost singuri!

Discursul - @03 – București (S.1)

Încep acest discurs de la mine de acasă până la București. Până în punctul care oferă nicio scăpare răilor țării. Punctul de întâlnire al guvernului desculților va fi Piața Victoriei, fix în intersecția de drumuri și cruce.Gândesc: dacă un nebun ar ocupa intersecția într-un banal miez de noapte, ar bloca toată circulația zărilor, iar până dimineața, înțesate pașnic străzile cu nemulțumiți, ar paraliza totul. Bineînțeles că ăsta  e-un vis de desculț, chiar dacă simplu-posibil. Am ales să merg acolo, nu amăgit că acolo se obține Victoria, cum nici cantina săracilor nu oferă un viitor, dacă e situată pe-a „Viitorului” stradă. Vreau să ajung acolo, să cercetez cu ochii mei locul. Poate reușesc să ating acel punct interzis, să mă inunde energia-i, poate voi avea cuvintele potrivite care descriu Adevărul pe-al tuturor înțeles. Vreau să-l întreb la ureche dacă România are o problemă de timp sau de niciodată. Poate uit pe el o clepsidră. Poate dau pe-al timpului invers click. Poate… Este o utopie, desigur, dar gândul e liber, iar visul, cum fluturele, de orice gard trece. Încă și încă mă-ntreb: Oare să fie-n zadar? Nu este mai bine să îngrijesc niște usturoi în grădină? Mă simt un șoarece prins într-o capcană fără scăpare din lume și simt că punctul acela, rotunjit cu îngrijorare pe-un galben imperativ-interzis, e singura gaură de schimbare a lumii — dar… niciodată a lumii din vis. Nisipul din orice clepsidră curge la fel. Așadar și dintr-a celui toată viața desculț… „Ai dreptul la nesupunere civică, ai dreptul să visezi o schimbare a lumii ”— îmi zice în gând. Știu, am  dreptul și să mă-ntreb dacă-s singur, dacă sunt în zadar ori un pericol. Am dreptul conștiința să o trezesc, dacă îmbii la demnitate și sens. Nu cer pentru mine putere, nici n-aș putea-o, pe umeri, s-o țin, vreau doar puțin timp pentru vis, pentru semeni, timp pentru o viață de om, nu de câine… Știu sigur că singur în veci nu se poate schimba Bucureștiul sau Lumea…. Dar semenii, cei dintotdeauna desculți, nu mai au timpul să spere, pentru că aerul de trăit nu izvorăște niciodată din legi, ci, foarte rar, din curajul de-a spune: „Ajunge!” Tăcerea e liniștea în jurul meu dintotdeauna subtil așternută. Să mă ucideți, oare, sau mai bine să mă auziți? Îmi e tot una! Ceaușescu a făcut să dispară, unul câte unul, minerii care au aruncat cu pietre în elicopterul cu el, în Petroșani. Atunci, doar instigatorul a fost condamnat să trăiască. Ceaușescu mergea câteodată să pună mâna el, să-l vadă cum se stinge de inimă bună, cu măreția-i să-l umilească… Orice om care m-a ascultat, inexplicabil, foarte curând spatele mi-a întors. Știu că a fost sfătuit, că așa funcționează nevăzutele, dar… poate… poate doar mi se pare… Vin peste tine, București! Chiar dacă, astăzi, imaginar. Pentru că visul nu are granițe. Vin cu inima lângă creierul tău, să-ți simt tulburarea și pulsul. Vin să-ți las un mic semn al acestui trist timp. Adevărul are nevoie de glas. E rândul meu să vorbesc, așa că îndrăznesc să îți strig: „Nuu! ” cu toate puterile pe care nu le mai am. Eminescu a scris pe pereți când, cu forța, a fost dus la nebuni — pentru… „binele lui!” Cum și Diana va fi dusă, cum și eu, cum și voi, oricare-ndrăzniți să vă ridicați din genunchi. Așa cum se face, de-atunci, cu oricine care, în calea cuiva prea puternic, face o umbră. Ana Pauker a ucis o femeie în închisoare pentru vina că nu a ales ca ea să gândească. Voi, semenii mei, oricine, astăzi, puteți fi legal condamnați, dacă i se pare cuiva că i-ați înfipt o sulă în coastă, oricine care-ndrăznește să fluture un banal steag, urcat în copac, ori să scrie „Jos cutare” pe un tricou, cum Ghișe, nu demult, împotriva tiranului de la Cotroceni. Oricine a gândit împotrivă, ca și cum Legea strâmbă e Țara, e Lumea, e Universul întreg… Ce lume e asta? – mă-ntreb. Și ce timp? Trăim cumva un coșmar? Până când?

București, am ajuns în inima ta, cu toate cărțile lumii pe față. E rândul tău, trage o carte, ori scrie-o… Știu că nu există un argument pe care Dumnezeu să nu-l prețuiască. Totdeauna, unul din doi va câștiga. Acum, prin destin, a venit rândul meu. Și dacă arăt destul, poate că, mâine, singur nu voi mai fi. Poate că mâine, desculții nu se vor mai apleca. Poate că mâine, clepsidra va fi a noastră iar punctul galben nu va mai fi interzis. Poate că, mâine, Bucureștiul va fi blocat — nu de ură, ci de adevăr. Poate că mâine, nu vom mai cere timp - îl vom trăi. Tic-tac… Bulevardul Aviatorilor, Tic-tac… Calea Victoriei, Tic-tac… Șoseaua Kiseleff,  Tic-tac… Bulevardul Lascăr Catargiu.

Oameni buni, vă mulțumesc că ați venit aici, desculți, la ședința despre Timp. Pentru că timpul este viața noastră, a fiecăruia în parte. Și, când viața nu mai are pantofi, începe să calce direct pe adevăr. Am venit toți în fața Guvernului, unde timpul se negociază, dar nu se dă. Unde viața noastră se amână, până ajunge la groapă. Privind în urmă, observăm o istorie a timpului furat: birocrație, așteptare, promisiuni, legi care întârzie, reforme care nu vin, generații care au muncit fără să trăiască. România are printre cele mai multe ore lucrate pe salarii mici. Timpul liber a devenit un lux. Timpul pentru copii, pentru bătrâni, pentru sine — este aproape inexistent. Timpul nu este monedă. E viață. Când nu mai ai timp, nu mai ai nimic. Timpul nu este al Guvernului. Este al oamenilor. Guvernul din umbră al desculților cere Dreptul la Timp. Nu doar pentru ei. Ci pentru noi toți. Ni-l dați ori nu ni-l dați? Aceasta-i întrebarea! Dacă nu ni-l dați, îl luăm singuri, prin tăcere, indiferență și trăire paralelă cu lumea voastră. Desculții sunt timpul care vine. Sectorul 1 al Bucureștiului este locul unde s-a născut Bucureștiul modern. Este cel mai bogat sector al Capitalei. Aici se află toate simbolurile puterii, elitei și deciziei: Arcul de Triumf, Ateneul Român, Piața Victoriei, Palatul Victoria, Gara de Nord, cartierele Primăverii și Dorobanți. Este sectorul unde s-au făcut cele mai multe promisiuni de modernizare, dar și cele mai multe eșecuri de normalizare. Guvernele post-1989, cu un PIB de peste 300 miliarde USD, au lăsat în urmă: o catedrală construită din donații, autostrăzi neterminate, spitale închise, școli fără căldură. Și… să nu uit: Podul Grant… văruit. Ambiția și singura realizare a lui Nicușor Dan, ca Nicu Ceaușescu să nu aibă dreptate că noi nu suntem în stare nici să văruim. Că, dacă nu zicea, nici nu se văruia!

Mulțumesc celor prezenți că ați pregătit pancarte. Văd: „Lista salariilor nesimțite”… „Guvernul să plece, poporul să rămână!”

Bucureștiul oferă date care ne lasă să vedem adevărul, chiar dacă a fost ars în arhive. El contribuie cu 24,7% la PIB-ul României, deși are doar 10% din populație. Deci PIB-ul pe cap de locuitor în București este mare: 87.400 euro! Peste Praga, Varșovia și Budapesta. Salariul mediu în București este cu 25% mai mare decât media națională. Cu toate acestea, calitatea vieții nu reflectă această contribuție: infrastructura este precară, traficul este infernal, iar timpul liber — un lux. Așadar: acolo unde sunt mai mulți locuitori și munca lor aduce mai mult în buget, banii ar trebui să se întoarcă. Numai că, în România, se pare că banii circulă pe sens unic. Trebuie făcut un indicator de întoarcere, ca banii să se întoarcă la oameni. Și n-ar fi că nu se întorc, dar… se pierd (in)explicabil pe drum. Nu, nu se fură — a jurat prim-ministrul Ciolacu că ei nu au furat nimic, niciodată. Să-l credem pe cuvânt. Dacă banii nu se fură, înseamnă că se risipesc. Ar trebui un descult să-i transporte, că desculții știu ce înseamnă să-ți lipsească câțiva leuți înainte de chenzină! 

Fraților, priviți clădirea din fața noastră. Acolo se face. Acolo se drege. Acolo se decide cine trăiește bine și cine trăiește greu. Privirea voastră e interzisă. Privirea voastră e periculoasă. Pentru că, dacă priviți prea mult, s-ar putea să vedeți. Și, dacă vedeți, s-ar putea să înțelegeți. Și dacă înțelegeți, s-ar putea să cereți. Și dacă cereți, s-ar putea să luați. Drepturile! Priviți acum punctul galben din intersecție. Scrie „Nu blocați intersecția”. Oare ce să însemne!? „Nu blocați Bucureștiul”? „Nu blocați sistemul”? Poate înseamnă: Nu vă puneți între noi și bani! Pentru că acolo, exact acolo, este sacul comun cu banii țării. Și, dacă vă așezați acolo, nu mai trece nimic. Nici minciuna. Nici furtul. Nici uitarea. Pe virtual, oamenii invocă: frica de represalii, lipsa de timp, lipsa de încredere în organizatori. Dar desculții nu se tem, că nu au nimic de pierdut. Încercați să simțiți spaima celor care ne privesc prin ocheane. Este spaima că desculții au intrat în București. Că azi au venit să facă o ședință, dar mâine ar putea să nu mai plece. Spaima hoților lumii nu e că vor fi dați jos prin idei — că au fișetele pline cu răspunsuri la ele. Spaima lor e că vor fi dați jos de tălpile desculte. Care, dacă ajung până la ei, nu se mai întorc la casele lor. Că ei nu vin până aici să se plimbe sau să strige „libertate, libertate”, ci să facă din împrejurul Guvernului cuiburi în corturi definitive. Revoluția desculților este spaima acestei lumi și o pot învinge doar omorându-ne pe toți deodată, cum au fost omorâți indienii de peste ocean sau cei din India, dezbrăcați și obligați să se înfășoare cu pături infestate cu boli mortale. După mii de ani, omul încă poate face aceasta, și o face doar dacă îi este amenințat un mic oscior de pe masa sa cu bunătăți. Îi place să stea și să bea whisky, chiar la fereastra de colo, și să râdă de noi, stând golănește cu piciorul peste picior… Dar le-am pus o clepsidră în punctul zero!

Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Haideți să numărăm împreună secundele lor, care trec! Tic-tac, tic-tac, tic-tac Dacă Moș Teacă ar fi fost cu noi, sigur le-ar fi spus: „Timpul vostru s-a dus, băieți!”

Bucureștiule, am venit în burta uriașului care ești… În orașul care nu doarme, dar nici nu visează. Aici sunt toți bunii și răii, toți deștepții și proștii, desculții și purtătorii de papion. Să ne strângem cu toții în brațe, că lumea este cam pe sfârșite. Aici, în București, se decide totul. Aici se fură totul. Aici se șterg urmele, aici totul se uită. Bucureștiul a fost numit „Micul Paris” în Belle Époque, datorită influenței franceze asupra arhitecturii, culturii și stilului de viață. Dar evoluția ulterioară a celor două capitale arată o ruptură profundă. Porecla a apărut la sfârșitul secolului XIX, când Bucureștiul începea să se modernizeze rapid. Influența franceză era dominantă: elitele studiau la Paris, arhitectura adopta stiluri neoclasice și art nouveau, moda, limbajul și comportamentul urban erau inspirate din capitala Franței. Bulevarde largi, clădiri elegante, viață culturală vibrantă — toate contribuiau la imaginea unui oraș cosmopolit. Bucureștiul părea un Paris în miniatură. Dar era doar o reflexie, nu o replică. Dacă Parisul are un singur primar, Bucureștiule, tu de ce ai șapte? Știm, este o treabă get-beget românească!

Bucureștiul este Paris doar pentru că are, ca și el, o apă care-l traversează! Parisul are Sena (nu Xena, ea locuiește în sectorul 2 😉), tu o Dâmboviță care nici măcar canal nu ești în stare să te faci… Parisul are baluri. Tu ai… balamuc. Coana Chirița ar fi deschis acest discurs cu: „Bonjurică, Guverrrn!” Și ar fi cântat: „Toți ai tăi, după perdeliiii, tragi fum pi nas, pi gââât…!” Dar noi, noi, desculții, sfătuim politicos: „Bolojaneeee? Ajunge!!” (Nu-i spunem „bă”, că nu-i frumos!)

Primăria Capitalei și primăriile de sector însumează aproximativ 70.000 de funcționari. Cât o armată! Cu un cost lunar de 20 milioane de euro pentru salarii. Dar niciun proiect nu-i reușește, fiindcă orice proiect se pierde între… competențe! Să ne imaginăm Primăria ca Palatul Șuțu. La balul bugetului, intră șuții. Unul stinge lumina. Ceilalți fură portofelele. Când se reaprinde lumina, poporul nu mai are bani. Are doar o chitanță: „Ați fost furați. Mulțumim pentru… taxe!” Încă și încă să ne imaginăm: Stimate domnule Bolojan, eu nu știu dedesubturile financiare ale țării, dar știu o regulă de doi simplă: „Dacă eu am avut un milion și am făcut un palat, iar tu tot un milion, dar n-ai făcut nici măcar studiul de fezabilitate, care, sanchi, sunt bani furați, ce să înțeleagă lumea?” Finanțiștii tăi știu singuri că ei implementează regula de 1 milion simplă: 1 milion mie, 1 leu ție… Că așa era și-n tenisul lui Țiriac, când juca el și cu piciorul, și cu mâna, și cu dolarul — ăla păstrat bine-n conturi offshore, care ne sfătuia înțelept să cedăm toată industria străinilor pe un dolar. O voia el, zgârcitul! Pe toată. S-o lase lu’ fi-su moștenire, să aibă cu ce-i sclipi ochii de bucurie, ori să aibă unde să-și congeleze căprioarele și mistreții, și urșii, și limbile privighetorilor țării noastre, ajunsă ca vai de ea — sat fără câini! China are un PIB pe cap de locuitor cu 2.000 USD mai mic decât România, dar China are trenuri de mare viteză, orașe noi, industrie grea. Noi ce avem din profitul României? Avem festivaluri de mici și borduri schimbate la fiecare patru ani. Unde-s banii, Bolojane? România are azi un PIB de peste 300 miliarde USD, iar în anii ’80, Ceaușescu avea un PIB de doar 60 miliarde USD, cu datorii externe de 10–20 miliarde USD. Și totuși, a construit: Casa Poporului, Clădirea Guvernului, Transfăgărășanul, Statuia lui Burebista, baraje, metrou, combinate, orașe întregi. Astăzi, cu un PIB de 5–6 ori mai mare avem autostrăzi care se termină în câmp! Unde-s banii, Bolojane? Parisul a devenit un model global de urbanism, cultură și civilizație: transport public impecabil, spații verzi extinse, conservarea patrimoniului, politici sociale coerente. Eminescu, cu o ironie care doare, ni l-a și descris: „Ai noștri tineri la Paris învață / La gât cravatei cum se leagă nodul…” Tatăl lui Theodor Paleologu, Alexandru Paleologu, era un rafinat al epocii. Visa Parisul în bordelurile din Brăila. Conversa în franceză la cinele cu ținute de modă. Dar Bucureștiul a pierdut ritmul: trafic sufocant, infrastructură fragmentată, clădiri istorice abandonate sau demolate, spații verzi în declin, administrație împărțită în 7 entități care se blochează reciproc. Mai merită să mai fie? Doar dacă își regăsește demnitatea, coerența și viziunea. Dar a fi „Micul Paris” nu înseamnă să ai clădiri frumoase. Înseamnă să ai grijă de oameni, de spațiu, de timp. „Micul Paris” a fost o glumă. O glumă… serioasă.

Bucureștiul este un simbol urât al sistemului: uriașul care ascunde totul, care înghite totul, care decide totul. Dar are sute de mii de nemulțumiți, care tac chitic — le este frică. De tine, Bolojane!

Am pus o clepsidră în mijlocul intersecției. Nu de decor. E un avertisment că timpul nostru a început. Al tău, Bolojane, se scurge. Și chiar dacă o luați, locul ei rămâne. Ca o cruce imaginară. Ca un semn că timpul nu poate fi furat la infinit. Ajunge!

Discursul - @02 - Vaslui

Nicolae Iorga spunea că Vasluiul este un ținut duios. Am venit în fața dv să văd cu ochii mei duioșii ajunși ”sclavii României”, după cum mulți o și recunosc, pentru că au ajuns cei mai săraci. Unii au ajuns să moară pentru un balot de paie, cum nu demult s-a murit ”pentru un pachet de biscuiți”, cum trist evoca Adrian Păunescu. De curând cineva și-a dat foc la casă, dezamăgit (probabil), că a trăit degeaba, dacă nu poate să-și ajungă visul din urmă, și a preferat să-și șteargă definitiv toate urmele. Copiii din Vaslui mor electrocutați în centrul Orașului-cu-angajați plătiți fabulos să supravegheze măcar să nu se întâmple chiar astfel de nenorociri. Am văzut case care se darâmă, am văzut ochii batrânilor pe care nu-i sprijină nimeni, în care am citit suferința și disperarea. Am văzut drumurile pentru domni și drumurile dintre case - bătătorite de tălpile desculțe ale vasluienilor (nu de buldozere!) Aveți un oraș care, legal, are tot ce trebuie, dar este ca o mașină încăpățânată, ca măgarul care nu vrea să se urnească din loc. În acest timp ”șoferii” mașinii (șef de cj, polițiști, politicieni) primesc în portbagaj sacul cu mită. Chiar și când sunt prinși în flagrant, aceștia nu pățesc nimic - fenomen observabil în toată tara. Am fost înspăimântat de strigătele dv. pe rețelele de socializare. Știam că Vasluiul are o istorie bogată și o realitate care doare. Dreptul la muncă, despre care vreau să vă vorbesc, nu înseamnă doar un loc de muncă, ci condiții decente, recunoaștere, rost. În Vaslui, munca este adesea fără contract, fără protecție, fără viitor. În satele Vutcani și Lipova au trăit vestiții raze,i țărani liberi, cu moșii date de Ștefan cel Mare, ca răsplată pentru vitejie. Oare ce s-a întâmplat cu libertatea lor? În secolele XVII–XIX, boierii au început să le acapareze pământul, prin acte, presiuni și înșelătorii. În 1907, țăranii din Vaslui s-au răsculat, strigând: „Să scăpăm țara de hoți!” — semn că libertatea lor fusese deja furată. Întrebarea care zdruncină: Dacă în trecut au fost liberi, iar azi sunt săraci, ce au făcut cu libertatea? Cum am ajuns de la răzeși la asistați? Cine a rupt lanțul demnității? De ce Vasluiul, care a fost liber, este astăzi cel mai sărac? Răspunsul este dureros: N-au pierdut-o. Le-a fost luată. Prin arendă, taxe, legislație strâmbă, promisiuni false. Prin migrație forțată, dezindustrializare, neglijare politică. Prin transformarea muncii în umilință, nu în demnitate. Prin gândirea că e „mai bine să furi, decât să pierzi”, „nu e al meu, dar pot lua”… Înțelegem din strigătul dv disperat: ”Ne-au vândut cu tot cu case!” Când puneți degetul pe punct: ”Ne amintim de un dobitoc, poreclit Grindă, care îl avea la mână pe Sică Mandolină și a trebuit să-l facă ministru!” Apoi întrebați retoric: ”Famazon, care are 5 vile care se învârt după soare, hotelul lui, pensiuni etc. toate's din muncă cinstită?” Răspunsul cu toții îl știm: Un om ca noi toți nu poate avea cinstit cât... noi toți! Sunt unul ca dv, chiar mai mic, dacă ”mic” se poate defini un desculț.

În Vaslui pământul este bun, dar omul este sărac. Acolo, o bătrână m-a rugat să-i culeg strugurii. Mi-a oferit un ou fiert. Am cules. Dar, cât timp culegeam, ea aducea struguri din parcelele vecinilor. Așa fac toți. Nu din lipsă, ci din obișnuință. Atunci am înțeles că devălmășia a fost bună, dar n-a fost organizată cu suflet, ca omul să se simtă legat de pământ, dacă locul de muncă îi era aproape și munca sa răsplătită. Devălmășia a fost abandonată că țăranul nu a înțeles să nu culeagă de acolo unde nu a pus sămânța, i se pare normal și acum să ia, chiar dacă nu este al lui. Vasluiul este județul sărăciei. Dar nu e o sărăcie de pământ. E sărăcie de gândire, de voință, de bună organizare. Țăranii au devenit, treptat, stăpânii parcelei pe care au ales s-o îngrădească, să-i îmbunătățească fertilitatea, s-o apere. În lipsa cooperativizării reale, transportul, uneltele, distanțele au transformat munca în chin. În lupta cu buruienile, buruienile întotdeauna câștigă. Vedem cum Bărăganul a fost cucerit treptat de ciulini, pir, costrei, neghină. Munca devine o luptă pe viață și pe moarte cu natura, iar pământul se abandonează pe măsură ce puterile omului slăbesc, dacă nu-și ține lângă sine copiii, care erau procreați după cât pământ putea să se muncească. Pământul comun a devenit pământ străin. Fiecare cu bucata lui. Fiecare cu plugul lui — sau fără. Fiecare cu calul lui — sau cu nevasta în jug ori la coarnele plugului. De aceea țăranul care are pământ este mai sărac decât orășeanul cu serviciu. Ca pământul să-i fie cu folos trebuie să fie al lui, în spatele casei familiei lui, nu la dracu-n praznic, la îndemâna hoților care vând produsele pământului fără să aibă pământ. Dacă nu are cal și căruță, transportul costă mai mult decât rodul. În Vaslui, pământul este abandonat. Nu pentru că nu e bun. Ci pentru că omul nu mai are cu ce să-l lucreze. Plugul e la altul. Calul e la altul. Drumul e rupt. Piața e departe. Prețul e batjocură. Și atunci, omul se retrage. Se închide. Se apără. Nu mai lasă pe nimeni în curte. Pentru că hoțul nu mai vine, ca Radu-mamii, din pădure. Vine din sat. Vine din primărie. Vine din pază. Vocea vasluienilor reclamă indiferența celor plătiți să gestioneze viața cetății, la arătarea cu degetul a vinovaților acestui timp, în care se înmulțesc proporțional cu neamurile angajate peste tot unde nu trebuie să faci ceva cu pregătire și simț de răspundere. Are această apucătură tot politicul postdecembrist, care a ajuns să se creadă mai ceva decât Ștefan cel Mare. Vasluienii acuză justiția, care e rudă de cruce cu ei, dacă legea a ajuns să nu mai fie lege. Cer aproape cu toții arestarea întregii clase politice, identificată cu sintagma ”băieții deștepți” - agaricii, care sunt balamalele ce trebuie unse mereu, dacă vrei să te îmbogățești nemeritat, ori, mai grav, dacă vrei să trăiești - plata fiind ”ciocul mic” și… votul. Judecătoria Vaslui are dosare penale frecvente pentru violență, distrugere, tulburarea ordinii publice – semn al unei tensiuni sociale. Vasluienii au ajuns să strângă cureaua la ultima gaură, numărând pastilele, peticele și banii de lemne, în timp ce decidentii fac chermeze cu foc de tabără. Le strigă: ”Trebuia închis demult papagalul care a dus Vasluiul de râpă, cu toți mafioții corupți, care au fost, toți-toți, mână în mână! Dă banii înapoi, borfașule!” Nu sunt auziți nici când vedeți mârșăvia instrumentată mai de sus, de sus de tot: ”CCR să vină să explice valiza de bani adusă de ambasadorul .x...în data de 06.12 .24... la sediul lor!” Fănel Bogos, patronul imperiului avicol Vanbet, a fost arestat preventiv. Nu pentru că a furat o găină. Ci pentru că a furat încrederea. A promis salarii. A promis angajări. A promis restanțe plătite. Și n-a dat nimic. Un muncitor povestește: „Am lucrat pentru el. Mi-a promis 200 de lei pe zi și 50 de lei pentru deplasare. Mi-a virat mai puțin de 800 de lei. Are să-mi dea 23.800. Munciți. Nu cerșiți.” Asta e România reală. Ăsta e Vasluiul. Ăsta e motivul pentru care guvernul alternativ al Desculților vin cu soluția: ”Dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora.” Vaslui este un județ plin de căpușe și sinecuri, speriat de viitorul că România va fi condusă până la infinit doar de hoți. Că nu este așa, că mai există o șansă, este motivul pentru care am venit în fața dv. Să vă prezentam altfel lumea și viața, dacă ne permiteți să vă câștigam încrederea să ne sprijiniți. Am venit în Vaslui nu neapărat să aflăm, că nenorocirile din orice urbe românească sunt un etalon pentru toată țara. Am venit să vă spunem ce poate știți, dar să vă oferim puterea să rostiți ce doare și, mai ales, ce trebuie schimbat. Vasluiul nu este un județ sărac pentru că oamenii au ales să fie săraci. Este un județ jefuit. De politicieni, de patroni, de instituții, de nepăsare. La spital, proiectul a fost salvat, dar bolnavii stau pe holuri. În pădure, lemnul se taie, dar, pentru că nu avem bani, nu avem lemne, nu avem nimic.

Împreună vom dezbate soluția: ”Dreptul la muncă pentru sine!” Munca nu trebuie înțeleasă doar ca munca pământului, ca o schimbare de la a fi robul altuia la a fi robul pământului, chiar dacă munca o facem pentru noi. Munca este cu mâna, cu mintea, cu inima. Munca înseamnă să creezi. Să te înconjori cu lucruri făcute de mâna ta. Să trăiești într-un spațiu care poartă amprenta ta, nu eticheta altuia. Munca pământului este cea mai grea, și nu doar că cere mult efort fizic, ci trebuie făcută încontinuu - ieși noaptea din casă și noaptea te întorci. O singură ploaie sau neploaie poate compromite totul. Se spune că, dacă ai o gradină, nu mori de foame. Gânditorul acestui tâlc a uitat să adauge apa. Fară apă, și omul și grădina, tot ce se numește viață, moare sub ochii tăi. Chiar există regula: ”Câtă apă dai, atâta rod ai”. În Vaslui, oamenii cer facturi corecte (Locuitorii din cartierele Textila și Spitalului se plâng de facturi umflate, lipsă de transparență și neimplicarea autorităților. Un candidat local a declarat: „Oamenii sunt disperați - Plătesc apa pe care n-au văzut-o.”). Cer aer curat (deșeurile, mirosurile și zgomotul (constante din anumite zone) le afectează respirația!) Cer să nu fie furați, să nu fie mințiți. Cer salarii plătite (Omul de afaceri Fănel Bogos, patronul Vanbet, a fost arestat preventiv pentru focar de salmonella, șantaj și cumpărare de influență. Pe Facebook, muncitorii povestesc cum au fost păcăliți cu salarii neplătite, promisiuni false, restanțe de zeci de mii de lei. Unul dintre ei detaliază: „Mi-a promis 200 lei pe zi și 50 pentru drum. Mi-a dat 800 lei în loc de 23.800. Munciți, nu cerșiți!”) Și ce primesc de la… autorități? Promisiuni goale. Când omul muncește și nu primește, iar hoțul zâmbește în costum, ceva e greșit. De aceea spunem și spunem: ”Avem dreptul la muncă pentru sine, nu pentru profitul altora!” Vasluiul se află într-o criză economică și demografică severă, cu o populație activă în scădere alarmantă de peste 1000 angajați anual și un spor natural negativ de 200 persoane/lună. Posturile sunt ocupate de paraziții politici, șomajul este mare (9,49% ) - una dintre cele mai mari din țară - dar promisiunile sunt și mai mari. 56.000 de persoane depind de tichetele sociale oferite de stat (125 lei), care sunt sub costul unui coș… săptămânal! Bugetul județului e un exercițiu de supraviețuire: 543 milioane lei venituri, 630 milioane cheltuieli. Decidenții au planificat tăieri masive, mai ales la asistență socială și dezvoltare. Proiectele de investiții: sunt multe pe hârtie, dar puține în teren - investițiile externe atrase în 2024 au fost de 201 euro! UAT-urile folosesc fondurile alocate mai mult pentru cheltuieli de funcționare, decât dezvoltare. Vasluiul nu e un județ sărac pentru că oamenii au ales să fie săraci. Vasluiul e victima unui sistem ticălos, care a furat tot: pământul, munca, demnitatea, viitorul. E un județ jefuit. De politicieni, de patroni, de instituții, de nepăsare. Polițiștii iau mită. Patronii cumpără influență. Tinerii pleacă. Bătrânii rămân cu aerul greu și drumurile rupte. Oamenii nu mai cer lux. Cer aer curat, salarii plătite, respect. Și nu primesc nimic. Ce înseamnă toate acestea? Vasluienii nu mai au nevoie de explicații, ci de hotărârea de a nu-și mai ține capul aplecat. Au nevoie de un pământ care nu se poate vinde, au nevoie de ateliere sub sau lângă casă (tâmplărie, croitorie, pictură, fierărie, tipar, electronică etc), fiecare cu biblioteca lui, cu sfaturi clare: cum se face și cum nu se face. Cu greșelile altora, să nu le repete și că câștige… timp de trăire. Omul are nevoie de o grădină și o bibliotecă și are totul - așa au sfătuit gânditorii vremilor demult apuse. Soluția este doar dreptul la muncă pentru sine. Chiar dacă omul nu lucrează pământul un timp — că e bolnav, comod, artist, visător — copilul ori nepotul sau îl va lucra. Astfel nimeni nu va mai porni în viață de la zero, pentru că pământul îl asteaptă din rătăcire. Apoi: tot ce pare gunoi poate deveni materie primă, dacă ai o casă. O rădăcină ciudată — sculptură. O scandură cu noduri — tablou. Papuci uzați — garnituri. Petice țesături învechite — cuverturi. Ațe — modă. Hârtie — artă ș.a.m.d. Nu reciclare să se salveze planeta, ci să ne salvăm pe noi. Să nu mai depindem de alții. Să ne facem singuri casa, masa, haina, cartea… Și să avem timp. Timp să stăm. Timp să gândim. Timp să fim. Vasluiul nu este doar cel mai sărac județ din România. Este simbolul unei sărăcii generalizate, care nu mai e statistică, ci trăire zilnică. În orașul Negrești, familiile trăiesc în case fără curent, fără apă, fără podea. Copiii sunt dați în grija statului pentru că părinții nu au ce să le ofere. În satele din zona Rafaila, oamenii se încălzesc cu cartoane luate de la magazine, pentru că nu au bani de lemne, deși pădurea este la doi pași. Într-un reportaj, o femeie spune: „Aici beau și femeile și sar la bătaie la bărbați.” Într-o imagine zguduitoare, copilul din fotografie stă pe o saltea ruptă, într-o cameră cu pereți crăpați și o sobă improvizată. O mamă din Mexic pune pietre în oală, să-i mintă pe copii că „mai fierbe ciorba”. În Vaslui, oamenii nu pun pietre. Dar pun cartoane, petice, lemne ude, vise uscate. Se ceartă pe ambalaje, pe resturi, pe cutii, pe fier vechi. Nu pentru că sunt leneși. Ci pentru că nu mai au nimic, măcar rost. E o sărăcie care se vede în frigider, în sobă, în ochii copiilor. Sărăcia din Vaslui nu e doar extremă. E complexă, paradoxală, umilitoare, tăcută, strigătoare. E sărăcia care arată că Desculții nu sunt o metaforă poetică, ci o realitate. Și, dacă ne întrebați: „Merită pentru atâta lucru atâta zbatere?” Răspundem: DA. Pentru că acel „atâta lucru” e viața. Și viața merită trăită cu demnitate. Greșeala decidenților nu e doar în fapte, ci în felul de-a gândi. Românul s-a învățat să fure, să nu moară. Dacă îi oferim siguranța zilei de mâine, nu va mai fura. Nu mai așteptați. Nu mai sperați în tăcere. Nu mai cereți voie să trăiti. Haideți cu noi, Desculții - cei care nu fug de adevăr, cei care nu mai vor să fie rotițe. Ci… oameni care duc o luptă de recuperare a demnității pierdute. Văd cum Vasluiul putea fi un colț de rai. Dar a fost lăsat să se usuce. Văd cum oamenii puteau fi liberi. Dar au fost învățați să fure, să nu moară. Văd cum pământul putea fi lucrat în armonie. Dar a fost rupt în bucăți. Văd cum munca putea fi rod. Dar a devenit pedeapsă. Și atunci spun: NU! Nu mai vrem să muncim pentru alții. Vrem să muncim brazda noastră, pentru noi, pentru copiii noștri. Nu mai vrem să fim păziți de hoți, ci de oameni. În Vaslui, natalitatea e mai mare decât media națională. Dar nu pentru că oamenii nu gândesc, ci pentru că dragostea e singura avere care nu se fură, nu se taxează, nu se confiscă. Și da — în planul existențial actual, asta duce la sărăcie numerică: mai multe guri, mai puține resurse. Dar în planul uman, în planul desculților, asta înseamnă potențial, speranță, viitor. Ce pot aduce Desculții copiilor din Vaslui? Lumina educației: nu doar școală, ci învățare cu rost, cu sens, cu suflet Demnitatea muncii: nu să muncească pentru alții, ci să creeze pentru ei Accesul la pământ: nu moștenire de chin, ci drept de a cultiva și de a trăi. Protecția comunității: nu paznici hoți, ci vecini care veghează Cultura locului: nu ruine, ci povești vii, monumente înțelese, tradiții reînviate. Sănătate și hrană: nu doar spitale, ci prevenție, grădini, hrană curată. Copiii care se nasc acum în Vaslui nu trebuie să repete viața părinților. Ei pot fi prima generație de oameni liberi, nu doar de români născuți în sărăcie. Și dacă Desculții reușesc să aprindă o singură lumânare în mintea unui copil, atunci…

Revoluția

a

în-ce-put!

 

Discursul - @01 - COLȚI (Buzău)

Buzăul a fost mereu în calea istoriei. Dar istoria n-a fost mereu în calea dreptății. În zadar are 256 de sculpturi la Măgura, ele oferă ochiului banale frumuseți abstracte, toate pălesc în fața Monumentului din fața Palatului Comunal, care arată durerea vie a suferinzilor cumplitului an 1907. Are palate și muzee care au adunat la un loc valorile locului, dar acele valori au dispărut fără urmă în câte o zi de răscruce istorică, de jaf sau pârjol. ”Cloșca cu puii de aur” a fost dusă la un fierar din Movila să o facă potcoave - buzoienii nu știu ce e aurul, cum nici valoarea umană, dacă ridică în slavi nulități - ca mari patrioți, ca toți românii, de altfel, care neglijează autenticul cu privirea indiferenței, condamnându-l să devină gunoi. De aceea, se și spune, pe nedrept, că totul se întâmplă când rândul îi vine, când totul se poate întâmpla chiar acum. Ce semne ale ăstui timp lăsăm posterității, în afara unei Catedrale care este înaltă pe dinafară și mizerabilă pe dinăuntru? Aici, în comuna cu chihlimbar sub picioare și bordeie în jur, cu drumuri abrupte și oameni care pleacă… Aici, în stânci, s-au ascuns cei care n-au mai putut trăi printre oameni. Au fugit în chilii – în… Grădina Maicii Domnului, după ce a fost închisă, iar cheia ascunsă în sân de cei care au voit doar puterea, nu viața. Au fugit nu pentru că erau slabi, ci pentru că lumea a devenit prea strâmbă, au ales să nu mai fie parte din nedreptate.

Astăzi nu ne-am adunat într-o sală cu marmură, ci în localitatea Colți - colț de țară unde piatra vorbește iar tăcerea are glas. Colți-ul este simbolul României, cea care are totul, dar nu are nimic.

Cunosc frumusețea acestui colț de lume. Cunosc frumusețea multor semeni. Cunosc încercările lor de a-și trăi cumsecade viața și văd eșecul — același, de la un capăt la altul al lumii — ca și cum de aceeași mamă am fi fost toți născuți. Cei mai mulți am rămas ca-n peșteri: desculți. De ce asta? N-au fost ei, oare, în stare de mai mult? Au fost. Și… sunteți. Dar nu ați fost și nu sunteți lăsați. Nu sunteți, oricât am striga mai mulți și mai tare: „Vrem libertate!” Dar, chiar dacă avem libertatea… ce facem cu ea? Libertatea nu-i doar o stare de-a fi, ci șansa de a corecta ceea ce greșit s-a făcut. Șansa de a oferi un nou fel de-a fi — unul pe care să-l râvnească și abuzatorii, cei care cred că viața se reduce la a avea și nu se mai satură, oricât de burdușite le devin seifurile, șifonierele, podurile, pivnițele, conturile, parolele, cifrurile. Suntem liberi, dar libertatea-i nimic, dacă nimic nu putem face cu ea. Și nu putem, pentru că în mâini nu putem avea decât un par smuls dintr-un gard putrezit. Când libertatea este singura șansă de a rupe lanțurile nevăzute cu care suntem legați, ne retragem într-un loc în care nimeni să nu ne tulbure echilibrul. Un loc în care să trăim frumos, chiar fără să facem nimic — dacă vrem pur și simplu să nu facem nimic. Dar omul... omul nu poate să stea la infinit. Știe că va face asta, îndelung, după moarte. Dacă are copii, desculțul se luptă ca ei să nu sufere așa cum el a tot suferit. Să nu simtă și ei durerea biciului, a foamei, a frigului — dureri pe care le știe și poate arăta lumii întregi urmele care l-au schilodit. Copiii lui să aibă și ei o căsuță. Nu palat regal. Nu înalt cât turnul lui Eiffel. Ci o casă cu strictul necesar. Să nu mai fie sub pământ, ci puțin deasupra lui — cât să nu treacă ploaia de prag. Să fie din piatră, nu din chirpici. Tencuită, nu lipită cu balegă culeasă de pe drumul satului, lăsată de caii înjugați - și ei, sărmanii! - de un stăpân. Să fie un pic mai înalt tavanul. Nu ca al boierilor, ci cât să nu te-apleci, cum pe portița dumnezeiască de la intrarea în mănăstirea lui Ștefan, din Putna. Și să-și permită să ardă mai multe lemne când vine gerul bobotezei, ăla care crapă pietrele și face copacii să trăsnească, parc-ar veni cu biciul Sfântul Ilie din cer. Să aibă un loc al lor. Nu mai mare decât al celorlalți, dar de care să fie mândri că este al lor. Să aibă mărul acela, gardul acela, fumul acela care iese pe horn — rodul mâinilor lor, nu cerșit, nu cumpărat cu prețul umilinței fiecărei clipe, chiar și a celei din somn. Tot ce există și i-ar putea ajuta, de demult nu le mai aparține. E libertate, dar e ca și cum ai vrea să aprinzi o lumânare. Și, oricât ai încerca, dacă este ploaie, vânt sau arșiță, lumânarea se stinge. Se tot îndoaie până se înmoaie, ca și omul, și… cade lată. Și nu mai poate sta nicicum „în picioare”. Că așa e și cu omul folosit de alt om. Ceea ce animalele — niciuna — nu fac...

(Din public, cineva îl privește fix pe Desculțul și vorbește la telefon. Atât s-a deslușit din ce a spus: „Ăsta... fiți atenți la… ăsta!” Desculțul stă în inima lui ca un ghem, cu toate îngândurările strânse rotund. Omul acela care poartă cușma strămoșească pe cap, să pară că el e stăpânul acestor clipe și loc, a lăsat un capăt de fir să-i iasă prin ochi... Cititorule, ți-e frică? Îți vine să fugi, să te-ascunzi? Te vei hlizi la ce urmează să citești mai departe? Nu râde. Că nu e vis, nici literatură, ci viață. Toate acestea se întâmplă acum. Cu mine. Cu tine. Cu noi. Cu lumea întreagă. Așteaptă numai puțin… Ține telefonul pe înregistrare ori apasă reportofonul-cât-coaja-de-nucă, ascuns în buzunarul cămășii de gală... Fii atent. Cu cât mai atent, cu atât ajuți jocul să se nască-n real. Jocul dintre mine și tine. Jocul dintre noi și… voi. Înregistrează, omule, înregistrează. Oricum, viața mea, pe aici, demult nu mai contează. Credința mea, cum a gotului Sava, doar drugul de fier legat cu sfoară groasă de gât, într-o zi, aruncat în râul Buzeos, o poate stârpi.)

…Istoria acestor locuri arată frumuseți naturale care zac, necunoscute, în muzee. Sunt descrise în cărțile prăfuite, uitate în biblioteci. Omul de rând, de la talpa țării, a fost folosit să ridice altora clădiri și spații mari de producție, care niște ruine au devenit. Azi, sunt vândute pe nimic hoților lumii — pe pachete de țigări. A muncit și încă muncește în locul altora, care nici măcar nu gândesc pentru binele omului, ci trândăvesc în al tuturor văz. Trântorii au devenit mincinoșii, „mai-marii”, de care omenirea ar fi avut nevoie și și-ar fi meritat prețuirea — dacă nu s-ar fi afișat sfidător, cu trăirea în lux și răsfăț, în timp ce semenii, rămași mult în urmă, încă își pun o piatră sub cap, ori burta călduță a unui câine-prieten — singurul care știe de la om să trădeze, dar alege în veci să n-o facă. Sunt cei care și-au trăit din plin puterea de a călca cu picioarele pe capul oricărui sărac, cât să-i smulgă supunerea — acum și în al vecilor veac... La dracu cu ei! Pentru a avea și păstra puterea râvnită, au tot moștenit-o și au înmulțit-o, ocupând bucățică cu bucățică Pământul, dăruit tuturor de cine știe cine, cine știe când. Pământ pe care avem loc cu toții să ne facem câte un cuib și să ne și hrănim cu rodul dăruit de mama Natură. Stăpânii lumii și-au vlăguit slugile până ”moartea cea bună” i-a înhățat (lacoma de om neapărat!), nefiresc de devreme, în timp ce ei... ei, cu cât albeau la tâmple, cu atât loveau mai tare cu biciul și, cu degetul, îndemnau zbirii cei credincioși să prade și suflete să supună, să le ștampileze cu fierul ars, ca pe vite. Ca robi. Tudor Vladimirescu a plătit unui luptător cu eteria sălașe de țigani. Stefan cel Mare a dăruit moșnegilor din mănăstiri sate întregi să exploateze munca țăranilor vremii, pretinzându-le acestora bir, cum turcii, României vasale. Zbirii Curților-cu-turnuri-de-veghere vânau omul liber, îi dădeau foc și-i batjocoreau frumusețile, apoi le aduceau stăpânilor să se înconjoare cu ele, să îi încânte, să le facă plăceri pe care nici zeii să le viseze măcar nu îndrăzneau. Unii sunt aici, ca întotdeauna, printre noi, cu zâmbet pe buze și cuvinte mieroase își fac loc spre inima mea și a dumneavoastră, în care să înfigă cuțitul când vor. ”Muri-vom noi, s-or naște iarăși oameni”... zicea fratele meu, Eminescu. Muri-vor și ei, dar trebuie să facem ca alții să nu se mai nască... vă zice aici si acum un oarecare... Desculț...  Stăpânii vremilor au folosit oamenii cei mai simpli să le apere pământurile, să nu le piardă, și i-au obligat să se jertfească în numele nobil de... Țară! Iar astăzi, arc peste timp, sunt tot desculți, ca si mine, și nu au nici  măcar 2 metri pătrați de mormânt. Să-i ai, costă cât un apartament în Paris! Și astăzi am văzut bordeie îngropate sub pământ, din care ies oamenii, ca din peșteri cândva. Munții Buzăului păstrează, ca trofee, săpăturile în stânci ale celor fugiți de lume, în pustietatea cea mai apropiată de cer. Au fugit la hrana cu ciuperci și apă strânsă  pic-pic în căușe din piatră, să fie în genunchi visând dumnezeirea. Au fugit din viață, au refuzat-o, că, pe Planeta cu pământeni, nu mai era de trăit. România a fost și este, așa cum și Alecsandri o descria, o țară în care nu se poate trăi „de neagra străinătate” și de atâta nedreptate, întinsă și subțiită pân’ la extrem. Să ne închipuim cum ar fi arătat aceeași Românie — sau cum ar putea arăta ea — condusă de Desculții lumii, cei care au ales, conștient, sărăcia, de dragul spiritului. Așa cum vi se înfățișează aici miniștrii Guvernului alternativ al Desculților. Oare ar fi dispărut frumusețile locului, cele pierdute în vremile de cumpănă ale istoriei, călcate de turci, ruși, evrei, unguri, nemți? Sau ar fi devenit puncte de atracție-ale lumii? Românul, dacă vrea, are mândria de a arăta tuturor că nu este un prost. La ambiție cu hoții de pretutindeni devine cinstit. Când ceilalți fură, el creează. Este artist când nimeni nu înțelege curba mică dintre un punct și altul a vesnicei și singurei suprafețe în mișcare —  e lumea, cu viața și gândul și tot ce mai încape în punga, fragilă ca frunza, numită corp. Ființa umană este curioasă, chiar după ce pictorii și aparatele de fotografiat o dezvăluie aproape în întregime. Omul vrea să ajungă acolo, la capătul lumii, să pună el pasul pe acel loc, să-i pipăie viul, să se fotografieze, ca amintire — doar pentru a se încărca cu o vitalitate miraculoasă care-l propulsează mai departe, în călătoria spre Dumnezeu. Pentru că altundeva n-are unde. Românii știu să facă bani din orice. După Revoluția din 1989 s-a întâmplat ceva straniu: cineva a instalat un cort în Piața Revoluției și a invitat mulțimea revoluționară anticomunistă: „Veniți să vedeți o mare minune a lumii, costă doar 1 leu!” Și s-au așezat românii la rând - cei obișnuiți cu cozile, stăteau fără să știe dacă „se bagă” ceva. Dar costa doar 1 leu. Toată lumea are un leu de prisos! Intrau și ieșeau râzând în hohote. Cei de la rând întrebau: „Ai văzut?” „Da, am văzut. Vedeți și voi!” Dar ce era în cort? Pe o masă, în mijloc, trona un excrement proaspăt de câine! Un altul, altcândva, a vândut la licitație un cal, fără să spună că-i mort. A dat banii înapoi câștigătorului, dar, cu restul, s-a îmbogățit! A te îmbogăți, în România, este o preocupare continuă. Biblia spune că lumea se va degrada tot mai mult, dar oamenii vor trăi înșelându-se unii pe alții. Tragedia e că mulți râd sau sunt indiferenți. Pentru că sunt atât de obișnuiți cu umilința, încât cred că prostia și obrăznicia sunt simple spectacole de umor. Dacă România ar fi avut conducători care să aibă grijă de întreaga ființă umană — ca orgoliu că e singura dintre animale înzestrată cu rațiunea de a discerne între bine și rău, frumos și urât — altfel ar fi arătat astăzi. Frumusețile s-ar fi păstrat. Originalele n-ar fi fost furate și înlocuite cu copii (vezi „Rugăciunea” lui Brâncuși). N-ar fi fost despăgubite cu nimic (vezi „Coiful dacic” sau tablourile de patrimoniu dispărute fără urmă). Efortul românilor de a aduce acasă, prin donații, „Cumințenia pământului” — ca simbol al felului nostru pașnic de a fi — a condus la furtul donațiilor. Am fi creat altele. Am fi trăit în mijlocul lor. Avem Vulcanii Noroioși, dar ajungem cu greu până acolo. Pâlpîie mâlul mai frumos, la câțiva kilometri, însă doar alpiniștii reușesc să ajungă acolo. În timp ce China face punți suspendate între munți, noi nu putem face o simplă cărare de pe care să nu cazi. În Vietnam, se urcă zeci de metri pe scări verticale și se locuiește în case fixate în pereții stâncilor. În România, nu există nici măcar scări de lemn să ajungi în chiliile rustice. Românilor le place să iasă la iarbă verde, dar nu se duc în jurul „Focurilor vii” la Terca. Arde degeaba focul acolo, în timp ce Desculții tremură de frig în bordeie…

 (Desculțul privește spre public. Doar unul este foarte atent - un tânăr (nici frumos, nici urât) îmbătrânit prea devreme. Totul la el este dezamăgitor privirii, doar ochii îi sunt scrutători. Stă lângă omul-d(r)ac. Se depărtează de el, instinctiv. Pare că gândește, pare că-și ia elan pentru un asalt imaginar. Desculțul îl privește atent într-o pauză de respirație și e fericit: oamenii din fața lui nu sunt statui, ci făpturi umane vii. Cuvintele rostite au ajuns undeva. Și, de acolo, din adâncul nevăzut, dau semne că vor să iasă afară, să spună ceva. Să se prindă de funia din ochii impostorului dac și să-i coboare-n adânc, pentru a vedea cu ochii proprii ce se ascunde-n profund.)

… Oameni buni, iată de ce este strâmb tot ce au construit înaintașii vremii noastre. Ei au visat întotdeauna puterea și confortul personal. Ne-au cerut votul de 1 leu, să intre în cortul în care, în mijloc, e sacul cu toți banii comuni — din birurile tuturor. Aurul scos de noi din munții noștri — nu știm niciodată cât este și ce se întâmplă cu el. Vedem doar cum au fost vândute fabricile și resursele. Vedem că nu doar actualii, ci toți au avut o singură obligație împovărătoare: să ne dea, lunar, pensiile. Care, de fapt, sunt banii noștri puși în pusculița încredințată lor pentru îngrijire și redistribuire. Desculții dintotdeauna, desculți până astăzi, rostesc: NU! Nu așa se slujește omul. Nu așa se conduce destinul unei țări. Omul adevărat nu permite ca în fața lui să se facă o mică nedreptate. Cu atât mai mult să o facă el însuși, doar pentru că are puterea s-o facă. Spunem: NU! Nu mai votăm pentru îmbogățirea unora din munca noastră. Nu mai acceptăm ca omul bun să fie neglijat sau folosit. Nu așa este normal să trăim. Ci... altfel!

Cum ar fi fost România condusă de niște Desculți? Guvernul alternativ al Desculților vă va spune, în 50 de feluri, în fiecare județ, cum este acel „altfel”. Mulți nu vor înțelege diferența — aia mică, subțire ca o foaie de ceapă (nu fac altă comparație, că mi-este rușine!) între ce trăim azi și cum am putea trăi mâine. Diferența este trăirea cu zâmbet în al buzelor colț. Merită pentru atâta lucru atâta zbatere? Dacă suntem OAMENI, nu simple prădătoare, ca până acum, DA! Ar fi fost o țară în care: Vulcanii noroioși ar fi fost drumuri de lumină, nu obstacole. Chiliile din stâncă ar fi avut scări, nu doar urme de pași. Focurile vii de la Terca ar fi fost locuri de întâlnire, nu de uitare. Frumusețea ar fi fost păstrată, nu vândută. Guvernul Desculților vine cu soluții unice pentru o țară în care să nu mai fugim în păduri, să putem fi egali. Pentru o Românie în care să trăim, nu doar să supraviețuim. Și, dacă încă ne întrebați: „Merită pentru atâta lucru atâta zbatere?” - răspundem: DA. Pentru că acel „atâta lucru” e viața. Și viața merită trăită cu demnitate. Buzăul are apa (râul Buzău), pământul este cu puțină câmpie, apoi dealurile și munții. Deci are condițiile pe care alte țări nu le au. Unele au doar nisip, altele doar piatră, doar munți, doar apă. Și vedem că acolo, unde nu sunt ”toate condițiile”, omul și-a creat condiții mai bune de viață. Noi ar fi trebuit dedemult să fim centrul lumii! Raiul!! Județul Buzău este un microcosmos al țării, care are, vizibil, prea multă sărăcie, exod și uitare. Dacă aici nu se poate trăi bine, vă întreb: atunci unde? Unde!? Invit ministrul Pământului să expună soluția desculților, pentru o lume mai bună. S-o perfecționăm împreună, aici, cu solutii. 

 

---