Adrian Miroiu**"Idealul egalitătii între oameni este de cele mai
multe ori exprimat, succint şi expresiv, prin sloganul: „Toţi oamenii sunt
egali”. Dar această formulare, îndată ce încercăm să îi înţelegem conţinutul
exact, ne apare ca ambiguă. Căci nu ne spune în ce fel sunt oamenii egali (când
cu toţii ştim că ei diferă în atât de multe feluri, în ce priveşte trăsăturile
lor naturale – fizice sau mentale – cât şi în ce priveşte locul şi rolul lor în
societate). În plus, nu este deloc limpede ce natură are această formulare:
este ea descriptivă (ne anunţă câ într-o anumită privinţă importantă – pe care
desigur că am dori-o cu toţii precizată – oamenii sunt egali între ei) sau este
normativă (ne spune cum ar trebui să să fie trataţi membrii societăţii)? Să
încercăm în acest capitol să clarificăm astăzi atât de comuna susţinere că toţi
oamenii sunt egali..Ideea de egalitate La ce ne referim atunci când vorbim
despre egalitate? La caracteristicile unor persoane, ale unor reguli sau la
trăsăturile societăţii în care trăim? Să observăm că, dacă spunem că
„persoanele x şi y sunt egale” (de exemplu, ca înălţime), sau „între x şi y
este o egalitate” (de exemplu în privinţa şanselor de a obţine un post),
înţelesul termenului „egal” nu pare să fie tocmai acelaşi. Conceptul de „egal”
(sau „egalitate”) poate fi utilizat în cel puţin următoarele patru sensuri,
pentru a evidenţia: (a) Egalitatea caracteristicilor personale. Dacă spui că x
este egal cu y, trebuie adăugată caracteristica z în raport cu care ele sunt
egale; şi anume: x este egal cu y în privinţa lui z, care poate fi forţa
fizică, talentul, averea etc.Un text celebru care afirmă egalitatea
fundamentală între oameni, în pofida aparentei inegalităţi în ceea ce priveşte
calităţile lor fizice şi intelectuale îi aparţine lui Th. Hobbes: „1. Natura
i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale
minţii încât, deşi s-ar putea găsi câte un om a cărui forţă a trupului sau
agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia,
totuşi, atunci când le considerăm pe toate la un loc, diferenţa dintru un om şi
un altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine, pe
acest temei, vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi
altcineva. Căci, în ceea ce priveşte forţa trupului, cel mai slab are destulă
putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă, fie
prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie. 2. Iar cât priveşte
facultăţile minţii (lăsând la o parte artele bazate pe cuvinte şi, în special,
acea măiestrie de a proceda conform unor reguli generale şi infailibile, numită
ştiinţă, pe care doar foarte puţini o posedă şi doar în puţine domenii, ea
nefiind o facultate înnăscută şi nici dobândită, aşa cum este prudenţa, pe când
căutăm alte lucruri), găsesc că există aici o şi mai mare egalitate decât a
forţei fizice. Căci prudenţa nu este decât experienţă, pe care un timp egal o
conferă într-o măsură egală tuturor oamenilor, în acele lucruri pe care ei le
urmăresc în mod egal. Ceea ce ar putea face ca o asemenea egalitate să fie de
necrezut nu este decât o părere deşartă despre propria înţelepciune, pe care
aproape toţi cred că o posedă într-un grad mai mare decât oamenii de rând
(adică decât toţi ceilalţi, în afară de ei înşişi şi alţi câţiva care îi
privesc cu ochi buni, datorită faimei acestora sau acordului în păreri). Pentru
că natura oamenilor este astfel încât oricât ar admite ei că mulţi alţii sunt
mai ingenioşi, mai elocvenţi sau mai învăţaţi, totuşi cu greu ar crede că
există mulţi la fel de înţelepţi ca ei înşişi; căci ei au în faţa ochilor
propria înţelepciune, dar se găsesc departe de a altora. Însă aceasta dovedeşte
mai degrabă că oamenii sunt egali decât inegali. Căci, de obicei, nu există un
semn mai grăitor al distribuţiei egale a unui lucru decât acela că fiecare
emulţumit cu partea sa” (Th. Hobbes, Leviathanul, cap. XIII; p. 37)b.Egalitatea
de tratament: x e egal cu y, în raport
cu o regulă, reglementare. Tratamentul „egal” se referă la aplicarea imparţială
a regulii. Un exemplu în acest sens este votul egal: fiecare votant este tratat
la fel – de pildă fiecare are un singur vot pentru a alege deputaţii şi un
singur vot pentru a alege senatorii. Vorbim de tratament egal al candidaţilor
la un examen (precum cel de admitere la facultate), în sensul că tuturor li se
aplică acelaşi tratament: examenul e acelaşi pentru toţi.(c) Reguli egalitare
de distribuţie a unui bun. De această dată, nu mai avem în vedere tratamentul
egal al oamenilor sub o anumită regulă, ci o trăsătură a regulilor; spunem
despre unele reguli că sunt egalitare, iar despre altele că nu sunt egalitare.
De exemplu, putem susţine că regula conform căreia avortul este permis este
corectă sau nu moral. Iar această regulă e astfel construită încât să asigure
un tratament egal al tuturor cazurilor. Dar nu are sens să te întrebi dacă e
egalitară. Egalitare, în acest al treilea sens, pot fi regulile care stipulează
cum se distribuie un beneficiu (voturi, salariu, oportunităţi, slujbe etc.) sau
o sarcină (datoria de a plăti taxe, de a face serviciul militar etc.). Regulile
egalitare de distribuţie au forma: x beneficiu (sau sarcină) este alocat(ă) lui
y după cum acesta are o caracteristică z. De exemplu, atunci când Ministerul
Educaţiei repartizează fonduri pentru desfăşirarea activităţilor
universităţilor româneşti, face acest lucru conform cu felul în care
universităţile satisfac anumite caracteristici: ce număr de studenţi sunt
înscrişi în diversele programe de studiu, care este calitatea ofertei educaţionale
etc. Regula utilizată de Minister este egalitară: ea descrie cum este
distribuit un beneficiu (ceea ce se cheamă „finanţarea de bază a
universităţilor”) conform unor criterii. Atunci când ne întrebăm dacă o regulă
este sau nu egalitară, problema care apare este: ce criterii sunt avute în
vedere şi care definesc faptul că regula este egalitară. Putem să ne raportăm
la orice fel de criterii, sau numai unele pot intra în discuţie? De exemplu, în
ziua de azi este un loc comun să respingem utilizarea unor criterii precum
sexul, rasa sau religia în formularea unor reguli de distribuire a beneficiilor
sociale. Dacă s-ar formula o regulă după care persoanele care aparţin unei
anumite etnii nu au dreptul la vot sau la educaţie de un anumit tip, sigur că
imediat am respinge-o ca rasistă: în fundal, ideea este că ea nu e egalitară.
Sau dacă s-ar formula explicit o regulă după care la acelaşi tip de poziţie
într-o instituţie şi la aceeaşi muncă femeile primesc un salariu mai mic decât
bărbaţii, iarăşi imediat am respinge-o ca sexistă: căci beneficiul este
repartizat neegalitar.(d) Societate egalitară. Există un ideal egalitar, acela
al unei societăţi în care inegalităţile sunt reduse cât mai mult (până către
eliminare, conform unor susţinători ai acestui punct de vedere), iar dacă ele
există, atunci sunt justificabile; de asemena, în acea societate regulile cele
mai importante sunt egalitare. În orice societate există disparităţi, dintre
care unele sunt semnificative moral. Desigur, nimeni nu obiectează pe temeiuri
morale atunci când dirijorul unei orchestre coordonează felul în care membrii
orchestei cântă. Dar în alte cazuri noi evaluăm moral diferenţele dintre
oameni, precum cele care privesc puterea politică, socială, venitul, statusul,
şansele de dezvoltare a facultăţilor individuale, libertăţile sociale şi
personale, privilegiile de orice fel. O societate egalitară, în acest înţeles,
este aceea în cadrul căreia regulile egalitare reglează principalele domenii în
care apar disparităţi sociale. Există două categorii mari de teorii asupra
egalităţii: (1) teorii formale; şi (2) teorii materiale. Să le analizăm pe
fiecare în parte.Teoriile formale ale egalităţii. Potrivit acestora, pentru a
înţelege ce este egalitatea este necesar să se construiască un criteriu general,
formal al egalităţii între oameni (care să fie capabil să susţină anumite
tipuri de politici publice); dar de multe ori aceste teorii nu sugerează şi un
conţinut concret al ideii de egalitate. Aristotelformulează o astfel de teorie
în cartea a V-a din Etica Nichomahică, atunci când spune că "nedreptatea
apare atunci când egalii sunt trataţi în mod inegal, şi de asemenea atunci când
inegalii sunt trataţi în mod egal." Cu alte cuvinte, dacă două persoane
sunt egale într-o privinţă, atunci dacă tratăm pe una într-un fel, şi cealaltă
trebuie tratată la fel. Vedem aşadar că astfel de teorii sunt normative – ne
spun cum trebuie să procedăm, plecând de la conceptul de egalitate ca egalitate
în privinţa unor considerente relevante moral. Exemple de teorii formale sunt
teoriile proporţionale asupra egalităţii. Teoriile proporţionale se referă la
felul în care oamenii pot fi trataţi în mod inegal, şi anume: (x are
proprietatea y în gradul z) / (x’ are proprietatea y în gradul z’) = (x trebuie
să aibă proprietatea y’ în gradul v) / (y trebuie să aibă proprietatea y’ în
gradul v') Ideea este deci următoarea: să presupunem că o persoană x are o
anumită proprietate, să zicem pe cea a curajului, în gradul z; ea diferă de o
altă persoană x', care este curajoasă într-un alt grad, mai mic, z'. Atunci,
argumentează Aristotel, când ne punem problema de a răsplăti cele două persoane
pentru curajul de care au dat dovadă, este drept ca această răsplată în
privinţa y' (să zicem a recunoaşterii publice ori a banilor oferiţi) să fie
diferită, în funcţie de curajul de care a dat fiecare dovadă – deci
proporţională cu acesta. Nu pare să fie drept ca cele două persoane să fie la
fel răsplătite, dacă ele diferă in ceea ce priveşte proprietatea relevantă.
Teoriile proporţionale ale egalităţii particularizează teza mai generală că,
întotdeauna, cazurile similare trebuie tratate similar. Să observăm însă că
teoriile proporţionale ale egalităţii ridică cel puţin două tipuri de probleme.
Prima este aceea că ele nu au un conţinut determinat. O astfel de teorie ne
spune doar că trebuie să fim egali în faţa legii, dar lasă liberă orice alegere
a lui y şi y’ – deci a proprietăţilor pe care le considerăm relevante pentru a
trata două persoane. Însă intuiţia noastră asupra ideii de egalitate ne cere să
admitem că aceste caracteristici relevante în tratarea oamenilor nu pot fi
oricare; noi suntem tentaţi să admitem că – atunci când tratăm oamenii ca egali
sau nu în anumite contexte – numai unele dintre proprietăţile lor pot să
conteze. Atunci când avem în vedere cum să se voteze, nu considerăm că o
persoană precum un scriitor faimos (sau chiar un fotbalist ori cântăreţ faimos)
are dreptul la mai multe voturi, pentru că este faimos; tot aşa, nu considerăm
că faptul că cineva are o funcţie importantă în stat face ca acea persoană să
aibă dreptul mai mult decât alta la asistenţă medicală. A doua problemă pe care
o ridică acest tip de teorii ale egalităţii este aceea că putem foarte bine să
le interpretăm atât ca teorii ale egalităţii, cât şi ca teorii ale
inegalităţii: căci ele justifică la fel de bine şi faptul că într-un context
trebuie să tratăm două persoane ca egale, cât şi faptul că le putem trata ca
inegale. Aşadar, în ce sens sunt ele teorii ale egalităţii? Într-adevăr, pe de
o parte, o astfel de teorie este compatibilă cu o situaţie în care, prin
aplicarea ei, ar creşte diferenţele dintre persoane în privinţa lui y’ (a
modului în care ele sunt tratate), iar pe de altă parte, e compatibilă cu
teoria lui Aristotel, că oamenii sunt diferiţi de la natură. Or, pentru a fi o
teorie a egalităţii, ar trebui să i se adauge ceva în plus. Anume, ar trebui să
presupunem ca premisă în construirea unei proporţii precum cea de mai sus
faptul că toţi oamenii sunt egali. Însă atunci teoria este incompletă, iar adaosul
era tocmai ceea ce teoria ar fi trebuit să explice. Teoriile materiale ale
egalităţii Întrebarea asupra cărora se concentrează aceste teorii este
următoarea: în ce privinţă sunt oamenii egali? (Iar dacă oamenii sunt egali,
mai putem vorbi de existenţa unor inegalităţi acceptabile?) Există două tipuri
de răspunsuri: conform primului, oamenii sunt în mod absolut egali (deci sunt
egali în orice privinţă semnificativă), de aceea nu este acceptabilă nici o
inegalitate. Cel de-al doilea relativizează egalitatea la anumite criterii; de
aceea din această perspectivă unele inegalităţi sunt permisibile. Paradigmatic
pentru primul tip de teorii materiale este Manifestul egalităţii, elaborat în
vremea revoluţiei franceze de Gracchus Babeuf şi Sylvan Marechal. Teza principală
susţinută acolo este că între oameni ar trebui să nu existe nici o altă
diferenţă în afară de cele de vârstăşi de sex. Cum toţi au aceleaşi nevoi şi
aceleaşi facultăţi, să aiba de aceea aceeaşi educaţie şi aceeaşi dietă. Ei se
bucură de acelaşi soare şi de acelaşi aer pentru toţi; de ce nu le-ar folosi
fiecăruia aceeaşi parte şi aceeaşi calitate de hrană? Astfel de teorii extreme
par inacceptabile, însă ele ridică o problemă foarte importantă: de ce ar conta
o anume proprietate şi nu altele pentru a diferenţia între membrii unei
societăţi? Căci dacă, aşa cum acceptăm astăzi, proprietăţi precum rasa,
originea etnică, sexul, vârsta, nu sunt relevante moral şi deci politic, şi la
fel contingenţele sociale, cum ar fi naşterea şi averea, atunci ce calităţi pot
fi considerate ca relevante pentru a diferenţia între oameni? În cartea sa O
teorie a dreptăţii J. Rawls susţine că „nimănui nu i se cuvine locul în
distribuirea înzestrărilor naturale, mai mult decât i se cuvine locul iniţial
de plecare în societate” (p. 104), iar„distribuţia naturală nu e nici dreaptă,
nici nedreaptă; nu este nedrept nici că oamenii se nasc în societate într-o
poziţie particulară. Acestea sunt fapte naturale pur şi simplu. Ce este drept
şi nedrept e modul în care instituţiile tratează aceste fapte” (p. 102). Ceea
ce spune Rawls este că nu e o deosebire morală între faptul că eşti şi cel că
nu eşti talentat: cei mai bine dotaţi nu sunt din această pricină mai valoroşi
moral: „Desigur valoarea morală a unei persoane nu variază după cât de mulţi
oferă abilităţi similare, sau vor ceea ce ea produce. Nimeni nu presupune că
atunci când abilităţile cuiva sunt cerute mai puţin sau s-au deteriorat (ca în
cazul cântăreţilor), faptul moral de a merita e supus unei schimbări
asemănătoare” (p. 311). Să trecem acum la cel de-al doilea tip de teorii
materiale asupra dreptăţii, conform cărora unele inegalităţi sunt permisibile.
Cei care susţin acest punct de vedere procedează în felul următor: ei
identifică mai întâi unele proprietăţi pe care diferite persoane le posedă în
mod diferit; apoi, argumentează că acele proprietăţi sunt relevante moral (şi
politic). În consecinţă, putem să apelăm la ele pentru a justifica faptul că
tratăm persoane diferite în mod diferit. Ca astfel de proprietăţi s-au propus,
în mod tradiţional: (a) nevoile persoanei; (b) meritul persoanei; (c) valoarea
intrinsecă a persoanei. De aici, s-au propus principii egalitariste: (a’)
satisfacerea egală a nevoilor; (b’) fiecăruia după meritul său; (c’) egalitate
a oportunităţilor.Satisfacerea egală a nevoilor. Când vorbim despre
distribuirea bunurilor după nevoi, primul nume care ne vine în minte este cel
al lui Karl Marx, cu celebra sa formulă din lucrarea Critica programului de la
Gotha: fiecăruia după nevoi. În opinia lui Marx, acest mod de distribuţie este
expresia egalităţii într-o societate ideal construită, şi poate avea loc doar
sub anumite condiţii. Societatea comunistă este o societate în care toate
persoanele sunt egale, deopotrivă în faţa mijloacelor de producţie, ca abilităţi
şi ca dezvoltare morală. Condiţiile materiale, considera Marx, ar permite
această situaţie, pentru că, spune el, în comunism „toate izvoarele avuţiei
colective vor ţâşni ca un şuvoi”. Aceasta nu înseamnă că vor fi îndeajuns de
multe bunuri încât să nu mai existe competiţie, ci că realizarea acelei
abundenţe ar fi tocmai un produs al organizării sociale, astfel gândită încât
să asigure satisfacerea egală a nevoilor. (Evident, teoria lui Marx nu se poate
aplica la bunuri rare – putere, avere, yahturi, cărţi rare – pentru că astfel
de bunuri nu vor putea fi suficiente pentru toţi; dar o interpretare mai slabă
a teoriei sale, privind bunurile de bază, are sens.) „Avem de-a face aici nu cu
o societate comunistă care s-a dezvoltat pe propria-i bază, ci, dimpotrivă, cu
una care abia se naşte din societatea capitalistă şi care, de aceea, mai poartă
din toate punctele de vedere - economic, moral, spiritual - pecetea vechii
societăţi din sânul căreia s-a născut. Prin urmare, fiecare producător primeşte
de la societate - după ce s-au făcut toate reţinerile - exact atât cât îi dă
el. Ceea ce a dat el societăţii este cota sa parte de muncă individuală. De
pildă, ziua socială de munca reprezintă suma orelor de muncă individuale;
timpul de muncă individual al fiecărui producător este acea parte din ziua
socială de muncă pe care a efectuat-o el, cota sa parte din ziua socială de
muncă. El primeşte din partea societăţii o chitanţă că a efectuat atâta şi
atâta muncă (după ce s-a scăzut partea din munca sa pentru fondurile comune),
iar pe baza acestei chitanţe el primeşte din stocul social o cantitate de
mijloace de consum pentru care s-a cheltuit o cantitate egală de muncă. Aceeaşi
cantitate de muncă pe care a dat-o societăţii sub o anumită formă, el o
primeşte înapoi sub altă formă. (...) De aceea, dreptul egal continuă să fie
aici, în principiu, dreptul burghez, deşi principiul şi practica nu se mai bat
cap în cap, pe cînd în condiţiile schimbului de mărfuri există un schimb de
echivalente doar în medie, nu în fiecare caz în parte. (...) Acest drept egal
este un drept inegal pentru o muncă inegală. El nu recunoaşte nici un fel de
deosebiri de clasă, deoarece fiecare nu e decât muncitor ca şi toţi ceilalţi;
el recunoaşte însă în mod tacit, ca privilegii fireşti, dotarea individuală
inegală şi, deci, capacitatea de muncă inegală a muncitorilor. El este deci,
prin conţinutul său, un drept al inegalităţii, ca orice drept. Dar aceste
neajunsuri sînt inevitabile în prima fază a societăţii comuniste, în forma în
care s-a născut, după îndelungate dureri ale facerii, din societatea
capitalistă. Dreptul nu poate fi niciodată superior orânduirii economice şi
dezvoltării culturale a societăţii determinate de această orânduire. În faza
superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare
a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca
intelectuală şi munca fizică; când munca va înceta să mai fie numai un mijloc
de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; când, alături de
dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie,
iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţâşni ca un torent - abia atunci
limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi
societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi,
fiecăruia după nevoi! (K. Marx, Critica programului de la Gotha, 1875) După cum
afirmă G. Vlastos, satisfacerea egală a nevoilor de bază este forma cea mai
perfectă a distribuţiei egale, căci ia persoana ca ceea ce este, cu valoare
intrinsecă, independent de meritele ei, şi este consistentă cu intuiţia că, de
pildă, dacă iau de la Petru (care atunci rămâne cu o cantitate de bunuri
insuficientă pentru a-şi mai satisface chiar nevoile de bază, precum cea de hrană
sau de adăpost) pentru a-i da lui Paul (pentru a-şi satisface o nevoie
extraordinară, să zicem dorinţa de a-şi cumpăra cel mai modern model de
automobil), aceasta înseamnă a-i face o nedreptate lui Petru. Sigur, admite
Vlastos alături de Marx, satisfacerea egală a nevoilor de bază este posibilă
numai într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, atunci când resursele
cresc foarte mult şi este posbil ca o parte a acestora să fie direcţionate
înspre satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societăţii. E interesant să
notăm aici că criteriul satisfacerii nevoilor poate părea unul inegalitar. Căci
nevoile oamenilor nu sunt aceleaşi (iar dacă am vrea să îi tratăm pe toţi ca şi
cum ar avea aceleaşi nevoi rezultatul ar fi o societate monstruoasă). Ca urmare,
satisfacerea nevoilor înseamnă tratarea în mod diferit a membrilor societăţii.
Răspunsul lui Vlastos este acela că, pe de o parte, nu putem să ne raportăm la
orice nevoi ale oamenilor; dacă ne restrângem la cele de bază, atunci
diferenţele sunt mult reduse, şi deci tratamentul oamenilor va fi în mod
fundamental egal. Pe de altă parte, principiul satisfacerii nevoilor este
compatibil cu faptul că putem direcţiona resurse diferite către diferitele
persoane din societate. De pildă, să presupunem că cineva este ameninţat cu
moartea; atunci poliţia alocă un număr de resurse pentru a-l apăra. Dar de aici
nu rezultă că această persoană are o nevoie de securitate mai mare decât alte
persoane din localitate; dimpotrivă, prin alocarea de resurse suplimentare
poliţia nu a făcut decât să egalizeze securitatea acestei persoane cu cea a
celorlalţi cetăţeni. După B. Williams, nevoia este un criteriu al egalităţii de
tratament în unele situaţii speciale. Există, afirmă Williams, două feluri de
inegalităţi: de nevoi şi de merit. Acestora le corespund două feluri de bunuri:
bunuri solicitate de nevoie (cum ar fi nevoia de tratament medical în caz de
boală: în acest caz pare neintuitiv să oferim asistenţă medicalăcuiva nu pentru
că este bolnav, deci pentru că are o nevoie, ci în funcţie de meritul său şi
bunuri ce pot fi obţinute prin merit (aici admitem că distribuţia se poate face
ţinând seamăde meritul fiecărei persoane, deci pe baza competiţiei).În ceea ce
priveşte bunurile solicitate de nevoi, lasând la o parte medicina preventivă,
temeiul propriu al distribuirii asistenţei medicale este condiţia de boală;
acesta este un adevăr necesar. Dar în foarte multe societăţi, chiar dacă boala
este condiţie necesară pentru a primi tratament, ea nu funcţionează si ca o
condiţie suficientă, fiindcă acest tratament costă bani şi nu toţi cei care
sunt bolnavi au bani; astfel, posedarea banilor in cantitate suficientă devine
în fapt o condiţie necesară suplimentară pentru a primi efectiv un tratament.
(B. Williams, The Idea of Equality, p. 97) Aici avem două teze: în primul rând,
că atunci când descriem o activitate, e posibil să indicăm „scopul ei intern”,
de unde rezultă că însuşi temeiul realizării ei este atingerea acelui scop
intern. În particular, atunci când cineva face acţiuni care îi vizează pe
alţii, scopul acţiunii este (sau ar trebui să fie) satisfacerea nevoilor lor.
De exemplu, asistenţa medicală are ca scop tratarea bolii,şi în consecinţă
criteriul de distribuţie a asistenţei medicale este nevoia bolnavilor. Nozick
critică acest punct de vedere, despre care consideră că duce la consecinţe
absurde. Să luăm, ne solicită el, următorul exemplu: să admitem că un
întreprinzător deschide o frizerie, unde bărbaţii vin să se bărbierească. Am
putea spune atunci, conform argumentului lui Williams, că scopul serviciului pe
care îl oferă întreprinzătorul este satisfacerea nevoii bărbaţilor de a se
bărbieri. Dar, obictează Nozick, de ce acest scop ar trebui să fie prioritar
faţă de scopurile personale ale întreprinzătorului (de exemplu, de a obţine
beneficii materiale sau de alt fel, din faptul că deschide o frizerie)?
Criteriul nevoii funcţionează de exemplu în cazul transplantului de organe.
Pacienţii sunt ordonaţi, iar criteriul meritului este exclus explicit în acest
sens.Dacă cineva se face bărbier pentru că îi place să stea de vorbă cu foarte
mulţi oameni diferiţi ş.a.m.d., este nedrept din partea lui să-şi aloce
seviciile acelora cu care îi place cel mai mult să stea de vorbă? Sau dacă
lucrează ca bărbier pentru a câştiga bani spre a-şi plăti taxele la şcoală,
poate el să-i bărbierească numai pe aceia care plătesc mai bine sau dau un
bacşiş mai gras? De ce să nu poată un bărbier să folosească exact aceleaşi
criterii în alocarea serviciilor sale ca oricine altcineva ale cărui activităţi
nu au nici un ţel intern care să-i implice pe alţii? Un grădinar ar trebui oare
să-şi aloce serviciile pajiştilor care au cel mai mult nevoie de el? Prin ce se
deosebeşte situaţia unui doctor? De ce pentru activităţile sale trebuie să fie
alocate resurse în funcţie de ţelul intern al asistenţei sociale medicale? (R.
Nozick, Anarhie, Stat şi Utopie, pp. 286-287) M. Walzer critică dintr-o cu
totul altă perspectivă ideea lui B. Williams că atunci când descriem o
activitate este posibil să indicăm „scopul ei intern”. Or, consideră Walzer, o
asemenea afirmaţie are sens doar dacă scopul intern al acţiunii e înţeles nu ca
ceva obiectiv, ca o proprietate pe care acţiunea respectivă ar avea-o datorită
unor caracteristici intrinseci ale ei, ci ca expresie a înţelesurilor,
semnificaţiilor pe care o societate le acordă acelei acţiuni. De exemplu,
acordarea de asistenţă medicală persoanelor are în diferite societăţi
înţelesuri diferite (să ne gândim numai la câteva aspecte: de pildă, la rolul
care este acordat existenţei şi tipului de asigurare medicală pe care o are o
persoană, la semnificaţia acordată nevoii de asistenţă medicală, în raport cu
contribuţia la plata asigurării etc.). Capacitatea de a trăi într-o lume de
sensuri este, după Walzer, fundamentală pentru noi ca fiinţe umane: În virtutea
cărei caracteristici suntem egalii altora? Mai presus de toate, în argumentul
meu locul central îl are o anumită caracteristică: noi (toţi) suntem creaturi
care produc cultură, facem şi trăim în lumi cu sens. Întrucât nu există nici un
mod de a ierarhiza şi ordona aceste lumi în privinţa felului în care ele se
raportează la, şi înţeleg bunurile sociale, facem dreptate bărbaţilor şi
femeilor reali prin aceea că le respectăm creaţiile. (M. Walzer, Spheres of
Justice, p. 314) De aceea, când apreciem că o distribuţie a unui bun între
membrii societăţii este acceptabilă noi ne întemeim pe un anumit înţeles social
atribuit acelui bun. De exemplu, dacă într-o societate accentul în acordarea
asistenţei medicale cade pe nevoie, vom fi dispuşi cu o mai mare probabilitate
să admitem acele distribuţii ale acestui bun care sunt mai egalitate, deci nu
depind de averea ori venitul persoanei căreia i se acordă; dacă însă într-o
societate un accent mai mare cade pe contribuţia fiecăruia (exprimată prin
tipul de asigurare medicală pe care o deţine), atunci averea ori venitul
persoanei dobândeşte o importanţă mai ridicată. De aici Walzer trage o
concluzie extrem de importantă: într-o societate, pentru bunuri diferite este
posibil să existe înţelesuri sociale diferite; iar pentru bunuri cu înţelesuri
sociale diferite oamenii vor putea accepta tipuri diferite şi autonome de
distribuire a acestora. În consecinţă, fiecare din acele bunuri diferite
constituie o sferă distributivă, care se caracterizează prin propriile sale
criterii de distribuire a unui bun între membrii societăţii, prin propriile
aranjamente sociale: Banii sunt nepotriviţi în sfera funcţiilor bisericeşti;
sunt o intruziune din altă sferă. Iar cucernicia nu ar trebui să aducă nici un
avantaj în sfera pieţei, dacă înţelegem piaţa în sensul obişnuit. (p. 10)
Sigur, ştim cu toţii cât de importanţi sunt banii în societăţile moderne, de
tipcapitalist. Or, crede Walzer, problema banilor în societatea capitalistă nu
e atât că banii sunt distribuiţi inegal între membrii societăţii (deci că
există discrepanţe atât de mari de avere între cetăţeni – care, în plus, s-au
mărit şi mai mult în ultimele două decenii!), ci faptul că aranjamentele
sociale din această societate sunt astfel încât banii pot aduce bunuri care nu
aparţin sferei pieţei: ei aduc mai mult acces la asistenţă medicală, ori acces
mai mare la o educaţie mai înaltă sau mai de calitate. Walzer pune sub semnul
întrebării o supoziţie pe care am acceptat-o până acum fără să o chestionăm:
anume că orice bun trebuie distribuit egal. Atunci când o acceptăm,această
supoziţie ne conduce la ideea de egalitate simplă. Să luăm un exemplu de
societate în care ar fi îndeplinită această cerinţă: presupunem că într-o
societate orice este de vânzare, iar fiecare membru al societăţii posedă
aceeaşi sumă de bani. Desigur, o astfel de societate e una instabilă:
interacţiunile dintre oameni pe piaţă vor produce repede schimbări mari în ce
priveşte suma de bani pe care o deţine fiecare persoană; inegalităţile în acest
sens vor deveni repede mari – iar încercarea de a menţine egalitatea (înţeleasă
ca egalitate între sumele de bani deţinute) ar însemna o intervenţie masivăşi
continuă a statului. Problema, susţine Walzer, nu e localizată în faptul că
oamenii ajung să nu deţinăsume egale de bani, ci în cealaltă supoziţie făcută
în legătură cu acea societate – anume cătotul e de vânzare. Această supoziţie
spune de fapt că există o singură sferă a distribuţiei bunurilor în societate,
cea în care legea o fac banii. Dacă însă acceptăm că în societate există mai
multe sfere distributive, atunci situaţia se schimbă radical. Atunci putem
vorbide o egalitatecomplexă, iar nu simplă. Când într-o societate un bun poate
fi sistematic convertit în orice alte bunuri, spunem că acesta este un bun
dominant (iar acesta e cazul banilor, în societatea capitalistă actuală; în
societăţile de tip socialist un alt bun, anume puterea politic-birocratică, era
dominant). Problema cu astfel de bunuri dominante este că ele dobândesc un mod
de folosire care nu e limitat de înţelesurile lor intrinseci. Dar când într-o
societate nici un bun nu e dominant, înseamnă că în cadrul acesteia există
sfere distributive autonome. (În cadrul acesteia, un bun – deşi nedominant –
poate fi distribuit monopolistic, adică unii membri ai societăţii îl posedă
mult mai mult decât alţii. Dar, cum am văzut, pentru Walzernu această ultimă
caracteristică a bunurilor îi apare ca problematică.) Să ne gândim acum la un
alt exemplu de societate. În cadrul acesteia anumite bunuri sunt distribuite
inegal (precum banii sau puterea politică). Dar în ea nici un bun particular nu
e convertibil la modul general în orice alt bun (deci nu e dominant). Altfel
spus, unele schimburi sunt blocate. În societăţile moderne acceptăm de altfel
că există – sau ar trebui să existe – astfel de sfere distributive autonome, şi
că multe schimburi sunt blocate. Bunăoară, noi admitem ca de la sine înţeles că
nu orice poate fi cumpărat: precum prietenia, dragostea, ori harul divin; că
unele lucruri nu ar trebui să fie în proprietatea cuiva, deşi uneori acest
lucru s-a întâmplat: precum alte fiinţe umane, ori unele bunuri publice (şi de
asemeena că nu putem vinde unele lucruri, precum copiii sau alte fiinţe umane).
De asemenea, admitem ca fiind de la sine înţeles că nu putem înstrăina unele
lucruri: drepturile noastre fundamentale (dreptul de a fi liberi, de pildă) ori
premii onorifice (nu poţi înstrăina premiul Academiei Române – chiar dacă poţi
înstrăina bucata de hârtie primită). Într-o astfel de societate, chiar dacă în
cadrul fiecărei sfere distributive a ei pot exista inegalităţi, statutul
fiecărei persoane într-o anumită sferă (deci privind un anumit tip de bunuri)
nu poate fi subminat (ori ridicat) de statutul său în altă sferă distributivă.
Chiar dacă cineva nu este bogat, poate fi înalt apreciat ca om de ştiinţă; şi
dimpotrivă, faptul că e bogat nu îi aduce şi titlul de doctor, ori de episcop.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, atunci, consideră Walzer, în acea
societate putem vorbi de existenţa unei egalităţi complexe între membrii săi. O
astfel de egalitate între persoane (care presupune drepturi şi libertăţi
politice egale) este compatibilă cu inegalităţile dintre ele în diferite sfere,
dar nu şi cu „tirania”: cu nesocotirea distincţiilor dintre principiile intene
ale fiecărei sfere distributive. Fiecăruia dupămeritul său. Susţinerea că
bunurile din societate trebuie să fie distribuite oamenilor în funcţie de
meritul fiecăruia este una care ni se impune cu forţă în multe situaţii. Cu
toţii acceptăm că între doi oameni care au participat la un proiect, trebuie
recompensat mai mult cel care a contribuit mai mult; că, la un examen la
universitate, va trebui să ia notă mai mare acel student care a probat că
studiat mai mult, deci al cărui merit este mai mare; că salariul pe care îl
primim într-o firmă trebuie să difere de al altuia înfuncţie de meritul
fiecăruia dintre noi în firmă etc. Ideea că bunurile trebuie distribuite după
merit este diferită de principiul după care trebuie să îi dăm fiecăruia ceea ce
i se cuvine. Într-adevăr, potrivit acestui din urmăprincipiu, am putea să
considerăm că unei persoane i se cuvine ceva nu fiindcă are un merit în acest
sens, ci pentru că ea are o valoare intrinsecă. De asemenea, noi presupunem că
meritul este ceva care apare ca rezultat al efortului propriu al unei persoane;
în acest sens spunem că nimeni nu are vreun merit că s-a născut cu un anumit
talent, sau într-o familie bogată ori „nobilă” etc. Ca urmare, chiar dacă
cineva ar susţine că unei persoane talentate (sau „nobile”) i se cuvine ceva,
va trebui să distingă între această susţinere a sa şi faptul că acea persoanăşi
merită respectivul beneficiu. Distribuţia după merit presupune că persoanele
diferă între ele prin efortul propriu depus, că bunurile urmează să fie împărţite
în urma împlinirii unor sarcini, ca indicator de realizare care poate fi
măsurat (cu grade). Recompensa după merit trebuie să însemne practic recompensa
după meritul evaluabil, meritul pe care alţii îl pot recunoaşte şi accepta, nu
meritul în viziunea unei instanţe superioare. Meritul evaluabil în acest sens
presupune că putem verifica faptul că o persoană a făcut ceva ce i-a fost impus
printr-o anumită regulăde comportament şi că pentru aceasta a depus strădanii
şi eforturi. Dacă aşa au stat lucrurile, nu se poate stabili după rezultate:
meritul nu este o chestiune de rezultat obiectiv, ci una de efort subiectiv.
Încercarea de a obţine un rezultat preţios poate fi extrem de meritorie, dar să
se soldeze cu un eşec total, în timp ce succesul deplinpoate fi în întregime
rezultatul întâmplării, excluzând astfel orice merit. Dacăştim că un om a făcut
tot ce i-a stat în putinţă, am putea dori să-l vedem recompensat, indiferent de
rezultat; iar dacăştim că o realizare extrem de preţioasă se datorează aproape
în întregime norocului sau împrejurărilor favorabile, i-am acorda prea puţin
credit autorului. ... A decide în chestiunea meritului presupune că putem
judeca dacă oamenii şi-au utilizat aşa cum ar fi trebuit oportunităţile, precum
şi cât efort de voinţă sau câtă abnegaţie au consumat astfel. (Fr. von Hayek,
Constituţia libertăţii, pp. 117 – 117) Nu este însă clar dacă principiul
meritulului este egalitar, fiindcă am putea sărecurgem la acest concept tocmai
pentru a justifica diferenţele. Căci susţinem că întrucât două persoane au
merite diferite, e just să beneficieze de recompense sau de pedepse diferite. O
altă critică adusă criteriului meritului în distribuirea bunurilor este că
acest criteriu nu poate fi universal. Multe bunuri de care beneficiază oamenii
– precum protecţia în faţa legilor, sau dreptul de a vota – noi admitem că nu
pot fi asigurate în funcţie de criterii de merit; suntem de acord că aceste
bunuri trebuie oferite tuturor, indiferent de meritul pe care îl au oamenii,
numai în virtutea faptului că sunt fiinţe umane. O altă criticăvizează
dificultăţile în identificarea a ceea ce contează sau trebuie să conteze atunci
când vrem să măsurăm meritul cuiva. Să ne gândim la două persoane, una dintre
ele cu un talent deosebit în învăţarea limbilor străine, şi la o alta care nu
are acest talent. Este corect ca prima să obţină la un examen o notă mai mare
la limba străină aleasă, chiar dacă cea de-a doua s-a străduit mult mai mult,
deşi fără acelaşi succes? (Tocmai plecându-se de la asemenea situaţii, un
criteriu în evaluarea studenţilor care e tot mai mult adoptat este acela de a
măsura nu numai nivelul performanţei la care a ajuns un student, ci şi efortul
propriu măsurabil în acest sens.) Are acea persoană vreun merit pentru că s-a
născut mai talentată? Rawls are în această privinţă un punct de vedere limpede:
nimeni nu are vreun merit pentru că e înzestrat de la natură cu anumite talente
sau abilităţi, fizice sau intelectuale. De aceea, aceste talente, abilităţi nu
ar trebui să conteze atunci când gândim felul în care artrebui distribuite
bunurile în societate. Expresia acestei idei este încorporată, aşa cum ne
amintim, în felul în care Rawls defineşte poziţia orginară: aflaţi în spatele
vălului de ignoranţă, părţile nu cunosc între altele nici abilităţile ori
talentele lor naturale, trăsăturile de temperament sau caracteriale. O asemenea
concluzie este neatractivă pentru mulţi autori. Astfel, R. Nozick argumentează
că de aici nu este corect să tragem concluzia că ar fi nedrept ca cineva mai
talentat să primească mai multe bunuri. Căci, spune el, chiar dacă cineva nu
are vreun merit că este mai talentat decât altcineva, faptul că el apelează la
talentele şi abilităţile proprii pentru a obţine un bun este legitim. Nu comite
nimeni vreun lucru injust dacă, pentru a obţine ceva, face apel la abilităţile
ori talentele cu care l-a înzestrat natura; dimpotrivă, a nu ne folosi de
aceste abilităţi sau talente ne pare, intuitiv, ca fiind inacceptabil. (I.
Kant, de exemplu, consideră că fiecare persoană are o datorie morală – chiar
dacă imperfectă – să nu îşi irosească talentele, abilităţile.) Egalitatea de
oportunităţi. Prin oportunitate se înţelege o situaţie favorabilă, prilej,
şansă. O definiţie a egalităţii de oportunităţi găsim în eseul Equality and
Liberty al lui K. Nielsen: aceasta este idealul de a face ca oportunităţile
pentru diversele poziţii apreciate în societate să fie deschise pentru o
competiţie liberă în care fiecare poate concura pentru acele poziţii preţuite
(şi care oferă şanse de viaţă foarte diferite) şi în care ei sunt recompensaţi
potrivit talentului şi realizărilor şi nu pe baza poziţiei sociale, a clasei,
rasei, sexului, prieteniei sau a faptului că cineva are un protector.
(K.Nielsen, Equality and Liberty. A Defense of Radical Egalitarianism, p. 133)
Bunurile care sunt dorite, şi deci pentru care oamenii concurează pentru a le
obţine – precum poziţii educaţionale, slujbe, bunurieconomice, sociale şi
politice - nu există din abundenţă. Dar ele nu sunt căutate din motivul că nu
sunt accesibile tuturor; motivul este acela că ele oferă şanse de viaţă foarte
diferite: cei care obţin astfel de funcţii vor beneficia de resurse mai mari,
iar viaţa lor va arăta cu totul altfel decât dacă nu le-ar obţine. Ideea
egalităţii de oportunităţi este aceea ca în această competiţie pentru astfel de
bunuri să nu intervină caracteristici personale nerelevante, cum ar fi poziţia
socială, clasa, rasa etc.: competiţia trebuie să se bazeze pe talent şi
realizări. Fiecare îşi alege liber scopurile, dar strădania sa de a şi le
atinge nu trebuie împiedicată prin bariere care nu se pot justifica. Acest tip
de egalitate de oportunităţi nu se concentrează asupra rezultatelor (aşa cum de
exemplu procedează teoriile care iau drept criteriu al egalităţii măsura în
care sunt satisfăcute nevoile, sau este recompensat meritul). Orice rezultat
este bun, dacă la el se ajunge prin competiţie liberă. Egalitatea de
oportunităţi este aşadar o egalitate de tip procedural. Nozick construieşte o
teorie procedurală a egalităţii ca oportunitate. Pentru a o descrie, să luăm un
exemplu: cel al celebrului jucător de baschet Wilt Chamberlain(Anarhie, stat şi
utopie,pp. 209 – 212): să presupunem, ne propune Nozick, o societate egalitară,
în care acest jucător cere 25 de cenţi la fiecare bilet de intrare pentru
fiecare joc în care participă, pe lângă tariful normal. Cei care plătesc
biletele (spectatorii) sunt de acord în mod voluntar, pentru că doresc să îl
vadă jucând, iar suma de 25 de cenţi este nesemnificativă pentru fiecare din
ei. În această situaţie, distribuţia care rezultă – deşi evident va fi inegală:
Chamberlain va obţine la sfârşitul unui sezon competiţional o sumă de bani mult
mai mare decât obţin oamenii obişnuiţi într-o perioadă echivalentă – este
perfect corectă şi dreaptă. Căci dacă am susţine că un alt rezultat este cel
just, pentru a-l produce ar trebui să interferăm cu libertatea oamenilor: sau
să se intervină continuu pentru a-i opri pe oameni să transfere resursele aşa
cum doresc ei sau să se intervină continuu (sau periodic) pentru a lua de la
unele persoane resursele pe care alţii, pentru unele motive, se hotărăsc să le
transfere acestora. Egalitatea de oportunitate, aşadar, nu este egalitate în
situaţia iniţială, nu implică faptul că statul este justificat să intervină pentru
a egaliza oportunităţile, ci este doar tratament egal sub aceleaşi reguli. După
J. Rawls, această teorie formală, procedurală a egalităţii ca oportunitate nu
este acceptabilă, fiindcă ea nu elimină efectele norocului, ale distribuţiei
talentelor şi abilităţilor naturale, precum şi ale condiţiilor sociale. Or, aşa
cum am văzut, potrivit lui Rawls talentele sunt arbitrare din punct de vedere
moral. Rawls respinge de asemenea ceea ce el numeşte teoria liberală a
egalităţii de oportunitate. Potrivit acesteia, poziţiile în societate şi
carierele trebuie să fie deschise nu doar în sens formal, ci să existe
realmente o şansă echitabilă de a le obţine, ceea ce presupune eliminarea
circumstanţelor sociale. De exemplu, şansa de a dobândi cultură sau educaţie nu
trebuie să depindă de poziţia de clasă sau de veniturile persoanei; nu e
acceptabil ca o persoană să aibăşanse mai mici să înveţe în universitate pentru
că s-a născut în mediul rural sau într-o familie săracă. După Rawls, carenţa
principală a acestei teorii liberale este aceea că, deşi elimină luarea în
considerare a circumstanţelor sociale, nu îndepărtează problema distribuţiei
talentelor şi a abilităţilor. Rawls construieşte propria sa teorie a egalităţii
de oportunitate, apelând la principiul diferenţei. Conform acestuia, dacă nu
există o distribuţie care face ca fiecare să fie situat mai bine (în sensul
obţinerii unei cantităţi mai mari de bunuri primare), atunci este preferabilă o
distribuţie egală a bunurilor. Principiul diferenţei nu acceptă ca inegalităţile
dintre oameni să apară datorită faptului că unii au anumite relaţii de
prietenie sau de familie, nici datorită posedării unor talente sau abilităţi
(cum este cazul lui Chamberlain): fiindcă nimeni nu are nici un merit în acest
sens. Desigur, egalitatea de oportunitate, exprimată prin principiul
diferenţei, trebuie să se întemeieze pe celelalte principii rawlsiene: atât pe
primul, conform căruia este maximizată libertatea individuală de alege, cât şi
pe prima parte a celui de-al doilea, conform cu care competiţia pentru poziţii,
funcţii este liberă. În ultimele două decenii, concepţia lui R. Dworkin a fost,
poate, cea mai interesantăşi mai discutată contribuţie la înţelegerea din
perspectiva filosofiei politice a ideii de egalitate. Dworkin susţine că egalitatea
– iar nu dreptatea – este „virtutea suverană”. Nu putem să formulăm un criteriu
al dreptăţii dacă, mai întâi, nu formulăm clar ideea că statul trebuie să-i
trateze toţi membrii societăţii „ca egali” între ei. Pentru teoriile
contemporane ale egalităţii şi dreptăţii problema centrală, accentează Dworkin,
este aceea de a balansa între nevoie şi merit. El e de acord cu Rawls că
talentele naturale şi împrejurările sociale nu sunt relevante moral, dar
consideră că ambiţia, munca sunt relevante. De aceea, o societate ar trebui să
îi recompenseze pe cei care au mai mult succes datorită ambiţiei şi muncii lor;
dar şi să îi compenseze pe cei care s-au născut cu mai puţine talente (chiar cu
handicapuri) şi cu mai puţine resurse economice. Pentru a-şi formula punctul de
vedere, el analizează două moduri de a înţelege egalitatea: ca egalitate de
bunăstare şi ca egalitate de resurse. (1) Egalitatea de bunăstare: oamenii sunt
egali când au o bunăstare egală. (2) Egalitatea de resurse: oamenii sunt egali
când au resurse economice egale. Cum ştim, ideea de bunăstare are rolul de a
trata, de exemplu, cazurile în care, deşi două persoane au aceleaşi venituri,
ele nu sunt egale: o persoană cu handicapuri serioase este situată într-o
poziţie mult „mai proastă” decât una care nu are acele handicapuri şi are
acelaşi venit; căci prima are nevoie de mai multe resurse pentru a ajunge la
acelaşi nivel de satisfacţie ca şi persoana fără handicapuri. Evident, acest
punct de vedere ne cere sădeosebim între aspectul obiectiv (ce venituri are o
persoană) şi cel subiectiv (care este satisfaţia sa subiectivă privind
bunăstarea sa). (Să ne amintim din capitolul 2.2 discuţia despre Adam şi Eva.)
Intuiţiile noastre ne spun că în unele cazuri pare corect săconsiderăm că
oamenii derivă satisfacţii diferite din faptul că obţin venituri egale (cum
este exemplul persoanei cu handicap); dar uneori nu e astfel: unele persoane
pot avea gusturi foarte scumpe (în timp ce tu te simţi bine la Mamaia,
altcineva se simte la fel de bine doar dacă merge în concediu în Caraibe). Pare
incorect totuşi să considerăm că statular trebui atunci sa îi asigure celei
de-a doua persoane un venit mai mare, cu care să îşi satisfacă aceste referinţe
scumpe. Să accentuăm aici că Dworkin nu are în vedere ceea ce numim egalitatea
„politică”: dacă de exemplu două persoane trebuie să aibă aceleaşi drepturi de
vot. El discută doar egalitatea „distributivă”. Teza sa este aceea că cheia
înţelegerii egalităţii distributive este dată de egalitatea de bunăstare. Dar,
observă Dworkin, bunăstarea însăşi este un concept încă insuficient de clar.
Există cel puţin două accepţiuni ale ei. Prima este aceea de a defini
bunăstarea apelând la conceptul de succes. Potrivit acestei accepţiuni,
bunăstarea unei persoane constă în faptul că preferinţele, scopurile
saudorinţele ei sunt îndeplinite. Ca urmare, susţinerea că două persoane au o
aceeaşi bunăstare înseamnă că preferinţele, scopurile sau dorinţele lor (care,
desigur, diferă de la persoană la persoană) sunt satisfăcute în aceeaşi măsură.
Dar, desigur, noi avem tot felul de preferinţe, gusturi ori dorinţe. Vor trebui
să conteze toate pentru a defini ce înseamnă căîntr-o societate oamenii sunt
egali între ei? Intuiţia noastră pare să fie aceea că unele astfel de
preferinţe nu trebuie să conteze în definirea egalităţii distributive. De
exemplu, preferinţele politice, adică acele preferinţe privitoare la felul în
care ar trebui să fie distribuite în societate bunurile, şansele sau resursele.
Bunăoară, cineva ar putea prefera ca bunurile din societate să fie distribuite
în favoarea celor care au talente mai mari. Dworkin consideră că preferinţele
politice ale oamenilor nu trebuie să conteze deloc. Căci dacă ar fi aşa, atunci
o persoană ale cărei preferinţe politice sunt neîmplinite ar avea un drept să
ceară societăţii să o compenseze. Ca să luăm un exemplu, aceasta ar însemna că
dacă cineva are convingeri rasiste, iar societatea promovează politici prin
caremembrii unor minorităţi rasiale sunt integraţi social, atunci acea persoană
ar trebui săprimească unele beneficii pentru că societatea nu promovează
convingerile ei.. Un al doilea tip de preferinţe pe care le au oamenii sunt
cele impersonale. Acestea sunt preferinţe pentru lucruri care nu îl implică
esenţial pe cel care are acele prefeinţe. De exemplu, cineva este un adept al
progresului ştiinţific, sau poate este un ecologist convins, care crede că
anumite specii nu trebuie să dispară, fiindcă ele au o valoare în sine.
Niciastfel de preferinţe, consideră Dworkin, nu trebuie avute în vedere atunci când
vrem sădecidem dacă o anumită distribuţie a resurselor trebuie considerată ca
fiind una „egală” în societate. Dacă eu, care sunt un ecologist convins, sunt
dezamăgit că s-a construit un baraj pe un râu de munte, ceea ce a determinat ca
o specie de păstrăvi să dispară, nu înseamnă că eu devin „inegal” cu ceilalţi
din acest motiv şi că, prin urmare, ar trebui ca guvernul sămă recompenseze
pentru că sunt dezamăgit din acest motiv. Oamenii au însăşi un al treilea tip
de preferinţe – cele personale; acestea privesc viaţa şi împrejurările
individuale (de exemplu, venitul, averea sau reputaţia cuiva). Rămâne de văzut
dacă preferinţele personale vor conta în determinarea bunăstării cuiva.
Argumentul lui Dworkin are în vedere două posibilităţi. Pe de o parte, criteriul
al putea fi cel al unui succes relativ: o persoană îşi formează în timp anumite
preferinţe (scopuri, idealuri, dorinţe), iar bunăstarea sa va fi determinată în
raport cu atingerea acestora. Pe de altă parte, se poate vorbi de un succes
absolut: luând ca date anumite preferinţe, urmeazăsă se determine cât de mult
sunt acestea îndeplinite. Bunăoară, o persoană ar putea să aibăambiţii foarte
mici, iar aceste preferinţe şi le va putea împlini destul de uşor; o alta îşi
fixează însă standarde foarte ridicate, pe care nu va ajunge însă să le atingă.
Dar, argumentează Dworkin, cea de-a doua persoană ar putea să considere că la
modul absolut a dus o viaţă mai valoroasă decât cea prima; căci chiar dacă nu a
atins idealul dorit, ar fi fost mult mai nefericită dacă nici nu şi-ar fi
propus să îl atingă. Concluzia care decurge de aici este că succesul relativ nu
e un criteriu acceptabil pentru a decide când două persoane sunt într-o
situaţie de egalitate de bunăstare. Dar nici succesul absolut nu reuşeşte,
susţine Dworkin. Fiindcă nu pare rezonabil să considerăm căsocietatea trebuie
să compenseze pe cineva care, datorită preferinţelor sale personale, nu resimte
o bunăstare care să îl mulţumească. Dacă eu mi-am propus să arăt că fizica
relativistă a lui Einstein e greşită, dar nu am reuşit, nu înseamnă că
societatea trebuie să ia resurse de la tine, care ti-ai propus să ai o viaţă de
familie liniştităşi un nivel decent de câştiguri, pentru a-mi creşte mie
bunăstarea. În general, arată Dworkin, teoriile bunăstării care accentuează
asupra succesului nu reuşesc deci să indice în ce ar consta „părţile
echitabile” din resursele societăţii care ar urma să revină fiecărei persoane.
(De exemplu, care ar fi nivelul de redistribuţie care ar urma să fie îndreptat
spre o persoană care în mod deliberat şi-a cultivat gusturi extrem de
costisitoare?) De aceea, Dworkin se îndreaptă spre o a doua accepţiune asupra
bunăstării, anume cea care se bazează pe stările conştiente ale persoanelor.
Ideea este acum căbunăstarea unei persoane depinde de stările de plăcere pe
care le resimte aceasta. Nici această accepţiune (care, desigur, ne duce cu
gândul la ideea de plăcere a utilitariştilor precum J. St. Mill) nu este,
consideră Dworkin, de admis. Căci plăcerea este de dorit în viaţă, dar nu este
singurul lucru pe care îl considerăm valoros. Apoi, două desigur ceva de dorit
în viaţă, dar nu este singurul lucru pe care îl considerăm valoros. de dorit în
viaţă, dar nu este singurul lucru pe care îl considerăm valoros. Apoi, două
persoane care au acelaşi nivel de plăcere pot avea veniutri sau averi diferite,
deci nu suntneapărat egale din punctul de vedere al dreptăţii distributive. În
plus, oamenii pot crede greşit căşi-au atins scopurile, câtă vreme acest lucru
de fapt nu s-a întâmplat. În sfârşit, faptul că ceva ne face plăcere nu ne
determină să considerăm că acel ceva este valoros; de multe ori este invers:
faptul că ceva este considerat de noi valoros ne face să ne bucurăm de prezenţa
lui. Ca urmare, uneori alegem o viaţă cu plăceri mai mici, dar care în alte
privinţe ne pare mai bună. Egalitatea de bunăstare nu este, aşadar,
acceptabilă, consideră Dworkin. El îi preferă înţelegerea egalităţii în termeni
de resurse. Prima problemă este aceea de a defini egalitatea de resurse.
Evident, doi oameni nu sunt egali dacă au aceeaşi cantitate de resurse: căci
scopurile, preferinţele, dorinţele lor diferă, şi nici un lucru nu are o
aceeaşi valoare pentru fiecare. Să ne imaginăm însă că fiecărei persoane din
societate i s-ar oferi o cantitate egalăde bunuri de orice fel, iar apoi ele ar
negocia şi ar schimba între ele acele bunuri până când nimeni nu ar dori să
aibă bunurile pe care le are altcineva. Acesta este, după Dworkin, testul
invidiei: potrivit acestuia, oamenii au resurse egale atunci când nimeni nu
invidiazăceea ce are altă persoană (altfel zis, când nimeni nu preferă
ansamblul bunurilor pe care le are altă persoană). O astfel de distribuţie a
bunurilor are mai multe avantaje: în primul rând, ea ţineseamă de preferinţele
individuale; de aceea, ea nu privilegiză nici o concepţie cu privire la ceea ce
este bun. Egalitatea care se stabileşte e rezultatul unor interacţiuni între
oameni egali între ei; şi ele pot conduce la distribuţii inegale de bunuri,
dacă oamenii le preferăastfel. E important de reţinut că Dworkin face apel la
un mecanism de argumentare cunoscut: el ne propune să ne imaginăm o anumită
situaţie (de exemplu, zice el, să ne gândim la locuitorii unei insule). Acest
mecanism este, în esenţă, similar celui utilizat de J. Rawls al poziţiei
originare. Dar, aşa cum vom vedea, Dworkin formulează puncte de vedere diferite
cu privire, de exemplu, la grosimea vălului de ignoranţă în care se
aflăoamenii. Scopul unei astfel de construcţii ipotetice este, potrivit lui
Dworkin, acela de a ne permite să ne întrebăm dacă distribuţia efectivă de
bunuri dintr-o societate reală ar fi putut rezulta printr-un mecanism de genul
celui descris. Iar comparând situaţia reală cu cea care ar decurge prin
aplicarea testului invidiei vom putea determina cât de mult sunt distribuite
egal resursele în societatea reală. Iar dacă – aşa cum e uşor de presupus
exista discrepanţe, atunci problema care se ridică este aceea de a construi
instituţii care (bazându-se pe libertatea şi egalitatea persoanelor) să
promoveze egalitatea de resurse între membrii societăţii. Este cred evident că,
şi dacă oamenii sunt înzestraţi iniţial cu resurse egale – însensul definit de
Dworkin al testului invidiei – cu trecerea timpului fiecare va face lucruri
diferite, mai bune sau mai rele, cu resursele de care dispune, iar testul
invidiei va cădea.Din cel puţin trei motive (fiecare în parte sau prin
combinarea lor) unii oameni vor ajunge să le fie mai bine decât altora: 1)
norocul fiecăruia, 2) îndemânările sau abilităţile de caredispun, 3) hărnicia
(sau lenea). Pentru societate apare atunci problema esenţială a distribuţiei:
trebuie oare ca societatea să acţioneze în vreun fel pentru a redistribui
periodic resursele şi să promoveze egalitatea? Dworkin sugerează că oamenii
care trăiesc în societateţin seamă de dificultăţile cele mai importante cu care
s-ar putea confrunta şi încearcă să le răspundă într-un anumit mod. Anume, ei
încearcă să se asigure faţă de aceste dificultăţi. De exemplu, ei vor încerca
să se asigure faţă de dificultăţi sau privări precum faptul de a avea un
handicap, de a fişomer sau faţă de pierderile suferite din cauza vreunui
dezastru natural. Astfel de împrejurări ar putea să ne împiedice să atingem
scopurile pe care le urmărim cu ajutorul resurselor de care dispunem. Acum, să presupunem
că fiecare persoană îşi cunoaşte concepţia despre ce este bine (notăm că
această supoziţie este mai puţin tare decât cea a lui Rawls privind vălul de
ignoranţă), precumşi probabilitatea ca cineva să întâmpine o anumită
dificultate, dar nu ştie dacă ea însăşi a întâmpinat acea dificultate şi în ce
fel. Atunci fiecare persoană va judeca astfel: ea se va asigura la un anumit
nivel faţă de astfel de împrejurări privative(Dworkin spune: va cumpăra o
anumită asigurare) şi va accepta să îi compenseze pe cei care au anumite
handicapuri fie prin crearea unui fond, fie prin taxe. Dar, accentuează el,
trebuie determinat nivelul echitabil de taxare: acela este nivelul şi procentul
la care opersoană obişnuită va cumpăra asigurare dacă ar exista egalitate de resurse
şi dacă fiecare ar avea o şansă egală să beneficieze din resursele strânse în
acel fond. Mai precis, Dworkin consideră că oamenii vor plăti un procent
relativ ridicat din resursele de care dispun pentru a se asigura împotriva unor
dificultăţi precum faptul de aavea un handicap, de a deveni şomer sau de a fi
victime ale unui dezastru natural; dar ei vor plăti mult mai puţin sau chiar
deloc dacă au în vedere alte situaţii, precum faptul căcineva are gusturi
costisitoare. În al doilea rând, oamenii nu vor cumpăra asigurări care să
compenseze ceva în totalitate; ei sunt dispuşi să accepte un anumit risc2. Mai
departe, oamenii sunt mai dispuşi să se asigure împotriva unor dificultăţi
posibile asupra cărora ei nu au control (precum lipsa unor talente sau abilităţi),
decât împotriva unora pe care e rezonabil să creadă că le-ar putea preveni
(precum lipsa de efort, de ambiţie sau de prevedere). În sfârşit, măsura în
care ei vor dori să compenseze depinde de disponibilitatea de resurse precumşi
de capacitatea de a împiedica apariţia unor astfel de dificultăţi. Să notăm
aici că teoria lui Dworkin diferă de cea a lui Rawls în felul următor: teoria
lui Rawls nu ia în considerare talentele de care dispune cineva – nimeni nu are
vreun merit că are talentele pe care le are, după cum nu are vreo vină că nu
are anumite talente – dar nici ambiţia, hărnicia persoanelor. Nici teoria lui
Dworkin nu ţine seamă dedistribuţia naturală a talentelor: societatea nu
trebuie să facă astfel încât distribuţia resurselor să depindă de talentele
naturale – nimeni nu trebuie compensat pentru că nu are un anumit talent. Dar
Dworkin consideră că ambiţia fiecăruia, efortul depus au semnificaţie morală:
ele trebuie avute în vedere de către societate atunci când se
realizeazăredistribuiri de resurse. Deşi Dworkin încearcă să facă teoria sa mai
apropiată de viaţa reală, mulţi autori au sugerat că ea întâmpină dificultăţi
teribile atunci când vrem să o aplicăm. De pildă, în viaţa reală e dificil să
se distingă cât talent şi cât efort susţinut au condus la un anumit rezultat.
Pe de altă parte, talentele sunt puse în valoare de muncă. De asemenea, unele
talente sunt folositoare în anumite împrejurări, dar altele în alte
împrejurări. Apoi, e dificil să se determine nivelul de asigurare pe care o
persoană ar dori în medie să îl cumpere.(Dworkin recomandă o taxă progresivă pe
venit: căci, arată el, dacă persoanele aflate înspatele vălului de ignoranţă ar
fi adverse la risc – cu alte cuvinte, pentru ele câştigul în bani ar avea o
utilitate marginală mai mică – atunci ele ar fi dispuse să plătească mai mult
pentru o asigurare de şomaj pe măsură ce venitul lor creşte.) 5.2. Justificarea
egalităţii După unii autori, egalitatea între oameni e un principiu atât de
adânc, de fundamental, încât nu poate, sau nu e nevoie să fie justificat. Alţii
consideră însă căşi ideea de egalitate are nevoie de justificare. Ei se
diferenţiază însă în funcţie de tipurile de justificări pe care le construiesc.
Uneori egalitatea este justificată ca un bun în sine; alteori 2 Implicaţia
aceasta diferă de cea care decurge dacă am accepta egalitatea de bunăstare. ca
instrumental bună. Să analizăm pe rând aceste strategii diferite de raportare
la problema justificării egalităţii. Egalitatea ca principiu. Punctul de vedere
după care egalitatea între oameni e un principiu atât de adânc încât nu poate,
sau nu e nevoie să fie justificat, poate fi elaborat înmai multe feluri. Să
exemplificăm cu câteva: (a) Există, susţin unii autori, o prezumţie în favoarea
egalităţii. Atunci când ne întrebăm dacă într-o anumită situaţie cineva a fost
tratat corect, admitem ca dat faptul căacea persoană ar fi trebuit să fie
tratată ca egală cu celelalte. (Această idee este analoagăbinecunoscutei
situaţii din sfera juridicului: pentru orice persoană acuzată că ar fi făcut un
delict, noi facem prezumţia că este nevinovată, până când se dovedeşte că ea
este vinovată). Un astfel de punct de vedere este formulat de Isaiah Berlin în
felul următor: O societate în care fiecare membru are o cantitate egală de
proprietate nu are nevoie de vreo justificare; de aceasta are nevoie numai una
în care proprietatea este inegală. La fel se întâmplă cu distribuirea altor
lucruri – putere sau cunoaştere, ori orice ar putea fi posedat în cantităţi sau
grade diferite. Pot justifica de cecomandantului unei armate trebuie să i se
dea mai multă putere decât oamenilor săi apelând la scopurile comune ale
armatei; sau la cele ale societăţii pe care aceasta o apără – victoria sau
autoprotecţia – care pot fi atinse prin aceste mijloace; pot justifica alocarea
unei părţi mai mari a unor bunuri pentru cei bătrâni sau cei bolnavi (pentru a
asigura egalitatea satisfacţiilor) sau pentru cei deosebit de merituoşi (pentru
a asigura o inegalitate dinadins vrută). Dar pentru toate acestea trebuie să
produc temeiuri. [...] Presupunerea este că egalitatea nu are nevoie denici un
temei, că numai inegalitatea are; că nu e nevoie în special să dăm seamă de
uniformitate, regularitate, similaritate, simetrie [...] în timp ce
diferenţele,comportamentul nesistematic, schimbările în conduită au nevoie de
explicaţie şi, de regulă, de justificare. Dacă am o prăjiturăşi trebuie să o
împart între zecepersoane, atunci dacă îi dau fiecăreia o zecime – lucrul
acesta nu cere în mod automat o explicaţie; dar dacă mă îndepărtez de acest
principiu al împărţirii egale e de aşteptat să formulez un temei aparte. (I
Berlin, Equality, p. 84) Problema care apare atunci când invocăm o prezumpţie
în favoarea egalităţii este aceea că suntem la fel de liberi să invocăm o
prezumţie opusă: când susţinea că, în modnatural, oamenii sunt inegali,
Aristotel lansa o prezumpţie în favoarea inegalităţii. De ce ar fi mai
acceptabilă prezumţia în favoare egalităţii decât în favoarea inegalităţii? –
la aceastăîntrebare teoria formulată mai devreme nu dă un răspuns. (b) Pentru
alţi autori, egalitatea este ocredinţă de bază, o supoziţie care – fiind atât
de fundamentă pentru convingerile noastre – nu are nevoie de nici o
justificare, e luată ca atare; ea este analoagă unei axiome într-o teorie
formală. Aceasta este o procedură comunăprintre cei ce acceptă drepturile
omului. De exemplu, Nozick pur şi simplu enunţă căindivizii au drepturi, şi
există lucruri pe care nici o persoană sau grup nu li le pot face (fără a le
încălca drepturile). La rândul său, Dworkin, vorbind despre Rawls, spune
că[oamenii] au un drept la respect şi preocupare egale în construirea
instituţiilorpolitice. Această supoziţie poate fi contestată în mai multe
feluri. Va fi negată de cei care nu cred ca vreun scop, precum utilitatea sau victoria
unei clase sauîmplinirea unei concepţii despre cum ar trebui să trăiască
oamenii, este mai fundamentală decât orice drept individual, inclusiv dreptul
la egalitate. Dar nupoate fi negată în numele vreunui concept mai radical de
egalitate, fiindcă nu există nici unul. (c) Egalitatea ca o condiţie
transcendentală a construirii teoriei politice. Aceasta înseamnă că atunci când
construim o teorie a politicului, noi trebuie să admitem ca acesta nu ar putea
exista în afara ideii că toţi oamenii sunt egali. Admitem acest lucru nu pentru
că am cercetat cum este lumea realăşi am descoperit, să zicem, că toţi oamenii
sunt egali. Dimpotrivă, facem dintru început (a priori) această supoziţie, şi
numai aşa putem înţelege în mod coerent cum este societatea umană. Punctul de
vedere clasic în această privinţă este cel care porneşte de la concepţia lui I.
Kant. Potrivit lui Kant, noi trebuie să pornim în înţelegerea vieţii sociale de
la ideea respectului egal pentru fiecare om. Aceasta nu depinde însă de nici o
caracteristică empirică a oamenilor, de faptul că am constat cum stau de fapt
lucrurile în societate, ci doar de faptul că noi recunoaştem capacitatea
fiecărui om de a fi agent moral raţional. Această caracteristică implică faptul
că oamenii sunt locuitori ai unui „regat al scopurilor în sine”. Iar de aici
rezultă cu necesitate că orice evaluare morală trebuie săţină cont de acest
lucru. (d) Egalitatea ca implicare existenţială. Unul din susţinătorii acestei
teorii este K. Nielsen, care afirma că nu putem justifica ideea de egalitate
prin raţiune. O putem însăaborda ca o angajare existenţială de a trata toţi
oamenii cu un respect egal, căci aceasta este dorinţa cea mai adâncă a noastră.
E vorba, continuă Nielsen, de angajări existenţiale,nu doar de credinţe, care
nu cer justificare (ca în cazul în care ar fi credinţe raţionale), ci alegere.
Sigur, pentru aceia dintre noi care nu doresc să se sprijine pe idei pe care să
leluăm ca atare, toate cele patru perspective au o deficienţă comună. Anume,
ele nu indicănici un motiv al acceptării ideii de egalitate între oameni. Dacă
dorim să putem cântări argumente, cele patru perspective nu ne dau nici o
şansă. Să ne îndreptăm de aceea către cea de-a doua strategie de abordare a
egalităţii. Cum am văzut, s-au adus atât argumente deontologice, cât şi
utilitariste pentru a justificaegalitatea dintre oameni. Justificări
deontologice ale egalităţii. La rândul lor, justificările deontologice sunt de
două feluri: unele se bazează pe ideea că oamenii au o valoare morală inerentă,
în timp ce altele nu acceptă existenţa unei astfel de valori morale intrinseci.
Să incepem cu acele tipuri de justificări ale egalităţii dintre oameni care nu
fac apella ideea că oamenii au o valoare morală în sine.Reprezentanţi ai
acestei linii de argumentare sunt Th. Hobbes şi D. Gauthier. În Leviathanul,
Hobbes afirmă că oameniisunt egali, dar aceasta nu în sensul că egalitatea ar
exprima faptul că ei au o valoare a lor, intrinsecă. Dimpotrivă, susţine
Hobbes, noi admitem că doi oameni sunt egali la fel cumadmitem că două mărfuri
au acelaşi preţ – nu pentru că amândouă marfurile ar avea vreo proprietate
anume în comun în aceeaşi măsură (= o aceeaşi valaore), ci pentru că le preţuim
la fel de mult: Valoarea sau preţuirea (worth) unui om este la fel ca a tuturor
celorlalte lucruri, preţul său – adică, atât cât s-ar da pentru folosirea
puterii lui – şi de aceea nu e un lucru absolut, ci unul dependent de nevoia şi
judecata altora. Un conducătorcapabil al soldaţilor este de mare preţ dacă un
război are loc ori este iminent, dar nu tot aşa în timp de pace. Un judecător
învăţat şi necorupt este mult mai preţuit întimp de pace, decât în război. La
fel ca şi în cazul altor lucruri, şi în cel al oamenilor nu cel ce vinde, ci
cel ce cumpără determină preţul. Căci dacă un om, ca şi el mai mulţi, se
apreciază la cea mai înaltă valoare care îi stă la îndemână, cu toate acestea
valoarea sa adevărată nu e mai mare decât cea estimată de alţii. (Th.Hobbes,
Leviathanul, cap 10) Pentru Gauthier, nu există valori obiective, ci, atunci
când facem judecăţi, pornim doar de la preferinţele noastre subiective. De
aceea, omul nu are o valoare iRegulile morale care impun constrângeri
comportamentului nostru – precum: să nu vătămăm pe alţii, să ne respectăm
reciproc etc. – sunt justificate. Dar aceasta nu pentru căoamenii sunt egali în
sine (datorită vreunei proprietăţi intrinseci a lor), ci
datorităcaracteristicilor înseşi acelor norme: oamenii, crede Gauthier, acceptă
acele norme pentru că ei consideră că e mai avantajos să se poarte potrivit
lor, dar nu pentru că fiecare om are o valoare intrinsecă. Să trecem acum la
acele tipuri de justificări ale egalităţii între oameni care fac apel esenţial
la ideea că persoanele umane sunt în sine valoroase. Întrucât oamenii au o
valoare intrinsecă, noi putem să susţinem că ei sunt egali. De această dată,
Kant este punctul de referinţă, prin teza sa despre persoana umană ca scop în
sine: oamenii, consideră el, sunt înzestraţi cu raţiune, şi acest fapt le
conferă o valoare intrinsecă. Valoarea intrinsecă a persoanei umane nu depinde
de poziţia ei în societate, de averea, sexul, rasa, etnia din care face parte.
Să observăm însă ca, dacă admitem că fiecare persoană umană are o valoare
intrinsecă, care face ca ea să fie tratată cu respect de către toţi ceilalţi,
nu decurge căvaloarea intrinsecă pe care o are persoana x este egală cu
valoarea intrinsecă pe care o are orice altă persoană y. Ca urmare, atunci când
încercăm să justificăm egalitatea oamenilor pe baza conceptului de valoare
intrinsecă a acestora, trebuie să aducem două feluri de argumente: 1) să
argumentăm că toţi oamenii au o valoare intrinsecă; 2) să argumentăm căaceste
valori intrinseci sunt toate egale. Originile tezei că toţi oamenii au o
aceeaşi valoare intrinsecă se găsesc în tradiţia iudeo-creştină. În această
tradiţie, putem ajunge la ideea egalităţii între oameni în cel puţin două
moduri. Primul decurge în felul următor: oamenii au o valoare intrinsecă
întrucât sunt creaţii ale lui Dumnezeu, şi sunt creaţi după chipul şi
asemănarea Lui. Iată un text semnificativ: Când privesc cerurile, lucrul
mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este
omul, că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai
supus sub picioarele lui. (Psalmi, 3, 3 – 6) O a doua linie de argumentare în
favoarea egalităţii oamenilor care derivă din tradiţia religioasă porneşte de la
ideea iubirii divine: oamenii contează pentru că sunt 26 iubiţi de Dumnezeu. Şi
anume, ei sunt iubiţi la fel, indiferent de statutul lor social, indiferent de
grupul din care fac parte. Să ne gândim la binecunoscuta parabolă a bunului
samarinean, conform căreia şi cei din grupuri dispreţuite au semnificaţie
morală: Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta lui:”Veniţi binecuvântaţii
Tatălui meu de moşteniţi Împărăţia carev-afost pregătită de la întemeierea
lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi
dat de băut; (...) Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde:„Doamne, când Te-am
văzut noi flămând, şi Ţi-amdat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de
ai băut? (...)” Drept răspuns, împăratul le va zice: „Adevărat vă spun, că
oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi
fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.3 (Matei, 25:34-40; vezi şi Matei 5, 43-47)
Ne vom opri asupra a trei autori care au contribuit la elaborarea acestei teze:
G.Vlastos, Th. Nagel şi J. Rawls. Să începem cu analiza concepţiei lui Vlastos.
În eseul Justice and Equality, acesta afirmă că persoanele au două feluri de
proprietăţi: 1) proprietăţi care au grade (astfel sunt telentele, abilităţile,
caracterul; în fiecare caz poţi poseda o proprietate mai mult sau mai puţin:
poţi fi mai mult sau mai puţin talentat, mai mult sau mai puţin curajos); şi 2)
proprietăţi care nu au grade – este vorba despre proprietatea de a fi persoane,
de a avea umanitate în ele. Ori eşti om, ori nu eşti, nu existăintermediar. Ca
persoane, fiecare dintre noi avem aceeaşi valoare intrinsecă. De ce? Pentru că
valoarea intrinsecă nu depinde de ce face persoana în particular, de meritul
ei. Este analoagă iubirii părintelui pentru copilul său: nu depinde de meritele
acestuia, de felul cum se comportă copilul. Orice ar face, copilul tot copil
rămâne. De exemplu, când vedem căcineva e în pericol, îl ajutăm fără să ne
gândim mai întâi ce caracter are. Această valoare se exprimă prin faptul că
avem drepturi, şi că acestea nu sunt proporţionale cu talentele sau meritele
noastre: singura lor justificare poate fi valoarea pe care o au persoanele pur
şi simplu pentru că sunt persoane: valoarea lor intrinsecă în calitatea de
fiinţe umane individuale.Aşadar, urmând acest argument, ajungem la concluzia că
bunăstarea fiecăruia estela fel de valoroasă ca a oricărui altuia, că
libertatea fiecăruia e la fel de valoroasă ca a oricărui altuia. Dar în această
situaţie, cum pot fi soluţionate cazurile de conflict? Deexemplu, când ai doi
pacienţi, un ministru şi un muncitor necalificat, în stare la fel de 3 S-a
susţinut că referirea la „aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei” este
antecedentul ideii rawlsiene de luare în considerare, în formularea
principiilor dreptăţii, a celor mai dezavantajaţi membri ai societăţii. 27
gravă, cum alegi pe care să îl tratezi primul? Sugestia lui Vlastos este să se
facă distincţia între valoarea instrumentală diferită a celor doi, şi valoarea
lor intrinsecă egală, şi atunci alegerea va fi posibilă. Punctul de vedere
formulat de Vlastos ridică însă unele dificultăţi: mai întâi, deunde din
argumentaţia sa rezultă că valoarea intrinsecă chiar este egală? Vlastos nu ne
arată decât că valoarea intrinsecă există. În al doilea rând, cum se întemeiază
semnificaţia acestor proprietăţi care nu au grade? Cum se justifică importanţa
proprietăţii de a fi persoană ? Existăşi alte proprietăţi de acelaşi fel, cum
ar fi aceea de a fi câine, şi totuşi putem să diferenţiem câinii după multe
criterii. Valoarea intrinsecă este una „metafizică”, dar cum intervine ea în
cazuri practice, cum ar fi în exemplul de mai sus, cu muncitorul necalificat şi
ministrul?Alt susţinător al ideii că oamenii au valoare morală inerentă este
Th. Nagel, care în eseul Egalitate şi imparţialitate pleacă de la însăşi natura
evaluărilor noastre morale. Pentru a face o judecată morală, arată Nagel,
trebuie să te poţi situa într-o poziţie impersonală. Nu poţi să spui că este
moral să ne comportăm într-un anume fel cu opersoană, dar în cu totul alt fel
cu o alta; în particular, nu e moral să admitem că noi contăm cu totul altfel
decât ceilalţi. De altfel, aşa cumştim, una dintre regulile morale cele mai
vechi („regula de aur”) spune chiar acest lucru: Ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face!Astfel, dacă accepţi că tu contezi, atunci va trebui să accepţi
într-un mod imparţial căoricine conteză. Mai departe, vei accepta că toţi
contează la fel, şi de aceea toţi au valoare egală. Am văzut că din perspectiva
lui Vlastos problema care apărea era aceea de a justifica nu atât că oamenii au
valoare intrinseci, ci că această valoare este egală. Dar pentru Nagel problema
este diferită: el e mai convingător în susţinerea tezei că oamenii au valoare
egală; problema este însă dacă el a reuşit să arate că oamenii au valoare.
Caurmare, el nu ne convinge că avem valoare egală, ci doar că dacă avem
valoare, atunci aceasta este egală. În O teorie a dreptăţii J. Rawls susţine că
nu se poate argumenta în favoarea egalităţii între oameni plecând de la
diferitele lor proprietăţi naturale; pentru că, arată el, nu există nici o
astfel de proprietate naturală pe care toţi oamenii să o posede în mod egal.
Oamenii diferă între ei în orice proprietate a lor am considera (privind
talentele, abilităţile, caracterul lor etc.). Pentru a susţine egalitatea
dintre persoanele umane, Rawls adoptă o altă cale. El nu face apel la
proprietăţile naturale ale acestora, ci la trăsăturile lor morale: ceea ce ne
face pe toţi egali ca oameni este faptul că noi toţi avem capacitatea de a ne
comporta ca fiinţe morale. Avem capacitatea de a avea o concepţie asupra
binelui (ne formulăm un plan de viaţă, care exprimă ceea ce noi considerăm că
„este bine pentru noi”), pe de o parte, iar pe de alta, avem capacitatea de a
avea un simţ al dreptăţii, ceea ce înseamnă că avem valoare morală (moral
worth). Capacitatea de a avea personalitate morală este, consideră Rawls, o
condiţie suficientă pentru a susţine egalitatea dintre oameni. Societatea este,
ca urmare, o asociaţie în vederea obţinerii de avantaj reciproc între persoane
nu numai libere, ci şi egale. Să observăm însă că în realitate argumentul lui
Rawls ne arată doar că persoanele au valoare, nu şi că o au egală. Or, din cele
susţinute până acum nu decurge decât că oamenii au o valoare intrinsecă pentru
că ei toţi au un simţ moral. Dar este egal acest simţ(şi, ca urmare, sunt
oamenii egali în ceea ce priveşte valoarea lor)? Pentru a susţine şi egalitatea
acestei valori, Rawls argumentează astfel: Chiar dacă indivizii pesemne că au
capacităţi variabile pentru un simţ al dreptăţii, acest fapt nu e o raţiune
pentru a-i priva pe cei cu o capacitate mai redusă de protecţia deplină a
dreptăţii. Odată ce un anumit minim este atins, o persoană este îndrituită la o
libertate egală, la fel ca oricare alta. (J. Rawls, A Theory of Justice, p.
506) Justificări consecinţioniste ale egalităţii. Cel de-al doilea tip de
justificări ale egalităţii se apleacă asupra consecinţelor pe care le are
acceptarea egalităţii dintre oameni. Ideea este aceea de a susţine că
egalitatea dintre oameni trebuie acceptată pentru că astfel beneficiile
obţinute sunt cele mai dezirabile. Altfel zis, nu egalitatea ca atare este
importantă; importante sunt consecinţele ei benefice în societate. Cele mai
importante justificări de acest gen sunt cele utilitariste (şi cunoaştem de
asemenea că se poate deosebi între un utilitarism clasic şi unul egalitarist).
Pentru utilitarismul clasic, ideea egalităţii persoanelor ia forma cerinţei ca
fiecare om să conteze ca unul şi nimeni ca mai mult decât unul. Cu alte cuvinte,
această idee necere să luăm în considerare interesele fiecăruia în mod egal.
Procedând astfel, criteriul utilitarist poate fi formulat extrem de simplu:
date fiind două aranjamente sociale, este preferabil cel care duce la
utilitatea totală mai mare. 29 Să presupunem că am avea o societate în care
există doar două persoane (sau douăgrupuri de persoane), A şi B. Să presupunem
că există două posibile aranjamente sociale,care conduc la apariţia
următoarelor beneficii pentru A şi B: A B 1 50 70 2 40 90 Cum se alege între
cele două posibile aranjamente sociale din perspectiva utilitaristă
clasică?Răspunsul este dat de principiul maximizării utilităţii totale. În
primul caz suma utilităţilor este 50 + 70 = 120; în al doilea caz, suma
utilităţilor este 40 + 90 = 130. Prin urmare, alternativa adoptată va trebui să
fie a doua. Or, repartiţia din acest aranjament social este mai puţin egalitară
decât în prima, căci diferenţa dintre câştigurile lui A şi B este mai mare
acum. Utilitarismul egalitarist duce la o preferinţă diferită. Să modificăm
exemplul de mai sus în felul următor: A B 1 1000000 10 2 999000 1010 Pentru un
utilitarist clasic, nu putem spune cum ar trebui să se opteze între cele două
aranjamente sociale, căci suma utilităţilor este aceeaşi în cele două cazuri.
Dar în al doilea caz distribuţia este mai puţin inegalitară decât în primul.
Utilitarismul egalitar ne furnizează un criteriu pentru a alege între cele două
alternative (şi anume, pentru a alege alternativa mai egalitară). Pentru
aceasta, să facem apel la legea diminuării utilităţii marginale. Ideea este că
atunci când avem mai mult dintr-un bun, pentru noi o nouăcantitate suplimentară
din el contează mai puţin. Ca urmare, pentru B o creştere a utilităţii de la 10
la 1010 este mult mai importantă decât este pentru A o creştere a utilităţii de
la999 000 la 1 000 000. Astfel, între două situaţii în care suma utilităţilor
este la fel, se alege cea mai egalitară dintre ele: fiindcă o distribuţie mai
egalitară tinde să maximizeze utilitatea. Aşa cum arată Ch. Tilly, un argument
important în favoarea ideii de societate egalitarăeste acela că egalitatea
socială promovează democraţia sau democratizarea societăţii. Pe de altă parte
însă, argumentează el, inegalităţile – îndeosebi cele „categorice”- au un rol
important în reglarea interacţiunilor sociale, în crearea de reguli, norme de
comportament social: „Democraţia funcţionează mai bine, iar democratizarea e
mai probabil să apară, atunci când procesul politic reduce transformarea
inegalităţilor categorice cotidieneîn politici publice. ... Inegalitatea este o
relaţie între persoane sau mulţimi de persoane în care interacţiunea generează
avantaje mai mari pentru unele decât pentru altele. La scară redusă, am putea
exemplifica prin relaţiile inegale care caracterizează un magazin, o
gospodărie, o vecinătate. La o scară mai mare, relaţii multiple de acest tip se
amalgamează în reţele vaste, interconectate de inegalităţi. La fiecare scală,
reţelele interpersonale implică doar o singură ierarhi numai în circumstanţe
extraordinare – de exemplu, atunci când o instituţie puternică, precumo armată,
o corporaţie sau o biserică îi grupează pe oameni în nivele diferite. În mult
mai multe cazuri oamenii ajung grupaţi în categorii fără să formeze ierarhii
stricte. Membrii acelor categorii diferă, în medie, prin avantajele pe care le
au, dar graniţe categorice sunt importante fiindcă oamenii le utilizează pentru
a-şi organiza viaţa socialăşi pentru a reproduce inegalitatea dintre membrii
diferitelor categorii. Inegalitatea categorică durabilă se referă la diferenţe
organizate în ceea ce priveşte avantajele, prin raportare la gen, rasă,
naţionalitate, etnicitatate, religie, comunitateetc. Ea apare atunci când
tranzacţiile care depăşesc anumite graniţe categorice (precum bărbătesc/femeiesc)
1) produc în mod regulat avantaje nete persoanelor situate de o anumită parte a
graniţei; şi 2) reproduc graniţa. Deşi formele şi gradele inegalităţii
categorice variază foarte mult în timp şi spaţiu, toate populaţiileomeneşti
mari au menţinut întotdeauna aranjamente sociale considerabile de inegalitate
categorică.” (Ch. Tilly, Democracy, Cambridge University Press, Cambridge,
2007, p. 111) 5.3. Acţiunea afirmativăAspecte istorice. Dezbaterea asupra
acţiunii afirmative este dominată de douăteme: 1) ideea asigurării unor
oportunităţi egale în educaţie şi în ocuparea de funcţii şi poziţii pentru toţi
membrii unei societăţi; şi 2) ideea tratării egale a grupurilor, minorităţilor
(etnice, rasiale, sexuale) defavorizate. Într-un sens legat diurect de felul în
care înţelegem astăzi ideea de acţiune afirmativă, expresia în cauză apare în
1964, când a fost promulgat Civil Rights Act. În acest document prin „acţiune
afirmativă” se avea în vedere eradicarea discriminării şi asigurarea de
oportunităţi egale printr-un tratament imparţial. Documentul afirma
legitimitatea politicilor de nediscriminare: oamenii au dreptul de a nu fi
discriminaţi pe temeiuri etnice, religioase, rasiale, de sex sau de preferinţe
sexuale. Prin urmare, înţelesul ideii de acţiune afirmativă era acela de a
acţiona pentru ca oamenii să nu mai fie discriminaţi, iar instrumentul de
folosit era acela al asigurării unui cadru legal imparţial; cauza discriminării
era văzută tocmai în existenţa, la un moment dat, a unor reglementări care tratau
diferit membrii societăţii (în particular, să ne amintim că în SUA
existaureglementări care tratau discriminatoriu populaţia de culoare). Un
moment important în evoluţia înţelesului acordat ideii de acţiune afirmativă e
legat de politicile noi pe care le propune în 1965 preşedintele L. B. Johnson.
Pentru Johnson, asigurarea echităţii sociale trebuie să însemne mai mult decât
pur şi simplu un tratament imparţial aplicat tuturor membrilor societăţii. Aşa
cum spunea el, Nu iei o persoană care a fost ani de zile ţinută în lanţuri, o
eliberezi, o duci la linia de start a unei curse şi îi spui: „eşti liber să
concurezi cu alţii” şi să crezi pur şi simplu că ai fost echitabil pe
de-a-ntregul. Nu e aşadar de ajuns să deschizi porţile oportunităţii. ... Nu
căutăm ... egalitatea pur şi simplu ca un drept şi în teorie, ci egalitatea ca
fapt şi egalitatea ca rezultat. De această dată, egalitatea în educaţie sau în
angajare înseamnă mai mult decâtsimpla creare a unui cadru legal imparţial. Oportunităţile
sunt recunoscute acum ca egale numai dacă au fost realizate programe pozitive
care se adresează membrilor unor grupuri specifice din societate. De pildă,
dacă se constată că într-un domeniu membrii unor grupuri minoritare sunt
utilizaţi insuficient, sau sunt mai puţini decât ar fi rezonabil să ne aşteptăm
să fie, oportunităţile devin egale doar dacă se aplică programe pozitive prin
care se încearcă schimbarea unei astfel de situaţii. De exemplu, la sfârşitul
anilor '90 în România s-a constatat că numărul elevilor de liceu şi al
studenţilor de etnie rromă este disproporţionat de mic în raport cu numărul
tinerilor de vârsta corespunzătoare. Chiar dacă reglementările din România
privind accesul la educaţie nu discriminau în nici un fel între cetăţenii
români (deci, formal, asigurau un tratament imparţial), elevii de liceu şi
studenţii de etnie rromă erau mult ai puţini decât am fi putut să ne aşteptăm
să fie, ţinând seamă de proporţia lor în cohortele anuale. De aceea, pentru a
asigura oportunităţi egale de educaţie pentru ei a fost nevoie de programe sau
acţiuni afirmative care să li se adreseze – şi care au început să fie aplicate
în acea perioadă. R. Dworkin, în eseul Discriminarea inversă, prezintă două
cazuri reale: cazul Sweatt şi cazul DeFunis. În 1945, un tânăr pe nume Sweatt a
solicitat un loc la Universityof Texas Law School, dar a fost respins, pentru
că era negru, iar legea statului prevedea cădoar albii aveau acces la acea
facultate. Curtea Supremă de Justiţie i-a dat dreptate lui Sweatt, pe motiv că
acea lege era neconstituţională căci viola drepturile lui Sweatt – este vorba
despre amendamentul XIV la Constituţia americană, conform căruia nici un stat
nu trebuie să nege dreptul cuiva la protecţie egală a legii. În 1971 un evreu
pe nume DeFunisa aplicat la University of Washington Law School, dar a fost
respins, deşi obţinuse calificative mai mari decât ale unor membri ai
grupurilor minoritare şi care au fost admişi. Dacă ar fi aparţinut acelor
categorii, ar fi fost acceptat şi el la acea universitate. De Funis a cerut
Curţii Supreme de Justiţie să fie admis, invocând acelaşi amendament XIV al
Constituţiei. Cazul a fost acceptat de asemenea. Care este semnificaţia acestor
douăcazuri? Sunt ele simetrice? Pentru a răspunde, este nevoie să discutăm mai
în detaliuconceptele implicate aici. Justificarea acţiunii afirmative. Ideea de
bază este aceea că acţiunea afirmativăeste justificată când un grup sau membrii
unui grup au fost discriminaţi în trecut, şi când această discriminare nu
acordă oportunităţi efective egale în prezent. Pentru a ajunge de la această
accepţiune generală la aplicaţii în situaţii specifice este însă necesar 1) să
se indice precis în ce a constat respectiva disciminare (şi de asemenea să se
arate că exact din acea cauză grupul sau membrii săi nu au oportunităţi egale),
precumşi 2) să se indice exact grupul şi care au fost caracteristicile sale sau
ale membrilor săi care au contat atunci când s-a făcut respectiva discriminare.
În general, astfel de caracteristici sunt unele care, pe de o parte, contează
pentru identitatea personală a membrilor (precum rasa, etnia, sexul, credinţa
religioasă), dar care, pe de altă parte, nu sunt dobândite, nu depind de
efortul personal (precum, de pildă, nivelul de trai sau nivelul de educaţie).
Căci nu putem lua ca temei al acţiunii afirmative faptul că cineva nu a
terminat studiile obligatorii sau că are un nivel de trai sub medie. (Deşi unul
dintre obiectivele programelor de acţiune afirmativăpoate fi foarte bine, aşa
cum vom vedea imediat, ridicarea nivelului de educaţie mentru membrii unui grup
minoritar; dar acest obiectiv nu este şi motivul sau raţiunea pentru care acel
program de acţiune afirmativă are ca ţintă membrii respectivului
grup.)Conceptul de acţiune afirmativă. Sub acest concept sunt cuprinse politici
foarte diferite. De aceea este important să distingem principalele tipuri de
politici de acţiune afirmativă: (a) Acţiunea afirmativă procedurală este un
prim pas dincolo de asigurareanediscriminării (adică, într-un caz particular,
neluarea în considerare a rasei,credinţei, etc., în selecţia pentru slujbe); ea
este mai mult decât atât: înseamnăasigurarea unui număr de candidaţi
reprezentativ pentru spaţiul de provenienţă, publicitate adecvatăşi anunţuri că
se încurajează reprezentanţi ai minorităţilor săse înscrie, de exemplu, la
concursurile de admitere în universităţi sau pentru ocuparea unei slujbe. (b)
Acţiunea afirmativă ca rezultat cere ca selecţia să fie echitabilă, dar în plus
trebuie îndeplinit standardul ca membrii grupurilor defavorizate să fie prezenţi
îngrupul celor din care se face selecţia potrivit ponderii pe care ele sau ei o
au în cadrul populaţiei de referinţă. Ţinta constă în atingerea unor procente
de reprezentativitate în selecţie din grupurile defavorizate. De exemplu, dacă
într-unoraş membrii populaţiei rrome este de 10%, ar trebui ca la concursurile
organizate de primărie pentru ocuparea diferitelor posturi şi funcţii, din
totalul candidaţilior înscrişi cel puţin 10% să fie de etnie rromă. (c)
Acţiunea afirmativă ca tratament preferenţial cere ca în procesul de selecţie
rasa, sexul, etc. să conteze cu valoare pozitivă. De exemplu, atunci când
candidaţii sunt altminteri egali, apartenenţa la minoritate să fie unicul
criteriu de departajare. (d) Acţiunea afirmativă ca promovare a excelenţei. În
acest caz, apartenenţaînsăşi la astfel de grupuri minoritare este considerată
ca un gen de calificare (excelenţă) şi contează pentru alegere, chiar dacă este
un criteriu mai slab decât altele. De exemplu, atunci când se face selecţie de
profesori femei în universităţi, seargumentează că existenţa cadrelor didactice
de sex feminin aduce unele avantaje: diversifică corpul didactic, femeile
învaţă mai bine de la femei şi sunt modele de reuşită pentru studente (în
consecinţă, succesul lor academic va fi mai mare). Politicile care depind se
acest ultim mod de a înţelege acţiunea afirmativă sunt însăcel mai dificil de
susţinut. Un prim motiv este acela că trebuie argumentat de asemenea
cădiversificarea corpului academic are consecinţe bune; de asemenea, nici nu
s-a demonstrat că într-adevăr femeile ar învăţa mai bine de la femei. Şi, în
plus, nici nu este clar de ce ar fi scopul universităţii să ofere, în afară de
cunoştinţe şi abilităţi, şi modele de reuşită. Critici ale acţiunii afirmative.
Există două linii majore de argumentaţie împotriva acţiunii afirmative: (1)
argumentul discriminării inverse; şi (2) argumentul acţiunii compensatoare. Să
vedem în ce constau acestea. (1) Argumentul discriminării inverse. Motivul
pentru care acceptăm cădiscriminarea trecută e injustă este acela că
discriminarea s-a făcut pe baza unor caracteristici nesemnificative moral
(rasa, sexul, etc.). Acceptăm aşadar principiul esenţial al egalităţii:
cazurile similare trebuie tratate similar; iar dacă oamenii nu au fost trataţi
înmod egal pentru că posedau anumite proprietăţi (de exemplu, pentru că erau
femei, negri sau rromi), înseamnă că s-a procedat nedrept. Argumentul
discriminării inverse curge în felul următor: dacă promovăm acţiuni afirmative
înseamnă că preferăm pe cineva în virtutea faptului că posedă aceleaşi
caracteristici nesemnificative moral (rasă, sex etc.); prin urmare, se
argumentează, nici acţiunea afirmativă nu este justă, din aceleaşi motiv ca mai
sus: pentru că ar însemna ca,din nou, proprietăţile nesemnificative moral să
fie luate ca semnificative. Acest argument, consideră Nickel, nu este corect.
Căci, susţine el, atunci când se justifică acţiunea afirmativă, proprietăţile
care se iau în considerare nu sunt cele de a fi rrom, negru, femeie etc., care
sunt într-adevăr nesemnificative moral; iar dacă ne-am baza pe ele, atunci – ca
şi în cazul discriminărilor trecute – nu putem să justificăm pentru membrii
unui grup un tratament diferit de cel pentru ceilalţi. Dimpotrivă, spune el,
proprietăţile pe care le avem în vedere sunt cele de a fi fost subiect de
discriminare pentru că erai rrom, negru, femeie, iar aceste din urmă
proprietăţi sunt semnificative moral. Să presupunem că la examenul de admitere
la o facultate un număr de locuri este alocat membrilor unei minorităţi (la
Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA existăun număr de locuri pentru
candidaţii romi). Se dă examen şi sunt admişi ca studenţi membri ai acelei
minorităţi, dar cu o medie uneori mult mai mai mică decât cea a unora dintre
candidaţii aparţinând majorităţii, care au fost însă respinşi. Este drept acest
lucru? (Aşa cum am văzut, De Funis considera că astfel i s-a încălcat un
drept4.) Un autor influent ca R. Dworkin5 susţine că politicile care constau în
promovarea acţiunilor afirmative sunt corecte. Într-adevăr, spune el, atunci
când un candidat (de pildă4 Însă ce drept i s-a încălcat? – se întreabă R.
Dworkin. Dreptul la educaţie? Societatea nu areobligaţia de a-i oferi educaţie
universitară. 5 A se vedea de exemplu "Bakke's Case: Are Quotas Unfair?",
în A Matter of Principle, Oxford University Press, Oxford, 1985, pp. 214-220.
DeFunis) ar protesta, pe motivul că astfel drepturile sale au fost violate, se
presupuneceva: că lui sau ei i se cuvine să fie admis, dacă are o medie mai
mare. Desigur că o atare presupunere este intuitiv adevărată. Dar e greşit,
argumentează Dworkin. De ce? Admiterea se face potrivit rezultatelor la probele
de examen; iar aceste rezultate depind, în mare măsură, de trăsăturile
persoanei respective. Or, mai întâi că nimeni nu poate pretinde că acele
trăsături i se cuveneau (să zicem, abilităţi matematice, memorie etc.). Dacă
leposedă, înseamnă că soarta i le-a hărăzit, nu vreun merit al său l-a făcut
(sau a făcut-o) săle posede. Însă se poate replica: rezultatele respective
reflectăşi o anumită muncă, un efort mai mare sau mai mic pe care l-a depus
persoana respectivă. Oare nu ar trebui luat în seamă? Aici este partea cea mai
interesantă a argumentării lui Dworkin: desigur, admite el,pregătirea într-un
anumit fel, posedarea unor calităţi sunt de natură să determine
anumiteaşteptări ale indivizilor ca examenul să fie încununat de succes.
Totuşi, faptul că o persoană a obţinut anumite rezultate la probele de concurs
nu înseamnă că acele rezultate au o validitate intrinsecă. Nu: validitatea lor
e una stabilită instituţional – regulile stabilitepentru (sau, mai de curând,
şi de către) instituţiile de învăţământ superior au fost cele care le-au
conferit validitatea. Prin urmare, relevanţa acelor rezultate nu poate fi
determinatăindependent de existenţa şi de felul în care au fost concepute acele
instituţii. Nimeni nu poate pretinde ca o anumită universitate să recompenseze
un anumit gen de rezultate, săsolicite pentru studenţii săi anumite
caracteristici intelectuale. De aceea, nimeni nu poatepretinde că i se cuvenea
să devină student. Sigur, anumite caracteristici intelectuale sunt considerate
ca relevante pentru a deveni student (iar acestea se reflectă în rezultatele la
probele de concurs); dar de aici nu rezultă că alte caracteristici nu pot fi
luate ca relevante – de exemplu, apartenenţa la o anumită etnie. Dacă se admite
că societatea e interesată săcrescă numărul de romi cu pregătire în ştiinţele
politice, atunci apartenenţa la această etnie devine o trăsătură relevantă
atunci când se determină rezultatele la examenul de admitere, tot la fel caşi
capacitătile intelectuale sau efortul intelectual depus – calităţi pe care le
admitem cu mai mare uşurinţă ca relevante. Cele două critici (formulate de
Nickel şi Dworkin) au totuşi câteva puncte slabe.Noi considerăm că putem să îi
identificăm precis pe cei care fac obiectul acţiunii afirmative. Dar este
într-adevăr aşa? Ce putem spune despre un rrom dintr-o familie care timp de mai
multe generaţii a beneficiat totuşi de educaţie? În al doilea rând, argumentele
celor doi autori nu abordează clar o problemă esenţială: acţiunea afirmativă
priveşte grupuri de persoane, sau acţiunea afirmativă priveşte membrii
individuali ai acelor grupuri? Această problema va fi discutată ceva mai pe
larg imediat mai jos. (2) Argumentul acţiunii compensatoare. În cartea V a
Eticii nicomahice, Aristotel scria că, dacă o persoană a nedreptăţito alta,
atunci cel care a nedreptăţit trebuie să îndrepte răul făcut, celui căruia i
l-a făcut, în mod proporţional cu răul făcut. Astfel, se revine la poziţia
anterioară nedreptăţii făcute. Politicile de acţiune afirmativă pot apărea ca o
specie de politici care vizează acţiunile compensatoare: căci prin acţiunea
afirmativă se urmăreşte scopul de a înlătura nedreptăţile care au fost făcute
cuiva – şi, evident, în acest sens acţiunea afirmativă este justificată. Există
însă critici la acest argument, care sugerează că analogia dintre ideea de
acţiune afirmativăşi cea de acţiune compensatoare (în concepţia lui Aristotel)
nu este corectă. Aceasta pentru că: (i) Acţiunea afirmativă nu vizează anumite
persoane individuale, ci membrii unui anumit grup. Chiar dacă admitem că
victimele unei nedreptăţi trecute merită să fie compensate, de ce ar trebui să
admitem şi că această compensare urmează să se facă faţăde cineva care nu a
fost ea însăşi victimă a respectivei nedreptăţi? Căci, de cele mai multe ori,
răul a fost făcut părinţilor, bunicilor, dar subiecţi ai acţiunii afirmative
sunt copiii. (ii) Cei care compensează nu sunt neapărat cei care au făcut răul,
iar costurile propuse sunt arbitrare. În unele cazuri, răul faţă de cineva a
fost făcut acum cincizeci de ani, dar alte persoane sunt cele care suferă
costurile. De exemplu, la admiterea în facultate acţiunea afirmativă duce la respingerea
unor ne-rromi care nu au nici o vină. Este adevărat, aici se poate replica
faptul căşi aceste persoane au beneficiat (chiar şi în mod inocent) de
discriminarea membrilor altor grupuri. Se poate, însă dintre toţi
beneficiarii,sunt numai unii care suportă costuri. Nu este neapărat adevărat că
orice ne-rrom a beneficiat de nedreptăţile făcute rromilor, pentru că de
exemplu o astfel de persoană poate a avut un statut social mai jos. Acţiunea
afirmativă exprimă o politică a societăţii, care urmăreşte realizarea unor
obiective. Iar orice politică presupune costuri; or, în acest caz, continuă
argumentul acele costuri sunt uneori neechitabile. (iii) Compensaţia nu este
proporţională cu răul făcut. Discriminarea s-a făcut înmoduri foarte diferite,
iar măsurile luate nu au întotdeauna legătură directă cu felul în care s-a
făcut discriminarea. De exemplu, în situaţia studenţilor rromi, de ce am aplica
acţiunea afirmativă doar la admiterea în facultăţi şi licee, şi nu şi altfel?
Căci rromii au fost discriminaţi în multe alte moduri, însă programele care
urmăresc acţiunea afirmativă sunt extrem de precis focalizate. (iv) Problema
grupurilor. Acţiunea afirmativă ar trebui să vizeze grupurile ca atare, sau
membrii lor? Dacă este vorba despre grupuri, atunci se poate spune că angajarea
preferenţială pe anumite posturi îl compensează? Iar dacă este vorba despre
membri, atunci apartenenţa la un grup defavorizat este relevantă moral? Cei
care critică acţiunea afirmativă atrag atenţia asupra unor probleme ca: este
greu să se definească grupurile, cine face parte din ele şi cine nu. Or,
acţiunea afirmativă priveşte doar unii din membrii grupului. Dacă susţinem că
grupurile au semnificaţie morală, înseamnă că se poate susţine şi că există
drepturi ale grupului luat ca întreg, şi nu doar ale
indivizilor-ca-membri-ai-grupurilor? (Iar mulţi oameni, cred că în mod
justificat, sunt reticenţi la ideea de a admite drepturi ale grupurilor ca
atare. Căci dacă se procedează astfel, aceste drepturi ale grupului pot la un
moment dat intra în conflict cu drepturile persoanelor individuale care sunt
membre ale acelor grupuri, iar individul ar putea suferi dacă în acest mod
drepturile salesunt într-un fel sau altul restrânse.) Ce arată aceste argumente
? Arată că acţiunea afirmativă nu poate fi echivalată cuo problemă deja
existentă în filosofia politică, şi anume cu dreptatea corectivă, ci este ceva
nou. Deşi unele argumente în favoarea ei sunt dificil de susţinut (în special
în favoarea unor forme tari ale ei), altele sunt atrăgătoare şi arată că ea
decurge din concepte mai generale asupra egalităţii ca oportunitate, asupra
drepturilor individuale. Aceste argumente pot justifica unele forme ale ei.
Adriana Galatâr***
" Femeile nu vor ajunge niciodata bagate in seama cu astfel de
comportamente isterice si agresive. Doar ratiunea le va duce in punctul
egalitatii la care viseaza.
Agathon: ”Dacă toţi am fi egali din natură n-ar
mai fi invidie între oameni.
Aime Cesaire**„Toţi oamenii au aceleaşi drepturi. Dar unii au mai multe
îndatoriri decât alţii. Iată în ce constă inegalitatea.”
ALBERT EINSTEIN În faţa lui Dumnezeu
toţi suntem la fel de proşti.
ALEXANDRU VLAHUŢĂ: ” Raza de soare care
te încălzeşte pe tine nu ţi-e împuţinată prin faptul că se mai încălzeşte şi
vecinul tău
Andrei Cosmin Florea**"Trebuie adusa egalitatea in Romania, aia cu
sa traiti domn patron trebuie sa dispara,
Antoine de Saint-Exupery**„În ochii regilor lumea se reduce numai la
supuşi.”***„Nu poţi fi egal decât întru ceva. Soldatul şi căpitanul sunt egali
întru naţiune. Egalitatea nu este decât vorbă goală dacă nu există nimic întru
care să înnozi această egalitate.”
Aristotel**„Egalitatea este sufletul prieteniei.”
Anonim**"Toate ființele umane se nasc cu aceleași nevoi și dorințe
de bază. Noi toți vrem să fim în siguranță, să fim respectaţi și să fim lăsaţi
să luăm propriile noastre decizii. Acesta este motivul pentru care drepturile
și libertățile omului se aplică în mod egal tuturor. Egalitatea nu înseamnă,
totuşi, ca întotdeauna, toţi oamenii să fie trataţi la fel. Ar fi nedrept, de
exemplu, ca o persoană care utilizează un scaun cu rotile să fie nevoită să
urce scări ca alte persoane – dar, este corect să răspundă la aceleași
întrebări la un examen. În școală, tinerii reflectează asupra problemelor care
vizează egalitatea în viața de fiecare zi. Ei învață în ce situaţii egalitatea
înseamnă ca toţi să fie trataţi la fel, și în ce situaţii aceasta înseamnă ca
unii oameni să fie trataţi în mod diferit.***"prietenia trebuie să fie
reciprocă.- dragostea trebuie să fie reciprocă.- afecțiunea trebuie să fie
reciprocă.Începând din acest an o să încerc să pun tăcere acolo unde este tăcere,
o să absentez acolo unde se absentează, o să ofer afecțiune acolo unde se oferă
afecțiune, prietenie doar celui care întoarce prietenia și loialitate acolo
undeexistă aceasta. Sentimentele trebuie să fie din ambele părți și trebuie să
conțină cantitate egală.**trebuie sa muncesti 43 de ani ca altii sa iasa la
pensie la 45 de ani cu pensie speciala. dar, in rest... suntem egali!***
Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare
in care se poate vorbi despre egalitate.*** Eu am fost educat în așa fel, încât
să respect în egală măsură un măturător și un director general.
Artin Side:Un altfel de RoExitÎmi aduc aminte de o petrecere la care am
participat în urmă cu mulți ani. Am fost invitat de nişte prieteni care doreau
să sărbătorească - cu mâncare, băutură, muzică şi dans - aderarea României la
Uniunea Europeană. Proastă idee! Cum naiba să mă inviți pe mine; un individ
imposibil de manipulat politic, la o astfel de paranghelie? Ei bine... de
dragul petrecerii am încercat să-mi camuflez resentimentele anti-politice. De
ce să le stric oamenilor buna dispoziție? Am ignorat grațios toate drapelele
unioniste arborate în camerele vilei în care se dădea bairamul. Am evitat abil
să intru în discuții politice. Am suportat stoic să-i aud intonând cu voci
aburite de alcool imnul unionist european. Dar când s-au cherchelit de tot şi
au început să toasteze şi să facă declarații de dragoste Uniunii a fost prea de
tot.Optimismul acela tembel şi credulitatea aceea irațională m-a întors pe dos.
Am cedat psihic; era prea mult pentru mine. Şi când mi-a venit mie rândul să
toastez, am spus-o pe direct: "O să iasă prost de tot. Niciodată statele
mici n-au fost tratate corect de statele mari cu ambiții imperialiste. E ca şi
cum nişte tiriplici ar merge într-un autobuz aglomerat împreună cu nişte
bătăuşi... cine credeți voi că va sta pe scaun şi cine va sta în picioare, huh?
Probabil că vom ajunge un fel de moşie a Europei, un fel de colonie, în care,
culmea-culmilor!, noi vom deveni un fel de iobagi în propria noastră
țară.". M-au huiduit. Aşa că am renunțat la restul discursului. N-are rost
să argumentezi cu oamenii amețiți de alcool, nu-i aşa?Acum, după ani şi ani de
la aderare, fața nevăzută şi oribilă a Uniunii a devenit imposibil de ignorat.
Exact aşa cum prognozam eu atunci; România a fost transformată într-o colonie
de cea mai joasă speță. Economia noastră a fost distrusă şi suntem degradați
progresiv la statutul de țară bananieră. Suntem jefuiți sistematic de
resurse... şi primim în schimb "ajutoare" care nu valorează nici
măcar a mia parte din profiturile pe care le fac ei de pe urma noastră. Şi noi
ne bucurăm ca proştii că firmele străine creează locuri de muncă. Ceva de
genul: "Îți iau vaca din grajd, şi-ți dau şi ție un pahar de lapte pe
zi... ca ajutor. Nu te bucuri?".Ni se aruncă praf în ochi că ni se alocă
fonduri europene de dezvoltare. Dar pe de altă parte este creat un cadru
legislativ draconic, de standarde europene, pe care evident că un afacerist
român nu-l poate respecta... pentru că nu dispune de suficientă putere
financiară. Dar corporațiile lor, da! După sute de ani de jaf colonial şi după
zeci de ani de manipulare fiscală cu rate de schimb valutar artificial
stabilite tot de ei, corporațiile lor vin aici pline de bani şi defilează cu
cizmele peste producătorii autohtoni, care abia îşi permit o pereche amărâtă de
şlapi. Cică asta e "dezvoltare intregrată europeană". Adică ei produc
totul, şi ne împrumută pe noi cu bani ca să putem cumpăra produsele lor. Banii
tot la ei ajung... iar noi devenim din ce în ce mai îndatorați. Băi nene, am şi
eu o întrebare: cât de cretini putem fi?Mulți dintre prietenii cu care am fost
la petrecerea de care vă spuneam au devenit acum euro-sceptici. Când le aduc
acum aminte de toasturile lor entuziaste de atunci mă privesc cu un aer vinovat
şi îmi spun: "Eram amețiți de băutură.". Şi v-au trebuit atât de
mulți ani ca să vă treziți? Nu-i problemă, bine şi acum! Gândiți-vă la o
soluție de ieşire... dacă mai e vreuna. Sunteți săraci, dependenți economic de
Uniunea Europeană şi de America... iar Rusia abia aşteaptă să rămâneți singuri,
fără chiloți şi pe întuneric. Cu riscul să mă urâți şi să mă ştergeți din lista
de prieteni, dar am să fiu sincer cu voi. Problema nu e dacă sunteți sau nu
prostituate... ci dacă preferați plata în euro, în dolari sau în ruble! Sunteți
fii ploii, abandonați pe şoseaua de centură a istoriei...Mentalitatea asta de
tiriplic, supus ăluia cu ştanga mai lungă şi mai groasă, a ajuns un fel de crez
național. "Trebuie să fim aliați cu cel mai tare!". De fapt niciodată
n-am fost tratați drept aliați... ci drept slugi. Românii au ajuns exact precum
secretarele unui şef cunoscut pentru abuzuri sexuale. Tac din gură ca să nu-şi
piardă slujba aia de tot rahatul, într-o firmă de tot curul. Vă violează
America şi Uniunea Europeană în toate pozițiile posibile. Iar voi nu vă
permiteți RoExit-ul, pentru că aveți economia distrusă sau acaparată de ei...
şi, în plus, vă aşteaptă după colț Rusia cu penisul în erecție! Ăsta e destinul
de tiriplic: să fie abuzat de oricine îl prinde. Vă place?Dacă nu... am o
propunere pentru voi. E singura soluție complet morală, onestă şi demnă care
v-a mai rămas. Nu ştiu cum să v-o zic ca să nu mă înțelegeți greşit. Dar,
pentru că orice e mai bun decât sclavia în propria ta casă, am să v-o zic pe
de-a dreptul: va trebui să vă descurcați de unii singuri! Nu mai există niciun
stat care să vă protejeze. Ceea ce voi numiți "statul român" este în
realitate doar un sistem de control care este total aservit străinilor.
Politicienii sunt sunt doar agenții acestui sistem, iar administrația este doar
un ansamblu de unelte oarbe prin care sistemul se asigură că nu vor exista
revolte. Votul vostru nu contează. Oricum ei îl manipulează cum vor ei. Iar
chestia asta a devenit atât de evidentă, încât până şi un handicapat mintal
şi-ar da seama. La ultimele alegeri cică au fost 18 milioane de votanți... problema
este că doar 15 milioane de români au carte de identitate! Şi nimeni nu
protestează... Vă dați seama la ce nivel ridicol a ajuns manipularea? Acum
înțelegeți că nu mai puteți aştepta nimic de la stat?Ce soluție v-a mai rămas?
Revoluția? Să vă iasă din cap tâmpenia asta! Nu e posibilă. De-a lungul
timpului toate aşa zisele revoluții au fost minuțios pregătite de către nişte
forțe din umbră. Nu vă sună niciun clopoțel că "revoluția" din 1848 a
fost condusă în exclusivitate de masoni? Nu vă sună niciun clopoțel că după
"revoluția" din 1989 aproape toți şefii serviciilor secrete au
devenit peste noapte milionari sau miliardari în valute forte? Un popor furios
poate face o răscoală... dar niciodată o revoluție! Revoluția presupune un
nivel de organizare mult prea complex... Atunci ce alternative v-au mai rămas?
Vă spun eu; doar o rezistență îndârjită la nivel individual... şi Dumnezeu! Nu
vă fie frică; Iisus Hristos însuşi a refuzat în mod explicit să recunoască
autoritatea vreunui Cezar. Va trebui să învățați să vă descurcați fără stat...
iar de restul se va ocupa Dumnezeu. Vor râde de voi şi vă vor spune că-i o
utopie. Nimic nu-i sperie pe conducătorii lumii mai rău decât ideea că oamenii
se pot descurca fără ei. Tot jocul lor morbid de-a puterea şi toate avantajele lor
s-ar topi ca fumul în vânt.Dacă nu luați atitudine fiecare dintre voi la nivel
individual, riscați să dispăreți ca popor! Poporul nu este acelaşi lucru cu
statul. Statul vine şi trece... Poporul este etern! Până acum duşmanii noştrii
erau mulțumiți să controleze statul. Acum vor să distrugă chiar poporul! Ştiți
cum se distruge cel mai eficient un popor? Făcându-l dependent de hrana! Exact
ăsta a fost modelul aplicat de Statele Unite pentru a-i distruge pe indieni. Şi
au reuşit! Nu vă sperie faptul că România are supermarket-uri pline de produse
alimentare străine, în timp ce piețele fermierilor români sunt goale? Nu vă
sperie faptul că toate marile lanțuri de magazine sunt străine? Deja sunteți
dependenți de ei... dar nu vă dați seama! Dacă vreți să scăpați, primul pas
este să vă interconectați între voi. Cumpărați doar de la românii voştri. Nu-i
mai lăsați pe străini să vă paraziteze economic! Când nu vor mai avea
profituri, vor fi nevoiți să plece. E ca atunci când nu mai laşi nimic
comestibil la îndemână; gândacii şi şobolanii sunt obligați să plece ca să nu
moară de foame. Şi încă ceva; nu mai votați! Fără votul vostru, politicienii
corupți de străini nu vor mai avea nicio legitimitate. Şi toate actele de
concesiune a resurselor țării vor deveni arbitrare şi vor putea fi revocate pe
motiv că nu au reprezentat voința voastră. Nu mai serviți aparatul statului.
Fără cozi de topor nu vor putea exercita nicio autoritate asupra voastră.
Organizați-vă cu proprii voştrii vecini şi prieteni, fără conducători; exact
aşa cum a spus Iisus. Orice conducător, mai devreme sau mai târziu, va avea
impulsul incontrolabil de a profita, de a abuza şi de a face trafic de
influență. Şi, cu paşi mici dar siguri, veți ajunge din nou slugi. RoExitul
nostru nu trebuie să fie doar ieşirea din Uniunea Europeană, ci din tot ceea ce
înseamnă sistem politic!Repet: nu e deloc o utopie! Trebuie doar să vreți...
Veți înțelege că alternativa este perfect posibilă în momentul în care veți
începe să cumpărați doar unul de la celălalt. Asta nu-i greu de făcut. Țineți
aproape unul de celălalt. Dacă veți reuşi să vă câştigați independența
economică, restul va veni de la sine...Vă avertizez extrem de serios că va
trebui să fiți complet corecți şi oneşti unul față de celălalt, pentru că
altfel libertatea individuală se va transforma în haos. Trebuie să renunțați la
ideea de a profita în vreun fel sau altul de semenii voştrii. Trebuie să
renunțați la ideea de sistem de control. Ce nevoie este de control într-un
popor în care toți oamenii îşi respectă unul altuia libertățile? Asta este
singurul RoExit care v-a rămas la îndemână: libertatea totală... toate
celelalte soluții sunt doar nişte iluzii care nu pot face nimic mai mult decât
să vă prelungească agonia. Nu vă fie frică; Dumnezeu e întotdeauna de partea
celor care îşi doresc sincer libertatea. N-a zis însuşi Iisus Hristos ca între
creştini nimeni să nu fie mai mare, nimeni să nu conducă pe nimeni şi toți să
fie precum frații? Libertatea absolută a ființei umane este garantată de însuşi
Dumnezeu. Vă trebuie doar curajul s-o cereți înapoi...
Bianca StanCe înseamnă să fii
„bărbat” sau „femeie”? Ce anume caracterizează cu adevărat identitatea sexuală
şi de gen a fiecăruia dintre noi? Sigur ţine de femeie „să aleagă” şi „să
decidă cum să se împace între implicarea socială şi angajamentul procreativ”,
învăţând să depăşească toate obstacolele care îi apăr în cale.Femeia are
misiunea dar și necesitatea biologică de a procrea şi de a avea grijă de copiii
ei. Dar, atunci când se insistă asupra „necesităţii biologice a femeii de a
procrea”, nu există oare riscul de a-i acorda doar acest rol, ca rol principal
şi unicul fundamental? Mai general, cum poţi apăra diferenţa sexuală şi
valoarea de feminitate fără să cazi în capcana „reducţionismului”– cel
care fondează specificitatea femeii exclusiv pe criterii biologice – şi, pe de
altă parte, în capcana „constructivismului” – cel care prentinde să reducă
diferenţa dintre sexe la simplul rezultat al unei construcţii sociale şi
culturale? Cu alte cuvinte, ne întrebăm, putem apăra drepturile „egale între
bărbaţi şi femei” fără ca femeile să renunţe la feminitatea lor?Ideea că există
două „esenţe” radical diferite, de sex feminin şi sex masculin, este veche de
când lumea şi a servit timp de secole la justificarea lipsei Liderilor
feminini: în societate, în clasa politica etc., emarginând femeia: dotată de o
natură iraţională („uterină”) şi utilă doar procreării, gestionării vieţii
private şi a executării unei munci în folosul familiei. De-a lungul istoriei
femeile au fost nevoite să lase bărbaţii să se ocupe de „lucrurile publice”,
aceştia instaurând legile; în imposibilitatea de a gândi şi a argumenta,
femeile au acceptat pur şi simplu ceea ce bărbaţii au decis pentru ele (şi
pentru binele lor) în viaţa publică, folosindu-se de rolul lor de pater
familias.Statutul femeii în societatea românească este cam trecut cu vederea,
deşi în secolul XX situaţia femeilor s-a dezmorţit treptat. Cu toate acestea,
nu sunt sigură că cel mai bun mod de a contracara acest val de emanicpare
trebuie să se bazeze pe o presupusă superioritate biologică a femeilor,
subliniind „activităţile procreaticve”. Nu numai pentru că, în acest fel, nu
există o ieşire din „reducţionismul esenţial” tradiţional, dar şi pentru că,
procedând astfel, în mod implicit i se cere femeii de a alege: să procreeze sau
să devină egală cu bărbatul în luarea deciziilor. Nu înseamnă că este
oportună negarea diferenţelor existente între bărbaţi şi femei, construind în
acest fel modelul de „indiferență sexuală”, transformându-l într-un
instrument-cheie pentru o societate justă şi egalitară, aşa cum par să sugereze
unele feministe radicale în SUA din timpul anilor nouăzeci.Tocmai în 1990,
Judith Butler (filozofă post-structuralistă din Statele Unite care a contribuit
semnificativ la teoria feministă, teoria queer și filozofia politică ) publică
o celebră carte, „Gender troubles”, în care contestă noţiunea de „esenţă”,
explicând că fiecare dintre noi „este” bărbat sau femeie în funcţie de rolul
sexual pe care societatea i-l atribuie. Scriitoarea Simone de Beauvoir ,
personaj mitic al secolului XX, simbol al feminismului, scrie și militează
pentru drepturile femeilor (în „Al doilea sex” – 1949), marcând generaţii
întregi de femei prin refuzul convenţiilor şi promovarea libertăţii, luptând
pentru drepturile femeilor. A militat pentru importanţa unei educaţii în ceea
ce înseamnă „a deveni femeie” şi rolul-cheie pe care îl are societatea în acest
domeniu. Judith Butler argumentează că „identitatea de sex feminin
şi masculin” (şi nu numai rolul său) sunt rezultatul unei clădiri de concepţie:
„sexul ne este impus”.Astfel, uşa se deschide în faţa posibilităţii de a nega
orice importanţă a diferenţelor biologice şi, în unele privinţe, a diferenţelor
corpului şi realităţii sale, orizontul ducând până la ideea că „totul este
posibil”: „să fii” atât bărbaţi, cât şi femeie în acelaşi timp. Iar acesta
conduce în mod paradoxal – şi multe feministe au demonstrat acest lucru – la
perpetuarea relaţiilor de dominare. Relativizând până la extrem importanţa
diferenţelor de sex şi gen, nu numai că încurajează individualismul
contemporan, dar şi indiferenţa politică contemporană: dacă negi existenţa unei
specificităţi a femeii, cum să recunoşti şi să lupţi, de exemplu, împotriva
violenţelor îndreptate împotriva femeilor?Pentru a asigura „egalitatea dintre
bărbaţi şi femei”, nu este nevoie să anulăm diferenţa sexuală, la fel cum,
pentru a permite femeilor să-şi menţină feminitatea, nu este necesar să se
recurgă la criteriul pur-biologic care ne stigmatizează rolul social. Ceea ce
contează este să reuşim să construim o societate în care paritatea/egalitatea
bărbat/femeie să nu mai fie pusă la îndoială, şi nici să inspire ironia unor
nostalgici după vechea ordine patriarhală.
Charles Bukowski (1920 - 1994)**"Când
toți sunt egali, toți sunt nimic.
Constance Chuks Friday: ”Egalitarismul nu te scuză
când eşti leneş şi nu ai destule împliniri.
Constantin Gheorghe**"Felul în care sunt
abordate problemele din SUA, după moartea cetățeanului afro-american este
profund greșit, și de aici greutatea de a ajunge la soluții realiste, și care
să dea rezultate.America n-a fost întemeiată pe ideea de cetățeni egali în drepturi,
libertăți și obligații, câtă vreme din start sclavii, și nu de puține ori
femeile, erau tratați/tratate discriminatoriu. Asta, alături de indigeni. Cu
alte cuvinte, spre dezamăgirea admiratorilor necondiționați ai Constituției
americane și ai ”genialității” părinților fondatori, ea, Constituția, nu
asigura egalitatea de care aminteam. Totul s-a construit pe o bază inegalitară,
în materie de drepturi și libertăți cetățenești.Ideii de egalitate în materie
i-au trebuit vreo două secole și mai bine pentru a fi acceptată. Poate că
actuala legislație din SUA interzice discriminarea, oricare ar fi criteriile de
discriminare. Dar, în realitate, ea există în continuare, face parte din
cultura socială dominantă. Îmi permit să spun că am îndoieli că există și
suficiente instrumente, mecanisme și garanții legale și constituționale, care
să împiedice, în realitate, discriminarea, și nu doar pe aceea legată de rasă
sau etnie, ci și pe aceea legată de gen, vezi problemele femeilor, printre
altele. Totul este înecat în sosul corectitudinii politice, care ascunde lipsa
de dialog și de consens în privința abordării problemei.Problema cetățeniei, în
sens politic, este universală. Societățile nu mai produc cetățeni, adică
indivizi conștienți de identitatea lor, de drepturile, libertățile și de
obligațiile care le revin în societate. Societățile sunt segregate în tot felul
de grupuri care au înlocuit identitatea de cetățean cu una de interese,
interese legate de tot felul de criterii, în care rasa și etnia joacă rol
determinant. Lupta pentru drepturi și libertăți, legitimă și necesară, a
degenerat într-una pentru privilegii: ”Eu merit asta pentru ceea ce sunt, nu
pentru ceea ce fac!”Altminteri majoritatea cetățenilor americani, indiferent
cărui grup social aparțin, este discriminată de o mână de profitori ai
sistemului politic și mai ales economic, atât în raport cu accesul egal la
servicii publice de educație și de sănătate, de transport, de asigurări
sociale, de acces la muncă, la exercitarea drepturilor politice, și tot așa.
Conflictele de genul celor de acum îi țin ocupați, să nu se mai gândească la
esența lucrurilor, adică felul discriminatoriu în care este construită și în
care funcționează America. De asta ce vedem acum pe străzi nu rezolvă problema.
Cultura discriminării nu se schimbă peste noapte, vine Zâna Măseluță cu bagheta
fermecată și face bâz-bâz pe deasupra mulțimilor furioase. Nu, criza este una
care nu are rezolvare acum. Este în perspectiva timpului lung.
Constantin Sandu Milea**"Să fim serioşi, nu există egalitate, etică
şi echitate socialistă sau mai ştiu eu ce Capital şi economie de piaţă,
centralizată, dezcentralizată şi apoi ultracentralizată, de o doctrină marxistă
nihilistă şi vulgară. Există doar o egalitate neghioabă. Pe Scara Creaturală,
în Piramida Conştiinţei şi implicit pe Scala Emoţională, e cu neputinţă ca
superiorul să se nască din inferior. E demonstrat asta ştiinţific, prin
biofotonică, ştiinţa "luminii vii", genetica moleculară, câmp morfic,
frecvenţă şi comunicare holografică. Peste tot, oriunde ai merge, vei întâlni
oameni nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi, respinşi de societate, complet uitaţi,
complet rămaşi singuri. Aceasta este cea mai mare sărăcie a ţărilor bogate.
Aceasta este o egalitate neghioabă. Adevărata egalitate este doar egalitatea de
şanse, atunci când fiecare pâmântean porneşte în viaţă cu o Alocaţie de
Demnitate. Fără stabilirea unui prag al sărăciei şi al bogăţiei, lumea e
sortită să piară, să se micşoreze în acest moment cu un sfert din ea, trebuie
să ne grăbim! Iar eu mă aflu aici, ca să ridic o parte din omenire în
frecvenţă, pentru aflarea adevărului până la capăt.Întrebarea legitimă şi
obligatorie acum pentru noi toţi este aceasta: cine a oprit evoluţia naturală a
ştiinţei viului din universul nostru holografic şi tehnologic: atlanţii sau
lemurienii?
Corneliu Vadim Tudor**"Egală-i tragedia de zece mii de ani
cugetari razlete: Unii oameni trăiesc
alergând după timp, dar nu reușesc să-l ajungă nici când fug mai grăbiți.Alții,
privesc doar spre viitor, uitând să trăiască în clipa prezentă, care este
singurul timp care există în mod real. Timp are toată lumea în mod egal; Nimeni
nu are nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore pe zi. Diferența constă în
ceea ce facem fiecare cu acest timp. Trebuie să știm să profităm de fiecare
clipă pentru că, așa cum a spus John Lennon: "Viața trece.... în timp ce
facem planuri pentru viitor."
Dan Casuneanu**"Ar trebui să mergem toți pe apă, să nu ne înecăm
unul pe altul/chiar dacă nu suntem frați (...)/ar trebui să ne unim forțele, să
nu lăsăm la latitudinea hazardului/situația momentului,/ideal ar fi să învățăm
mersul pe apă să pășim împreună/ să privim cerul și marea în egală măsură"
*** "Privim cerul și marea în egală măsură"
Dan Ungureanu**"Țările cele mai sărace ale lumii, africane și
latino-americane, au și grade foarte înalte de inegalitate, între 55 și 42.
Dintre țările bogate, SUA prezintă cel mai mare coeficient de inegalitate (40)
. Țările dezvoltate formează un cluster (Italia, Marea Britanie, Australia,
Grecia, Spania, Elveția, Franța, Canada, Olanda) cu o inegalitate medie, între
36 și 30. La celălalt capăt, un nucleu compact de țări bogate și cu venituri
egale, Germania, Cehia și Slovacia, Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda,
apoi Japonia, cu inegalitate mică, între 28 și 24.La ambele capete există o
corelație : la un capăt, țări sărace, ne-democratice, cu mare inegalitate de
venituri ; la celălalt capăt, țări bogate, democratice, și cu venituri
aproximativ egale. Inegalitatea veniturilor (măsurabilă) e un bun predictor al
nivelului de democrație dintr-o țară, nivelul de democrație fiind prin
excelență greu de măsurat.Egalitarism antropologic, egalitate politică, și
egalitate economică. Există trei tipuri de egalitate : economică, politică, și
antropologică. Egalitatea economică e cea mai ușor de definit : este egalitatea
averilor sau a veniturilor. Egalitatea politică este capacitatea cetățenilor de
a-și exprima părerile politice și de a se asocia pentru a-și revendica
drepturile. Egalitatea antropologică e situația în care membrii unei comunități
consideră că, ideal, toți ar trebui să fie egali (ca venituri sau drepturi) :
bascii, italienii din nord-est, israelienii, spartanii și, într-o anumită
măsură, francezii sau canadienii din Quebec sînt puținele exemple, heteroclite,
de mentalitate egalitară.Egalitatea antropologică și cea politică se
întrepătrund. Tribalismul e o structură antropologică puternică, incompatibilă
cu democratizarea : e prezentă în Arabia Saudită, Libia și Afghanistan.
Clientelismul (baronii locali) e o altă instituție antropologică tipică
Americii Latine și Balcanilor (România, Bulgaria, Grecia), Orientului Apropiat
(Egipt, Liban) și Extremului Orient (Coreea etc) și care scurt-circuitează, și
ea, funcționarea democrației.În cîteva cazuri, (in)egalitatea economică nu se
corelează cu (in)egalitatea antropologică. Un director de firmă japonez pretinde
de la angajați supunere oarbă, supușenie și plecăciuni – dar nu cîștigă, în
medie, mai mult de șapte ori decît un angajat de bază. Un director de firmă
americană e tutuit de toți angajații lui, dar cîștigă în medie de 100 de ori
mai mult decît un simplu angajat. Egalitate antropologică versus egalitate în
fața instituțiilor.Egalitatea antropologică e situația în care membrii unei
comunități (Gemeinschaft, în sensul lui Tönnies) se percep unii pe alții ca
egali. Geert Hofstede, celebrul specialist în management cultural, a calculat
indicele distanței față de putere (PDI, power distance index). PDI măsoară
autoritarismul. Țara cea mai egalitară este Israelul, cu un indice de 13,
(Hofstede, 1985) urmată, previzibil, de Australia, Canada, Marea Britanie, SUA
și țările scandinave (între 30 și 40). Într-un studiu independent, Angelica
Neculăesei și Maria Tătărușanu au obținut în 2008 pentru România un PDI de 82,
care denotă un autoritarism accentuat.Nu există nici odiferență între
totalitarism și democrație atunci cînd, antropologic, poporul are o mentalitate
inegalitară, supus cu șefii și zbir cu subalternii. Și în totalitarism, și în
democrație există săli de așteptare, polițiști, vameși, administrații
financiare și birouri de pensii. Și în România comunistă, totalitară, și în cea
democratică, secretarele, birocrații și polițiștii sînt arțăgoși și brutali, în
cel mai bun caz condescendenți. Intelectualii români cei mai mediatici ignoră
cu dispreț egalitarismul din viața politică și din lumea universitară occidentală,
și elogiază elitismul. Elitismul e doar expresia, în cultură, a mentalității
autoritare. E interzis să-ți exprimi dezacordul cu superiorul.Autoritarismul
generează corupție, pe plan social, și pe plan politic, greve, manifestații,
revolte și revoluții. În țările cu mentalitate autoritară, înnoirea puterii se
face doar prin răsturnare. Românii percep instituțiile ca mari monștri
birocratici și care nu pot fi trași la răspundere de către simplul cetățean.
Cînd cetățenii au sentimentul că nu pot trage la răspundere instituțiile
statului, instituțiile își pierd legitimitatea, legile își pierd legitimitatea,
statul își pierde legitimitatea. De aici clișeul ”luptei împotriva corupției” :
atunci cînd instituțiile nu sînt responsabile, cetățenii, individual, știu că
lupta pentru reformarea instituțiilor e inutilă.Digresiune autobiograficăAm
predat, mai mulți ani, limba franceză în Canada. Am avut două incidente, cu
totul ; o elevă s-a supărat cînd i-am spus ”nu poți să ieși din clasă cînd
vrei, fără să mă anunți” ; pe o a doua elevă o pusesem absentă, zile la rînd,
cînd ea de fapt fusese prezentă (lipsise doar la prima oră, nu toată ziua ;
cînd m-a rugat să corectez, i-am spus (probabil cu nepăsare) că eram ocupat, și
că aveam să rectific altădată.Și una, și cealaltă s-au dus imediat la
direcțiune să se plîngă. Și în primul caz, și în celălalt, directorii m-au
convocat imediat pentru explicații sau scuze, împreună cu persoana vizată. Nici
în primul caz, nici în al doilea, discuțiile nu au fost amiabile, ci foarte
ferme. În primul caz am avut cîștig de cauză, în al doilea a trebuit să-mi fac
autocritica și să-mi cer scuze.Cu beneficiul perspectivei, am admirat
promptitudinea și spiritul de echitate al instituțiilor : directorul nu se
simțea niciodată obligat să-și apere sau să-și justifice subordonatul ;
angajatul trebuie să ofere explicații complete și exacte, sau să se scuze
imediat. În structurile autoritare, ședințele sînt inutile : subalternii nu
oferă feedback. Practic, teama de a-l contrazice pe șef duce la proasta lui
informare. Ierarhiile autoritare sînt eficiente pentru îndeplinirea sarcinilor
simple (în construcții, în armată) dar nu și în cazul sarcinilor complexe.
Șefii sînt brutali și subalternii sînt ipocriți. Egalitatea nu e bună în sine ;
ea doar permite subordonaților să-și ofere părerea, și astfel să augmenteze
cantitatea de informație din sistem. Cu cît sarcina e mai complexă (construirea
unei mașini, a unei rachete) cu atît inputul fiecăruia e mai necesar.Un cuvînt
bun despre Tea PartyExistă în Statele Unite o aripă a partidului republican
care are un singur slogan : reducerea impozitelor. Tea Party s-a făcut
remarcată prin această marotă simplistă care a strîns numeroși adepți. Ce e de
admirat aici ? Într-o societate egalitară, cei care se opun impozitelor mari se
exprimă vehement și apoi se asociază pentru a-și asigura capital politic.
Într-o societate autoritară nu există altă ieșire decît evaziunea fiscală. În
Balcani, (Grecia, Bulgaria, România) cetățenii recurg la evaziune fiscală și munca
la negru fiindcă știu că revendicările sînt inutile; în SUA, unde distanța față
de putere e (relativ) mică, oamenii se asociazăCare sînt originile
autoritarismului latino-american și ale democrației din SUA ? În America Latină, exploatarea agricolă
s-a făcut în latifundii, lucrate de peoni indieni sau sclavi negri. În SUA,
statul a distribuit suprafețe egale coloniștilor, terenuri cît să poată fi
lucrate de o familie. În cazul Americii Latine, societatea s-a polarizat între
o clasă de latifundiari și una de peoni, fără nici o clasă mijlocie. În România
(și Rusia) răsturnarea comunismului a dus la privatizarea frauduloasă a
capitalului, ducînd la apariția oligarhilor în Rusia și a mogulilor și
baronilor locali în România. Rezultatele au fost echivalente.Am mai polemizat
pe același subiect și persist : în societățile difuz-autoritare ca cea
românească, puterea (politică sau de alt fel) este cea care determină averea și
cîștigurile. Economicul nu e autonom. Partidele de o culoare sau alta care au
alternat la putere după 1990 ar găsi cu greu un român ajuns prosper doar prin
spiritul lui întreprinzător între sutele de regi ai asfaltului sau alte soiuri
de îmbogățiți din contracte cu statul. În țările cu mentalitate autoritară,
averea (sau îmbogățirea, sau succesul în afaceri) depind de bunele relații cu
oamenii puterii. Economicul nu e autonom față de politic.Diferența dintre
țările occidentale și România (sau Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria și
Bielorusia, țările Asiei centrale) e că în Occident economicul e autonom față
de politic. În România există trei clase : clasa celor săraci, cu un salariu de
opt sute de lei pe lună, clasa mijlocie, plecată în Italia ori Spania, și
oligarhii. Inegalitate și privatizareRecomand în continuare tuturor Delay,
deny, defend : (amînă, neagă, apără-te) de Jay Feinman. E o carte despre
asigurările private din Statele Unite, ale căror profituri sînt imense, și
care, pentru a le obține, amînă, neagă și resping în instanță pretențiile
asiguraților. În România, sistemul de asigurări de sănătate e exsanguu și lăsat
să moară prin sîngerare. Locul său va fi luat de asigurările private. Unum,
asigurări de sănătate din SUA, a fost condamnată în 48 de state americane
pentru practicile sale ilegale. Conseco vindea asigurări de sănătate bătrînilor,
și complica într-atît cererile de rambursări, încît aceștia mureau între timp
sau abandonau. Well-Point, altă firmă de asigurări de sănătate, anula polițele
de asigurări ale femeilor gravide și bolnavilor cronici. United Health a vîndut
polițe de asigurare unor bătrîni fără să-i informeze că astfel pierdeau
numeroase avantaje ale Medicare, sistemul de asigurări universal și gratuit
pentru bătrîni.Este imensă neajutorarea individului în fața birocrației de stat
; în schimb, neajutorarea sa în fața unei firme private de asigurări de
sănătate nu cunoaște limite. Angajații acesteia primesc prime pentru orice
rambursare amînată, pentru orice rambursare înjumătățită, pentru orice
respingere de rambursare, chiar dacă ea duce la un proces. Pentru individul asigurat,
procesul e costisitor și lung, cu sorți îndoielnici ; firma nu are credite de
plătit, are proprii ei consilieri juridici, și are timp – foarte mult timp.
Chiar dacă pierde, amenzile pe care le plătește sînt mici.Angajații firmelor de
asigurări sînt rapaci. Ei au un interes personal în a respinge rambursările –
primesc prime pentru asta. Înlocuind asigurările de sănătate de stat cu
asigurări private, noua putere neo-liberală creează o imensă escrocherie
legală, cu firme imense.Inegalitatea din România nu e provocată de polarizarea
veniturilor. Cele două fenomene merg în paralel, și au aceeași cauză :
mentalitatea autoritară. 1789, anul Revoluției franceze, marchează limita între
două epoci : epoca feudală, în care puterea e cea care aduce avere (nobilul,
seniorul feudal, e bogat fiindcă e nobil, și nu invers) ; după 1789, epoca
burgheză, în care averea e cea care aduce putere (averea permite plata unei
campanii electorale).România e, încă, o țară feudală, pre-modernă : legătura
unor mici întreprinzători cu reprezentanții puterii le aduce contracte grase cu
statul. Nu există în România altă resursă de venituri. Am trimis unui număr de
zece cunoștințe două liste, una cu salariile profesorilor universitari din
România, alta cu salariile profesorilor universitari din SUA. Cu o singură
excepție, interlocutorii mei n-au știut ce să facă. Pentru mine, contrastul era
izbitor : pentru o facultate dată, în SUA, cel mai mare salariu era dublu față
de salariul minim, în vreme ce în România, cel mai mare salariu e de patru ori
mai mare.În ce țară ți-ai dori să trăiești?Economistul american Michael Norton,
de la Harvard, și economistul israelian Dan Ariely, de la Duke University, aa
propus un sondaj global. Întrebarea era următoarea : fie următoarele țări, A,
B, C, D, E…. . Populația e împărțită în cinci părți egale, de la primii 20 %,
cei mai bogați, pînă la ultimii 20 % cei mai săraci. În țara A, primii 20 %
dețineau 85 % din averea totală, în țara B, 80 %, în țara C, 75 %, și așa ai
departe.Persoanelor li se punea întrebarea : imaginați-vă că ar trebui să
trăiți în una din țările următoare, fără să știți din ce categorie veți face
parte. În care țară ați dori să trăiți ? Rezultatele, în general, erau lipsite
de surprize. Urma o altă întrebare : care credeți că este distribuția averilor
în țara în care locuiți ? Americanii dădeau răspunsurile cele mai pitorești :
în medie, doreau să trăiască într-o țară cu o distribuție a veniturilor
egalitară, (cam ca cea a Suediei) și subestimau masiv inegalitatea din Statele
Unite.(http://www.people.hbs.edu/mnorton/norton%20ariely%20in%20press.pdf)
În România, mentalitatea autoritară creează două situații : menține
inegalitatea între individ și instituțiile statului, ceea ce descurajează
revendicările, individuale sau colective, și deci împiedică reformarea
sistemului. În al doilea rînd, autoritarismul menține feudalismul, sistemul în
care îmbogățirea depinde de influența politică sau puterea politică a
individului, iar sistemul politic și cel economic nu sînt separate.
Inegalitatea economică e tolerată în SUA, (sau alte țări occidentale) unde
cetățenii își pot revendica drepturile fie individual, prin justiție, fie
colectiv, prin asociere politică. În România, liberalismul e imposibil,
întrucît politicul și economicul se întrepătrund mult prea mult.Economia de
piață nu duce la apariția concurenței, ci firmele mari le înghit pe cele mici
pentru a împiedica apariția concurenței, și firmele se concentrează în
permanență.Mentalitatea autoritară permează pînă și în structura geografică.
Țările cu mentalitate autoritară sînt centralizate, cu o capitală hipertrofiată
și cu o provincie puțin locuită : Buenos Aires, Rio de Janeiro, Moscova,
București sînt capitale imense, mult mai mari decît orașele de rangul doi din
țările respective (regularitatea poartă numele de legea lui Zipf).
Iustin Panța: „în somn nimic nu-i deosebește pe cei
fericiți de cei nefericiți"
Daniel Caraman**" egalitatea de șanse nu
inseamna egalitate de situatii, ci doar egalitate de vocatie.Sper exemplu, in
situatia in care vorbim despre accesul la educatie si sanatate, despre accesul
la resurse materiale, despre oportunitatea de a porni intr-o competitie.
Egalitatea de sansa nu poate fi confundata cu egalitatea de situatie. In vreme
ce prima este o cauza , a doua este un rezultat. Prima, cauza, poate fi un
motor al progresului, sporeste competitia si in mod natural selectia factorului
cel mai puternic, cea de a doua, rezultatul, este o frână absolută împotriva
tuturor acestor beneficii aduse de competitie. Nici in cea mai ideatică formă
de comunism nu se gândise cineva că oamenilor trebuie sa le fie distribuită
egal avuția existenta.
DIANA SOSOACA**"Nu exista lider, lider este
doar Dumnezeu - El ne conduce. Toti suntem egali.
Donald Trump**" în America, nimeni nu este lăsat în urmă, pentru că
toți contează și toți trebuie ascultați. Am luptat pentru principiul demnității
egale, tratamentului egal și drepturilor egale pentru toți cetățenii, fiindcă
am fost creați egali de Dumnezeu. Oricine are dreptul să fie tratat cu respect,
să se exprime și să fie ascultat de conducători.
Dora Stanculescu
LEGEA MINIMULUI EFORT ( LEGEA NON-REZISTENŢEI )”Iarba nu se străduieste
să crească, ea creşte pur şi simplu. Peştii nu învaţă să înoate, înoată pur şi
simplu. Florile nu fac eforturi ca să înflorească; înfloresc pur si simplu.
Aceasta este natura lor inerentă. Natura merge întotdeauna în sensul efortului
minim.” În Univers nu guvernează întotdeauna aceleaşi legi ca în
societate.Societatea ne învaţă că trebuie să muncim din greu pentru ceea ce
vrem, să ne zbatem, să luptăm cu toate forţele noastre. Universul ne arată că
decizia potrivită este luată firesc, fără eforturi, fără lupte interioare, în
consonanţă cu interiorul tău, cu natura exterioară şi cu tot ceea ce se afla în
jurul tău, ascultându-ţi intuiţia.Nu trebuie să te lupţi crâncen cu viaţa. Nu i
te opune! Lasă-te dus de ea!Cu cât te lupţi mai mult, cu atât mai mult vei da
greş. Este suficient să rămâi conectat la tine însuţi şi la acţiunile tale, iar
ceea ce îţi doreşti se va realiza fără efort.Natura functioneaza potrivit legii
minimului efort. Oamenii din societatea capitalista functioneaza pe efortul
maxim cerut angajatilor, dar retribuit sub normalul realizat prin depunerea
efortului minim. De diferenta dintre cele doua eforturi beneficiaza doar
angajatorii. Profitul lor are in urma discriminari grave: folosesc, ca o
normalitate, doar oamenii sanatosi fizic si puternici, cei mai in varsta sau
care nu dau randamentul cantitativ sunt exclusi; apoi inseala beneficiarii
muncii depuse prin produsele de proasta calitate, rezultate in urma muncii
nebune. Un produs de calitate, dincolo de functionarea lui indelungata (ideal
este toata viata) necesita un ritm dat de minimul efort care se imprima in
estetica si substanta sa. Am invatat la scoala si am vazut in fabrica modul cum
se face normarea. La realizarea unui produs isi aduc aportul de la muncitorul
necalificat la muncitorul cu cea mai mare categorie. Dar nu sunt folositi cei
mai buni lucratori, pentru ca norma de munca sa poata fi depasita de cei care
depun mai mult efort si sa castige mai mult. Iata un mod de lucru care respecta
demnitatea umana si permite oricui sa evolueze. Astazi, in Romania, 70% dintre
muncitori sunt retribuiti cu minimul pe economie. Bani mai multi la privat
primesc doar sefii, care sunt rudele sau prietenii patronilor.
Dostoievski: ”Dragostea ii face pe oameni sa se
simta egali”
Elif Shafak **"Lumea e o singură
ființă. Toți și toate sunt legate între ele printr-un păianjeniș de povești.
Fie că ne dăm seama ori nu, suntem prinși cu toții într-o discuție
tăcută."
Emily Bronte: ”Indiferent din ce sunt sufletele
noastre făcute, al lui și al meu sunt asemeni.
Euripide**„Egalitatea este lege pentru oameni; „mai puţin” e totdeauna
duşmanul lui „mai mult”.”
G. Cesbron**„Există două căi de acces la egalitate: cea a dragostei şi
cea a invidiei. Prima eşuând…”**„Deoarece fiecare din ei se crede superior
celorlalţi, copiii mici sunt în cele din urmă toţi egali.”
GEORGE Călinescu**„Dacă este o fiinţă care nu doreşte ca oamenii să fie
egali, aceea e femeia.”
George Orwell**„Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale
decat altele.”
George Stefan**"Comunismul este societatea perfectă doar că mulți
dintre noi nu sunt setați mental pentru așa ceva. Și Iisus Hristos gândea în
termeni de acest fel. Toți să aibă acces neîngrădit la orice, totul să
funcționeze în așa fel ca nimeni să nu sufere de nici un fel de lipsuri. Dar
diavolul din noi l-a trimis pe cruce. Ambiția nemăsurată și lăcomia o ai numai
de la diavol.
Gheorghe Iancu **"Egalitatea este
clamată, în primul rând de politicieni, și abia apoi de năpăstuiți. Politicieni
care iau de la cei mai productivi și redistribuie ce le scapă printre degete,
și asta pentru a rămâne să dijmuiască pe cei care muncesc mai eficient și mai
profitabil. Dacă ar fi să putem arăta cum au trăit cei cărora le-am citat
zicerile despre egalitate și inegalitate, nu am constata decât că au trăit și
făcut lucrurile având în primul rând grijă de interesul lor, chiar și în
detrimentul celui general, ca oricare dintre noi, oamenii. De fapt, și
Maica Tereza, oricât de sfântă a fost, întrebată de un ziarist: „Maică, dacă ar
fi ca un omoarecare să-ți dea de ales
între mai puțini și mai mulți bani, ce ai alege?", fără ezitare, a
răspuns: „bineînțeles, mai mulți, maică”. Poți spune orice, dar nu poți face
orice. Nici măcar Creatorul nu a făcut să fim în viață egali. De cum prindem
viață suntem supuși interacțiunilor și schimburilor de tot felul, de voie de
nevoie, unde putem fi în avantaj reciproc sau unul pierde și altul câștigă. De
aici inegalitatea, sau egalitatea, după cum ai grijă de propriul
interes. Un principiu bun este acesta: muncește și sporește după cât vrei
și poți, dar dă și la binele comun, nu mai mult de-o zeciuială. Mai mult,
automat te obligă la exploatare, uneori, dacă reușești să câștigi măcar cât cel
pe care-l plătești. V-o spune un om care a făcut de toate, în curtea casei
în care m-am născut, la locurile de muncă, unde viața m-a dus, începând cu
lucrul cu fierul roșu, lucru în cercetare și, din '90, ca întreprinzător
pregătit să muncesc, făcând de toate, până în ultima zi!Egali, suntem, numai
atunci când viața ne surâde în mod egal, și daca, începând de la naștere,
rămânem cu organele întregi și sănătoase, așa după cum ne-a creat Bunul
Dumnezeu. Da, există egalitate, după cum există și inegalitate, după cum
„Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n buzunar”. Am să vă relatez o
situație, la care am stat și am meditat, cum se spune,pe viu. Pe o parte a
casei mele, făcută cu multă sudoare și voință, am un parc. Pe când era mai
puțin amenajat, noaptea, anumiți oameni, și mereu aceiași, chiar iarna, pe
căldură, pe ploaie, pe ninsoare, dormeau noaptea pe băncile din parc, nu mai
mult de cinci metri de dormitorul meu. Am fost nevoit să-i rog să vorbească mai
încet, că trebuie să mă odihnesc, pentru că eu de cu dimineață, ca în fiecare
zi, chiar șapte din șapte, merg la muncă, la locul de muncă făcut tot din
voință și cu multă sudoare. Într-o seară, nu mă lua somnul, și am deschis
fereastra. Ce să vezi, ca în fiecare seară, acei oameni, erau întinși pe bancă,
chiar pe banca din dreptul ferestrei mele, unii sforăind de-a binelea. De
compătimit i-am compătimit din totdeauna, dar acum, stând mai mult la
fereastră, mi-a venit în cap o întrebare. În casă la acea vreme aveam doi
cățeluși, rasa șoricari, pereche, care mă iubeau, de cum n-o puteam face eu.
Cine a avut, sau are câini, știe foarte bine, că sunt mai stăpâni ca
stăpânul...dar niciodată n-o să-l muște...Și mi-am pus întrebarea: cum de eu om,
văzând un om, la numai cinci metri de mine, eu sub acoperișul făcut de mine, el
afară, pe bancă, făcută din banii contribuabililor, pentru cu totul alt scop,
nu-l invit, măcar pe unul, oriunde sub acoperișul meu, în timp ce cățeii, stau
unde vor ei. Și mi-am pus o altă întrebare: este corect, este normal, este
omenește, faptul că nu ofer un loc, sub adăpostul meu, măcar unuia dintre acei
oameni??? Răspunsul pe care într-un final l-am găsit a fost acesta: DA. Omul,
creeat și el tot de Domnul, a fost făcut cu capacitatea să-și facă un acoperiș,
pe când câinele nu. Un om, numai întâmplător poate să nu aibă la un moment dat,
dar în nici-un caz nu trebuie să facă un mod de viață din a nu-și face, și de a
nu avea, căci așa, ajunge să nu mai fie om, oricât l-ar ajuta oamenii. Ce ne
face inegali, nu este atât exploatarea, dacă este, ci faptul că deși fiecare
avem, două mâini și două picioare, și așa mai departe, oricâte accidente și
necazuri am avea în viață, putem să trecem peste ele, chiar luând viața de la zero,
dacă suntem și rămânem oameni! Oricum, azi suntem aici, mai ales acelora
la care tot i-am ascultat, auzit și văzut de-a lungul timpului, ne-am luat după
ei, și uitați unde suntem. Într-o lume, departe de cum ne-a dat-o Domnul.
Atunci, la ce bun să-i mai pomenim, dapăi să mai ne fie repere. Doar ca și noi
azi, sunt numai niște reflexii asupra realităților acelor vremuri, umbrite sau
luminate de tot atâtea și la fel interese, pe care ei le privesc fără să facă
referire la reflexiile strămoșilor lor. Nu ar fi mai bine să reflectăm noi, să
vedem noi, dar să vedem bine, căci avem tot ce ne trebuie. Și astfel de
fenomene, și ochi, și minte să vedem lucrurile cum trebuiesc și să le punem în
ordine cu ordinea divină?! Cu Dumnezeu Înainte!
Henri-Frederic Amiel (1821 - 1881)**"Oamenii obișnuiți vor fi
întotdeauna sub media societății. Democrația îngăduie celor incapabili să ia
deciziile cele mai importante. Conceptul de egalitate le va permite inculților
să rămână inculți, proștilor să rămână proști, delicvenților să rămână
delicvenți. Conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecințe pentru
că nu va fi recunoscută poziția oamenilor de valoare, a celor cu experiență, a
celor serioși. Valorile vor fi dizolvate de mediocrități.
Ho Chi Minh**"Nu trebuie să ne întristăm dacă avem puţin, ci numai
dacă nu avem egalitate. Nu trebuie să ne întristăm dacă suntem săraci, ci numai
dacă inima noastră nu-şi găseşte liniştea.
Honore de Balzac**„Cu cât legile noastre vor tinde spre o egalitate
imposibilă, cu atât ne vom deosebi mai mult prin moravuri.”
ILEANA VULPESCU: ”Nu pot iubi oamenii in sufletul
carora nu-ncape principiul egalitaTII
IMMANUEL KANT: ”Priveşti în persoana aproapelui
tău pe cineva egal cu tine în demnitate şi abţine-te de a-l face unealtă pentru
ajungerea scopurilor tale egoiste.
Ion Corbu**"oamenii sunt inegali. Inegalitate care are originea în
parametrii bio-fiziologici și psiho-sociologici ai fiecărui om. Om care este o
individualitate unică și diferita de oricare alt om. Prin urmare, oamenii sunt
inegali prin genetica, naștere, avere, instrucție, poziție sociala etc.
Inegalitate care nu poate fi validata prin vot. Sigur, stiințific, ea poate fi
constatata și realitatea existențială acest lucru face. Amăgirea populista a
celebrului slogan, liberte, egalite, fraternite, este strict manipulatorie.
**" În lumea ideilor, egalitatea poate fi un principiu aspirațional
frumos. În lumea reală egalitatea dintre oameni este ori pare a fi o himeră.
Fără a intra în detalii, problema fiind complexă, egalitatea de tratament și
egalitatea în fața legii pot fi luate în calcul. Însă, cum se știe, suntem
unici și diferiți. Din fericire, Ori această diferențiere volens nolens,
genereză inegalitate **Organizarea tribala exista și acum. Dar noi suntem
departe de o astfel de organizare. Și sunt excluse, practic, posibilitățile de
a ne întoarce la ea. Pe mine ma preocupa "acum și aici"
Ion Iliescu: *** În decembrie 1989 nu am crezut că
egalitatea și libertatea sunt de dreapta sau de stânga; ci dincolo de ele.”*** Proiectul
UE a fost gândit excesiv, de la un punct încolo, ca un proiect de piață, când,
de fapt, el trebuie să fie și un proiect social. Neprioritizând însă
inegalitățile pe agenda publică, stânga a avut dificultăți în a implementa
valoarea solidarității în construcția societății noastre, iar dreapta a căzut
în capcana exceselor liberalismului sălbatic. Acum, orice abecedar politic te
învață o lecție de novice: nu poți genera egalitate de oportunitate până nu ai
reglementat inegalitățile sociale care dau un start echitabil indivizilor în
viață.*** Rousseau credea că oamenii se nasc inegali, prin urmare, că au nevoie
de un sistem social care să le permită o egalitate de oportunitate. Or noi ne
naștem cu talente și pasiuni diferite, care fac ca această inegalitate naturală
să se reproducă într-o inegalitate socială pe care trebuie să o reglăm. *** Să
existe democrație, să existe o ideologie politică în care egalitatea în și prin
viață dintre oameni să fie nealterată. *** Fără egalitatea dintre indivizi nu
poți crea o lume rezonabilă în care alegerile și libertățile lor să conteze.”
Iustin Panța**"„în somn nimic nu-i deosebește pe
cei fericiți de cei nefericiți"
J. K. Jerome**„În concepţia unei femei, egalitatea sexelor înseamnă, în
mod invariabil, superioritatea femeii.”
Johann Wolfgang von Goethe**" Ne-am cunoaste mai bine intre noi,
daca n-am vrea mereu sa ne situam pe picior de egalitate unii cu altii."
John Burroughs**"Cultura ofera dezvoltarea perfecta si egala a
omului in toate privintele."
John D. Rockefeller**"Vom ascunde întotdeauna adevărul divin de ei,
că suntem cu toţii unul. Asta nu trebuie să ştie niciodată! Ei nu trebuie să
ştie niciodată că culoarea este o iluzie, trebuie să creadă întotdeauna că nu
sunt egali."
Khalil Gibran**"Când vei ajunge la sfârşitul vieții, vei înțelege
că nu eşti cu nimic superior unui criminal, dar nici cu nimic inferior unui
sfant." *** ”Vântul vorbește cu același susur atât unui copac înalt cât și
ultimului fir de iarbă.
Kris Thel**"Știți ce este Micelio? Când eram
la facultate, des o studiam, dar în anii aceia, pentru mine era doar teorie,
ceva ce trebuia să înveți pentru un test., în timp ce mă uitam la televizor
(COSMOS), am auzit din nou despre asta și a fost minunat.Micelio sau Mycorhiza,
este o ciupercă care se extinde sub pământ, creând o rețea de conexiune între
toate speciile de plante, ceva asemănător rețelei de internet, care le permite
nu doar să comunice, dar și să îngrijească, să protejeze, să hrănească, să se
aprovizioneze cu apă.Când un arbore de pădure este tăiat, acest miceliu
comunică restului copacilor din pădure, că unul dintre ei este pe moarte și
toți ceilalți copaci prin miceliu încep să aibă grijă de trunchiul lăsat pentru
a încerca să salveze acea viață. Îl hrănesc, îi dau apă, îl protejează. Pentru
că acel portbagaj pe moarte face parte din familia pădurilor.De ce specia
noastră care se crede atât de superioară și nu poate vedea asta.De ce credem că
suntem atât de inteligenți și superiori altor specii. De ce ne deconectăm atât
de mult de frații noștri din alte specii.Totul are o limbă. Este limbajul
universal. Să învățăm să ne reconectăm cu limbajul ăla non-verbal, ca să
înțelegem că toți suntem părtași la fel. Nu suntem nici superiori, nici
inferiori. Suntem la fel ca bebelușii pe care încă mai avem multe de învățat de
la frații noștri mai mari, copaci și pădure, și mai presus de toate învață de
la Mama noastră Pământ.
Lara Eveline Petre**"Valoarea unui om nu ti o da alt om
....valoarea unui om nu este dată de intelect ....valoarea unui om nu sunt
banii din bancă....valoarea unui om nu este dată de funcțiile care le
deține....valoarea unui om nu este dată de hainele care le poartă....valoarea
unui om este dată de Creatorul omului, în fața lui toți sunt egali ,dar
valoroși cu adevărat, sunt cei care știu să facă fapte cu bunătate, care știu
să si accepte semenii ,să înțeleagă că semenii lor sunt tot creatia lui
Dumnezeu ca si ei și că nu sunt ei în măsura să judece cu putere de la sine
luată...valoarea unui om, sta în felul cum știe să împartă bunatatea
,mângâierea, alinarea ,iubirea ,semenilor săi...valoarea unui om ,consta în a
înțelege durerea celorlalți, a fi empatic și compansiv cu durerea ,neputință și
neștiință semenilor săi...Valoarea unui om ,consta în a ști să fii om ,atunci
când ai mai mult decât ceilalți....si a fi om arunci când nu ai nimic și totuși
daruiesti din acel nimic ...Lăsați vă măștile jos ,măștile arogantei,
egoismului ,invidiei ,urii și fiți umani...Fiti oameni ! Toți ne am născut în
pielea goală și toți vom muri la fel ! "
Licuta Pantia**"Nu înjosi pe nimeni în viață/Și nici de sus la
alții nu privi,/Nu ignora o lacrimă pe-o față,/Poate-ntr-o zi pe fața ta va
fi!/Nu-l umili pe cel mai slab ca tine/Nu-i vina lui c-așa a fost creat,/Te
vezi erou și lumea-ți aparține,/Dar uiți că scări nu-s doar pentru urcat!/Nu
neglija ascultă și răspunde,/O vorbă care ție-ți pare fleac,/Poate salva pe cel
care-o aude/Și poate-n deznădejde a-i fi leac!/Suntem egali, fii om cu
fiecare,/Lasă frumos pe unde-ai să pășești/E-o lege-a vieții fără expirare,/La
fel cum dai, așa o să primești!
Liviu Armin Avram**"De fapt iubirea este o inocență.. Puțini au
curajul inocenței.. Puterea de a fi dincolo de acest "eu". Puterea
pentru om înseamnă brutalitate.. Nu egalitate.. Și așa trăim.. Ești egal cu
mine nu este sunt egal cu tine... Și nu prea înțelegem sensul.
Liviu Stancu**Copiii și nepoții voștri – lucizi, capabili, responsabili
față de propriul viitor – nu votează roșu, nu votează scursurile societății
aburcate la putere din 1946, nu vor să audă de această stîngă venală, coruptă,
distrugătoare. Ei votează pentru libertate, democrație, prosperitate, echitate
(atenție – pentru echitate, nu pentru apocalipticul, criminalul egalitarism!).
De ce vă opuneți voinței, dorințelor, viitorului lor?
Marchizul de Sade: ”Cel sărac îl înlocuieşte pe cel
slab, ţi-am mai spus-o, să-l ajuţi înseamnă să încâlci ordinea stabilită, să te
opui naturii, să răstorni balanţa pe care se sprijină cele mai sublime
construcţii ale ei. Înseamnă să participi la o egalitate periculoasă pentru
societate, să încurajezi nepăsarea şi trândăvia, să-l înveţi pe sărăntoc să
fure de la cel bogat, dacă cumva acesta va refuza vreodată să-i dea de pomană —
şi asta din cauză că sărăntocul va fi luat obiceiul să capete ajutor
Marilena Iorgulescu**"Aud o inimă care bate... Nu mai ştiu dacă-i
inima mea sau a ta... Bate la fel!"
Marin Moscu* "Când am dat cu capul de sus,/Acel sus era mai
jos/Decât capul meu…/Când am dat de tine/Am simţit plăcerea durerii,/Pentru că
susul tău/Este egal cu susul/Susului meu!"
Michael Norton**În ce țară ți-ai dori să trăiești?Economistul american
Michael Norton, de la Harvard, și economistul israelian Dan Ariely, de la Duke
University, au propus un sondaj global. Întrebarea era următoarea : fie următoarele
țări, A, B, C, D, E…. . Populația e împărțită în cinci părți egale, de la
primii 20 %, cei mai bogați, pînă la ultimii 20 % cei mai săraci. În țara A,
primii 20 % dețineau 85 % din averea totală, în țara B, 80 %, în țara C, 75 %,
și așa ai departe. Persoanelor li se punea întrebarea : imaginați-vă că ar
trebui să trăiți în una din țările următoare, fără să știți din ce categorie
veți face parte. În care țară ați dori să trăiți ? Rezultatele, în general,
erau lipsite de surprize. Urma o altă întrebare : care credeți că este
distribuția averilor în țara în care locuiți ? Americanii dădeau răspunsurile
cele mai pitorești : în medie, doreau să trăiască într-o țară cu o distribuție
a veniturilor egalitară, (cam ca cea a Suediei) și subestimau masiv inegalitatea
din Statele Unite.
Mihaela Borzea **"-Ce cauți tu să pui luminii stele?/Nu înțelegi că
smulgi din rădăcină/Cu gândul tău și lanțuri și zăbrele?/Mai
bine-aprinde-opaițe plăpânde,Cu seu în care tremură dreptatea/ Și intră- n
grajd să vezi cirezi flămânde/ Cum mestecă-n ,,sictir,, egalitatea./ Se zbate-n
coada vacii sărăcia,/Iar taurii în coarne se agită,/ În staul luptă ura cu
prostia/Pentru un pumn de iarbă ruginită./Singurătatea-și leapădă feciorii/ În
furcile ce-ntorc otava udă,/În fân au adormit colindătorii/Și zace leru-n
nepăsare crudă./ Ești, vrei nu vrei, soldatul luptei tale,/Împuști lumina și-o
îngropi în paie,/ Bovinele s-o rumege agale/ Iscând în ieslă noi și noi
războaie.
Mihai Nastase **"Nu exista libertate sau egalitate intr-o societate
care prospera prin exploatarea omului de catre om. Acesta este motorul
capitalismului! Nu intrevad nimic promitator la orizont. Inertia si apatia
maselor va fi sanctionata si latul se va strange incet, dar sigur.
Mihail Neamtu, Acolo unde vechii greci susțineau segregarea dintre
cetățean și barbar, apostolul Pavel construiește proiectul unității și al
frățietății. Cum? Prin participarea credincioșilor la comunitatea de iubire a
Trupului lui Hristos. Biserica devine,
astfel, locul care abolește — coram Deo — toate discriminările de ordin politic
și social, afirmând egalitatea oamenilor ca mădulare ale unui corp mistic:
cetatea Ierusalimului ceresc. Primii creștini au revoluționat astfel
prejudecățile filozofilor anticilor — ale lui Aristotel, bunăoară — despre
condiția „naturală” a sclaviei și despre „superioritatea” oamenilor educați
față de cei lipsiți de instrucție, prestigiu sau bani. Pe urmele lui Iisus, primii creștini s-au
adresat inimii sau vocii conștiinței. Nu există virtute fără libertate. Orice
gest sacramental — de la rugăciune, botez sau împărtășanie până la cununie ori
asumarea sacerdoțiului — se naște din proprie inițiativă. Omul a căpătat, astfel, demnitate personală,
fiind reflectarea chipului divin (imago Dei). Libertatea individuală (inclusiv
aceea de-a nega existența lui Dumnezeu) a fost dublată mereu de solidaritatea
comunitară: sprijinul oferit văduvelor, orfanilor, bătrânilor abandonați. Pavel
din Tarsus le scria galatenilor: „Ați fost chemați la slobozenie.” Doar că noi
astăzi alegem litera, nu Duhul; certitudinea, nu riscul; conformismul, nu
curajul profetic. De aceea suntem atât
de departe de ucenicii lui Hristos care au schimbat inimi, cutume, legi,
destine și culturi. **"egalitatea ca obraznicie" Recent, economistul
francez Picketty a propus într-un editorial din Le monde un drept universal la
moștenire. La împlinirea a 25 de ani, fiecare cetățean francez ar urma să
primească 120.000 EUR, adică 60% din valoarea medie a patrimoniul actual.
Cineva care în condițiile actuale nu moștenește nimic, ar urma să primească
120.000 EUR conform propunerii lui Picketty, iar dacă moștenește azi 1.000.000
EUR, ar primi conform noului sistem doar 600.000 EUR. Abia atunci când o
asemenea propunere ar fi pusă în aplicare am putea vorbi de egalitate de șanse.
Astfel, să afirmi că cineva care moștenește un milion are șanse egale în viață
cu cineva care nu moștenește nimic, e ignoranță crasă sua ipocrizie. În 2018,
un raport al Credite Suisse arăta că 62% din români aveau o avere sub 10 mii de
dolari. Tot conform Credit Suisse, 10% cele mai bogate gospodării dețineau în
2018 aproximativ 60% din avuția totală a țării. Idealul meritocratic rămâne
unul foarte șubred în contextul unei asemenea inegalități. Meritul individual
devine ceva relativ când start-ul în viață e atât de radical diferit. Totul
devine o chestiune de noroc - sau, vorba președintelui, de ghinion. Nu te-ai
născut într-o familie care e în top 10% cei mai bogați? Ghinion. Dacă vrem ca
ideea de merit să aibă vreun sens, dacă vrem ca egalitatea de șanse să aibă
conținut și să nu fie doar o marotă, e nevoie să rezolvăm în primul rând
problema inegalității economice.
Mircea Diaconu **"Un țăran întreba, cu mulți ani în urmă: Dacă
toate sunt ale statului, noi ai cui suntem, dom'le, n-om fi și noi tot ai
statului? Iar eu spun azi: Cetățenul trebuie să fie egal cu statul."
Mirel Surugiu Rotaru **"Cum am putea să fim egali la urmă,/Când eu
am sângerat, iar voi râdeați?
Montaigne **„Sufletele împăraţilor şi ale pantofarilor sunt turnate în
acelaşi tipar.”
Mihai Eminescu: ”Omul are atâta libertate și
egalitate câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.
Montemurro Marillene ** " În prostia lui
Ceaușescu era un patriot și credea în egalitate, drept dovada sta și averea
lui, adică nimic, a murit sărac, nu a avut proprietăți și terenuri decât cele
moștenite pe linia familiei."
Nichita Stanescu **despre nichita stanescu: ceea ce îl caracteriza pe
nichita stanescu era greaţa de unicitate. Ceea ce face mândrie altora, pe poet
îl umilea.
Nicolae Filimon: ”Amorul de patrie, libertatea,
egalitatea si devotamentul sunt vorbe sacramentale, pe care ciocoiul le
rosteste prin adunari publice si private; dar aceste virtuti cetatenesti, de
care face atata pompa, nu sunt decat treptele scarii pe care voieste a se sui
la putere.”
Nicolae Tudor*** EGALITATEA
ESTE EXCEPTIA SAU REGULA?In
perioada anilor 1789-1799 in Franta a fost o serie de revolte sociale
și politice radicale care au marcat apariția democrației de
care ne bucuram astazi.Revoltele au fost declansate de resentimentul popular
față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația. Cererile de
schimbare și reforme au fost formulate după idealurile iluministe:
desființarea taxelor și privilegiilor feudale, aristocratice și
religioase, abolirea sclaviei. Principiile vechi despre tradiție și ierarhie au
fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”.
Revoluția franceza a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea
democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului, a
lărgit sfera drepturilor omului. Rezulta de aici ca egalitatea a fost un
concept popular care a apartinut in egala masura atat liberalismului cat si
socialismului.Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris cu mult mai inainte
despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din
mediul lor militand pentru crearea unui stat liberal.O parte dintre iluministii
vremii au cerut doar o egalitate in fata legii, ceea ce avem si astazi, fiindca
decizia finala a fost rezultatul unor NEGOCIERI, ceea ce nu exclude
principiul egalitatii, fiindca Revolutia franceza a fost o revolutie a
drepturilor omului, s-a cerut totul si s-a obtinut cat s-a obtinut.
Jean-Jacques
Rousseau in „Discurs asupra inegalității de avere” considera ca sursa
inegalității și a relelor în societate este proprietatea privată, de aceea ea
trebuia limitată. Care ar fi trebuit sa fie limita? O sugereaza Voltaire prin
celebrul indemn: "sa vorbim, domnilor, dar sa nu uitam ca, mai intai, sa
ne sapam gradina!" Asta inseamna ca fiecare trebuie sa aiba atata
proprietate cat o poate munci singur si sa ii mai ramana timp si pentru altele
ale vietii.Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat
ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și
toleranță, egalitatea între oameni și între popoare.Dupa 230 de ani este
firesc sa existe macar o preocupare pentru largirea drepturilor
cuprinse in principiul egalitatii.Pe cine deranjeaza egalitatea, nu cumva
pe... hoti?Spunea Mihai Eminescu: ”Între caractere şi inteligenţă nu ar trebui
să existe alegere.Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte
rar”; "un stat e ca şi omul... are atâta libertate şi egalitate pe câtă
avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra
lui." Sa facem exercitiul de intelegere: Egalitatea, alaturi de
libertate, este sau nu un principiu de viata? Daca raspundem "da",
egalitatea trebuie sa fie REGULA sau EXCEPTIA? Daca este exceptia, de unde si
pana unde este regula? Daca realitatea ne demonstreaza ca egalitatea nu exista,
realitatea este o normalitate sau o anormalitate? Daca traim o anormalitate,
care sunt cauzele si cum pot fi ele inlaturate? Sa vedem ce zic invatatii
lumii: Pythagoras din Samos a decretat ca: "Egalitatea perfectă nu există,
ea poate fi numai între morți. Să nu credeți că neghiobul este egalul
înțeleptului!" Deci egalitatea perfecta nu exista, asa cum nici infinitul,
dar infinitul, ca entitate, face parte real din viata noastra. Egalitatea,
pentru a fi perfecta, trebuie masurata matematic, numai ca orice am pune pe
talgerul egalitatii, totdeauna mai trebuie ceva, ceva pe care doar Dumnezeu il
stie si-l pune, pentru ca in fata Lui sa fim toti egali. Deci egalitatea
exista sigur in fata lui Dumnezeu si mai egalitatea exista sigur doar in
matematica ( dupa o alta citire din Eminescu). Avem desenata, iata, linia
egalitatii de la minus la plus infinit. Ea exista sigur la extremele liniei. La
minus infinit (care inseamna si AZI) nu este pentru oameni, la plus infinit (in
fata Divinitatii) - da. Ciudat mi se pare Eminescu fiindca s-a situat la extrem
fata de divinitate. Pitagora neaga egalitatea absoluta. Si el il neaga pe
Dumnezeu fiindca vine cu masuratorile pana in fata Lui, dar nu Îl ia in calcul.
Cam greu de inteles inteleptii lumii! Sa accesam memoria umanitatii si sa
vedem daca gasim egalitatea mai aproape de om. ”Suntem egali in ignoranta”,
spune cineva; ”inegalitatea este o pedeapsa fara vinovatie”, spune altcineva.
Zup Gabriel demonstreza cu viata ca egalitatii i s-a facut o mare nedreptate:
”Cine a zis că suntem „egali din naştere” a fost un ipocrit. Nu, nu suntem.
Unul vine pe lume într-o familie cu alţi 6 plozi acasă şi e doar un accident la
beţie, altul are o mamă de 17 ani care-l lasă în spital si un altul e un copil
dorit şi aşteptat. La 7 ani îţi doreşti bicicletă, mami ţi-ar lua, dar n-are
bani, insa colegul tău de clasă are Iphone, iar fetiţa din prima bancă are
vânătăi, c-o bate tac-su vitreg. E ziua ta, ai 9 ani, mama a cumpărat salam de
Sibiu, ca să-ti aline zilele, prea multe, de margarină pe pâine, iar colegul
tău e la Viena, ia lecţii de călărie şi limbi stăine. Ai învăţat mult, ai tăi
sunt mândri ca ai castigat premiul I la olimpiada şi-ţi promit că te vor duce
la Neptun, dupa se reusesc sa puna deoparte din nişte salarii mizerabile. Ai 19
ani şi planuri măreţe. Visezi la o carieră strălucită şi o descoperire notabilă
în domeniul matematicii aplicate. Stai la cămin în Bucureşti, nu prea sunt
condiţii, bursa îţi ajunge cât să nu mori de foame. Noroc cu zacusca şi gemul
de prune de la mama. Fostul tău coleg de şcoală studiază în Elveţia. Teoretic,
e la o Universitate de finanţe, practic, studiază viaţa de noapte în club, anatomia
femeilor petrecăreţe şi structura unui joint de calitate. Ana are şi ea 19 ani.
I-ar fi plăcut să fie asistentă medicală, să înveţe, dar a fost nevoită să
plece la muncă în Italia, să facă bani. E chelneriţă la un bar, iar din când în
când, noaptea, îşi şterge lacrima din colţul ochiului şi răspunde: „40 de
euro”. Ai 44 de ani şi stai în două camere în Rahova. Ai doi copii, o tonă de
diplome, distincţii şi rată la bancă cât pentru trei vieţi. Luna asta nu
plăteşti întreţinerea, îi trebuie băieţelului adidaşi noi. Fostul tău coleg de
clasă este milionar în euro şi apare la televizor. Şi-a cumpărat ultimul model
de Mercedes, are o soţie şi trei amante, afaceri cu imobiliare şi vreo patru
dosare pe rol pentru evaziune fiscală. Cica e nevinovat, ca are mulţi duşmani. Şi
mai are cineva tupeu să vorbească de egalitate??? E doar o vrăjeală proastă...”
Marco Travaglio anuleaza egalitatea constitutionala: ”Legea e egala pentru toti
minus câtiva...” Dreptul de a alege a creat toata hâdosenia acestei lumi, fiindca
dreptul de a alege s-a manifestat ca drept de a avea si s-a luptat cu dreptul
de a fi si a castigat. Eminescu spune ca nu putem alege intre caracter si
inteligenta. Daca avem oameni inteligenti fara caracter, aceia sunt monstri.
Omul trebuie sa aiba obligatoriu caracter, in lipsa acestuia nu avem ce alege.
Deci oamenii sunt egali prin caracter si inegali prin inteligenta. A veni si a
spune ca neghiobul nu poate fi egalul inteleptului inseamna a modela lumea dupa
modelul monstrilor, pentru ca un prost, daca are caracter (folosind acelasi
instrument de masura) este superior inteleptului fara caracter! In realitate,
prostul este OM si poate deveni un om inteligent cu caracter, in timp ce
inteleptul este un fost om evoluat in dihanie, care a ajuns sa stapaneasca tot
omul. Apare intrebarea: POATE INTELIGENTUL SA RAMANA OM? Poate, daca isi
stapaneste instinctul de a avea. Poate, daca va culege doar ce i-a oferit
samanta pusa de el sa germineze. Poate, doar daca acea samanta creste in
patratica la care are dreptul s-o aiba si pe care el si-a insamantat-o,
nicidecum altcineva Recapitulare: Punctul din prima scrisoare a lui Eminescu se
misca pentru ca are ceea ce nimeni nu poate crea: viata. Punctul alege incotro
o ia. El are dreptul sa supravietuiasca si se misca pentru a obtine ceea ce ii
intretine viata. Se stabileste acolo unde gaseste ceea ce il tine in viata. In
activitatea lui observa ca anumite miscari ii produc bucurie, altele suferinta.
Pentru ca are capacitatea sa faca diferenta intre bine si rau, alege ceea ce ii
face bine si se concentreaza pe gasirea solutiilor care ii fac binele. Omul, cu
cat cunoaste mai mult, invata sa evite suferinta, ceea ce este specific si
omului cu caracter. Numai ca omul inteligent a ales sa se miste in asa fel
incat sa nu aiba deloc suferinta iar bucuria să ii devina tot mai mare. Pentru
aceasta, alege sa incalce brutal drepturile altor oameni, le confisca bucuriile
si le inchide in ograda proprie. Ceea ce nu ar fi o gaura-n cer, daca acest rau
este intamplator, intrucat miscarea punctului presupune si suferinta/esec. Dar
este un fenomen care a cuprins cu flacarile lui intreaga planeta! Marele rau pe
l-a facut omul inteligent a fost ca a limitat pana la anulare dreptul al
bucurie al semenilor, bucurie care incepe cu aceea de a supravietui. Omul
inteligent a impus nedreptul la supravietuire si, in numele dreptului sau de a
alege, a cumparat multe patratici si cere sa i se faca lui o treaba pentru a se
putea supravietui. Deci omul inteligent a inteles ca miscarea lui, necesara
supravietuirii, ii poate produce si suferinta/moarte, asa ca a ales sa nu se
miste, pentru a o evita, si supravietuieste obligand semenii sa se miste (si)
in locul lui, sfidand principiul egalitatii. Sa recapitulam: Punctul se misca.
Fiind singur, este stapan pe tot ce exista. Universul este al lui, Planeta este
a lui, tot ceea ce vede este al lui, tot ceea ce atinge, prin miscarea proprie,
e al lui. El este Centrul (buricul Pamantului). Prin perpetuarea speciei, tot
ceea ce era al lui revine, ca mostenire, semenilor sai. In felul acesta fiecare
continua traditia de a fi Centrul si respectă egalitatea dintre toate
Centrele.Iesirea din egalitate a devenit o chestiune particulara, determinata
de imposibilitatea miscarii necesare supravietuirii. Cu timpul, populatia punctelor
care se misca a devenit tot mai numeroasa si supravietuirea a inceput sa devina
o problema tot mai dureroasa, pentru ca partea care i se cuvenea fiecaruia a
devenit tot mai mica si riscă sa devina insuficienta sa ofere conditiile
obtinerii bucuriei trairii. Daca exista oameni care nu detin patratica necesara
supravietuirii, avem un abuz al omului fara caracter. Daca omul are o patratica
oricat de mica, el nu este mai putin om decat oricare alt traitor. Fiecare
suntem cea mai mare parte a tot ce exista si ramanem centrul lumii. Fiecare
suntem stapani pe tot. Dar avem si responsabilitatea sa iubim si sa ingrijim
tot ce exista, chiar daca aceasta presupune si sacrificiu/suferinta. Doar a te
manifesta astfel inseamna a avea caracter. Orice om are dreptul la o
patratica egala cu a celorlalti iar obligatiile sunt impuse doar de Caracter.
Cu cat indeplinesti mai multe, cu atat esti mai valoros si meriti cinstirea
semenilor. Cu cat practici inselaciuni, locul tau nu este printre oameni. Cu
atat mai mult sa ii reprezinti.*** Dorian Furtună:
"invidia e un fel de comunism în gândire.Invidiosul vrea să-i vadă pe cei
din jur egali cu sine sau ușor inferiori: în avuție, în talent, în rezultatele
muncii, în bucuriile vieții, în toate...Noi, ca popor, avem o mentalitate
psiho-comunistă. Preferăm un egalitarism mediocru, mai degrabă decât
originalitatea și performanța individuală. Apreciem talentele străinilor
(într-un mod oarecum slugarnic), însă detestăm cu fudulie remarcabilul de care
dau dovadă semenii și apropiații noștri.La noi, invidia este o chestiune
cognitivă moștenită generațional, ca un efect toxic al unei adaptări de demult
a țăranilor care nu tolerau să răsară prea tare vreunul dintre ei...; ca nu
cumva să se „îmboierească” vecinul. Nicolae Tudor: Eu sunt un
sustinator al egalitatii, dar nu o egalitatea ca cea prezentata in acest text. Egalitatea
ca un drept al omului, nu ca o ingradire, nu o frana pentru cei care sunt
valorosi, ci o egalitate care stimuleaza pe toata lumea sa evolueze maxim din
cat pot si vor. Daca am detine fiecare cate o patratica de pamant egala cu a
celorlalti, fara ca pamantul sa poata fi instrainat, am avea conditii egale
pentru afirmare si oricine face ce vrea si are cat vrea in patratica lui. Dar
cand oamenii sunt obligati sa munceasca altora pentru supravietuire, nu se pot
manifesta niciodata ca oameni valorosi. Cand eu a trebuit sa merg sa muncesc la
mina dupa un bacalaureat luat cu 9,66 iar altul care nu a luat bac-ul si l-a
angajat tac-su la Curtea de Conturi, despre ce fel de tara si valoare vorbim?
Pot eu sa nu-i neg valoarea aceluia, care maine-poimaine va arata lumii creatii
apreciate de mass-media, cand eu stiu ca acele creatii nu au fost facute de el,
iar laudele au fost cumparate? A impune inegalitatea ca un drept moral, mi se
pare o obraznicie."**"Sa retinem ca Pitagora credea in egalitatea
oamenilor si era constient ca nu poate exista egalitate perfecta. Influencerii
romani resping cu violenta ideea de egalitate. De unde incepe egalitatea
perfecta?" ***De ce nu iubim egalitatea? Să ne convingem că egalitatea
este un principiu divin, este suficient să ne închipuim o planetă locuită cu
fiinţe raţionale şi dv, cititorule, aveţi misiunea să organizaţi viaţa de
acolo. Aţi promova principiile egalităţii sau ale sclaviei? Pe planeta aceea,
dacă aţi visa-o perfectă, vi s-ar părea rezonabil ca îmbogăţirea indivizilor să
fie limitată? (asta însemnând un procent ridicat de egalizare) sau 1% ar trebui
să deţină 99% din tot ce înseamnă bogăţia unei planete? La noi, în trecutul
îndepărtat, societatea bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare, cu
ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin
productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor
sociale. Fanaticul religios decretează că „există doar egalitatea în faţa lui
Dumnezeu, nu a oamenilor care nu ştiu, nu le pasă, nu le trebuie sau o
interpretează după propriile interese!” ignorând spusa poetului Nicu
Constantinescu „Doamne-n primul tău cuvânt / Ne-ai promis egalitate!” Este
surprinzător („curat murdar”!) ca tocmai pe credincios să îl descoperim în
vâltoarea fenomenului actual al egalităţii, în care cel mic vrea egalitate cu
cel de deasupra lui şi inegalitate cu toţi cei aflaţi dedesubt, pe scara
socială, ca-n fabula în care dreptatea este pentru dulăi, nu pentru căţei.
Egalitatea este acceptată doar în frumuseţe şi în genii, când se promovează
valori asemănătoare și se militează în egală măsură pentru impunereaacestora.
Paradoxal este că aspiranţii ieșirea
din sărăcie tună și fulgeră împotriva egalității. Pe PLANETA PAMÂNT, drepturile
omului sunt consfinţite de un for, la nivel planetar, într-o Cartă a
Drepturilor Omului, care legiferează, la art 1, că „Toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale în drepturi şi în demnitate”. Aşadar, egalitatea este
considerată o valoare a umanităţii iar atingerea ei înseamnă atingerea
demnităţii, ceea ce duce la excluziune socială.Ca lege divină, egalitatea
creează o punte între oameni iar individul nueste împiedicat să-şi extindă
limitele, chiar dacă e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o
perspectivă mai largă şi mai altruistă înceea ce-i priveşte pe ceilalţi. In
faţa nenorocirii toţi suntem egali; „apocalipsa, spune CTP, este egalizantă”.
Deci vor muri oameni pentru ca supravieţuitorii să fie egali.Religia ne
îndeamnă să iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nu putem iubi
un om în detrimentul altuia, întrucât toţi suntem aspecteale divinului - nici
unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, maibun sau mai rău decât
celălalt. La nivelul sufletului, nimeni nu poate aveaputere asupra ta, nici tu
nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nuştie de titluri, de poziţie
socială sau de statut economic, sufletul ştiedoar că întâlneşte un alt suflet
şi cinsteşte călătoria făcută împreună, nuse ridică niciodată deasupra altui
suflet, să arate că este geniu.Din punct de vederespiritual, noi suntem cu
toţii egali. Cu toţii meritămiubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi
să o primim fără condiţii.În lumea spiritului, nu există ierarhie.In practică,
elita are nevoie deseparare, ea se deplasează în perspectivadeosebirii de
ceilalţi– conştientă fiind că, astfel, alimentează conflictulşi neînţelegerile,
pe care chiar ea le provoacă având convingerea, datorităşcolirii intensive, că
va produce victime, iar acestea vor deveni unpiedestal de pe care să domine. Ea
neagă egalitatea cuARGUMENTE MATEMATICE – „dacă un om nu poate fi egal cu sine
însuşi, cumpoate fi egal cu aproapele său, cu toţi ceilalţi? oamenii nu sunt
egali înnimic!” (Victor Duta); chiar Mihai Eminescu a afirmat că „egalitatea
nuexistă decât în matematică”.SOCIALE - „oamenii nu sunt egali, că unii dintre
ei sînt imbecili, în vremece alţii nu, iar această diferenţă nu depinde de
factori şi influenţeculturale, ci pur şi simplu de ereditate” (Carlo Cipolla).
EDUCATIONALE - „egalitatea este o demnitate pe care omul de rând nu omerită
pentru că nu depune eforturi să se ridice la înălţimea ei; o meritădoar
desăvârşiţii, doar dumnezeiţii. Fiecare om este unic, nu există decâtun om bun,
un exemplu de om” (N. Muşat), unicitate pe care o fluturăelitistul, ca pe o
victorie, ceilalţi fiind, desigur, o masă.Curios este că vrem să evoluăm, adică
să devenim importanţi, să ne detaşămde gloată, conştienţi fiind că pe culmile
marilor înălţimi cei ajunşisuferă că sunt „nemuritori şi reci”! O poetă îndeamnă
să mergem înainte,călcând pe cadavre, dar, ajungând la capăt, constată că
acolo, înainte, „nueste nimic!” Un poet observă că „ne înălţăm tot mai sus şi…
tot mai inutil”. Nichita Stănescu cobora printre cei simpli să-şi verifice
ideile şi îşiîncărca, astfel, bateriile cu energie creatoare, deoarece
înţelegea creaţiaca pe o unealtă de împingere spre necădere a celor rămaşi în
urmă, deatragere spre piscul normalităţii în care spiritul este la el acasă
iaranimalicia închisă în ţarcuri. Învăţăturile separării ne spun că deştepţii
au dreptate şi prostii greşesc– iar cei care au nevoia de a avea dreptate
trebuie să-i învingă sau să-idoboare pe aceia care nu au dreptate, pe
principiul ”supravieţuirea nu esteobligatorie!” Elitele ridică a îndoială
sprinceana când vine vorba despreegalitatea dintre oameni, chiar se tem de
egalitate mai mult decât demoarte. De aceea intelectualii înfiinţează cercuri
virtuale sau cluburi culegitimaţie de acces, curente filozofice (boierismul),
ori partide politice– scene pe care falşi actori joacă roluri cinice de viaţă
prin care răcnesccă doar ei au cunoştinţă despre binele comun - pentru a fi
văzuţi, ajunşila butoane. Îi vedem cum acaparează cu lăcomie legea şi tot ce
este de preţîn lume.Adevăratul intelectual este un om nepărtinitor, tolerant,
un om dispus sădiscute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se
ţine strânsde principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă
dreptateîn afara acestora. Ca poet, a sfătuit:” Nu înjosi pe nimeni în
viaţă/şinici de sus la alţii nu privi/ suntem egali, fii om cu fiecare/ lasă
frumospe unde-ai să păşeşti/e-o lege-a vieţii fără expirare:/ la fel cum dai,
aşao să primeşti!”Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu
deţine adevărulîntreg şi, între oameni, este necesară o cale spre pacea
sufletului,înţeleasă ca pe un progres revoluţionar în interacţiunea umană, cale
cepresupune să se asculte cu respect pe oricine are ceva de zis şi să i
serespecte părerea, chiar dacă aceasta ne face să nu se simţim în largulnostru.
Prin practica acceptării, noi creăm egalitatea pornind tot timpulde la
atitudinea că ideea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de afi
ascultată, ca şi a noastră.Aceeaşi falsă elită spune că egalitatea este „o
himeră pregătită politicpentru a se da mulțimii senzația de „drept”
inalienabil, senzația de„utilitate” inalienabilă, senzația de „apartenență”
inalienabilă șiindiscutabilă la categoria minunată de „cetățean”, de „om”; că
„egalitarismuleste închipuit, el se opune libertăţii, libertate care înseamnă
alegerea dea fi diferit de ceilalţi, nicidecum asemenea lor.” Dar nu i-a în
considerarecă evoluţia nu înseamnă doar ce vrei tu să araţi că eşti, ci
reacţiachimică de om superior pe care o transmiţi celorlalţi şi divinităţii.
Cumpoate să îi placă lui Dumnezeu oamenii care, cu gândul şi
fapta,demonstrează, nu atât lor, înşile, cât aproapelilor că încalcă
animalicprincipiile divine? Si se văd zilnic mizerii imense revărsate de cei
carese cred elite sau ocupă poziţii superioare în comunitate. Este adevărat
că,pentru o lume armonioasă, un rol decisiv îl are evoluatul care trebuie să
coboare la punctul zero al evoluţiei pentru a-l salva fizic pe cel rămas în
urmă de la suferinţa trăirii, dar cine face un steag din inegalitate şi îl
flutură peste mulţime nu este om/fiul lui Dumnezeu! Inegalitatea provoacă
suferinţă nouă înşine şi îndeosebi celorlalţi, de aceea ea este o zvâcnire de
inimă nefericită în procesul de dezvoltare al omenirii. Marx prevedea
conștiința socială iar Tofler a gândit că accesul la informație va duce la o
egalizare de șanse. Principiul egalității este un concept cu valoare de
principiu director şi constituie nucleul gândirii de stânga, în timp ce dreapta
divide pentru a stăpâni mai ieftin şi nu consideră dezirabilă mai multă
uniformitate. Egalitarismul socialismului, prin deviza ”EGALITATE,
FRATERNITATE, LIBERTATE” voia să nu existe nici bogaţi, nici săraci, un trai în
comun, o egalitate de şanse, fără a se egaliza valoarea şi recompensa –
inspiraţie din Biblie: "Toţi ceicare credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi
bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie
fiecare" (Fap 2,44-45). Echitatea şi egalitatea au ajuns astăzi
înjurături, împotriva cărora se ridică Lucian T. Butaru:„Cei care nu acceptă
egalitatea ca valoare fundamentală o fac pentru că disprețuiesc democrația.
Egalitatea nu este un atribut, o însușire sau ideologie a sclavilor sau a celor
slabi, plini de resentimente, și nu are nicio legătură cu o presupusă
identitate sau uniformitate. Egalitatea nu se opune diversității; dimpotrivă,
este condiția manifestării acesteia. Egalitatea se opune discriminării ideii de
superioritate/ inferioritate a ființei umane. Egalitatea este un drept, ea nu
se opune libertății, este condiția manifestării omului ca ființă liberă.” În
caz contrar, nu există libertate fără egalitat, libertatea devenind o formă
fără fond. E de înțeles că nimeni nu e perfect, dar clasa dominatoare s-a autointitulat
„clasa întregilor la minte” sau „boierii minţii” şi au împins experienţa
trăirii frumoase a vieţii în zona superficială a acumulărilor materiale, zonă
aproape niciodată suprapusă, doar atinsă accidental şi tangenţial cu adevăratul
sens al trăirii - evoluţia spirituală- excluzând posibilitatea că ar exista şi
altfel de „întregi la minte", unii care-şi acceptă sărăcia mulţumindu-se
cu puţin, dar trăind cu sacralitate. Un om simplu poate mânca o viaţă întreagă
doar ceai cu pâine, asta nu înseamnă că nu mai este creaţia lui Dumnezeu sau
frate cu ceilalţi semeni în faţa Acestuia, care ne consideră egali, aşa cum
considerăm şi noi egali copiii noştri, chiar dacă unul ajunge hoţ şi altul
împărat. Da, nu suntem egali, unul are ochii verzi şi altul negri, unul este
mai scund şi altul mai înalt, unul creează şi altul ajută necalificat
creatorul, adică nu suntem egali în ce priveşte înfăţişarea şi
aptitudinile/educaţia, modelate după conjuncturi în care nu am ales, ci am fost
nevoiţi să alegem. A fi om înseamnă a avea atitudini isusice, a fi umil şi nu
cinic. Elita strigă că săracii nu sunt egalii ei. Inegalitatea îi aduce
beneficii, dacă stă fiecare în banca lui. Mecanismul orb şi automat care
angajează dinamica egalității-inegalității sociale scindează intern egalitatea
şi generează şi adânceşte inegalitatea. O egalitate absolută înseamnă o
societate fără clase sociale. Să fim egali în toate, înseamnă că nu putem fi
egali în vreo privință, până nu suntemegali în toate celelalte. Într-o ţară
normală nu poţi să fii bogat iar toţi ceilalţi săraci. O mamă este atât de
fericită cât este de fericit cel maitrist copil al ei.nBiserica greşeşte grav
când spune oamenilor că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cel mai mult, iar asta
ne împinge, la rândul nostru, ca părinţi, să şoptim copiilor la ureche,
fiecăruia în parte, că pe el îl iubim cel mai mult. A iubi pe unul cel mai mult
înseamnă a recunoaşte că pe altul îlbiubim mai puţin, iar cel care va simţi mai
puţină iubire se va simţinedreptăţit şi va adânci, prin copierea modelului,
diferenţa dintre bine şi rău, iubire/ neiubire. Tot biserica nu primeşte în
rândurile sale oameni care nu sunt credincioşi. Îţi dă şansa, făcând de trei
ori strigare, să fiin ca ea, apoi te azvârle din grup şi îndeamnă oamenii să
fie indiferenţi faţă de tine pentru că eşti cel rău. Astfel, trecând pe lângă o
bodegă, am văzut credincioşii cum, întorcându-se de la biserică, treceau
grăbiţi pe partea opusă şi neprivind măcar într-acolo, pentru că acolo era cel
rău, iar viaţa grupului credincioşilor curgea înspre salvarea grupului. În
extremis, ideea de salvare înseamnă să mori tu şi să trăiesc eu, să ajung eu în
rai şi nu tu. Iar asta face ca oamenii să se împartă arbitrar şi superficial în
buni şi răi, după nişte idei şi să nu mai fie egali. Când, acelaşi om, care,
astăzi, este în bodegă şi bea un pahar cu vin (ceea ce şi lui Dumnezeu îi
place!), este într-un grup, iar mâine, când simte să intre în biserică săse
roage, este în tabăra cealaltă. Chiar dacă
nu eşti egal cu o persoană, faci un rău omenirii arătându-ţi diferenţa,
fiindcă provoci la lupta dintre egal-inegal, care ajunge să scoată din om, la
suprafaţă, odată cu dumnezeiescul, şi ura. Pe când, atunci când vii ca egal
printre oameni, având doar un sentiment interior al distanţei (ceea ce poate
provoca fericirea absolută!), oamenii simt că nu le eşti egal şi te vor înălţa
prinrespect, încredere, admiraţie. Astfel, ura va rămâne un zăcământ
inactivascuns în subteranul corpului şi lumea va deveni mai echilibrată. Buddha
a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers
şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel,
punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a
eliberat omul, gândirea şi acţiunile sale conturând în învăţături că toţi
suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în
cordialitate, prin înţelepciune şi morală, armonia fiind sublimul convieţuirii
umane. Trebuie dusă o luptă pentru egalitate, dar nu pentru a se obţine ceva,
ci de a se restabili un drept încălcat. ***Am o dilema, fiindca Descartes
indeamna, pentru formarea bunei gandiri, sa ma indoiesc si nu stiu de cine: de
Democritus, care a spus ca egalitatea este o lege a omului sau de Mihail Neamtu
care este sigur ca egalitatea este o obraznicie? Oare, egalitatea este opiu
pentru popor, oferit de comunistii populisti, sau condiția manifestării omului
ca ființă liberă? Cel mai iubit filozof roman, Petre Tutea, zice ca egalitatea
exista, dar "este cel mai mare dușman al libertății". Osho zice ca
nu, pentru ca "nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior", iar
Winston Churchill ca "egalitatea este imposibila".Cornel Gabriel e
convins ca "oamenii niciodata nu au fost egali, pentru ca ne nastem
diferiti prin caracteristicile fiziologice/ intelectuale/ psihice unice pe care
le detinem fiecare prin jocul genelor."Remus Borza da cu flit egalitatii:
"până la urmă, egali în ce? În mizerie? În mediocritate? În promiscuitate?
Trebuie să acceptăm această idee, conform căreia unii sunt mai înzestraţi, pot
sau îşi doresc mai mult şi nu trebuie să-i pizmuim, să-i urâm pentru asta. O
ţară, cu cât are indivizi mai bogaţi, cu atât este mai prosperă, ca
prosperitatea se redistribuie pe orizontala socială."Inegalitatea este
izvorul prosperităţii sociale, declama gusatul politician postdecembrist, Remus
Borza si-l ataca, astfel, la baioneta pe Jean-Jacques Rousseau, care considera
ca "sursa inegalității și a relelor în societate este proprietatea
privată, de aceea ea trebuia limitată."Borza ameninta si masele sarace
doritoare să trăiască într-o țară cu o distribuție egalitară a veniturilor:
"o întreagă armată de frustraţi îşi unesc forţele să-i dea la gioale
nefericitului român care îşi permite să lase o dâră, o urmă sau o cărămidă a
trecerii sale prin viaţă şi timp."Oare sa ne fie mila de... preanefericitul?!Mihai
Nastase il contrazice: "Nu exista libertate sau egalitate intr-o societate
care prospera prin exploatarea omului de catre om. Inertia si apatia maselor va
fi sanctionata si latul se va strange incet, dar sigur."Andrei Cosmin
Florea ofera solutia: "Trebuie adusa egalitatea in Romania. Inegalitatea
este o forma de discriminare sociala, ea a evoluat si a devenit cultură socială
dominanta." Discriminare? Se pare ca da, fiindca discriminatii nu-si mai
gasesc linistea ca nu au... egalitate! S-a ajuns ca lumea sa se reduca numai la
supusi, in ochii stapanilor. "Este necesara o lupta pentru readucerea
egalitatii in cultura sociala - declama revolutionarul -, fiindca inegalitatea
a atins limita absurda: ”Eu merit pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac!”Inegalitaristii
considera egalitatea o amenintare, ca si cum omul valoros este impiedicat de un
egal sa devina valoros, ori el devine valoros doar daca este inconjurat de
prosti. Filozofii de tot rasul! - "Când toți sunt egali, toți sunt
nimic" (Charles Bukowski), "conceptul de egalitate permite inculților
să rămână inculți, proștilor să rămână proști, delicvenților să rămână
delicvenți. Conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecințe pentru
că nu va fi recunoscută poziția oamenilor de valoare, a celor cu experiență, a
celor serioși. Valorile vor fi dizolvate de mediocrități." (Henri-Frederic
Amiel)Oricum, criza egalitatii are rezolvare doar în perspectiva timpului lung.
Dar si atunci cand egalitatea va fi lege, cand inegalii de azi vor intelege ca
"nu sunt cu nimic superiori unui criminal, dar nici cu nimic inferiori
unui sfant" (Khalil Gibran), vor implora statutul egalitatii, se vor gasi
voci care ii vor intreba: "Cum am putea să fim egali/ Când eu am sângerat,
iar voi râdeați?" (Mirel Surugiu Rotaru), cand "pentru voi egalitatea
nu este decât o vorbă goală?" (A. de S.-Exupery).Solutiile pasnice tin de
o atitudine noua a suferindului. Mircea Diaconu considera ca "cetățenul
trebuie să fie egal cu statul", Papa Francis că "egalitatea nu poate
apărea decât prin fraternitate." Oamenii politici in devenire cred ca
trebuie "stabilit un prag al sărăciei şi al bogăţiei". In Franta o
lege vrea sa diminueze valoarea mostenirilor, Meritocratia crede ca mostenirile
trebuie desfiintate cu totul. Imbogatitii cauta cu microscopul sa se gaseasca
noi si noi dovezi ca oamenii nu sunt egali, in timp ce tabara adversa aduce
dovezi ca sunt.Corneliu Vadim Tudor: "Egală-i tragedia"
Nicolae Tudor: Adriana Galatâr spune: Una e prosperitatea generalizata intr-o tara,
ceea ce se poate obtine prin sacrificii la fiecare nivel. Alta este ideea
utopica si total aberanta de egalitate umana, sociala, etc. Anii
de comunism au aratat clar faptul ca suntem atat de diferiti intre
noi, incat egalitatea, pe o specie genetic inegala este o utopie si pierdere de
vreme. Un fail, deoarece specia umana NU e conceputa din clone umane, ci de
oameni fundamental diferiti intre ei. Prosperitatea individului se poate
genera, nefiind o premisa falsa, asemeni celei legate de egalitate. Dar,
prosperitatea vine cu sacrificii, egalitatea e doar verbala, nu necesita multa
munca de nicio parte. Un barbat care e fotomodel, va avea N femei de unde sa
aleaga, prin comparatie cu un barbat nascut cu o dizabilitate fizica. Cei 2 nu
au avut sanse genetice egale, dar amandoi trebuie sa prospere, fiecare asa cum
e... In concluzie, prosperitatea umana e una, egalitatea e o ineptie a
oamenilor fara personalitate, ambitie si constiinta personala. Nicolae Tudor
raspune: Gresit. Egalitatea nu inseamna egalitate in prosperitate, ci
egalitatea reala de sanse. Etalonul egalitatii este ca fiecare sa aiba o parte
frateasca (cum spunea Eminescu), deci egala de pamant (1 ha/pers), parte care,
prin Constitutie, sa nu poata fi instrainata niciodata. Acolo fiecare, in
numele libertatii, poate sa faca ce doreste: sa aiba oricate bogatii sau sa
moara de foame. Statul nu trebuie sa existe (ca sistem de taxare), oamenii sa
contribuie la realizarea obiectivelor necesare lor. Pe 5 ha orizontale si
verticale, cat ar reveni unei familii normale, se pot dezvolta fabrici, scoli,
centre sanitare, culturale, biserici, orice. Stiinta spune ca un om care
munceste pamantul hraneste 100 de guri. Deci pamantul nu obliga locuitorii sa
devina robii pamantului, ci asigura supravietuirea tuturor si bunastarea, daca
se vand cele ce se produc acolo prin munca. Despre aceasta egalitate este
vorba, nu despre marimea organelor sexuale, nu a culorii limbii, a
inteligentei, a frumusetii samd. Adriana Galatâr: pai
si acum poti avea pamant in arenda, daca pleci fin orase. Societatea s-a
dezvoltat si concentrat in orase, unde sa iti dau 1hectar? Pe casa
parlamentului?Nicolae Tudor: pamantul
in arenda nu este o solutie, pentru ca in arenda se lucreaza pe ciclul vegetal.
Nu poti planta livezi, vii, padure. Pe pamantul tau tot ce faci ramane familiei
tale. Romania are 23 mil ha de teren si suntem sub 20, deci pamant este. SE darama
totul si se face pamant arabil. Cine vrea casa poporului, o poate primi si ne
scuteste de munca demolarii. Eu spun cum este normal sa fie, dv imi spuneti ca
nu se poate din cauza anormalitatii actuale. Iar pamantul trebuie primit
gratis, nu cumparat. Puteti aprofunda cele ce spun in eseul scris de
mineaici: https://mzxkscy2y.blogspot.com/2020/07/nicolae-tudor.html Adriana Galatâr: In
momentul de fata, exista arenda. Daca vrei, poti lua in arenda cateva hectare,
scoti bani de pe ele si iti cumperi alte hectare care iti raman. E genial
sistemul si multumeste si oamwnii care vor sa stea in oras si le convine orasul
si oamenii care vor teren. Cu corupti si oameni slabi de caracter, poti pune
zeci de sisteme ok pe tava, le vor strica pe toate, la fel cum fac si cu
acesta. Eu te intreb cum putem face scenariul tau unul acceptabil, atata vreme
cand oamenii sunt concentrati de buna voie in orase. Au copii la scoli,
spitale, joburi, etc Nicolae Tudor: raspund
in eseu. Se face noua reconfigurare pe timpul a 100 de ani. Adriana Galatâr: pai de ce
sa reconfigurez un sistem nou, in loc sa caut imbunatatiri in sistemul actual? Nicolae Tudor: in
numele dreptatii. Adriana Galatâr: dreptatea
e variata, in functie de oamenii cu care discutam. Momentan, acest sistem
multumeste cat mai multe caractere... Ideal e sa eliminam coruptia din adnul
romanului si sa discutam dupa ce oamenii devin morali in intimitatea lor...
Despre ce sistem doresc.nNicolae Tudor: Omenirea
a avut milioane de ani sa elimine coruptia animalica si sa se ajunga la
constiinta omului spiritual si a ajuns la dictatura marilor corupti ai lumii.nAdriana Galatâr: deci
nu ne intereseaza sa reparam oamenii, ci sa tot facem sisteme, care nu se pot
sustine din cauza oamenilor..? Mie imi place sa plec de la cauzele reale ale
problemelor, nu sa generez alte probleme noi, pe problemele vechi. Nicolae Tudor: va
intreb: este drept ca dv sa aveti un ha de pamant si eu sa am, egal cu dv, tot
un ha de pamant? Daca aceasta este o dreptate, inseamna ca oricand poate fi
instaurata. Dv ziceti asa: eu, regina Elisabeta detin 30% din suprafata
planetei si o voi cumpara pe toata iar voi toti o sa fiti sclavii mei. Dv
ziceti asa: la inceput ai avut si tu pamant, dar l-ai vandut cand ti-a murit
mama ca n-ai avut cu ce s-o ingropi. Azi eu detin si pamantul tau. Acesta este
sistemul actual. Tu va trebui sa lucrezi pentru mine, ca ai avut libertatea, ca
si mine, sa detii pamant. Trebuie sa imbunatatim sistemul. daca obtin recolta
bogata o sa iti dau un stiulete de porumb bonus. Vezi? Ai obtinut ceva in plus,
eu ti-am dat, ca am vrut eu, nu ca am fost obligat! Asa ganditi dv si dreapta
politica. Dar anomalia asta nu poate dura pana la infinit. Adriana Galatâr: cel
putin eu, gandesc sa ajut pe toata lumea personalizat. 1. De cand exista
oamenii pe pamant, unii au profitat de pe urma celor slabi. Indiferent de
sistem, nu e vorba de dreapta sau stanga, totul se invarte in jurul oamenilor,
nu prin ce crede fiecare ca e just. Cand a inceput privatizarea comunista, iar
cei care aveau 1000 de oi ale lor... Au ajuns cu 0 oi? A fost corect? Nu a fost
corect, deoarece unii agonisesc generational mai mult ca altii, in mod corect.
Societatea in care ne-am nascut, nu e noua. Clujul era aici cand m-am nascut,
iar cum nu m-am nascut cu sapa in mana, nu stiu ce sa fac cu un ha de pamant.
La fel ca mine mai sunt si altii, doarece in sistemul asta ne- am nascut. 2.
Pentru cei care doresc sa plece din oras si stiu ce sa faca, exista arendele de
care iti zic. Frumusetea sitemului de azi, e tocmai diversitatea lui, ca sa
impace pe toata lumea. Daca tu vrei pamant, poti cere arenda aia de care iti
spun, poti planta prin fonduri europene o livada, poti scoate profit si investi
in terenul tau, cu o ferma de vaci. Asa poti lasa urmasilor tai exact ce spui
tu ca s-a pierdut candva. 3. Daca ne-am nascut in acest sistem, supararile
personale din viata nu trebuie sa ne faca sa ii uram pe ceilalti pt ca nu vad
lumea ca noi, pt ca nu au dorintele noastre. Putem distruge, ca asa este cel
mai simplu, sau putem aduce idei care sa ajute ceea ce avem si in ceea ce ne-am
nascut. Mai ales ca nu e atat de grav precum pare. In comunism oamenii nu aveau
ce manca, de 30 de ani in schimb, oamenii au absolut tot ce viseaza, chiar si
cei vulnerabili pot sa calatoreasca in strainatate.. Deci.. Nicolae Tudor: planeta
noastra se numeste "Pamant". Am spus ca detinerea in proprietate a
mai mult decat 1 ha este un abuz. Oile erau munca omului si nu trebuiau
confiscate. Pamantul poate suporta un impozit, asa cum a propus un preot
american nu demult: pentru fiecare ha in plus detinatorul este obligat sa
asigure supravietuirea unui locuitor care nu are 1 ha de pamant. Asta ar
insemna 12 luni x salariul minim si detinatorul il poate pastra. Mai exista
solutia acordarii de catre stat a venitului neconditionat de supravietuire,
care trebuie sa fie egal cu valoarea cosului lunar de supravietuire. Saracia
este o problema mondiala si nu o rezolva munca la stapan, fiindca stapanul =
capital, iar lucratorul = munca, adica avem exact lupta dintre contrarii, lupta
pe care a castigat-o intotdeauna capitalul. Saracia este o problema
major-planetara si nu munca o rezolva, atata timp cat 1% detin bogatie cat
ceilalti 99% la un loc. Cred ca problema va depaseste intelectual. Chiar
sunteti naiva, daca spuneti ca asa ati gasit lumea (Clujul!) si nu va pricepeti
sa dati cu sapa. Nu va pune nimeni sa si munciti pamantul, dar este dreptul
fiecaruia sa il aiba. Adriana Galatâr: asta cu
cosul de supravietuire si alte beneficii, vom discuta in viitor. Acolo sunt
dispusa la concesii. Saracia e o problema, dar variantele aplicate ca sa iesim
din ea trebuie sa fie la virgula gandite pt toata lumea. Nicolae Tudor: atentie,
venitul neconditionat trebuie acordat tuturor locuitorilor, nu doar celor
saraci. Altfel devine esec, asa cum a fost peste tot unde s-a acordat. Daca ne
intelegem, este bine. Adriana Galatâr: ideea
e sa ne intelegem, dar pt asta toti trebuie sa stim cand sa facem concesii, ca
sa fie egalitate... Ca tot ne place termenul 
dar nu inteleg de ce sa
ii dau si lui ciolacu si lui Florin Roman cosul de supravietuire. Daca ajung
vulnerabili, primesc si ei, daca nu... Pace buna ca au destul. Nicolae Tudor: acesta este
un drept al omului iar cei care au bani si li se pare umilitor sa primeasca
acesti bani, renunta la ei sau ii doneaza, dar nu mai pot sa reproseze
saracilor ca primesc degeaba si nici sa ii cheme la munca. In felul acesta
dispare exploatarea omului de catre om, iar fericirea de a avea devine o
optiune de viata, alaturi de optiunea de a fi, fericire care poate insemna sa
stai, sa citesti, sa creezi. In felul acesta dispar superbogatii, in felul
acesta retribuirea muncii devine alta, pentru ca omul nu mai este obligat sa
munceasca altuia pentru a supravietui si, pentru o munca grea sau rusinoasa,
pretul muncii devine colosal de mare. Acesta este proiectul biblic de schimbare
a lumii. Adriana Galatâr: frumos,
dar cam utopic. Nu cred ca poate functiona asa ceva pana murim. Pachete si
servicii gratuite celor vulnerabili, e posibil.
Nicolae Tudor: Lara Eveline Petre: "Valoarea unui om nu
este dată de hainele care le poartă, ci de Creatorul omului, în fața caruia
toți sunt egali, ca doar Dumnezeu e în măsura să judece creatiile sale. Toți ne
am născut în pielea goală și toți vom muri la fel!" Macar "nu înjosi
pe nimeni în viață/ Și nici de sus la alții nu privi!" (Licuta Pantia)
Singurul luptator dintotdeauna pentru egalitate a fost iubirea. S-a asteptat
indelung de la credinciosi ca acestia sa impuna egalitatea, numai ca biserica a
promovat si continua inca ritualul ingenunchierii. Papa Francisc arata cu
degetul saracii: "Ei trebuie să contribuie la obtinerea egalității și
libertății!" Doar Donald Trump a
luptat pentru principiul demnității egale, fiindcă, zice el, "am fost
creați egali de Dumnezeu; in America, nimeni nu este lăsat în urmă, pentru că
toți contează." Montemurro Marillene are convingerea ca si "Ceaușescu
credea în egalitate, drept dovada sta averea lui - a murit sărac”"
Gheorghe Glodan afirma ca "inegalitatea a creat-o industriasul" -
pentru obtinerea profitului maxim concediaza oamenii si controleaza monopolist
piata limitand concurența loiala. Dar controversatul economist francez, Thomas
Piketty, zice ca nu: "inegalitatea nu este economică, ea este ideologică
şi politică" - proprietatea privată, deși sacrosanctă, nu duce la abuzuri,
căci este echilibrată de o serie de îndatoriri societale. Omul politic de dreapta consideră că
inegalitățile în societate țin de însăși natura omului și e zadarnic a se
încerca eliminarea lor. Dar nezadarnic indeamna "sa nu se voteze stînga
venală, coruptă, distrugătoare, scursurile societății aburcate la putere din
1946" (Liviu Stancu) Omul politic de stânga e convins că cea mai mare
parte a inegalităților sunt sociale și, deci, eliminabile. Pentru ca ajunsese
un regim opresiv ce a refuzat acordarea libertăților individuale și colective,
stanga politica a ajuns pierdantul din capitalismul contemporan, capitalism
care amplifica permanent sentimentul de nesiguranță împingand populația să
îndure exploatarea, să accepte măsuri represive pentru a fi bine...
"protejata". Stânga politica autentica are în centrul preocupărilor
sale egalitatea sociala. Ea este expresia politică a iubirii omului de
aproapele său, are sensibilitate pentru suferințele și aspirațiile oamenilor,
lupta pentru îmbunătățirea condițiilor lor de trai. Cine a adus inegalitatea in
lume, inca sa ne intrebam. Primul raspuns este: francmasoneria! - "Vom
ascunde întotdeauna adevărul divin de ei, că suntem cu toţii unul. Asta nu
trebuie să ştie niciodată! Ei trebuie să creadă întotdeauna că nu sunt
egali" (John D. Rockefeller).
Victoria Stoiciu ofera ultimul raspuns din aceasta seara: "Cine
spune că nu e adevărat, că bogăția nu are nici o treabă cu drepturile, să se
uite la sentințele primite în justiție de acuzații ce își permit un avocat bun
și cei ce nu își permit nici un fel de avocat. Becali a luat 3 ani, Vântu 2
ani, iar Angela Lican, femeia care a furat un buchet de flori – 2 ani și șase
luni. Cine spune că averea nu influențează drepturile unei persoane, să se
întrebe ce tratament medical primește un sărac în România și ce tratament i se
oferă semenului său care își permite asigurarea privată de sănătate, eventual
peste hotare. Cine spune că averea și statutul educațional al părinților nu
influențează șansele de reușită în viață, să caute să vadă câți studenți
provenind din rural există în sistemul de educație superioară. În România,
inegalitatea de avere e mai mare decât în orice alt fost stat socialist iar
destinul e pecetluit de mediul în care se naste, ca în societățile medievale.
Cu toate astea, noi dăm vina pe săraci. Asteptam ca părinții sa ofere educație
corespunzătoare copiilor, credem orbește în responsabilitatea individuală care
le rezolvă pe toate, fara sa privim si inspre responsabilitatea instituțiilor
statului, a comunității și a elitei conducătoare, lucru ce convine de minune
adeptilor inegalitatii care ne lasă să ne descurcăm pe cont propriu, intr-un
mediu cu oportunitati inegalitare, ceea ce conduce la adancirea prapastiei
dinspre cei care viseaza egalitatea. A devenit imposibil să stabilești, la
nivelul unei societăți, factorii determinanți care au dus în cazul fiecărui
individ în parte la sărăcie lucie sau avere exorbitantă. Dar... generalizam:
"esti sarac pentru ca bei banii, nu muncesti, dar faci copii fara sa ai cu
ce-i creste". Astfel, cine se naste intr-un mediu pauper va sfarsi
alcoolic si sarac, oricat de mare i-ar fi fost IQ-ul la nastere."
**"Spunea Adrian Paunescu: "Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi, De zici
că eşti din neam ce nu se lasă, Când am ajuns în ţara noastră slugi. Şi suntem
cerşetori la noi acasă?"Un fel de politician nebun sunt si eu ca "nu
ma las" si "indrug" de ani si ani ideea de egalitate, devenit
intre timp periculoasa, chiar daca este aproape total lipsita de sustinere. Sa
calatorim un pic prin Constitutie si sa descoperim ceva care este pus de-a
curmezisul. Constitutiile lumii consfintesc dreptul la proprietate, orice om
normal nu poate nega acest drept. Insa au fost oameni care s-au intrebat ce
inseamna proprietate, iar raspunsul a fost ca poti fi stapan pe ce creezi si pe
ce cumperi, numai ca nu se poate vinde/cumpara orice. Aerul, apa, lumina
soarelui, pamantul, pestii din ape, resursele naturale,... nu pot deveni
proprietatea nimanui pentru ca acestea nu sunt create de om - ele sunt bunuri
de folosinta comuna. Dreptul la proprietate este un drept parsiv, pentru ca el
spune ca esti stapan pe ce ai, deci autoritatea nu intervine in cazul in care
ce ai a fost obtinut abuziv. Daca observam ca aceste drepturi, in fond, sunt
legi, iar legile au fost totdeauna impuse de o putere care, nu intamplator,
avea interes sa dea acele legi, putem intelege ca dreptul la proprietate este o
escrocherie. Dreptul la proprietate asupra celor care nu ar trebui sa intre in
categoria proprietatilor, cum este pamantul, ar trebui inteles nu doar ca o
recunoastere a ceea ce ai, ci si ca drept de folosinta, care poate pot merge
pana la improprietarire egala cu a tuturor celorlalti. Neprocedandu-se asa,
statele lumii, conduse de despoti, fac discriminare vadita si incalca dreptul
egalitatii de sanse, necesar pentru afirmare, drept consfintit de Constitutii
necomuniste fiind.**"cand eram salbatici, in triburi, mergeam toti la
vanatoare. unul doar haituia, altul tine calea, altul ucidea. dar imparteau
agal prada. Nu erau ei atunci tot inegali fizionustiucum? Daca o forta politica
contemporana si-ar propune ca tot ce se produce/vaneaza sa fie impartit egal
cetatenilor Cetatii, am putea spune ca facem o nedreptate? Daca da, pentru ca
unul a muncit mai mult sau a fost mai inteligent, putem intelege ca evolutia
inseamna de fapt faramitarea Cetatii/tribului in patratele mai mari si mai
mici, castigate/daruite/cumparate de fiecare cine stie cum? Ca om politic, vi
se pare drept sa existe mari bogati si oameni care se sinucid de foame? Intreb
pentru ca totul deriva din egalitate vs inegalitate. Vorbim despre vaccin ca se
pune in balanta pierderile si beneficiile. Daca mor oameni intr-o Cetate, daca
raman saraci, daca raman analfabeti, se poate spune ca beneficiile Cetatii sunt
mai mari? Nu inseamna aceasta o inapoiere, oare, pentru ca, astfel, nu mai
suntem un trib/popor/tara? Emil Constantinescu a tinut un spici nu demult si
spunea ca imbratisarea libertatii inseamna pe fond aparitia sclaviei. Daca am
fost candva uniti (in organizarea tribala), este firesc sa fim astazi unii
sclavii semenilor din acelasi trib? Daca sclavirea aproapelui este un fenomen
social care se dezvolta ca o tumoare autoimuna, fara sa tina cont de corpul social,
partidul politic nu ar trebui ca obligatoriu sa condamne
umilirea/sclavirea/saracirea si sa forteze, prin legi, straturile sociale sa
devina cat mai compacte/egale? **"spunea Cicero, contemporan cu Iisus, ca
„prietenia este armonia omenescului cu divinul”, ca "prietenia este vitala
vietii" si "lucrul cel mai important într-o prietenie este sa fim
egali, daca prietenul este inferior". Preluarea de la Aristotel, dupa 300
de ani a observatiei profunde ca „egalitatea este sufletul prieteniei",
deci partea fara de care materia este fara viata, conduce firesc la ideea ca a
fi armonie cu divinul, inseamna a-I semana. A nu-ti manifesta maimultul in fata
celui care detine maiputin inseamna ca viata ta sa se manifeste in spatiul
nelimitat dintre omul sarac si divinitate. A nu cultiva egalitatea inseamna a
cultiva dusmania celor de sub tine, dar si raceala celui de deasupra ta,
evidentiata de disarmomia cu El. Este adevarat ca fiecare are prietenii care ii
seamana. Dar, daca omul sarac este in armonie cu divinul (alegand saracia de
dragul spiritului, cum a indemnat Iisus), dar tu nu esti, afisandu-te arogant
fata de cel/cei care sunt, a alege prieteni dintre cei care nu cultiva aceasta
armonie (bogati ca si tine) inseamna a va izola undeva intre cer si pamant, iar
trairile sa va devina nefiresti si ilogice, oricat ai/ati crede ca nu.
**"Cu 400 de ani inainte de Hristos, Euripide spunea: „Egalitatea este
lege pentru oameni; „mai puţin” e totdeauna duşmanul lui „mai mult”.” Este lege
a armoniei necesare bunei convietuiri. Cine sustine dreptul la proprietate,
care este sursa inegalitatilor, este un neiubitor de semeni, un impostor - daca
se da religios -, un dusman al linistii si pacii. Si doar pentru ca vrea mai
mult, pentru ca obtine mai mult (el stie cum). Astfel de oameni fura o tara si
dupa aceea decreteaza ca proprietatea este sfanta, nu ii mai intereseaza cum a
fost inainte vreme, daca au evoluat anormal lucrurile. Ei arata comunismul cu
degetul, ca doar comunistii imputiti au promovat egalitatea intre oameni, comunistii,
cei care trebuie starpiti de pe fata pamantului. Daca egalitatea a fost candva
lege pentru oameni, cine si de ce a abrogat-o? **"Euripide spune:
"egalitatea este lege pentru oameni", nu spune ca ar trebui sa fie,
scrie ca este. Deci, cu 400 de ani inaintea erei noastre exista aceasta lege,
undeva in lumea aceasta. o spun si altii ca inainte vreme oamenii erau egali,
pentru ca erau putini si pamant mai mult decat puteau munci, deci proprietatea
nu isi arata coltii. Pe la 1850, Honore de Balzac observa sau simtea ca
"legile noastre vor tinde spre o egalitate", chiar daca imposibila
din punct de vedere al deosebirilor, si inegalitatea va exista totusi printre
oameni, "ne vom deosebi mai mult prin moravuri”, spunea el. Asta inseamna
ca viata va pune presiune pe promotorii inegalitatii incat sa accepte ca lege
egalitatea, dar ei vor protesta afisand noi si noi moravuri, capatate sau
scornite prin trairea in lumea paralela specifica boierismului. Boierul e tot
boier, daca ii demonstrezi ca este mai prost decat tine, nu isi arunca jobenul
pe fereastra, nu isi pune streangul de gat din cauza umilintei primite, ci te
bate pana te inveti minte sa nu mai ridici privirea dinsus de barbia
lui.**"Nu cred ca trebuie sa banalizam egalitatea. Ea trebuie sa fie sfanta
iar elita trebuie sa o imbratiseze in primul rand. Diferentele dintre oameni
trebuie sa se produca prin timp dedicat studiului si creatiei proprii. Un om a
fost intrebat cum de este bogat si a raspuns: "eu am muncit si cand altii
dormeau". Si, da, toate cate le avea erau din munca sa cinstita, nimeni nu
contesta. Elita actuala iese din egalitate prin nemunca si inginerii financiare
(necontestabile doar cand organizarea cetatii a prevazut conditii egale de
trai, conditii care nu inseamna neaparat renta viagera permanenta - oamenii au
dreptul la multe gratuitati -, ci pamant egal in proprietate, dar fara
posibilitatea de a-l instraina.) Aceasta egalitate trebuia sa fie obligatorie
urmand ca fiecare, in patratica proprie, sa cultive ceapa, daca ceapa vrea la
masa, struguri, daca vrea vin, sa vanda varza, porumb sau gaini si sa cumpere
nevestei ce rochie vrea. Adica se bucure de rodul muncii mainilor proprii, cum
scrie in Biblie, si nu sa exploateze argatii. Capitalistii se dau mari
credinciosi. De ce obtin foloase necuvenite provenite nu din munca proprie? Ei
ar trebui, fiind destepti, sa se ia la intrecere cu mine, descultul, in
ingrijirea gradinii, facutul tuicii, obtinerea oualelor... si sa devina
fericiti cand au mai mult, mai frumos, mai calitativ decat mine, dar sa nu aiba
acestea detinand pamantul meu, apa, padurea, sarea si tot ce are tara ca bun
comun, iar eu sa nu am nimic si sa rada de mine ca... nu suntem egali. Nu
suntem pentru ca, bogatule, mi-ai furat tu totul si tot ce ai in plus fata de
mine nu il meriti, Deci nu iti recunosc maretia si rad de rochiile tale
personalizate si de tot ce detii, pentru ca nu au in ele, structural,
frumusetea dumnezeiasca a... cinstei." **"Egalitatea umbrelor
inseamna egalitatea oamenilor. Si de ce nu ar fi daca sufletul oricui
cantareste la fel? Pacat ca visul este pentru alta planeta. Incepi sa crezi in
egalitate, tratezi egal oamenii, iei atitudine cand egalitatea este calcata in
picioare. Indemni si alti oameni sa procedeze ca tine. Daca simti ca nu poti sa
schimbi singur planeta Pamant, te asociezi cu altii care vor acelasi lucru si
puterea ta va fi mare, si mai mare, tot mai mare...Pentru egalitate merita sa
lupti. Egalitatea ii place si lui Dumnezeu. O lume cu oameni perfect egali este
mai frumoasa, pentru ca in egalitate se manifesta creator toate energiile
pozitive, oamenii sunt mai iubitori, se sacrifica unul altuia, se bucura
impreuna, cu iubire, cand cineva aluneca si toti se reped sa il ridice. Cand
oamenii vor deveni egali sufletul va avea 22 de grame.**"Pansamentul
sufletesc este egalitatea intre oameni. Doar demnitatea oferita de egalitate
anuleaza injuratura provocata, in fond, de ura fata de nedreptate. Stiu, egali
nu putem fi, dar cinstiti, da. Prin lege. Ca am ales sa facem legi pentru a ne
apara de hoti. Stiu ca putem fi aproape egali daca cel care acumuleaza bogatie
pastreaza pentru el cat poate sa manance si daruieste ce ii prisoseste celor
care nu au ce sa manance. Atata timp cat il uram pe cel care munceste mai putin
si nu pe cel care nu munceste, dar are mintind ca munceste, avem realitatea pe
care o traim. Si vine un pispirica doxat de carti sa ne bata obrazul, ca si cum
ar fi Dumnezeu, ca de ce nu iertam. Adica sa ii iertam pe cei care ne-au furat
tara si sunt prieteni la catarama cu el ( vezi Basescu)! Nu, mergem cu ura
inainte pana vor pieri din tara toti care ne-au furat, dupa aceea invatam sa
iertam. A striga acum dupa iertare inseamna a striga sa iertam hotii. Si asta
nu se poate. *** "Eu cobor la urmatorul de strat de cernere: distrugerea
sistemului care separa oamenii prin favoruri sistemice acordate unei clase
privilegiate care dezechilibereaza egalitatea fireasca dintre oameni. Si anume:
salarizarea nu in functie de timpul consumat pentru obtinerea unui produs
finit, ci in functie de pregatirea profesionala si raspunderi din procesul de
productie. Un om care este harazit cu harul inteligentei sau al creatiei, care
studiaza niste ani in scoli sau se perfectioneaza singur, atatat de anumite
pasiuni, primeste de la sistem favoruri salariale, favoruri care ii permit nu
doar sa supravietuiasca, asa cum fac cei de sunt sub el, in aceasta ierarhie
absurd sociala, ci sa aiba un trai luxos, care nu se limiteaza doar la a manca
limbi de privighetoare sau aripi de rechin (cele mai scumpe mancaruri din lume),
nu doar a-si permite sa viziteze locuri exotice rare ale planetei, nu doar sa
poata plati cei mai buni doctori sa ii vindece si sa le prelungeasca viata, ci
aceasta clasa se impune public ca o clasa superioara fata de oamenii care
castiga mai putin decat ei, oameni care au, suplimentar, greutati familiare
determinate de lipsa conditiilor esentiale de existenta (boli, casa, pamant,
mosteniri), cat si a posibilitatilor de a-si creste copiii in conditii egale cu
ale bogatilor, incat acestia sa poata accesa profesii si impliniri umane strict
meritorii. Cei cu bani multi au profitat cumparand pamantul celor saraci, cei
cu bani multi folosesc ca zilieri saracii pentru a ingriji acel pamant si a
obtine roade la preturi fara implicarea lor personala, neloiale, ceea ce le
creeaza rezerve financiare cu care pot sa se impuna ca o clasa sociala
superioara (inegala!), care le ofera drepturi suplimentare in organizarea
vietii sociale, in sensul deciziei, respectului, influentei samd.Normalitatea
este ca acela care pazeste o casa/firma/institutie nu trebuie retribuit mai
prost decat cel care matura curtea sau manuieste masini/contribuie cu plus
valoare la realizarea unui produs finit. Unitatea de masura a muncii lui este
timpul sacrificat, pentru care primeste o retributie, timp normat fals ca
importanta a muncii si nu ca nisip scurs din clepsidra personala, clepsidra
egala cu a tuturor.Normalitatea este ca fiecare sa aiba o patratica proprie de
pamant, pe care sa isi desfasoare orice activitate voieste si sa se bucure de rezultatul
muncii sale, fara sa foloseasca munca altuia iar, daca o foloseste, omul
folosit are statut de partener egal, la pierdere sau profit, din actiunea
comuna intreprinsa, nicidecum un castig rezultat prin negociere, determinat de
cerere si oferta intr-o asa zisa economie de piata.
Nicolae Tudor: EGALITATEA ESTE EXCEPTIA SAU REGULA? In perioada
anilor 1789-1799 in Franta a fost o serie de revolte sociale și
politice radicale care au marcat apariția democrației de care
ne bucuram astazi. Revoltele au fost declansate de resentimentul popular față
de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația. Cererile de
schimbare și reforme au fost formulate după idealurile iluministe:
desființarea taxelor și privilegiilor feudale, aristocratice și
religioase, abolirea sclaviei. Principiile vechi despre tradiție și ierarhie au
fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”.
Revoluția franceza a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea
democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului, a
lărgit sfera drepturilor omului. Rezulta de aici ca egalitatea a fost un
concept popular care a apartinut in egala masura atat liberalismului cat si
socialismului.Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris cu mult mai inainte
despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din
mediul lor militand pentru crearea unui stat liberal. O parte dintre
iluministii vremii au cerut doar o egalitate in fata legii, ceea ce avem si
astazi, fiindca decizia finala a fost rezultatul unor NEGOCIERI, ceea ce nu
exclude principiul egalitatii, fiindca Revolutia franceza a fost o
revolutie a drepturilor omului, s-a cerut totul si s-a obtinut cat s-a
obtinut.Jean-Jacques Rousseau in „Discurs asupra inegalității de avere”
considera ca sursa inegalității și a relelor în societate este proprietatea
privată, de aceea ea trebuia limitată. Care ar fi trebuit sa fie limita? O
sugereaza Voltaire prin celebrul indemn: "sa vorbim, domnilor, dar sa nu
uitam ca, mai intai, sa ne sapam gradina!" Asta inseamna ca fiecare
trebuie sa aiba atata proprietate cat o poate munci singur si sa ii mai ramana
timp si pentru altele ale vietii. Denis Diderot și Jean le Rond
d'Alembert au publicat ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru
progres, libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între
popoare. Dupa 230 de ani este firesc sa existe macar o preocupare pentru
largirea drepturilor cuprinse in principiul egalitatii. Pe cine deranjeaza
egalitatea, nu cumva pe... hoti? Spunea Mihai Eminescu: ”Între caractere şi
inteligenţă nu ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte
adesea, caracterele foarte rar”; "un stat e ca şi omul... are atâta
libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi
inegal cu cel ce stă deasupra lui." Sa facem exercitiul de intelegere: Egalitatea,
alaturi de libertate, este sau nu un principiu de viata? Daca raspundem
"da", egalitatea trebuie sa fie REGULA sau EXCEPTIA? Daca este
exceptia, de unde si pana unde este regula? Daca realitatea ne
demonstreaza ca egalitatea nu exista, realitatea este o normalitate sau o
anormalitate? Daca traim o anormalitate, care sunt cauzele si cum pot fi
ele inlaturate? Sa vedem ce zic invatatii lumii: Pythagoras din Samos a
decretat ca: "Egalitatea perfectă nu există, ea poate fi numai între
morți. Să nu credeți că neghiobul este egalul înțeleptului!" Deci
egalitatea perfecta nu exista, asa cum nici infinitul, dar infinitul, ca
entitate, face parte real din viata noastra. Egalitatea, pentru a fi perfecta,
trebuie masurata matematic, numai ca orice am pune pe talgerul egalitatii,
totdeauna mai trebuie ceva, ceva pe care doar Dumnezeu il stie si-l pune,
pentru ca in fata Lui sa fim toti egali. Deci egalitatea exista sigur in
fata lui Dumnezeu si mai egalitatea exista sigur doar in matematica ( dupa o
alta citire din Eminescu). Avem desenata, iata, linia egalitatii de la minus la
plus infinit. Ea exista sigur la extremele liniei. La minus infinit (care
inseamna si AZI) nu este pentru oameni, la plus infinit (in fata Divinitatii) -
da. Ciudat mi se pare Eminescu fiindca s-a situat la extrem fata de
divinitate. Pitagora neaga egalitatea absoluta. Si el il neaga pe Dumnezeu
fiindca vine cu masuratorile pana in fata Lui, dar nu Îl ia in calcul. Cam greu
de inteles inteleptii lumii! Sa accesam
memoria umanitatii si sa vedem daca gasim egalitatea mai aproape de om.
”Suntem egali in ignoranta”, spune cineva; ”inegalitatea este o pedeapsa fara
vinovatie”, spune altcineva. Zup Gabriel demonstreza cu viata ca egalitatii i
s-a facut o mare nedreptate: ”Cine a zis că suntem „egali din naştere” a fost
un ipocrit. Nu, nu suntem. Unul vine pe lume într-o familie cu alţi 6 plozi
acasă şi e doar un accident la beţie, altul are o mamă de 17 ani care-l lasă în
spital si un altul e un copil dorit şi aşteptat. La 7 ani îţi doreşti
bicicletă, mami ţi-ar lua, dar n-are bani, insa colegul tău de clasă are
Iphone, iar fetiţa din prima bancă are vânătăi, c-o bate tac-su vitreg. E ziua
ta, ai 9 ani, mama a cumpărat salam de Sibiu, ca să-ti aline zilele, prea
multe, de margarină pe pâine, iar colegul tău e la Viena, ia lecţii de călărie
şi limbi stăine. Ai învăţat mult, ai tăi sunt mândri ca ai castigat premiul I
la olimpiada şi-ţi promit că te vor duce la Neptun, dupa se reusesc sa puna
deoparte din nişte salarii mizerabile. Ai 19 ani şi planuri măreţe. Visezi la o
carieră strălucită şi o descoperire notabilă în domeniul matematicii aplicate.
Stai la cămin în Bucureşti, nu prea sunt condiţii, bursa îţi ajunge cât să nu
mori de foame. Noroc cu zacusca şi gemul de prune de la mama. Fostul tău coleg
de şcoală studiază în Elveţia. Teoretic, e la o Universitate de finanţe,
practic, studiază viaţa de noapte în club, anatomia femeilor petrecăreţe şi
structura unui joint de calitate. Ana are şi ea 19 ani. I-ar fi plăcut să fie
asistentă medicală, să înveţe, dar a fost nevoită să plece la muncă în Italia,
să facă bani. E chelneriţă la un bar, iar din când în când, noaptea, îşi şterge
lacrima din colţul ochiului şi răspunde: „40 de euro”. Ai 44 de ani şi stai în
două camere în Rahova. Ai doi copii, o tonă de diplome, distincţii şi rată la
bancă cât pentru trei vieţi. Luna asta nu plăteşti întreţinerea, îi trebuie băieţelului
adidaşi noi. Fostul tău coleg de clasă este milionar în euro şi apare la
televizor. Şi-a cumpărat ultimul model de Mercedes, are o soţie şi trei amante,
afaceri cu imobiliare şi vreo patru dosare pe rol pentru evaziune fiscală. Cica
e nevinovat, ca are mulţi duşmani. Şi mai are cineva tupeu să vorbească de
egalitate??? E doar o vrăjeală proastă...” Marco Travaglio anuleaza egalitatea
constitutionala: ”Legea e egala pentru toti minus câtiva... ”Dreptul de a alege
a creat toata hâdosenia acestei lumi, fiindca dreptul de a alege s-a manifestat
ca drept de a avea si s-a luptat cu dreptul de a fi si a castigat. Eminescu
spune ca nu putem alege intre caracter si inteligenta. Daca avem oameni inteligenti
fara caracter, aceia sunt monstri. Omul trebuie sa aiba obligatoriu caracter,
in lipsa acestuia nu avem ce alege. Deci oamenii sunt egali prin caracter si
inegali prin inteligenta. A veni si a spune ca neghiobul nu poate fi egalul
inteleptului inseamna a modela lumea dupa modelul monstrilor, pentru ca un prost,
daca are caracter (folosind acelasi instrument de masura) este superior
inteleptului fara caracter! In realitate, prostul este OM si poate deveni un om
inteligent cu caracter, in timp ce inteleptul este un fost om evoluat in
dihanie, care a ajuns sa stapaneasca tot omul. Apare intrebarea: POATE
INTELIGENTUL SA RAMANA OM? Poate, daca isi stapaneste instinctul de a avea.
Poate, daca va culege doar ce i-a oferit samanta pusa de el sa germineze.
Poate, doar daca acea samanta creste in patratica la care are dreptul s-o aiba
si pe care el si-a insamantat-o, nicidecum altcineva Recapitulare: Punctul din prima scrisoare a
lui Eminescu se misca pentru ca are ceea ce nimeni nu poate crea: viata.
Punctul alege incotro o ia. El are dreptul sa supravietuiasca si se misca
pentru a obtine ceea ce ii intretine viata. Se stabileste acolo unde gaseste
ceea ce il tine in viata. In activitatea lui observa ca anumite miscari ii
produc bucurie, altele suferinta. Pentru ca are capacitatea sa faca diferenta
intre bine si rau, alege ceea ce ii face bine si se concentreaza pe gasirea
solutiilor care ii fac binele. Omul, cu cat cunoaste mai mult, invata sa evite
suferinta, ceea ce este specific si omului cu caracter. Numai ca omul
inteligent a ales sa se miste in asa fel incat sa nu aiba deloc suferinta iar
bucuria să ii devina tot mai mare. Pentru aceasta, alege sa incalce brutal
drepturile altor oameni, le confisca bucuriile si le inchide in ograda proprie.
Ceea ce nu ar fi o gaura-n cer, daca acest rau este intamplator, intrucat
miscarea punctului presupune si suferinta/esec. Dar este un fenomen care a
cuprins cu flacarile lui intreaga planeta! Marele rau pe l-a facut omul
inteligent a fost ca a limitat pana la anulare dreptul al bucurie al semenilor,
bucurie care incepe cu aceea de a supravietui. Omul inteligent a impus
nedreptul la supravietuire si, in numele dreptului sau de a alege, a cumparat
multe patratici si cere sa i se faca lui o treaba pentru a se putea
supravietui. Deci omul inteligent a inteles ca miscarea lui, necesara
supravietuirii, ii poate produce si suferinta/moarte, asa ca a ales sa nu se
miste, pentru a o evita, si supravietuieste obligand semenii sa se miste (si)
in locul lui, sfidand principiul egalitatii. Sa recapitulam: Punctul se misca. Fiind
singur, este stapan pe tot ce exista. Universul este al lui, Planeta este a
lui, tot ceea ce vede este al lui, tot ceea ce atinge, prin miscarea proprie, e
al lui. El este Centrul (buricul Pamantului). Prin perpetuarea speciei, tot
ceea ce era al lui revine, ca mostenire, semenilor sai. In felul acesta fiecare
continua traditia de a fi Centrul si respectă egalitatea dintre toate Centrele.
Iesirea din egalitate a devenit o chestiune particulara, determinata de
imposibilitatea miscarii necesare supravietuirii. Cu timpul, populatia
punctelor care se misca a devenit tot mai numeroasa si supravietuirea a inceput
sa devina o problema tot mai dureroasa, pentru ca partea care i se cuvenea
fiecaruia a devenit tot mai mica si riscă sa devina insuficienta sa ofere
conditiile obtinerii bucuriei trairii. Daca exista oameni care nu detin
patratica necesara supravietuirii, avem un abuz al omului fara caracter. Daca
omul are o patratica oricat de mica, el nu este mai putin om decat oricare alt
traitor. Fiecare suntem cea mai mare parte a tot ce exista si ramanem centrul
lumii. Fiecare suntem stapani pe tot. Dar avem si responsabilitatea sa iubim si
sa ingrijim tot ce exista, chiar daca aceasta presupune si
sacrificiu/suferinta. Doar a te manifesta astfel inseamna a avea caracter. Orice
om are dreptul la o patratica egala cu a celorlalti iar obligatiile sunt impuse
doar de Caracter. Cu cat indeplinesti mai multe, cu atat esti mai valoros si
meriti cinstirea semenilor. Cu cat practici inselaciuni, locul tau nu este
printre oameni. Cu atat mai mult sa ii reprezinti.
Nicolae Rădulescu-Botică este in ”Loja Egalitatea” – avocat.
Oana Simionescu **"Egalitate si echitate: suntem egali ca Oameni,
dar ca Persoane diferim. De aici, incolo, intervine echitatea.
Octavian Paler **"In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei
nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici
a destinului.
Osho **„Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, şi nu există
nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de
vedere psihologic, o aberaţie.”
Platon Adevarata prietenie poate exista numai
intre egali.
Proverb italian: Dupa joc, si regele si pionul
merg in aceeasi cutie
P. Pandrea**„Toţi oamenii vor egalitate.
Subalternul din vocaţie e greu de găsit.”
Papa Francis**"libertatea fără fraternitate este doar libertinaj și
că egalitatea nu poate apărea decât prin
fraternitate.**"Hristos a vorbit despre o societate în care cei săraci,
cei slabi și marginalizati au dreptul de
a decide. Nu demagogii, nu Barabbas, ci oamenii, săracii, fie că au credință
într-un Dumnezeu transcendent, sau nu. Ei sunt cei care trebuie să contribuie
la obtinerea egalității și libertății.
Paul Ferrini**"Dacă există o singură persoană care nu e demnă de
acceptarea şi iubirea ta, atunci nu
poate fi vorba de o egalitate adevărată. Dacă vrei egalitate, nu exclude
pe nimeni de la ideea ta despre adevăr şi dreptate.
Petre Tutea **"Egalitatea este cel mai mare dușman al libertății.
Pierre Corneille Iubirea....creeaza egalitati si
nu le cauta. -
Pitagora **" Prietenia este egalitate armonioasa."
**"Omul care iubeste a vorbi mult: asculta si vei deveni egal
inteleptului, inceputul intelepciunii e linistea." Pitagora credea
ca "egalitatea perfectă nu există, ea poate fi numai între
morți." nt: Pitagora credea in egalitatea oamenilor, considera ca intre
prieteni exista o egalitate armonioasa si sfatuia omul care vorbeste mult sa
asculte si va deveni egalul inteleptului. Elita contemporana respinge cu
violenta ideea de egalitate, a facut-o subiect tabu, fuge de ea ca dracul de
tamaie. INTREBARE: de unde incepe "egalitatea perfecta"?
Platon**" Adevarata prietenie poate exista numai intre egali.
Radu Iliescu **"Jean Baudrillard, în La
société de consommation, face următoarea observaţie: nimic nu devine “dreptul”
cuiva până când nu i se ia. De exemplu, dreptul de proprietate n-a apărut până
când n-a mai rămas suficient pământ pentru toată lumea. Nomazii de odinioară,
care se mişcau liber prin lume, în căutare de păşuni pentru turmele lor
nesfârşite, ignorau acest drept tocmai pentru că toată lumea era a lor. Oierii
civilizaţiei noastre, vara pe păşuni alpine, iarna prin luncile râurilor, nu
ştiau nici de graniţă, nici de cadastru. Dreptul la spaţiu, care apare de când
spaţiul a devenit un marcaj social, a apărut odată cu segregarea în funcţie de
habitat, adică din momentul în care mediul urban şi industrial a făcut să apară
noile rarităţi: spaţiul şi timpul, aerul curat, verdeaţa, apa şi tăcerea.
Dreptul la aer curat înseamnă că acesta s-a pierdut ca bun natural, a devenit
marfă, iar distribuţia lui socială este inegalitară. A vota dreptul bărbaţilor
de a naşte şi dreptul (cui?) la avort înseamnă că naşterea nu mai este ceva
natural, ci s-a transformat într-un produs reglementat prin lege. În aceeaşi
logică baudrillardiană, dreptul intervine atunci când ceva ţi s-a luat. De ce
nu s-a dat o astfel de lege în Evul Mediu? Din acelaşi motiv pentru care nimănui
nu i-a trecut prin minte pe atunci să vorbească despre dreptul la muncă. A
trebuit ca munca să-i fie luată omului şi aruncată în apanajul sistemului
pentru ca acest drept să fie conceput. În moduri care se vor clarifica în
perioada următoare, naşterea a părăsit sfera firescului şi a intrat în domeniul
ficţionalului
Radu Pietreanu
Nu ne mai vindeți țara, v-am rugat/Nu mai lăsați s-o prade veneticii/Căci
neamul nostru dezrădăcinat/Nu va putea să-ndure noi suplicii/Când de sub talpă
ne va fi furat/Pământu-acesta plămădit cu sânge/Vă va lovi ca un blestem
oftat/Nefericirea unui neam ce plânge/Când nu va mai fi loc în țara mea/Nici de
iubire, viață sau de moarte/Cu tot ce-mi aparține voi pleca/Să-mi fac o
Românie-n altă parte/Și am să plec cu viscol și cu ger/Cu greierii ce sună-n
firul ierbii/Cu vulturii și partea lor de cer/Cu urșii, cu mistreții și cu
cerbii/Și am să-mi smulg cetățile pe rând/Și am să-mi iau și morții din
morminte/Cu tot trecutul am să plec în gând/Cu ploi, cu munți, cu ape și
cuvinte/Și-acolo unde-o țară am să-mi fac/De voi nu va fi spațiu pe vecie/Căci
la minciună-n fulger mă prefac/Și-n rest devin alergic la prostie/În țara fără
trădători de neam/Noi ne-om vedea pe rând de ale noastre/La orice rană ne vor
fi balsam/Culorile roș-galbene-albastre/Ne vom conduce singuri și
egali/Neispitiți de bani și de putere/Trăind atât de simpli și
banali/Iubindu-ne-n credință și tăcere/Și nu ne veți mai speria deloc/Voi,
gașcă de cretini cu gânduri sumbre/În noua Românie n-aveți loc/Nefericite și
nefaste umbre
Remus Borza**"Egalitarismul social, căruia încă îi suntem
tributari, este contraproductiv. Oamenii nu sunt egali nici măcar la momentul
conceperii lor. Şi, până la urmă, egali în ce? În mizerie? În mediocritate? În
promiscuitate? Trebuie să acceptăm această idee, conform căreia unii sunt mai
înzestraţi, pot sau îşi doresc mai mult şi nu trebuie să-i pizmuim, să-i urâm
pentru asta. O ţară, cu cât are indivizi mai bogaţi, cu atât este mai prosperă.
Prosperitatea acestor beneficiari ai tranziţiei se redistribuie, până la urmă,
pe orizontala socială. Cu cât dobândesc mai multă avere, cu atât plătesc mai
multe taxe la stat. Deci trebuie să promovăm şi să cultivăm spiritul
antreprenorial, căci el este izvorul prosperităţii sociale. Urmând zicala din
popor – „Să moară şi capra vecinului”, cum un compatriot scoate capul din
mocirlă, o întreagă armată de frustraţi îşi unesc forţele să-i dea la gioale
nefericitului român care îşi permite să lase o dâră, o urmă sau o cărămidă a
trecerii sale prin viaţă şi timp. Înapoi – îi strigă în cor vajnicii apărători
ai nimicului de făcut – în haznaua destinului nostru colectiv!"
Sandor Kasza **"Atunci când trăiești în armonie și consens cu tine
însuți - poți trăi în acceptare, respect și integritate, atât în raport cu
inima și valorile tale sufletești, cât și cu aproapele tău.Când vei înțelege că
orice consens important există într-o atmosferă de respect reciproc - vei ști
să eviți divergențele și diversiunile create de minte, pentru a-ți reprima
iubirea și pacea.Singura cale de a descoperi și susține egalitatea cu ceilalți
este aceea de a recunoaște că există multe moduri de a privi o situație... și
că tu nu deții decât unul.Ascultându-i pe ceilalți, respectându-le ideile și
experiențele - îți vei ajuta inima să se deschidă către ceilalți, și prin ei,
către un spectru mai larg al realității. Ascultarea și acceptarea punctelor de
vedere al celorlalți - te ajută în a-ți deschide ușile închisorii tale
conceptuale și a vedea lucrurile dintr-o perspectivă nouă.A aborda realitatea
strict din perspectiva minții, înseamnă a neglija acele aspecte ale ei care-ți
vor reaminti de rănile talenevindecate, activând în tine: neiubirea, supărarea
și frustrarea.Ceea ce pierzi nesocotind adevărul inimii, este acea perspectivă
a realități, care e menită a-ți susține vindecarea, prin respectul ființei tale
și a sufletelor celor ce-ți scot la lumină eroarea.Nu poți descoperi egalitatea
cu ceilalți, hrănind divergențele minții și căutând în ceilalți, acele
divergențe, defecte și carențe, prin care să-ți justifici suferințele, atacul
sau separarea.Nu poți iubi o realitate și nici să accepți adevărul ce-i este
ascuns minții orgolioase sau furioase - atâta timp cât intenția ta este aceea
de a le reprima... și nu de a-ți dizolva teama.Dorința subconștientă de a apăra
minciunile minții, poate fi un mare ecran de fum. Ele te pot face să crezi că
ai nevoie de ceva sau de cineva pentru a scăpa de fricile tale.Frustrarea și
neputința pe care o simți atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum te
aștepți sau când cineva demască minciunile ce ți le rostești - este anestezicul
ce-ți adoarme conștiința.În realitate, doar atunci când te opui adevărului sau
te împotrivești la ceea ce este aici în momentul de acum - dorești ceea ce nu
este. Astfel, nemulțumirea îți devine frustrare. Nu este nevoie să te
pedepsești pentru ceea ce nu vezi, nu accepți sau nu poți înțelege prin
reperele minții tale. Nu este nevoie nici să-i pedepsești pe cei ce-ți
oglindesc neîmpăcarea. De simți nevoia de a te învinui, a-ți reproșa sau te
certa... cu privire ceea ce ai făcut în trecut, adu-ți aminte că un abuz nu
vindecă un alt abuz. De ești tentat să le reproșezi celorlalți faptul că-ți cer
timp, atenție sau iubire, atunci când nu ești dispus să le-o oferi -
gândește-te doar, că refuzul tău ți se adresează și ție. Inechitatea pe care o
manifești în raport cu nevoile celorlalți este o nedreptate pe care ți-o faci
și ție. Inegalitatea cu care îi tratezi pe ceilalți este efectul abuzului
minții împotriva inimii tale. Neglijând egalitatea dintre inima ta... și minte,
devii nepăsător în raport cu propriul suflet. Lipsindu-ți sufletul de iubire,
le-o vei refuza și celor pe care-i tratezi cu indiferență. Atunci când inima și
mintea ți se vor deschide pentru a admite adevărul pe care ai încercat să-l
ascunzi de tine însuți și de ceilalți - frica și se va dizolva în îmbrățișarea
iubirii. Din clipa în care ai decis să-ți demaști minciunile minții,
recunoscându-ți greșeala - ai început să să-l corectezi, dizolvând fricile care
te împiedicau să vezi și să accepți adevărul.Sinele autentic pe care-l
descoperi în lumina adevărului devine
noua ta identitate spirituală. El este inatacabil și indestructibil, căci nu
poate fi rănit nici de ego și nici de cei ce-l venerează.Fiecare Sine este egal
cu cu fiecare Sine. Inegalitatea nu este
posibilă în această dimensiune a experienței, căci echilibrul și
egalitatea stau la baza întregii Naturi a Creației Divine. Un Sine nu poate fi
mai bun sau mai rău decât altul. Drama trăirii unui abuz se petrece la nivelul
de conștiință al ego-ului, căci la acel nivel considerăm noi că o persoană
poate fi mai bună decât alta.La nivelul de conștiință al ego-ului - se întâmplă
atacul și apărarea, supărarea și
izolarea, rănirea și vindecarea. Toate rănile tale - sunt proiecții ale
minții, născute din neiubire și trădare. Rănile și vindecarea pot avea valoare
doar într-un proces care implică o creștere a nivelului tău de conștiință, însă
ele nu au valoare existențială.Cineva nu este demn sau nedemn, pentru că a fost
rănit... și nu este demn sau nedemn, pentru că s-a vindecat sau nu s-a vindecat
de rană.Rana este o învățătură despre iertare - atât pentru cel care o
provoacă, cât și pentru cel care a primit-o. Odată ce ți-ai oferit iertare și
ai oferit-o și celuilalt, rana nu mai are sens pentru tine.Dacă cel cu care
te-ai aflat în conflict, nu-ți oferă iertare și nu și-o oferă nici sieși - rana
lui se acutizează și se perpetuează, decimându-i sufletul prin însingurare și
înstrăinare de adevărul inimii sale.Deși necesitățile noastre par a fi în
conflict, doar pentru că încă mai credem că suntem separați - asta nu înseamnă
că fondul divergențelor noastre sunt și reale.Separarea, inegalitatea și
conflictele dintre inimă și minte, au loc, atunci când frica apare în gândurile
tale. Ea este un fenomen temporar.Luându-ți în serios fricile, nu faci decât să
li te închini și să le instituționalizezi. Subordonându-te fricii, vei avea o
atitudine de victimă... sau una ostilă, în raport cu lumea, semenii și
viața.Dacă există o singură persoană pe care o consideri nedemnă de acceptarea
și iubirea ta, atunci nu poate fi vorba despre egalitate adevărată, între tine
și ea.Dacă vrei egalitate... și vrei să fii acceptat și tratat cu respectat și
iubire - nu lăsa frica să-ți distorsioneze realitatea... și nu exclude pe
nimeni de la ideea ta despre adevăr și dreptate.Pentru a ieși din stările
energetice și emoționale incompatibile cu binele și viața - trebuie să-ți
vindeci de rănile sufletești, eliberându-ți inima, de egoism, inechitate și
teamă.
Seneca**"sufletul este unica valoare a omului. el il face pe
slujitor egal cu stapanul lui.
Shel Silverstein: Bogat cât şapte ţari ori Sărac cât un păduche/ Toţi
suntem aidoma/ Când stingem lumina-înainte de culcare.
Sima Ion **"Purtăm cu noi înfrângeri și victorii/ dar toate se
sfârșesc într-un mormânt,/învingători și-nvinși vom fi atunci egali/căci toți
suntem o apă și-un pământ." COMENTARIU nt:Vadim scria " suntem egali
de mii de ani in fata tragediei". Dv spuneti ca in fata mortii, ceea ce se
stia demult, dar adaugati ceva extraordinar: suntem (facuti) din/o apa si-un
pamant. Daca lumea este atat de urata este pentru ca inegalitatea a nascut
tragedii, pentru ca unii se bat cu pumnul in piept ca apa si pamantul lor sunt
mai acatarii. Egalitatea nu este un concept populist-comunist, ci o tema majora
existentiala, pentru ca ea sigur are iubirea in compozitia ei, cum prajiturile
zaharul.
Stendhal: "Fără egalitate nu se poate iubi." **"Iubirea
creeaza egalitati si nu le cauta.
Tertuilian: ”Este o veche zicătoare, că totul este
comun între prieteni.
Thomas Mann: Este ceva ciudat că libertatea şi
egalitatea, cele două idei de bază ale democraţiei, sunt cumva contradictorii.
Considerate din punct de vedere logic, libertatea şi egalitatea se exclud
reciproc, aşa cum societatea şi individul au o relaţie de excludere reciprocă.”
Vasile V. Voiculescu **"Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?/
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,/ Am descuiat tărâmul eternelor idei;/
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă/ Din formele căderii, la
pura-ntâietate,/ Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...”
Victoria Stoiciu**"Parafrazându-l pe Steinbeck, aș putea spune că
săracii din România se consideră cu toții niște milionari aflați temporar la
ananghie. Și se comportă ca atare : în loc să se solidarizeze cu alți săraci,
ei îi pun la zid. Zilele acestea în Paris un minor rom, suspect de hoție, a
fost linșat de un grup de francezi. Am pariat că nu vor trece mai mult de 24 de
ore până când conaționalii noștri vor veni cu replica déjà fumată : așa-i
trebuie dacă fura, ne face de râs țara, hai cu pedepsele mai aspre. Nu a trecut
mult și iată că Moise Guran a început să se lamenteze că suntem o fabrică de
cerșetori, că vesticii nu înțeleg toleranța noastră față de nemuncă și din
cauza asta apare spiritul de apărare civică (sic !), care ia forma linșajului.
Un alt viteaz războinic, Mândruță, are și el niște întrebări de pus fix
părinților victimei : ce educație i-au dat, ce cărți citește, ce muzică ascultă
și ce au făcut ei ca el să nu fure ? Întrebările ar fi de bun simț într-o țară
în care oportunitățile educaționale și economice s-ar găsi pe toate drumurile
și numai leneșii le-ar da cu piciorul. Cel mai probabil nici Mândruță, nici
Guran nu sunt săraci, dar paradoxul constă în circulația foarte răspândită în
societatea noastră a acestei atitudini, tipice unor formatori de opinie din
clasa medie urbană. Aceeași reacție a prilejuit-o în rândul unora și lansarea
studiului World Vision Romania, conform căruia în România, în mediul rural, 1
din 8 copii se culcă flămând (nu are trei mese pe zi). Reacțiile cititorilor la
această știre au oscilat schizofrenic între negare și culpabilizare a
săracilor. Fie datele nu sunt corecte, fie vina aparține “animalelor de părinți
». De ce își beau banii din alocații, de ce fac copii dacă nu au cu ce îi
crește, de ce nu muncesc ? Pentru alde Guran, Mândruță&company am o
întrebare : ce șanse de a reuși în viață are un copil născut în Cucuieții din
Deal, într-o familie săracă, eventual cu un părinte alcoolic și șomer?
Presupunem că acest copilul are un IQ ridicat, comparabil cu al unui semen al
său născut însă în centrul Bucureștiului într-o familie înstărită și educată.
Credeți că cei doi vor ajunge la maturitate la un statut social comparabil? Nu
putem, desigur, exclude un noroc nebun, dar în afara norocului nebun, statistic
vorbind, șansele cele mai mari sunt ca puștiul din Cucuieții din Deal să nu
termine nici măcar 12 clase, să trăiască tot restul vieții în sărăcie și,
foarte probabil, să ajungă alcoolic.România este țara în care locul în care
te-ai născut (rural versus urban) influențează definitiv reușita în viață și
statutul social: cine s-a născut sărac și la țară va muri sărac și la țară.
Sărăcia e o boală socială transmisibilă din tată în fiu : ea se moștenește de
la părinți și se dă mai departe urmașilor. În România nu s-a inventat încă
medicamentul care să trateze această boală. Alții, fie că vorbim de statele
vestice și prospere, fie de vecini comparabili cu noi ca nivel de bunăstare,
cum ar fi Estonia, Albania, Polonia sau Ungaria au reușit să găsească soluții
pentru depășirea handicapului creat de mediul în care te-ai născut. La noi,
nici măcar nu se caută leacul. Noi ne mulțumim să aruncăm vina pe umerii
săracilor, în loc să căutăm soluții și asta pentru că noi credem, miraculos,
într-un leac magic care vindecă toate bolile: responsabilitatea
individului.Desigur că există o responsabilitate a individului în toate cele.
Așa cum există o responsabilitate a instituțiilor statului, a comunității și a
elitei conducătoare. A arăta cu degetul la un singur aspect este și infantil,
și contraproductiv, și periculos. Însăși diviziunea între săraci ce își merită
soarta și săraci virtuoși e o simplificare nepermisă. Unde încadrăm cazul unui
adult care la rândul-i s-a născut într-o familie săracă, cu părinți alcoolici
și ale cărui șanse de a reproduce la maturitate modelul părinților, din lipsă
de alternativă, de model, de resurse sunt maxime? Își merită soarta sau ba? Și
cum judeci responsabilitatea cuiva când e demonstrat că sărăcia afectează
negativ funcția cognitivă, iar stresul legat de grija zilei de mâine reduce
capacitățile intelectuale ale unui individ. Pur și simplu, stresul legat de
grijile materiale consumă cea mai mare parte a resurselor mentale ale omului
sărac, oferind o explicație științifică pentru vechea vorbă românească ce descrie
perfect cercul vicios: De ce ești prost? Pentru că sunt sărac. Și de ce ești
sărac? Pentru că sunt prost. Toate încercările de genul hai să identificăm
modul în care X a ajuns sărac sau, viceversa, hai să vedem dacă bogăția lui Y
este obținută legitim și legal înainte de a ne revolta în fața inegalității
sunt sortite eșecului. Forget about it, e imposibil să stabilești, la nivelul
unei societăți, factorii determinanți care au dus în cazul fiecărui individ în
parte la sărăcie lucie sau avere exorbitantă. Cunoașterea noastră se limitează
cel mult, cel mult! la câteva zeci de cazuri și e nepermis să extrapolăm
concluziile pe care le formulăm doar pe baza acestora asupra unui întreg grup
social. Asta se cheamă stereotipizare. Iar stereotipizarea naște monștri.
Fenomenul bogăției și al sărăciei, laolaltă cu inegalitatea care rezultă,
trebuie tratate în conformitate cu scopurile pe care ni le propunem ca
societate, nu în funcție de meritul sau vina săracilor sau bogaților, care sunt
imposibil de stabilit. Sărăcia, chiar și atunci când e “meritată” de un
individ, tot are cauze structurale, de aceea trebuie combătută structural, nu
de la caz la caz în funcție de merite sau vinovății imaginare. Bogăția, la
rîndul ei, indiferent dacă e obținută prin muncă sau prin șiretlicuri, trebuie
abordată și ea în funcție de problemele structurale asociate: mai exact,
trebuie redistribuită. Trebuie redistribuită prin taxare, pentru că acumularea
nelimitată produce inegalitate, iar inegalitatea de venit produce inegalitate efectivă
de șanse și inegalitate efectivă de drepturi. Cine spune că nu e adevărat, că
bogăția nu are nici o treabă cu drepturile, să se uite la sentințele primite în
justiție de acuzații ce își permit un avocat bun și cei ce nu își permit nici
un fel de avocat. Becali a luat 3 ani, Vântu 2 ani, iar Angela Lican, femeia
care a furat un buchet de flori – 2 ani și șase luni. Cine spune că averea nu
influențează drepturile unei persoane, să se întrebe ce tratament medical
primește un sărac în România și ce tratament i se oferă semenului său care își
permite asigurarea privată de sănătate eventual peste hotare. Cine spune că
averea și statutul educațional al părinților nu influențează șansele de reușită
în viață, să caute să vadă câți studenți provenind din rural există în sistemul
de educație superioară. Liberalii care susțin că nu e adevărat și proprietatea
nu influențează drepturile, să își amintească că însuși Hayek spunea ca
proprietatea privată este cea care definește sfera libertății unui individ – de
unde, pe cale logică, se poate deduce că mai mulă proprietate conferă mai multă
libertate de acțiune.
Viorel Boldis**"Ca un râu această viaţă se
strecoară printre ani/Fără vreo deosebire, la bogaţi şi la sărmani./Răsărită
din ţărână, mai întâi un mic izvor,/Apa vieţii-apoi porneşte lungul drum
istovitor. /Limpede-n copilărie, nepătrunsă de păcat,/Ea se dă oricui i-e sete,
orişicărui însetat./Fără teamă, fără gânduri, nu se-ntreabă ce va fi,/Sau ce a
lăsat în urmă, sau ce mâine va găsi./Vad croindu-şi printre piedici, pe care-l
numim destin,/Râul vieţii avansează tot mai mare şi mai plin./Tot mai tulburi
îi sînt, parcă, apele, şi mai adânci,/ De nisipurile care la origini erau
stânci. /Din păcate, uneori, de atât amar de ploaie,/Râul vieţii se transformă
în prăpăd şi puhoaie./Îi mai necăjim pe unii, ca-n viaţă, doar se ştie,/Dar
râul vieţii noastre poartă multă apă vie. /Unii râuri, alţii fluvii, ape dulci
sauamărui,/Fiecare om în parte are însă viaţa lui./Avem toţi un creator, toţi
aceleaşi vii izvoare,/Avem diferite căi, dar înspre aceeaşi mare.
Viorel Si Crystina Lazar **"Suntem toti egali pe acest pământ,cat o
vrea Dumnezeu sa ne mai țină, chit ca esti bogat sau sărac, măcar să încercăm
să fim oameni printre oameni. Rau faci repede dar bine mai greu. Dumnezeu vede
tot dar mai devreme sau mai tarziu toți plătim pentru faptele noastre doar in
fata Lui. O dată ne este dată viata, sa incercam sa trăim frumos
V. I. Lenin:
Democrație înseamnă egalitate. Se înțelege deci ce uriașă însemnătate
are lupta proletariatului pentru egalitate și lozinca egalității dacă aceasta
este just înțeleasă în sensul desființării claselor. Dar democrația
înseamnă numai o egalitate formală. Şi, de îndată ce a fost înfăptuită
egalitatea tuturor membrilor societății în ceea ce
privește stăpînirea mijloacelor de producție, adică egalitatea muncii,
egalitatea salariului, se va pune în mod inevitabil în fața omenirii problema de
a păși mai departe, de la egalitatea formală la cea de fapt, adică la
înfăptuirea principiului: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după
nevoi“.
wikipedia**"Stânga politică este unul din cei doi termeni
antitetici, stânga și dreapta, prin care, de la Revoluția Franceză, este
desemnată contradicția dintre ideologia și mișcările în care este scindat
domeniul politic, atât în planul practic, al acțiunii, cât și în cel al
teoriei. Trăgând învățăminte din prăbușirea comunismului, stânga modernă este
reprezentată în mai toate țările de partide și mișcări care fie au abandonat
marxismul, fie au păstrat numai părți ale acestuia. Trăsături definitorii. Ca una
dintre marile orientări politice și ideologice ale epocii contemporane, stânga
are în centrul preocupărilor sale apărarea drepturilor omului simplu, justiția
socială, egalitatea (nu numai de șanse, ci și in drepturi), nediscriminarea
oamenilor după rasă, naționalitate sau sex. Ea este expresia politică a
altruismului, a iubirii omului de aproapele său, adică sensibilitate pentru
suferințele și aspirațiile celorlalți. Stânga modernă nu își vede împlinite
idealurile decât într-o societate democratică, în care consultarea electorală
are ca scop aflarea cerințelor populației, cucerirea puterii fiind calea prin
care aceste aspirații pot fi traduse în viață de cei aleși în alegeri.Una
dintre ideile la care țin adversarii stângii moderne este că aceasta ar fi înrudită
cu comunismul. Istoria arată că sunt numeroase partidele și mișcările de stânga
(social-democrați, socialiști, trotzkiști, anarhiști etc.) care s-au opus cu
fermitate autoritarismului comunist, aderenții lor înfundând pușcăriile
comuniste. Pornit ca o mișcare radicală de stânga cu țeluri generoase,
comunismul a degenerat în URSS (iar după acest model și în alte țări), a ajuns
un regim opresiv ce a refuzat acordarea libertăților individuale și colective,
fapt care s-a întors împotriva idealurilor declarate ale mișcării și a fost, în
cele din urmă, respins de popor. .Astăzi, chiar și partide de stânga, care
și-au menținut denumirea de comuniste, au evoluat mult, recunoscând virtuțile
economiei de piață (partidul comunist chinez) sau ale parlamentarismului
democratic (PC francez și ceh).A fi de stânga înseamnă opoziție fața de
concepția dreptei de făurire a unei societăți în care economicul să fie
independent de politic, adică satisfacerea cu prioritate a cerințelor păturii
active a populației, un liberalism economic neîngrădit, individualism exacerbat
și restrângerea rolului statului la poliție, justiție și armată. Stânga
contemporană este împotriva diminuării rolului statului dincolo de o anumită
limită, dar, totodată, și împotriva exagerării acestui rol, așa cum ar dori
unii populiști, ce vor un stat autoritar, cu un șef atotputernic, capabil să
îngrădească exprimarea opiniilor adversarilor politici. Ideile și idealurile
stângii țin de căutarea neîncetată a omului după o stare mai bună, pentru sine
și pentru comunitatea din care face parte. Pentru aceasta e nevoie de un dublu
compromis: pe de o parte, între capitalul pus la dispozitie de patronat și
munca oferită de salariați, iar, pe de altă parte, între statul ce legifereaza
și menține ordinea socială și piața ce stimulează eficiența individului.Alte
caracteristici ale stângiiStânga a fost și este neconformistă, fidelă unor
principii, dar, totodată, critică față de modul lor de aplicare. Stânga crede
în progres, crede în libertatea de expresie și în egalitatea reală a
cetățenilor, se opune promovării unui capitalism sălbatic, se ridică împotriva
nedreptăților unei societăți imperfecte. De aceea, ideile stângii au fost
îmbrățișate de mulți intelectuali din întreaga lume, printre care și câteva
personalități, laureate ale premiului Nobel: Albert Einstein, Romain Rolland,
Anatole France, George Bernard Shaw, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre, Pablo
Neruda, Heinrich Böll, Gabriel Garcia Marquez, Nadine Gordimer, Jose Saramago,
Günter Grass s.a.Criteriul cel mai frecvent utilizat pentru a distinge stânga
de dreapta îl constituie – după Norberto Bobbio – atașamentul la idealul
egalității între oameni. Omul de stânga e egalitarist, adică e convins că cea
mai mare parte a inegalităților care îl indignează sunt sociale și, deci,
eliminabile. Omul de dreapta, în schimb, este – după acest autor –
inegalitarist, căci consideră că inegalitățile în societate țin de însăși
natura omului și e zadarnic a încerca eliminarea lor. Stânga modernă își
adaptează tactica la noile condiții istorice, motiv pentru care mesajul stângii
continuă să aibă forță de atracție.Economia de piață, singura alternativă in
noile condiții, trebuie să îmbine – în viziunea stângii – principiul libertății
de acțiune a relațiilor de schimb pe piață cu restricțiile ce decurg din
egalitatea socială.Stânga, deci, combate consecințele negative ale mecanismelor
economice asupra societății umane și, recunoscând caracterul ireversibil al
globalizării, se opune aspectelor distructive ale acestui proces și preconizează
menținerea lui sub control. Tradițional, stânga a fost și a
rămasinternaționalistă, înțelegând prin asta solidaritatea mondială a celor ce
muncesc și opoziția fermă față de naționalism. Totodată, însă, a fi de stânga,
astăzi, este și o dovadă de patriotism, căci omul de stânga își iubește țara și
dorește propășirea ei. Ea consideră, însă, binevenită aderarea țării la
organizații integratoare, cum ar fi Uniunea Europeană, deoarece ele pot
constitui un imbold în procesul încă neîncheiat al modernizării societății
românești. În aplicarea principiului solidarității sociale, stânga susține, de
regulă, lupta sindicatelor pentru apărarea drepturilor muncitorilor. Stânga
modernă a încetat, însă, să fie exponenta politică a sindicalismului, ba chiar,
odată ajuns la putere, un guvern de stânga poate adopta decizii care, conducând
la creșterea generală a economiei, riscă să fie contestate de sindicate. Pentru
atenuarea însă a urmărilor dureroase ale șomajului, ea militează pentru
îmbunatățirea asistenței medicale a forței de muncă și pentru creșterea
nivelului de educație a personalului productiv, astfel încât el să se poată
adapta cu ușurință progreselor tehnologice. Stânga este un apărător al
drepturilor femeilor și a celor din pătura țărănească. Ea susține emanciparea
femeilor și recunoașterea drepturilor lor egale în societate, îndeosebi în
România, unde rolul femeilor în parlament, în guvern, în conducerea economiei,
în știință, este încă redus. Stânga este în mod natural adevăratul susținator
al intereselor țărănimii și este singura forță politică ce sustine sporirea
eficienței procesului agricol de producție prin crearea de cooperative
țărănești (după modelul antebelic inițiat de fruntașul țărănist de stânga Ion
Mihalache), iar nu prin reconstituirea marilor latifundii. Stânga este,
principial, contra războiului, fără, însă, a fi pacifistă. Într-o lume cu
focare de tensiune periculoase, omul politic de stânga acordă întotdeauna
preferință soluțiilor de rezolvare a conflictelor prin tratative , iar nu prin
exercitarea forței. Totodată, stânga se opune încercărilor de rescriere
tendențioasă a istoriei, banalizând fascismul și satanizând forțat comunismul,
numai în scopul atingerii unor țeluri politice imediate sau a unor interese
oculte. Din istoria stângii Modificare Noțiunea de stânga a apărut la 1789,
odată cu Revoluția franceză când, în adunarea reprezentanților poporului, locul
pe care îl ocupau iacobinii, cei mai deciși în răsturnarea monarhiei, anularea
privilegiilor nobiliare și instalarea republicii fiind asezati la stânga
amfiteatrului. Principiile revoluției s-au răspândit, apoi, în întreaga Europa,
i-au înflăcărat pe cei ce au pregătit revoluția de la 1848: în Franța -
Saint-Simon; Louis Blanc, Ch.Fourier, P.J.Proudhon, Auguste Blanqui, în Anglia
–Robert Owen, în Germania - Ferdinand Lassalle, Karl Marx, Fr. Engels, W.
Liebknecht, August Bebel ș.a. În Germania, sub impulsul acestora din urmă, la
1875 ia ființă SAPD (Sozialdemokratische Arbeiter Partei Deutschlands). În 1848
Marx și Engels publică „Manifestul Comunist“, document cu o uriașă influență
asupra luptei muncitorilor din întreaga lume. În 1867 apare primul volum din
cartea lui Marx „Capitalul“, care a cercetat legile de dezvoltare și
structurile capitalismului. „Istoria tuturor societăților de până acum este
istoria luptelor de clasă“, este fraza de început a Manifestului Comunist.
Între 1864 și 1876 ființează „Internaționala I-a“, destinată orientării
teoretice și schimbului de experiență, urmată în 1889-1914 de „Internaționala a
II-a“, care și-a pus ca scop înființarea de partide socialiste în plan
național. Chiar în timpul vieții, dar mai ales dupa moartea lui Marx (1883) și
a lui Engels (1895), au apărut noi figuri majore ale mișcării muncitorești :
Karl Kautski, Ed. Bernstein, Roza Luxemburg, Paul Lafargue ș.a. Odată cu
aceștia a avut loc scindarea ideologică a stângii între reformiști și marxiști.
Dacă pentru marxiști și, ulterior, pentru comuniștii-leniniști, obiectivul
fundamental este desființarea exploatării și dominației de clasă, preluând
puterea prin revoluție politică, în schimb, pentru reformiștii bernsteiniști,
ulterior, pentru toate partidele social-democrate, socialiste și laburiste,
situația clasei muncitoare poate fi ameliorată prin reformarea, îmblânzirea
capitalismului și respingerea căii revoluției, care echivalează, întotdeauna,
cu violența. În acest sens, se acordă preferința formelor parlamentare și
legale de obținere a succesului în revendicări. Această bifurcare principială a
gândirii de stânga dăinuie până astăzi, cu toată prăbușirea comunismului de tip
sovietic. Cea de a III-a Internațională, creată la Moscova în 1919 (de unde și
numele de Komintern) și la care au aderat aproape toate partidele comuniste, a
avut drept țel apărarea URSS și propaganda comunismului în alte țări. Cea de a
IV-a Internațională, apărută în 1938, are caracter trotzkist. Deosebiri între
stânga modernă și stânga dogmaticăForma în care se prezintă astăzi societățile
din Germania, Franța, Anglia și chiar
Statele Unite, este mult deosebită de imaginea capitalismului sălbatic pe care
o combăteau socialiștii acum 100-150 de ani. Pe vremea lui Marx, dar și apoi,
pe vremea lui Kautsky, Roza Luxemburg, Bernstein ș.a. sindicatele erau scoase
in afara legii ; grevele erau privite ca acte de rebeliune și mulți
participanți la ele – arestați; ziua de lucru nu avea un număr de ore limitat
legal; lipseau asigurările de șomaj, de boală și de bătrânețe ; muncitorii și
țăranii ce nu erau proprietari (și deci nu plăteau impozit) erau excluși de la
dreptul de vot; asistenta socială și sanitară se reducea la filantropia
bisericească; învațământul nu era finanțat de stat și, deci, nu era accesibil
copiilor din clasele nevoiașe etc. Sistemul capitalist actual este diferit de
cel din secolul 19 și chiar de la inceputul secolului 20: capitalismul
contemporan posedă un amplu sector de servicii publice, el nu mai ignoră
privațiunile unor largi pături sociale, deoarece sufragiul universal obligă la
menajarea viitorilor alegători; principiile drepturilor omului, izvorâte din revoluția
franceză, au fost adoptate de ONU și călăuzesc deciziile oamenilor politici;
proprietatea privată, deși sacrosanctă, nu mai duce la abuzuri, căci este
echilibrată de o serie de alte drepturi și îndatoriri societale. Transformarea
capitalismului a avut loc atât sub presiunea mișcărilor muncitorești și a
criticii socialiste, cât și ca strategie preventivă a statului burghez ce
urmărea desprinderea unei părți a clasei muncitoare de mișcările revoluționare
prin îmbunătățirea condițiilor de trai. Această imagine, ce poate părea
idilică, nu justifică însă dispariția stângii, căci societatea a început să fie
erodată treptat dinspre interior. Cum anume? In primul rând, are loc o sporire
a prăpastiei între bogați și săraci, nu numai pe plan mondial, ci și în interiorul
fiecărei țări. Aceasta e de natură a amplifica tensiunile sociale, obligând
uneori statul la adoptarea de măsuri represive, nedemocratice. Unul dintre
principiile de bază ale unei societăți moderne, cel al egalității de drepturi
între toti cetățenii, este fie contestat, fie este înlocuit cu cel al
echității, adică al egalității de șanse. Dar într-o societate a inegalității
economice crescânde, a vorbi despre egalitate de șanse, nu numai în
posibilitatea de acces la studii, ci și în viață, în accesul la diferite
funcții în carieră, dovedește ignoranța sau cinism. În al doilea rând, căutarea
eficienței economice, adică a profitului maxim cerut de acționari, constrânge
managerii marilor firme la adoptarea de măsuri drastice: concedieri de mii de
oameni de pe o zi pe alta; instalarea unui șomaj cronic de masă, imposibil a
mai fi resorbit; controlul monopolist al pieței și limitarea concurenței loiale
între factorii economici; abandonarea treptată a sistemului de pensii bazat pe
solidaritatea între generații și trecerea la sistemul de pensii individualist,
în care fiecare își depune din timp banii de pensie la bancă, care, însă, îi
poate specula la bursă, cu toate riscurile ce decurg de aici pentru viitorul
pensionar etc.Această evoluție, ce se constată în mai toate țările, era de
așteptat. Odată încheiată competiția în care capitalismul se găsea cu
comunismul, odată deci câștigată victoria față de principalul adversar, a
dispărut și impulsul lui de a mai face concesii, de adoptare de măsuri sociale.
Tactica este acum de a simula pericolul și a amplifica sentimentul de
nesiguranță care ar cuprinde lumea. Dezvoltarea acestei stări permanente de
vulnerabilitate și primejdie (terorismul islamic, ridicarea economică a Chinei,
reinarmarea Rusiei, „rogues states“ – mici state ticăloase etc.) împinge chiar
și categoriile cele mai defavorizate ale populației să îndure exploatarea, să
accepte măsuri represive pentru a fi bine protejați, ba chiar și declanșarea de
războaie in diverse colțuri ale planetei. Toate acestea arată cât de
justificată este și va rămane o atitudine critică la adresa unui capitalism
neîngradit, cât de important este rolul stângii moderne în confruntarea de idei
contemporană.Marele istoric britanic Eric Hobsbawm scria acum câțiva ani: „Noi
cei de stânga, trebuie să ținem mereu seama că nu suntem niște ultimi veniți,
ci cea mai veche mișcare existentă în Europa pentru îmbunătățirea vieții omului
simplu, a maselor. De aici provin mândria și forța noastră“.
Winston Churchill**„De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt, pâna la Karl
Marx, Troţki (Rusia), Bela Kuhn (Ungaria), Rosa Luxemburg (Germania) şi Emma
Goldman (Statele Unite), conspiraţia francmasonică mondială a luat în mod
constant amploare, cu scopul de a răsturna ordinea socială existentă şi de a
reconstrui societatea având ca baze împiedicarea dezvoltării fireşti, răutatea,
invidia şi promovarea unei egalități imposibile.” *** ”Adevărul le foloseşte
celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. Câinele respectă
omul, pisica îl escrochează şi doar porcul îl consideră egal. Un fanatic
este acea persoană care nu vrea să se răzgândească şi refuză să schimbe
subiectul.” *** ” Îmi plac porcii. Câinii ne privesc de jos, pisicile ne
privesc de sus. Porcii ne trateaza ca pe egalii lor.
Ziarul Financiar**"De unde vine inegalitatea?
Controversatul economist francez Thomas Piketty iese cu o nouă carte ce va
învrăjbi lumea economiei: inegalitatea nu este economică sau tehnică, ea este
ideologică şi politică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu