Alba de Cespedes: „A învăţa să înţelegi lucrurile cele mai
mărunte care se petrec în fiecare zi înseamnă, poate, a învăţa să prinzi sensul
cel mai profund al vieţii.”
Albert Camus: "Pierderea vieții nu înseamnă mare lucru și voi avea acest curaj când va veni momentul. Dar să vezi disipându-se sensul vieții, dispariția rațiunii noastre de a fi, iată ceea ce este insuportabil. Nu putem trăi fără o motivație." *** ”Nu consider că sensul vieţii este cea mai presantă dintre chestiuni.”
Alfred Adler: **"Istoria umanităţii ar fi trebuit să ne înveţe că
nici moartea nu schimbă nimic din omnipotenţa ideilor înaintate şi nici nu
poate preveni prăbuşirea ideilor agonizante.
Anonim: "Poate esti în vârstă. Poate că ești bolnav.
Poate că ești divorțat. Poate că nu ai serviciu. Poate că nu ai bani. Poate că
ești descurajat.” *** "Gândiți-vă
la cum vă trăiți viața, cum vă amintiți trecutul, cum vă conturați visele, cum
vă imaginați viitorul; cum comunicați, învățați și împărtășiți lucruri; cum
găsiți un sens în viața asta complicată: creând povești. Poveștile ne ajută să
găsim un sens." *** ”Oamenii se tem foarte tare de moarte și numai
idealurile (farurile spre care înoată) îi pot face să păstreze linia de plutire
sau chiar să se sacrifice. Farul nostru, al umanității, e stins. Acum fiecare
și-a făcut un far individual dintr-un chibrit sau un jar de țigară, traduse
prin dezvoltare personală, extragerea potențialului maxim din individ,
nepăsarea față de opiniile comunității - tu să fii bine cu tine, restul nu
contează. Cât îl stimulează pe om această lumină și cât ține? Toți caută sensul
vieții și se întreabă de ce nu se sinucid.”*** ”nu considera ca are sens sa se
lupte cu cineva mai slab, respectiv cu oricine.” *** ”visăm cu adevărat la ceea
ce contează? Ce contează, totuși, cu adevărat, pentru noi? Poate, dacă ne-am
opri într-o bună zi să medităm asupra acestei întrebări. Sau, mai bine, spre
seară, când se lasă amurgul cu liniștea lui infinită ca o moarte, poate,
atunci, ar fi bine să ne întrebăm, care e, totuși, sensul? Știu, de mii de ani,
și-au pus această întrebare sute de filosofi, oameni de geniu, poeți și țărani.
Probabil, nu vom găsi nici noi un răspuns. Dar, uneori, și simple întrebări retorice
sunt un răspuns. Și-ți pot schimba modul de a vedea viața. Și, poate, cât mai
suntem vii, începem să trăim altfel?!... Spre binele nostru, spre liniștea
sufletului. Cu mai puțină ură, cu mai mult soare... Dând un sens fiecărei clipe
acum! Acum! Azi! Pentru că, mâine, nu vom mai fi, iar „ieri” nu mai există.
Există doar azi și acum. Nu, nu e despre tristețe acest text, e despre
realitatea în care trăim. E despre faptul că, în drumul vieții, contează mai
mult călătoria în sine, decât destinația finală. Cu atât mai mult că,
destinația finală e aceeași pentru toți. Deci, poate ne bucurăm de drumul
acesta scurt. Că suntem tineri sau mai puțin, hai, să învățăm să ne bucurăm de
clipa aceasta, când zâmbim, când trăim. Și, poate, ne facem mai mult timp
pentru oamenii dragi, pentru a râde din tot sufletul, pentru mai multe
îmbrățișări, pentru călătorii în locuri pe care niciodată nu le-am contemplat,
fie că sunt peste ocean sau peste fereastră. Până la urmă, tot ce vom strânge
cu adevărat în ultima clipă a vieții, nu vor fi casele, averile, conturile
bancare, mândriile, intrigile sau gura lumii. În acea ultimă clipă, tot ce vom
ține în brațe, va fi buchetul de amintiri și emoții pe care le-am trăit.
Amintiri și trăiri. Se știe că, nimănui, niciodată, în ultima clipă a vieții nu
i-a părut rău că nu a lucrat mai mult sau nu a adunat mai multă avere. Toate
regretele noastre vor fi despre faptul că am fi putut să dedicăm mai mult timp
sufletului nostru, apropiaților noștri. Am fi putut fi mai buni. Am fi putut
ierta mai ușor, săruta mai aprins, îmbrățișa mai strâns. Am fi putut călători
mai mult. Am fi putut zbura mai ușor, fără sacul astă de frici, fobii
imaginare, grele ca pietrele, pe care ni-l legăm mereu de picior…”
Antoine de
S.-Exupery: „Obiectul nu are
sens decât dacă te înalţă, iar tu te înalţi prin cucerirea, nu prin posedarea
lui.”
Calatorul
Descult: "-De ce poet,
aș întreba de la început?- Aș răspunde, pentru că la început a fost Cuvântul! Pentru că poeții sunt ultimi chemați
în Humanitas și pentru că poezia este întotdeauna vocea unui cântec. Ea n-avrut
și nu vrea să schimbe lumea, un cântec dintr-o nișă îngustă, ea este o clipă de
zbor imaginar, are în ea taina neantului pe care preț de o clipă îl ascunde. Dacă
în alte părți ale literaturii te poți exprima într-o logică fixă, poezia vine
să demoleze orice sens al realității. Poezia nu poate fi explicată rațional, de
accea și incomodează. Cum poți explica un cântec, un zbor, un sărut, o
îmbrățișare. În fața poeziei ca și a religiei cazi în contemplare, la fel ca și
în fața muzicii de fapt. Ele nu aduc sisteme, nu încearcă să găsească un sens
vieții, și doar să deseneze din note un glas. -Cum ați ajuns poet? - La
fel cum m-am și născut, fără sens. Îmi pare cea mai frumoasă ratare dintre
toate artele. Pentru că atunci când o scrii nu exiști, te naști din nou sau
cobori în realitatea colectivă la fel cum ai îmbrăca o cămașă de forță. Până să
fii consacrat de critică, zbori de asupra cuibului de cuci. Mereu asimilat cu
labilitatea, poetul își poartă cuvintele la vedere, el se dezvelește de sens. Ce
poezie o poți suprapune pe realitate, ce muzică o poți asemui realității.
Acestea sunt mijloace de eludare și evitare a ei. Poezia ca și muzica este un
slalom peste timp, este cumva păstrarea copilărie, cel puțin al inocenței ei
într-o formă primară. Puțini au curajul acesta și tăria de- a se declara încă
copiii. Nu este o artă pură, nu există așa ceva, este o artă inocentă, are în
ea inoculat paradisul pierdut. Așa că poet este acela ce-și poate permite
fărâme de adevăr dintr-o poveste a copilăriei. -Ce este Poezia pentru tine?
-Poezia? Fiind un saltimbanc al clipei, aș spune că pentru mine poezia este
viața, viața mea.
Are în ea zâmbetul mamei, are în ea cărțile tatălui, bunătatea surorilor mele,
râsul vioi al fiului meu. Și toți acei oameni, puțini, ce mi-au dăruit din
sufletul lor . Poezia îmi seamănă mie și are gustul vieții mele. Are în ea
umbra lui Dylan, are în ea prăbușirea înălțătoare a lui Cioran, și luciditatea
lui Țuțea.
Poezia ca și muzica sau Religia ne mai leagă de invizibil, nu ne dau un sens
vieții, doar ne spune că undeva dincolo de suma realităților, sufletul există.
Ele rămân sub orice timpuri liantul și certitudinea unui altceva dincolo de
noi. Ne spunând nimic, dar totuși câtă simțire străbate... -Pentru
încheierea acestui interviu ce moto ați menționa? - Tot ce am spus,
vreodată, s-a întors împotriva mea vindecându- mă!”
Carmen-Maria Mecu: ”lumea aceasta nu-i a mea nici a voastră/ noi ne-am
greșit formula primordială mamă/ tăticule abico/ mi-ați apărut enigmatici în
vis și nu știu dacă voiați/ să dau ceva de pomană aici/ ori/ să mă las
absorbită de zone mai înalte.”
Constantin Noica: ”Ce bucurie ca viata n-are sens! Pot
sa ii dau eu unul…”
Costel Stancu: "Sufletul plînge/ frumusețea și zădărnicia clipelor pierdute/ turma pe care nu o vei regăsi nicăieri -/ Nu ești bun de păstor, se vede/ Treci înainte și înapoi apa morții,/nu întîlnești în cale decît pe cei/ ce se agață, cu voluptate, de golul timpului./ Nu acesta e sensul, îți strigă un glas.
Constantin Necula: ”daruind - iubesti, iubind – daruiesti.” Daca prezenta mea in lumea ta nu mai da sens lumii tale, ingaduie-mi sa te las sa iesi din lumea mea, ca sa devii sens lumii in care iubesti.”
Dalai Lama: ”Sensul existentei noastre este sa fim
fericiti.”
Emil Cioran: „Într-un suflet atins de vidul lumii, obsesia
răzbunării e o hrană dulce şi întăritoare, un element substanţial în clipe, o
furie ce naşte sensuri peste nonsensul general.” *** ”Oamenii se impart
in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care
l-au gasit fara sa-l caute.”
Francoise Sagan (21 iunie 1935 - 2004): „Îmbrăcămintea unei
femei își capătă sensul atunci când bărbații vor s-o de jos.”
Gânduri din
Ierusalim: ”României i-a
dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni
fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost.”
George Călinescu: ”Regimul veritabil al artei este bucuria, acea
încordare senină a sufletului în care viaţa, cu contrarietăţile ei, apare plină
de sens şi vrednică de trăit.”
Georgeta Darie: ”Mai cu nimica, nu te-ai ales/Doar cu munca multă fără sens, Gheorghe!
Giorgio Colli (1917 – 1979): ”Să le descoperi pe cele ascunse, acesta e sensul vieții.
Harold Kushner: "Scopul vieţii nu este de a învinge, ci
de a creşte şi a contribui. Când priveşti înapoi la tot ce ai făcut în viaţă,
vei avea mai multă satisfacţie din bucuriile pe care le-ai adus în vieţile
altora decât din timpurile când i-ai întrecut şi învins pe alţii.
Herman Hesse (1877 - 1962): ”Avem pretenția ca viața
noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i
dăm.”
Herta Muller (1953 - )"Numai daca dam sens lucrurilor
pe care le privim înseamna ca vedem.
Ioan Roșca – ”Fabricarea sensurilor, între conservare şi
schimbare. Într-un alt text („Marea Rocadă din 1918”) am arătat efectul
răsturnării copernicane de perspectivă, care s-a produs atunci cînd cultura
naţionalismului, după decenii de consolidare, a fost întoarsă brusc către
cosmopolitism, sub presiunea vremurilor mondializante. Astfel de mutaţii (a se
vedea şi exemplul marii năpîrliri din 1990…) ne aduc în atenţie problema
consistenţei reperelor valorice care ne legitimează
atitudinile/aspiraţiile/acţiunile. Chestiunea poate pare cam „filosofică”, dar
întorcîndu-i spatele (pe ideea că nu are rost să tot urci prin peşterea lui
Platon, în loc să te adecvezi la un anumit etaj de
aparenţe/integrare/supunere), vom cocoţa eşafodaje ideatice găunoase pe temelii
morale mai mult decît şubrede – de-a dreptul iluzorii […]. Pe scurt, eu ridic
problema suportului interior, a înarmării cu care conştiinţa intră în războiul
de sens. Am propus de exemplu, să îmbinăm apărarea neamului cu apărarea
persoanei, atacate azi de aceleaşi forţe de cotropire/domesticire. Dar pe ce se
poate baza îndărătnicia de a ne opune tăvălugului, în loc să ne resemnăm, sau
să ne dăm pe brazdă? Dacă scoatem capul din nisip, constatăm că instaurarea
dominaţiei plutocratice domesticizante reuşeşte tot mai tare. Autonomia individului
şi comunităţilor pierde teren şi dîrzenia apărării libertăţii, individuale şi
colective, slăbeşte. În curînd vom fi toţi în cuşcă. Dacă avem curajul să
întrerupem mecanismul de protejare a chefului de viaţă, prin amăgire
încurajatoare, să dăm la o parte prefăcuta îndoială că lunecăm accelerat pe un
topogan spre abis, să punem frontal întrebarea fatală: de ce se poate întîmpla
aşa ceva cu lumea? De ce nu se ridică valul rezistenţei ferme împotriva
transformării condiţiei umane, spre o formă ce apare odioasă în lumina fostelor
valori ale umanităţii, cele cu care mai sîntem, unii, impregnaţi? După ieşirea
din scenă a omului vechi, re-educaţii noilor generaţii se vor adecva fără
probleme realităţii care le va apărea ca acceptabilă, sau se vor scufunda în
disperarea neputincioasă, care pavează drumul spre sclavie? Cu riscul de a vă
indispune total, prin exprimarea celor mai sumbre gînduri, vă voi spune în ce
concluzie încep să mă împotmolesc… Căci îmi vine greu să mă sting ţinîndu-mi
gura. Ca să reziste maşinăriei uriaşe de plămădire orwelliană a conştiinţelor,
oamenii ar trebui să plece de la credinţe indestructibile, de la certitudini
morale privind nobleţea, adevărul, dreptatea, frumosul, binele. Dar regizorii
progresului, înhăiţaţi de interese, ştiind că acesta e ultimul obstacol, fac
totul ca să arunce în aer astfel de postamente interioare, inclusiv scoţînd din
cursă religiile, care au susţinut pînă acum aderenţa la bine, pe baza
poveştilor despre ce este dincolo de accesibil. Nu disponibilitatea întru
credinţă îi deranjează. Au strictă nevoie de ea, pentru a însămînţa noile
credinţe necesare (în stat/instituţii, validitatea culturii de propagandă,
bunăvoinţa/solidaritatea umană etc., etc.). Ceea ce-i deranjează e faptul că
vechile credinţe (şi religia care le susţine) stau în calea formării omului
nou. Nu au decît a învinge reflexul/năravul reperelor stabile, producînd oameni
care se transformă uşor şi continuu, după necesităţile momentului, cu repere
interioare cu tot. (Şi comuniştii au avut problema asta, luptînd cu inerţia…
pînă se instala viziunea… pe care o apăra inerţia apoi). De partea cealaltă,
dăm peste rezistenţa credinţelor vechi, deja inoculate (nu mai discut cum)
contra înlocuitorilor de azi. Unii speră în întoarcerea rîului spre izvor,
renaşterea poienii de sub arătură. Dar eu nu cred că se poate urca în amonte,
spre candoare, și că naturalul vechi poate fi refăcut artificial. Scăparea e de
căutat în schimbarea direcţiei spre înainte. Rămăşiţele filonului mistic se
zbat deci agonic, sperînd că procesul de schimbare a credinţelor va putea fi
contenit, invocînd patetic absolutul inaccesibil, consecvenţa faţă de o menire
revelată, ce a pierdut teren. Ei, bine, mă tem că nu se va putea reconstitui
naivitatea, şi asta nu numai pentru că „dracii” au o putere de convingere
covîrşitoare. Nici Biblia Răului nu poate evita perisabilitatea, curgerea,
transformarea. Marele necaz este că, în plan profund, iluziile morale ale
nobleţei umane sînt nu numai utopice practic (căci, deşi nu sînt absurde, nu
fac faţă egoismului supravieţuirii şirete, care împinge irezistibil la un
parazitism rafinat), ci şi departe de visata temelie transcendentă. Spus pe
şleau: poveştile religioase nu pot susţine moralitatea aşezată pe ele, pentru
că sînt şi ele imaginări/făcături/amăgiri, scorniri explicative binefăcătoare,
plămădiri valorice puse în slujba năzuinţelor ascendente. Omul are strictă
nevoie de astfel de iluzii, ca să continue jocul. De aceea închide ochii la
adevăruri surpătoare, cum ar fi acela că nu ştim de fapt cine şi de ce ne-a
aruncat pe această scenă. Faptul că credincioşii nu pot/nu vor să vadă hăul,
iese net în evidenţă cînd îi întrebi ce cred despre toate celelalte
credinţe/religii. Ceilalţi (musulmanii, catolicii, protestanţii, ortodocșii,
budiştii, scientologii, ateii, agnosticii, sectanţii) se înşeală toţi, se
auto-sugestionează ca să meargă înainte, cu singura busolă corectă. Numai tu nu
te înşeli, numai Dumnezeul tău e cel adevărat. Simţi tu asta. Trebuie să fie
aşa. Păi sigur că simţi, sigur că trebuie… Altfel rămîi în aer. Dar Ei ştiu tot
despre acest placebo. Ştiu că temeliile conceptuale sînt fabricate întru
suportarea vieţii, relative la contexte, crescute într-un RAM conştienţial în
care nucleul nu e un ROM implantat, ci rezultă probabil dintr-un flux de
contagiere iniţială. De aceea se joacă dezinvolt cei dezbăraţi de candori cu
Marele Anonim, Spiritul Totului, Marele Constructor al Universului etc. Ei ştiu
că omul, în ciuda atîtor eforturi, nu a găsit izvorul aspiraţiei către nobleţe,
adevăr, dreptate, frumos, bine, aşa că poate presupune/bănui că aceasta e doar
rezultatul unui accident de creştere, a unor sensuri raportate la un anume
climat. Ei ştiu că plantarea noilor amăgiri nu se împiedică decît de amăgiri
vechi, de aderenţe ce se pot desface, de inerţii atitudinale cu rol psihologic.
Nimeni nu poate verifica intuiţia că e vorba de adevăruri absolute, emanate
cumva dinspre transcendent. De aceea, mă tem că nimic din ce s-a încercat pînă
acum nu-i mai poate opri. Ne trebuie o armă nouă, o formulă pe care nici
propaganda, nici luciditatea să nu o poată dezagrega. Cu ce am putea înlocui
vechile suporturi ale credinţelor, încît să regăsim cheful/tonusul participării
la aventura umană, aspiraţia libertăţii/demnităţii, puterea nesupunerii faţă de
procesele domesticitoare? Oricît ar fi de rarefiat aerul, pe acest Everest al
meditaţiei, trebuie să ne expunem escaldării sale. În spatele problemei
sociale, care reclamă căutarea temeliilor moralităţii, se ascunde problematica
raportului dintre interioritatea Eului şi exterioritatea în care acesta e
cufundat; şi mai încolo, în apele tainice ale spiritului, încă una, de cu totul
altă natură, căci e vorba de un paradox de ontologie conştienţială. Stabilitatea
sensurilor pe care conştiinţa le plămădeşte este esenţială, pentru ca acţiunile
noastre să se poată rezema pe credinţe, adică pe temelii persistente (busole
orientative, ancore de stabilizare). Altfel, sîntem meniţi raportării elastice,
fragile, relative, de etapă, evanescente, iluzorii, supuse şi ele
procesualităţii, adică la repere… purtate de mobil. Aşadar, problema
axiologică/gnoseologică e minată de o chestiune „tehnică”, ontologică, care
deşi nu e de factură etică, lasă morala în aer! E vorba de raportul dintre
existenţă (a ceea ce este un Unu, la un moment dat) şi devenire (trecerea
Subiectului prin fotogramele existenţei sale). Ne lovim de jocul timpului, de
efectele desfăşurării/înfăşurării progresive. Problema substanţei longitudinale
a sensului, la care ne conduce inevitabil problema bazei morale, trimite, prin
cheia memoriei, la problema raportului structură-proces. Iar explorarea ei, la
ideea redării unei complexităţi structurale/paralele, printr-un proces de
serializare-recompunere. Undeva, în spatele blocajului filosofico-etic, se află
deci o cu totul altă dificultate, una de gestiune a parcurgerii existenţiale,
de luptă între transformare şi remanenţă, de-a lungul poveştii fiinţării. Căci
ce este o credinţă, decît o structură inerţială care orientează procese
evolutive, adăptări, adecvari care, la rîndul lor, o pot modifica? Excesul de
rigiditate duce la fracturi, atunci cînd realitatea impune schimbări pe care
credinţa puternică le refuză, inflexibil, urmînd înlocuirea brutală a
referenţialului sau inadaptarea la schimbarea externă, din consecvenţă internă.
Invers, excesul de fluiditate/flexibilitate, prea-disponibilitatea reactivă,
anulează lucrarea credinţei, readuce omul în postura de frunză în vînt, de
navigator fără busolă, întrucât e greu de dibuit formula plămădirii deschise, a
creaţiei conservatoare. Chestiunea pusă de Lupaşcu, a efectului dăunător al
conştiinţei conştiinţei (prin diminuarea forţei inerţiale prin care structura
acumulată îşi struneşte devenirea), are legătură cu raportul contradictoriu
dintre stare/conservare şi proces/modificare. „Terţul tainic inclus” nu trebuie
perceput ca să opereze dihotomic. Azi îl ucide pe ieri, ca să fie şi el mai
uşor de ucis, mîine. Cum nu putem inţelege care este scopul şi care este
mijlocul în acest cerc al fiinţării progresive, în care devenirea si
conservarea se împletesc generativ, nu vom lămuri probabil nici problema
lucidităţii/distanţării. Amăgirea e o îndepărtare de la propria-ţi busolă –
întru adaptare, sau de la realitatea din jur – întru consecvenţă? La ce
corespund inelele copacului, într-o creatură creatoare, care le poate
substitui, pe măsură ce se transformă, cu inele cu tot? Ne aruncăm la coş şi
celulele (încît nici nu mai ştii cine continuă, cine trece), d-apoi ideile. Ce
şanse are strădania de a depăşi paradoxul auto-anulării continue (a formei
vechi, de către forma nouă), prin sedimentarea provizorie a unor credinţe, idei
etc? Sensurile sînt cenuşa unor plămădiri, refolosită apoi drept combustibil.
Morala vrea să fie cauză, dar este iremediabil şi efect. Operează cu atît mai
eficace cu cît pare mai inflexibilă, iar asta nu poate însemna decît amăgire
utilă. Toate astea ascund un obstacol ce nu are nici o legătura cu lupta dintre
bine şi rău, cu morala, dar care limiteaza posibilităţile acesteia. Ceva care
dă relativismului… putere absolută, încît întreaga construcţie valorică rămîne
în urmă, ca o bornă în spatele trenului vieţii, incapabilă să reflecte mişcarea
interioară. Zenon a fost vizionar. Zborul săgeţii, văzut dinafară, nu poate
reda experienţa dinăuntrul înaintării. Panta rhei… Încercăm să acoperim viaţa
cu gînduri depuse, consistente, care să scape cumva de deveniri. Măcar un timp,
măcar într-o măsură. Să umplem segmentul cu puncte, timpul cu momente. Nu se
poate. Caracterul radical transversal al experienţei primare, trăite, este doar
parţial modelabil prin construcţii conceptuale, momentane/statice/atemporale. Ca
să indic ce mă frămîntă, mă pretez la o incursiune „telegrafică” prin căutările
a trei gînditori germani. Văd întîi, la Immanuel Kant, efortul de a pune
moralitatea pe o temelie solidă (ne-fluidă, consistentă) care să o scape de
relativism. Colosalul efort de a justifica posibilitatea apriorismului, aparent
mînat de o patimă critică/epistemică (de a stabili un suport riguros al raţionalităţii),
a vizat probabil – din start – năzuinţa de a justifica credinţa în
legitimitatea moralei. Dar oricît a lucrat la această consolidare, oricîtă
creativitate, rigoare, subtilitate şi elocvenţă a pus la bătaie, Kant nu şi-a
atins obiectivul de a transcende relativitatea, nu a putut evita postularea
concluziilor, „Critica raţiunii practice” fiind un sfişietor eşec, parţial
recunoscut – chiar prin titlul lucrării.” Georg Wilhelm Friedrich Hegel a
renunţat la ambiţia de a condensa procesualitatea într-o sămînţă
statică/atemporală (nod de pornire), de la a funda devenirea pe o temelie
consistentă (solidă/stabilă). S-a străduit să-şi promoveze intuiţia esenţei
ireductibil dialectice a realităţii cognoscibile/cunoaşterii, ascunzînd sau
ilustrînd, printr-o bolboroseală halucinantă, vecină cu delirul (vezi critica
lui Schopenhauer) faptul că nu putea exprima viu teza fluidităţii în termeni
conceptuali, morţi. Bănuiala de făcătură se amplifică atunci cînd Hegel ajunge,
din curgere în curgere, la libertatea înaintării creatoare… care impune
supunerea faţă de logica puterii – vestita înţelegere a necesităţii… Friedrich
Nietzsche ne face a treia propunere radicală. Să renunţăm la speranţa unei
întemeieri apriorice a „raţiunii practice” şi la amăgirea că adecvarea reactivă
ar însemna libertate/plenitudine. Să ne asumăm dezinvolt absenţa temeliei,
valorificînd, fără complexe, capacitatea micro-demiurgică de a crea sens, ca
manifestare de liberă voinţă. Din păcate, avem toate motivele să ne îndoim că
acest îndemn vitalist/orgolios/exaltat e viabil/operaţionalizabil, căci omul
pare plămădit astfel încît să înainteze stenic doar pe bază de iluzii
convingătoare (aşa cum o spune Blaga, cu mioritică cruzime…). Curiozitatea ne
împinge să căutăm în afară, să aspirăm spre taine. Cum să fim fascinaţi de
propriile născociri? Dincolo de orice aspiraţie privind funcţionarea/destinul
conştiinţei, provocarea lui Nietzsche se loveşte probabil de limitele naturale
ale funcţionării spirituale, „sănătatea” vieţii coştienţiale depinzînd de
doză/ritm/potrivire. Şi vedem imediat, dacă ne uităm în jur (în istorie), că
există mari variaţii, în spaţiu şi timp, deci că nu se poate pune problema unei
formule unice, de consens general, în privinţa echilibrului între schimbare si
conservare, în jocul devenirii. Şi asta fie şi pentru că chiar postura
fiecăruia se schimbă, de-a lungul vieţii. La început, schimbarea – cea care
ne-a făcut ceva din nimic – ne trece prin fazele unei creşteri fertile,
trofice, captivante. Dar, la celălalt capăt, avem puţine motive să mai
adorăm/slăvim schimbarea, care ne îmbătrîneşte şi ne va transforma înapoi, din
ceva în – probabil – nimic. Cînd viitorul se întoarce spre trecut, şi cercul se
închide spre vid, ne sprijinim pe memorie, pentru a înainta cumulativ prin
restul timpului, ca o „integrală”, bucuriile trăirilor clipei, emoţiile de tip
„derivată”, estompîndu-se. Deci nu putem renunţa la versatilitate, în numele
primordialităţii conservării. Dar nici nu ne putem lăsa re-modelaţi continuu,
ca nişte obiecte fără inerţie existenţială, în ritmul frenetic pe care încearcă
să -l impună paraziţii speculativi strecuraţi la cîrma lumii. Măcar, ca să
putem muri o singură dată. Nu putem eluda nici faptul că avem nevoie de
stabilitate, nici pe acela că avem nevoie de schimbare. Ce-i de făcut? Cine și
cum cercetează legile biologiei spirituale sănătoase, în condiţiile
variabilităţii caracterelor şi situaţiilor? Şi ce ne facem cu nevoia de
credinţe bine corelate cu înaintarea noastră prin timp, capabile de a evolua
atîta cît trebuie, apărîndu-ne stabilitatea dar şi nevoia/libertatea de
modificare? Ca să scape din înfundătura semnalată aici, credinţele trebuie să
devină cumva dialectice (ceea ce pare un oximoron), să nu mai presupună/propună
un reper static, ci o politică/strategie de înaintare, un regulament de
derulare a procesualităţii faste, o formulă de echilibru între conservare şi
modificare. O tehnică existenţială? Şi de aici se poate ajunge uşor la liber
arbitru şi la cultivarea în masă a conştiinţelor – deschise/dispuse către orice
călătorie… Căci fără punct fix, postulat ferm, plămădirea (de către alţii sau
de către tine) găseşte traseu spre oriunde. Nu ne vom mai amăgi, dar nu pentru
că am găsit adevărul (care-şi pierde orice relevanţă), ci pentru că nu vom fi
legaţi de nici un angajament. Fără raportare la un trecut internalizat, care
umple Eul, totul devine numai o problema de racordare la ce se întîmplă afară,
la un moment dat. Acesta să fie limanul penibil al unui zbucium zadarnic?
Atunci şi povestea naţionalismului va deveni o legendă, adăugată oceanului de
amintiri uitate, în care omenirea îşi varsă derizoriul, pînă la potop.”
Jacqui
Banaszynski: ”Dar nu ai murit
încă. Și asta dovedește că încă nu ai atins țelul pentru care ai fost pus pe
pământ."
Jose Saramango (1922 - 2010): ”Dumnezeu este liniștea universului iar omul e strigătul care dă sens acestei liniști.
Liviu Plesoianu: ”Despre așa-zisa campanie electorală și despre
protagoniștii ei, am un singur mesaj: România profundă este îngropată sub un
munte de impostură. Actori de duzină joacă roluri de doi lei, după un scenariu
de doi bani. Nimic dinlăuntrul vieții profunde a ființei omenești nu răzbate
dincolo de epiderma discursului candidaților, nimic cu adevărat viu nu
străpunge stratul gros de clișee. Cei care vor să conducă milioane de oameni
sunt, în mod evident, ființe care nu și-au condus propriul spirit, propria
conștiință nici măcar câteva mii de clipe... Cum să fim încrezători că vom
ajunge să culegem fructe vii, câtă vreme sub ochii noștri sunt puse în
cernoziom semințe de plastic!? Dacă România a ajuns cum a ajuns, dacă aici, de
decenii, prind toate experimentele fabricate în laboratoare dinăuntrul și din
afara țării - toate acestea au un singur motiv: aici e teren viran, aici nu
există încă o construcție socială solidă. Dacă nu avem SENS și ROST, de ce ne
mirăm!?! Când vom trezi sufletul și spiritul acestui popor, atunci vom exista
cu adevărat pe harta lumii. Acum, oricât am vrea să ne iluzionăm, NU existăm,
suntem doar un contur pe o hartă... Este complet lipsit de sens să mai reiau ce
am scris și am vorbit in ultimii ani referitor la experimentele la care a fost
supus poporul român. Important e doar ce facem de aici înainte. România va fi o
Țară a Omului sau nu va mai fi deloc. La fel și lumea cea mare... Fie să FIM!”
Lucian Blaga: „După ce descoperim că viaţa nu are nici un sens, nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să-i dăm un sens.”
Lydia Pop: ”Au votat toti ratatii pentru care o lume civilizata nu are sens.”
Marian Ghervasa: ”Omul nu a invatat inca sa-si dea singur un sens
existentei sale, trage din rasputeri pentru a se conforma standardelor unei
societati ce-si are bazele in dogmatismul religios, spiritualitatea duala ori
eruditia inselatoare cu tenta de grandomanie. "Omul bun" va trai
intr-un continuu zbucium, o cautare inversunata a unui rau pe care sa-l
transforme in propria viziune a binelui, spre glorificarea inconstienta a
propriei identitati, iar notiunea de pace interioara ii va fi straina cu
desavarsire, in timp ce omul autentic va trai intotdeauna de dragul experientei
vietii iar actiunile sale vor fi flexibile, rabdatoare si pline de compasiune
manifestata in proiecte menite sa sustina un vis cocreator colectiv, in care
fiecare isi poate gasi un loc.”
Mariana Fulger: ”Sensul existentei omului este acela de a nu
fi singur chiar daca este solidar cu universul in desertaciune. Astfel sensul
existentei omului este desertaciunea tuturor nu numai a propriei lui existente.
Marilena Iorgulescu: ”Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că
n-am niciun sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate
alege decât haosul? În mine nu există nicio voinţă înspre formă, spre
cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în
dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată
existenţa, cu tot ce e fiinţa? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum
de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un
fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care. Să arzi ...să arzi...ca o flacără;
Asta e "esență" trăirii! Apoi,
când vei fi încetat să mai arzi, să-ți spulberi singur cenușa în "cele
patru vânturi". Vei putea trăi un alt avatar.”
Twain: „Ce este un aforism? Un minimum de cuvinte şi un maximum de sens.”
Mihail Neamtu: "Victor E. Frankl născut la Viena, la început de secolul XX, într-o familie evreiască cu origini nobile. Volumul său, Omul în căutarea sensului vieții, prezintă experiență autorului care, între anii 1942 și 1945 a trecut prin patru lagăre naziste. Este mărturia modului în care el a supraviețuit ororilor de neimaginat întâlnite acolo.Premisa de la care pornește Frankl este aceea că, în ciuda celor mai grele circumstanțe prin care omul este nevoit să treacă în viață, acestuia îi mai rămâne libertatea de a alege atitudinea pe care să o aibă față de ce i se întâmplă: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Citind această carte înțelegem că omul nu poate evita suferința, însă poate alege cum să se raporteze la ea, „să și-o accepte ca fiind propria sa misiune” pentru a-i găsi un sens și pentru a putea merge mai departe."
Mircea Eliade: „Însăşi existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe.” ***„Dacă existenţa ar avea un sens, sensul ei ar fi să ne schimbăm, să uităm, să începem întotdeauna altceva, nou, neaşteptat – şi să uităm complet, complet, trecutul.” ***„Toate cunoştinţele culese rămân corpuri străine dacă nu sunt cernute, alese şi topite de acel sens pe care personalitatea îl imprimă lucrurilor, oamenilor, vieţii, morţii.” *** „Cel care cunoaşte (iubeşte) pe Christ – e un om cu măduva spinală întreagă.” *** "AR FI INSPAIMANTATOR SA CREZI CA DIN TOT ACEST COSMOS ARMONIOS, DESAVARSIT SI EGAL CU SINE, NUMAI VIATA OMULUI SE PETRECE LA INTAMPLARE, NUMAI DESTINUL LUI NU ARE NICI UN SENS."
Nicolae Steinhardt: „Sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold
al omului. Fără de sensul sacrificiului suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.”
Nicolae Tudor: ”rotundul este-o iluzie, spun,/ o scamatorie de clown.
stă scris./ avem drept, din oficiu,/ la câte un pătrăţel acoperit cu azur şi
albi fluturi,/ pe care să zburde mirabilele, fiecăruia, cenuşii.../ una câte
una,/ până căpătă sens fundătura albastră de univers!”
Nuta Craciun: ”Sensul vieții. La cincizeci și unu de
ani, Tolstoi scria o cărticică autobiografică numită “O confesiune”. Cartea
descria căutarea sa chinuitoare după sensul vieții și găsirea acestuia. Iată un
mic pasaj: “Pentru ce trăiesc? Ca să mor? Atunci să mă sinucid ? Nu pot, mi-e
frică. Să aștept până vine moartea? De asta mă tem încă și mai mult. Atunci
trebuie să trăiesc, dar pentru ce? Și nu pot să scap din acest cerc vicios.”
Octavian Paler: “Până la bătrâneţe, nu prea avem timp să ne
întrebăm care este sensul vieţii. La bătrâneţe, avem timp să o facem, dar
atunci ne izbim de o descoperire penibilă: viaţa are un sens doar dacă nu-l
cauţi.”*** ! Oare câți dintre noi putem răspunde cu fermitate la întrebarea:
"pentru ce trăim?" Câți am ieșit din cercul vicios și câți dintre noi
vedem linia întinsă a orizontului unde vom apune cândva?” *** ”Poate ca
viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul.”
Paulo Coelho: ”Trebuie sa stii cand se incheie o
etapa din viata ta. Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar,
pierzi bucuria de a trai si sensul vietii.”
Petru Romoşan: "Va mai crede cineva în viitor în
democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani? Dacă despre un poet se
spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii democraţi
de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în general, oameni
care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul democraţiei care s-a
golit de sens, de conţinut? Următorii 50 de ani vor da, inevitabil, mai multe
răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia), tehnocraţie (Uniunea
Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau tiranii, militare sau
civile?”
Rafaella Frese (1977 - ): "Mâine - sensul pe care îl vom găsi la ce trăim astăzi.”
Soren Kierkegaard (1813 - 1855): "Nimeni pe lumea aceasta nu e în stare sa-ti explice de ce existi, dar tocmai de aceea straduieste-te sa dai un sens existentei tale.”
Sorin Cerin: ”Sensul existentei omului este acela de a nu fi singur chiar daca este solidar cu universul in desertaciune. Astfel sensul existentei omului este desertaciunea tuturor nu numai a propriei lui existente.” *** ”S-a uscat doar culoarea, sensurile se pastreaza, nimic nu se sterge, nu e spulberat de vant, de timp, daca e scris cu adancul trairii unui suflet de om.” *** ”Daca am accepta denominatia de sfinti ale caror suflete ajuta de dincolo fiindca aici au stiut cum sa se prosterneze in fata unei religii sau alteia, atunci ar insemna ca sensul existentei noastre este acela de a ne prosterna in fata Dumnezeului care ne-a creat tocmai pentru aceasta!Nimic mai fals.”
Sylvia Plath (1932 - 1963): "Viața aceasta nu are niciun sens dacă nu o poți povesti în versuri.”
Tom Clancy (12 aprilie 1947 - 2013): ”Deosebirea dintre fantezie și
realitate este aceea că fantezia poate avea un sens.”
Trăistaru David: "- Uită sensul firesc." Apoi am
încetat complet să-mi mai pese."
Vasile Ernu: "Viața nu este despre salam, PIB,
venituri, consum etc. Fericirea și sensul vieții nu este dat de cantitatea de
salam din frigider. Firește, e bine să avem o viață în bunăstare, fără crize:
dar nefericirea e mereu cu noi, în noi. Suferința și nefericirea e parte a
bucuriei și fericirii noastre.Fericirea este despre cum știi să-ți gestionezi
suferința și nefericirea. Iar memoria fericirii ei este nostalgia. Mama la a ei
aproape 90 de ani îmi spune că cea mai puternică amintire a ei e de prin 47: nu
mâncase de multe zile, era foamete și după zile de foame a primit o felie de
pâine – acea felie de pâine e totul pentru ea: e fericirea și sensul ei. De
atunci susține: ai o felie de pâine nu ai voie să fii nefericit și nemulțumit –
pentru că ai totul.”
Vasile
Voiculescu: “Doamne, unde
încep abisurile acele? / Ce drum s-apuc, oricât de lung? / Nu cruţ nimic, numai
s-ajung, / La marginea Ta, să m-arunc în ele. // Deodată, o spaimă mă ţine, / O
bănuială strivitor de grea:/ Prăpastiile Tale încep chiar din mine, /
Dintru-nceput deschise în inima mea.”
Vida Mirescu: ”...Oamenii evoluează doar atunci când
înfruntă viaţa, învăţând ce înseamnă înfrângerea, suferinţă, pierderile şi
reuşesc să se întoarcă din adâncul sufletului aducând cu ei sensibilitatea şi
un mod de a percepe viaţa ce-i umple cu compasiune, bunătate şi iubire de
firesc. Nu ne naştem înţelegând sensul vieţii ,ci îl percepem trecând prin ea.”
Visarion Alexa: ”Sensul vietii noastre pe pamant nu este sa ii
schimbam pe ceilalti, ci sa ii rabdam".
Voltaire: ”A găsi drumul prin labirint fără firul
Ariadnei, iată marele sens al cercetării.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu