SENSUL/ MENIREA/ SCOPUL/TINTA – pagină de bibliotecă

 

# SENSUL/ MENIREA/ SCOPUL/TINTA – pagină de bibliotecă

Alba de Cespedes: „A învăţa să înţelegi lucrurile cele mai mărunte care se petrec în fiecare zi înseamnă, poate, a învăţa să prinzi sensul cel mai profund al vieţii.”

Albert Camus: "Pierderea vieții nu înseamnă mare lucru și voi avea acest curaj când va veni momentul. Dar să vezi disipându-se sensul vieții, dispariția rațiunii noastre de a fi, iată ceea ce este insuportabil. Nu putem trăi fără o motivație." *** ”Nu consider că sensul vieţii este cea mai presantă dintre chestiuni.”
Alfred Adler: "Istoria umanităţii ar fi trebuit să ne înveţe că nici moartea nu schimbă nimic din omnipotenţa ideilor înaintate şi nici nu poate preveni prăbuşirea ideilor agonizante.

Alex Dospian: ”Pe-o câmpie plană, într-un Aro vechi/ Stăteau de veghe, fix patru urechi,/ Cu ochii albaştrii, şi ageri amândoi,/ Urmăreau ţăranii, strângand păpuşoi./ Însă pân' la urmă, gata fu necazul,/ Veni ţaţa Floarea şi le bătu obrazul:/ - Păi bine, maică, noi muncim cu spor/ Şi voi leneviţi pe al nost' ogor?/ - Doamnă, nu putem s-adunăm ştiuleţii/ C-o să ne cadă gios şapca, iepoleţii,/ Başca-n timpu' liber, facem pe poieţii,/ Vrem să stabilim care-i sensul vieţii!

Anain Nin: ”Nu exista un mare sens cosmic pentru toti; exista doar sensul pe care fiecare il da vietii sale, un sens individual, o intriga individuala, ca un roman individual, o carte pentru fiecare persoana.

Anonim: ”Cand simti ca viata nu are nici un rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait. -***Sensul vietii e ca viata n-are nici un sens.  "Poate esti în vârstă. Poate că ești bolnav. Poate că ești divorțat. Poate că nu ai serviciu. Poate că nu ai bani. Poate că ești descurajat.” ***  "Gândiți-vă la cum vă trăiți viața, cum vă amintiți trecutul, cum vă conturați visele, cum vă imaginați viitorul; cum comunicați, învățați și împărtășiți lucruri; cum găsiți un sens în viața asta complicată: creând povești. Poveștile ne ajută să găsim un sens." *** ”Oamenii se tem foarte tare de moarte și numai idealurile (farurile spre care înoată) îi pot face să păstreze linia de plutire sau chiar să se sacrifice. Farul nostru, al umanității, e stins. Acum fiecare și-a făcut un far individual dintr-un chibrit sau un jar de țigară, traduse prin dezvoltare personală, extragerea potențialului maxim din individ, nepăsarea față de opiniile comunității - tu să fii bine cu tine, restul nu contează. Cât îl stimulează pe om această lumină și cât ține? Toți caută sensul vieții și se întreabă de ce nu se sinucid.”*** ”nu considera ca are sens sa se lupte cu cineva mai slab, respectiv cu oricine.” *** ”visăm cu adevărat la ceea ce contează? Ce contează, totuși, cu adevărat, pentru noi? Poate, dacă ne-am opri într-o bună zi să medităm asupra acestei întrebări. Sau, mai bine, spre seară, când se lasă amurgul cu liniștea lui infinită ca o moarte, poate, atunci, ar fi bine să ne întrebăm, care e, totuși, sensul? Știu, de mii de ani, și-au pus această întrebare sute de filosofi, oameni de geniu, poeți și țărani. Probabil, nu vom găsi nici noi un răspuns. Dar, uneori, și simple întrebări retorice sunt un răspuns. Și-ți pot schimba modul de a vedea viața. Și, poate, cât mai suntem vii, începem să trăim altfel?!... Spre binele nostru, spre liniștea sufletului. Cu mai puțină ură, cu mai mult soare... Dând un sens fiecărei clipe acum! Acum! Azi! Pentru că, mâine, nu vom mai fi, iar „ieri” nu mai există. Există doar azi și acum. Nu, nu e despre tristețe acest text, e despre realitatea în care trăim. E despre faptul că, în drumul vieții, contează mai mult călătoria în sine, decât destinația finală. Cu atât mai mult că, destinația finală e aceeași pentru toți. Deci, poate ne bucurăm de drumul acesta scurt. Că suntem tineri sau mai puțin, hai, să învățăm să ne bucurăm de clipa aceasta, când zâmbim, când trăim. Și, poate, ne facem mai mult timp pentru oamenii dragi, pentru a râde din tot sufletul, pentru mai multe îmbrățișări, pentru călătorii în locuri pe care niciodată nu le-am contemplat, fie că sunt peste ocean sau peste fereastră. Până la urmă, tot ce vom strânge cu adevărat în ultima clipă a vieții, nu vor fi casele, averile, conturile bancare, mândriile, intrigile sau gura lumii. În acea ultimă clipă, tot ce vom ține în brațe, va fi buchetul de amintiri și emoții pe care le-am trăit. Amintiri și trăiri. Se știe că, nimănui, niciodată, în ultima clipă a vieții nu i-a părut rău că nu a lucrat mai mult sau nu a adunat mai multă avere. Toate regretele noastre vor fi despre faptul că am fi putut să dedicăm mai mult timp sufletului nostru, apropiaților noștri. Am fi putut fi mai buni. Am fi putut ierta mai ușor, săruta mai aprins, îmbrățișa mai strâns. Am fi putut călători mai mult. Am fi putut zbura mai ușor, fără sacul astă de frici, fobii imaginare, grele ca pietrele, pe care ni-l legăm mereu de picior…”*** ”Daca viata noastra nu are un sens fara celalalt, nu va avea nici cu el.

Antoine de S.-Exupery: „Obiectul nu are sens decât dacă te înalţă, iar tu te înalţi prin cucerirea, nu prin posedarea lui.”

Aristotel: ”Natura nu face nimic in zadar.

Bruno Ferrero: ”Un profesor îsi termina cursul si apoi rosti cuvintele obisnuite:- Aveti nelamuriri? Un student zise: - Domnule profesor, care este sensul vietii? Unul dintre cei din sala, care era pe punctul de a pleca, începu sa râda. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parca daca era o întrebare serioasa. Întelese ca da. - Am sa va raspund. Scose din buzunarul de la pantaloni portofelul si din el o oglinjoara rotunda, nu mai mare decât o moneda. Zise apoi: - Eram copil pe timpul razboiului. Într-o zi, am gasit pe strada o oglinda facuta tandari. Am pastrat ciobul cel mai mare. Acesta este. Am început sa ma joc cu el si am fost încântat sa vad cum puteam cu ajutorul lui sa îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu ajunge niciodata: gauri adânci, crapaturi, ascunzisuri. Am pastrat oglinjoara. Devenind barbat, am înteles ca acesta nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce as fi putut face în întreaga mea viata. Eu însumi sunt o frântura dintr-o oglinda pe care înca nu am vazut-o întreaga. Prin ceea ce am însa, pot aduce lumina – adevar, întelegere, cunoastere, bunatate, blândete – în ascunzatorile din inimile oamenilor si sa schimb ceva în unii. Poate ca si altii vor face fel daca vor vedea aceasta. Dupa mine, în aceasta consta sensul vietii.

Calatorul Descult: "-De ce poet, aș întreba de la început?- Aș răspunde, pentru că la început a fost  Cuvântul! Pentru că poeții sunt ultimi chemați în Humanitas și pentru că poezia este întotdeauna vocea unui cântec. Ea n-avrut și nu vrea să schimbe lumea, un cântec dintr-o nișă îngustă, ea este o clipă de zbor imaginar, are în ea taina neantului pe care preț de o clipă îl ascunde. Dacă în alte părți ale literaturii te poți exprima într-o logică fixă, poezia vine să demoleze orice sens al realității. Poezia nu poate fi explicată rațional, de accea și incomodează. Cum poți explica un cântec, un zbor, un sărut, o îmbrățișare. În fața poeziei ca și a religiei cazi în contemplare, la fel ca și în fața muzicii de fapt. Ele nu aduc sisteme, nu încearcă să găsească un sens vieții, și doar să deseneze din note un glas. -Cum ați ajuns poet? - La fel cum m-am și născut, fără sens. Îmi pare cea mai frumoasă ratare dintre toate artele. Pentru că atunci când o scrii nu exiști, te naști din nou sau cobori în realitatea colectivă la fel cum ai îmbrăca o cămașă de forță. Până să fii consacrat de critică, zbori de asupra cuibului de cuci. Mereu asimilat cu labilitatea, poetul își poartă cuvintele la vedere, el se dezvelește de sens. Ce poezie o poți suprapune pe realitate, ce muzică o poți asemui realității. Acestea sunt mijloace de eludare și evitare a ei. Poezia ca și muzica este un slalom peste timp, este cumva păstrarea copilărie, cel puțin al inocenței ei într-o formă primară. Puțini au curajul acesta și tăria de- a se declara încă copiii. Nu este o artă pură, nu există așa ceva, este o artă inocentă, are în ea inoculat paradisul pierdut. Așa că poet este acela ce-și poate permite fărâme de adevăr dintr-o poveste a copilăriei. -Ce este Poezia pentru tine? -Poezia? Fiind un saltimbanc al clipei, aș spune că pentru mine poezia este viața, viața mea.
Are în ea zâmbetul mamei, are în ea cărțile tatălui, bunătatea surorilor mele, râsul vioi al fiului meu. Și toți acei oameni, puțini, ce mi-au dăruit din sufletul lor . Poezia îmi seamănă mie și are gustul vieții mele. Are în ea umbra lui Dylan, are în ea prăbușirea înălțătoare a lui Cioran, și luciditatea lui Țuțea.
Poezia ca și muzica sau Religia ne mai leagă de invizibil, nu ne dau un sens vieții, doar ne spune că undeva dincolo de suma realităților, sufletul există. Ele rămân sub orice timpuri liantul și certitudinea unui altceva dincolo de noi. Ne spunând nimic, dar totuși câtă simțire străbate... -Pentru încheierea acestui interviu ce moto ați menționa? - Tot ce am spus, vreodată, s-a întors împotriva mea vindecându- mă!”
Carmen-Maria Mecu: ”lumea aceasta nu-i a mea nici a voastră/ noi ne-am greșit formula primordială mamă/ tăticule abico/ mi-ați apărut enigmatici în vis și nu știu dacă voiați/ să dau ceva de pomană aici/ ori/ să mă las absorbită de zone mai înalte.”

Constantin Necula: ”daruind - iubesti,  iubind – daruiesti.” Daca prezenta mea in lumea ta nu mai da sens lumii tale, ingaduie-mi sa te las sa iesi din lumea mea, ca sa devii sens lumii in care iubesti.”

Constantin Noica: ”Ce bucurie ca viata n-are sens! Pot sa ii dau eu unul…”

Costel Stancu: "Sufletul plînge/ frumusețea și zădărnicia clipelor pierdute/ turma pe care nu o vei regăsi nicăieri -/ Nu ești bun de păstor, se vede/ Treci înainte și înapoi apa morții,/nu întîlnești în cale decît pe cei/ ce se agață, cu voluptate, de golul timpului./ Nu acesta e sensul, îți strigă un glas.

Dalai Lama: ”Sensul existentei noastre este sa fim fericiti.”

Dan Enache: Viața nu are sens, dar merită trăită, / cu condiția să recunoști că nu are sens. / Și mă plimb pe străzile pustii ale minții mele, / prin labirintul gândurilor ce se împletesc și se destramă, / undans de umbre și lumini, / o simfonie a melancoliei, / de parcă fiecare pas pe care îl fac e un ecou al eternității, / un murmur de stele căzătoare. // Alerg prin pădurile viselor, / printre copacii ce-și înalță brațele spre infinit, / rădăcinile lor adânc înfipte în solul realității, / și mă întreb dacă sensul e doar un miraj, / o iluzie creată de mintea noastră pentru a ne simți mai puțin pierduți, / mai puțin singuri în acest univers vast și tăcut, / unde fiecare stea e un punct de lumină într-o mare de întuneric./ Dar chiar și în această lipsă de sens, / găsesc motive să zâmbesc, să râd, / să iubesc, să trăiesc, / căci în fiecare zi e o nouă poveste, un nou capitol, / o nouă șansă de a descoperi minuni ascunse în banalul cotidian, /  în gesturile simple și în privirile fugare, / în șoaptele blânde ale vântului ce îmi șoptește secretele eternității.

Dan Puric: ”Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor. Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”. La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu' parinte, e urgent.Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Daniela Moldovan: "Toți nebunii vin la mine, toți în piept mi-s adunați/ Și haotic plâng în urma sensului ciobit de viață."

Doru Octavian Dumitru: ”Când nonsensul ajunge să îți stimuleze gândirea,  e posibil că niciodată de fapt nu ai înțeles cu adevărat valoarea gândului pașnic.

Elena Farago De-aceea nu uita cât poți cu ochi senini/Că-i mare mângâierea pe biata cale-a vieții/Să poți vedea și-n pâlca și-n roua dimineții/Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini

Ella Fitzgerald: ”E important nu de unde vii, ci încotro te îndrepți.

Emil Cioran: „Într-un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce şi întăritoare, un element substanţial în clipe, o furie ce naşte sensuri peste nonsensul general.” *** ”Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.” *** Dacă spunem că universul nu are sens, nu supărăm pe nimeni, dar dacă afirmăm același lucru despre un individ, nu se va opri din protestat și a lua măsuri împotriva noastră. Toți suntem așa : e un principiu general, îl dăm deoparte și nu ne deranjăm să fim excepția. Dacă universul nu are sens, există cineva care poate scăpa de acest blestem ?  Întregul secret al vieții se reduce la asta : mare sens, totuși fiecare dintre noi îl găsește. "

Francoise Sagan: „Îmbrăcămintea unei femei își capătă sensul atunci când bărbații vor s-o de jos.”

Gânduri din Ierusalim: ”României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost.”

George Călinescu: ”Regimul veritabil al artei este bucuria, acea încordare senină a sufletului în care viaţa, cu contrarietăţile ei, apare plină de sens şi vrednică de trăit.”

Georgeta Darie: ”Mai cu nimica, nu te-ai ales/Doar cu munca multă fără sens, Gheorghe!
Giorgio Colli: ”Să le descoperi pe cele ascunse, acesta e sensul vieții.

Harold Kushner: "Scopul vieţii nu este de a învinge, ci de a creşte şi a contribui. Când priveşti înapoi la tot ce ai făcut în viaţă, vei avea mai multă satisfacţie din bucuriile pe care le-ai adus în vieţile altora decât din timpurile când i-ai întrecut şi învins pe alţii.

Herman Hesse: ”Avem pretenția ca viața noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i dăm.”

Herta Muller: "Numai daca dam sens lucrurilor pe care le privim înseamna ca vedem.

Ioan Roșca – ”Fabricarea sensurilor, între conservare şi schimbare. Într-un alt text („Marea Rocadă din 1918”) am arătat efectul răsturnării copernicane de perspectivă, care s-a produs atunci cînd cultura naţionalismului, după decenii de consolidare, a fost întoarsă brusc către cosmopolitism, sub presiunea vremurilor mondializante. Astfel de mutaţii (a se vedea şi exemplul marii năpîrliri din 1990…) ne aduc în atenţie problema consistenţei reperelor valorice care ne legitimează atitudinile/aspiraţiile/acţiunile. Chestiunea poate pare cam „filosofică”, dar întorcîndu-i spatele (pe ideea că nu are rost să tot urci prin peşterea lui Platon, în loc să te adecvezi la un anumit etaj de aparenţe/integrare/supunere), vom cocoţa eşafodaje ideatice găunoase pe temelii morale mai mult decît şubrede – de-a dreptul iluzorii […]. Pe scurt, eu ridic problema suportului interior, a înarmării cu care conştiinţa intră în războiul de sens. Am propus de exemplu, să îmbinăm apărarea neamului cu apărarea persoanei, atacate azi de aceleaşi forţe de cotropire/domesticire. Dar pe ce se poate baza îndărătnicia de a ne opune tăvălugului, în loc să ne resemnăm, sau să ne dăm pe brazdă? Dacă scoatem capul din nisip, constatăm că instaurarea dominaţiei plutocratice domesticizante reuşeşte tot mai tare. Autonomia individului şi comunităţilor pierde teren şi dîrzenia apărării libertăţii, individuale şi colective, slăbeşte. În curînd vom fi toţi în cuşcă. Dacă avem curajul să întrerupem mecanismul de protejare a chefului de viaţă, prin amăgire încurajatoare, să dăm la o parte prefăcuta îndoială că lunecăm accelerat pe un topogan spre abis, să punem frontal întrebarea fatală: de ce se poate întîmpla aşa ceva cu lumea? De ce nu se ridică valul rezistenţei ferme împotriva transformării condiţiei umane, spre o formă ce apare odioasă în lumina fostelor valori ale umanităţii, cele cu care mai sîntem, unii, impregnaţi? După ieşirea din scenă a omului vechi, re-educaţii noilor generaţii se vor adecva fără probleme realităţii care le va apărea ca acceptabilă, sau se vor scufunda în disperarea neputincioasă, care pavează drumul spre sclavie? Cu riscul de a vă indispune total, prin exprimarea celor mai sumbre gînduri, vă voi spune în ce concluzie încep să mă împotmolesc… Căci îmi vine greu să mă sting ţinîndu-mi gura. Ca să reziste maşinăriei uriaşe de plămădire orwelliană a conştiinţelor, oamenii ar trebui să plece de la credinţe indestructibile, de la certitudini morale privind nobleţea, adevărul, dreptatea, frumosul, binele. Dar regizorii progresului, înhăiţaţi de interese, ştiind că acesta e ultimul obstacol, fac totul ca să arunce în aer astfel de postamente interioare, inclusiv scoţînd din cursă religiile, care au susţinut pînă acum aderenţa la bine, pe baza poveştilor despre ce este dincolo de accesibil. Nu disponibilitatea întru credinţă îi deranjează. Au strictă nevoie de ea, pentru a însămînţa noile credinţe necesare (în stat/instituţii, validitatea culturii de propagandă, bunăvoinţa / solidaritatea umană etc., etc.). Ceea ce-i deranjează e faptul că vechile credinţe (şi religia care le susţine) stau în calea formării omului nou. Nu au decît a învinge reflexul/năravul reperelor stabile, producînd oameni care se transformă uşor şi continuu, după necesităţile momentului, cu repere interioare cu tot. (Şi comuniştii au avut problema asta, luptînd cu inerţia… pînă se instala viziunea… pe care o apăra inerţia apoi). De partea cealaltă, dăm peste rezistenţa credinţelor vechi, deja inoculate (nu mai discut cum) contra înlocuitorilor de azi. Unii speră în întoarcerea rîului spre izvor, renaşterea poienii de sub arătură. Dar eu nu cred că se poate urca în amonte, spre candoare, și că naturalul vechi poate fi refăcut artificial. Scăparea e de căutat în schimbarea direcţiei spre înainte. Rămăşiţele filonului mistic se zbat deci agonic, sperînd că procesul de schimbare a credinţelor va putea fi contenit, invocînd patetic absolutul inaccesibil, consecvenţa faţă de o menire revelată, ce a pierdut teren. Ei, bine, mă tem că nu se va putea reconstitui naivitatea, şi asta nu numai pentru că „dracii” au o putere de convingere covîrşitoare. Nici Biblia Răului nu poate evita perisabilitatea, curgerea, transformarea. Marele necaz este că, în plan profund, iluziile morale ale nobleţei umane sînt nu numai utopice practic (căci, deşi nu sînt absurde, nu fac faţă egoismului supravieţuirii şirete, care împinge irezistibil la un parazitism rafinat), ci şi departe de visata temelie transcendentă. Spus pe şleau: poveştile religioase nu pot susţine moralitatea aşezată pe ele, pentru că sînt şi ele imaginări / făcături/amăgiri, scorniri explicative binefăcătoare, plămădiri valorice puse în slujba năzuinţelor ascendente. Omul are strictă nevoie de astfel de iluzii, ca să continue jocul. De aceea închide ochii la adevăruri surpătoare, cum ar fi acela că nu ştim de fapt cine şi de ce ne-a aruncat pe această scenă. Faptul că credincioşii nu pot/nu vor să vadă hăul, iese net în evidenţă cînd îi întrebi ce cred despre toate celelalte credinţe/religii. Ceilalţi (musulmanii, catolicii, protestanţii, ortodocșii, budiştii, scientologii, ateii, agnosticii, sectanţii) se înşeală toţi, se auto-sugestionează ca să meargă înainte, cu singura busolă corectă. Numai tu nu te înşeli, numai Dumnezeul tău e cel adevărat. Simţi tu asta. Trebuie să fie aşa. Păi sigur că simţi, sigur că trebuie… Altfel rămîi în aer. Dar Ei ştiu tot despre acest placebo. Ştiu că temeliile conceptuale sînt fabricate întru suportarea vieţii, relative la contexte, crescute într-un RAM conştienţial în care nucleul nu e un ROM implantat, ci rezultă probabil dintr-un flux de contagiere iniţială. De aceea se joacă dezinvolt cei dezbăraţi de candori cu Marele Anonim, Spiritul Totului, Marele Constructor al Universului etc. Ei ştiu că omul, în ciuda atîtor eforturi, nu a găsit izvorul aspiraţiei către nobleţe, adevăr, dreptate, frumos, bine, aşa că poate presupune/bănui că aceasta e doar rezultatul unui accident de creştere, a unor sensuri raportate la un anume climat. Ei ştiu că plantarea noilor amăgiri nu se împiedică decît de amăgiri vechi, de aderenţe ce se pot desface, de inerţii atitudinale cu rol psihologic. Nimeni nu poate verifica intuiţia că e vorba de adevăruri absolute, emanate cumva dinspre transcendent. De aceea, mă tem că nimic din ce s-a încercat pînă acum nu-i mai poate opri. Ne trebuie o armă nouă, o formulă pe care nici propaganda, nici luciditatea să nu o poată dezagrega. Cu ce am putea înlocui vechile suporturi ale credinţelor, încît să regăsim cheful/tonusul participării la aventura umană, aspiraţia libertăţii/demnităţii, puterea nesupunerii faţă de procesele domesticitoare? Oricît ar fi de rarefiat aerul, pe acest Everest al meditaţiei, trebuie să ne expunem escaldării sale. În spatele problemei sociale, care reclamă căutarea temeliilor moralităţii, se ascunde problematica raportului dintre interioritatea Eului şi exterioritatea în care acesta e cufundat; şi mai încolo, în apele tainice ale spiritului, încă una, de cu totul altă natură, căci e vorba de un paradox de ontologie conştienţială. Stabilitatea sensurilor pe care conştiinţa le plămădeşte este esenţială, pentru ca acţiunile noastre să se poată rezema pe credinţe, adică pe temelii persistente (busole orientative, ancore de stabilizare). Altfel, sîntem meniţi raportării elastice, fragile, relative, de etapă, evanescente, iluzorii, supuse şi ele procesualităţii, adică la repere… purtate de mobil. Aşadar, problema axiologică/gnoseologică e minată de o chestiune „tehnică”, ontologică, care deşi nu e de factură etică, lasă morala în aer! E vorba de raportul dintre existenţă (a ceea ce este un Unu, la un moment dat) şi devenire (trecerea Subiectului prin fotogramele existenţei sale). Ne lovim de jocul timpului, de efectele desfăşurării/înfăşurării progresive. Problema substanţei longitudinale a sensului, la care ne conduce inevitabil problema bazei morale, trimite, prin cheia memoriei, la problema raportului structură-proces. Iar explorarea ei, la ideea redării unei complexităţi structurale/paralele, printr-un proces de serializare-recompunere. Undeva, în spatele blocajului filosofico-etic, se află deci o cu totul altă dificultate, una de gestiune a parcurgerii existenţiale, de luptă între transformare şi remanenţă, de-a lungul poveştii fiinţării. Căci ce este o credinţă, decît o structură inerţială care orientează procese evolutive, adăptări, adecvari care, la rîndul lor, o pot modifica? Excesul de rigiditate duce la fracturi, atunci cînd realitatea impune schimbări pe care credinţa puternică le refuză, inflexibil, urmînd înlocuirea brutală a referenţialului sau inadaptarea la schimbarea externă, din consecvenţă internă. Invers, excesul de fluiditate/flexibilitate, prea-disponibilitatea reactivă, anulează lucrarea credinţei, readuce omul în postura de frunză în vînt, de navigator fără busolă, întrucât e greu de dibuit formula plămădirii deschise, a creaţiei conservatoare. Chestiunea pusă de Lupaşcu, a efectului dăunător al conştiinţei conştiinţei (prin diminuarea forţei inerţiale prin care structura acumulată îşi struneşte devenirea), are legătură cu raportul contradictoriu dintre stare/conservare şi proces/modificare. „Terţul tainic inclus” nu trebuie perceput ca să opereze dihotomic. Azi îl ucide pe ieri, ca să fie şi el mai uşor de ucis, mîine. Cum nu putem inţelege care este scopul şi care este mijlocul în acest cerc al fiinţării progresive, în care devenirea si conservarea se împletesc generativ, nu vom lămuri probabil nici problema lucidităţii/distanţării. Amăgirea e o îndepărtare de la propria-ţi busolă – întru adaptare, sau de la realitatea din jur – întru consecvenţă? La ce corespund inelele copacului, într-o creatură creatoare, care le poate substitui, pe măsură ce se transformă, cu inele cu tot? Ne aruncăm la coş şi celulele (încît nici nu mai ştii cine continuă, cine trece), d-apoi ideile. Ce şanse are strădania de a depăşi paradoxul auto-anulării continue (a formei vechi, de către forma nouă), prin sedimentarea provizorie a unor credinţe, idei etc? Sensurile sînt cenuşa unor plămădiri, refolosită apoi drept combustibil. Morala vrea să fie cauză, dar este iremediabil şi efect. Operează cu atît mai eficace cu cît pare mai inflexibilă, iar asta nu poate însemna decît amăgire utilă. Toate astea ascund un obstacol ce nu are nici o legătura cu lupta dintre bine şi rău, cu morala, dar care limiteaza posibilităţile acesteia. Ceva care dă relativismului… putere absolută, încît întreaga construcţie valorică rămîne în urmă, ca o bornă în spatele trenului vieţii, incapabilă să reflecte mişcarea interioară. Zenon a fost vizionar. Zborul săgeţii, văzut dinafară, nu poate reda experienţa dinăuntrul înaintării. Panta rhei… Încercăm să acoperim viaţa cu gînduri depuse, consistente, care să scape cumva de deveniri. Măcar un timp, măcar într-o măsură. Să umplem segmentul cu puncte, timpul cu momente. Nu se poate. Caracterul radical transversal al experienţei primare, trăite, este doar parţial modelabil prin construcţii conceptuale, momentane /statice /atemporale. Ca să indic ce mă frămîntă, mă pretez la o incursiune „telegrafică” prin căutările a trei gînditori germani. Văd întîi, la Immanuel Kant, efortul de a pune moralitatea pe o temelie solidă (ne-fluidă, consistentă) care să o scape de relativism. Colosalul efort de a justifica posibilitatea apriorismului, aparent mînat de o patimă critică/epistemică (de a stabili un suport riguros al raţionalităţii), a vizat probabil – din start – năzuinţa de a justifica credinţa în legitimitatea moralei. Dar oricît a lucrat la această consolidare, oricîtă creativitate, rigoare, subtilitate şi elocvenţă a pus la bătaie, Kant nu şi-a atins obiectivul de a transcende relativitatea, nu a putut evita postularea concluziilor, „Critica raţiunii practice” fiind un sfişietor eşec, parţial recunoscut – chiar prin titlul lucrării.” Georg Wilhelm Friedrich Hegel a renunţat la ambiţia de a condensa procesualitatea într-o sămînţă statică/atemporală (nod de pornire), de la a funda devenirea pe o temelie consistentă (solidă/stabilă). S-a străduit să-şi promoveze intuiţia esenţei ireductibil dialectice a realităţii cognoscibile/cunoaşterii, ascunzînd sau ilustrînd, printr-o bolboroseală halucinantă, vecină cu delirul (vezi critica lui Schopenhauer) faptul că nu putea exprima viu teza fluidităţii în termeni conceptuali, morţi. Bănuiala de făcătură se amplifică atunci cînd Hegel ajunge, din curgere în curgere, la libertatea înaintării creatoare… care impune supunerea faţă de logica puterii – vestita înţelegere a necesităţii… Friedrich Nietzsche ne face a treia propunere radicală. Să renunţăm la speranţa unei întemeieri apriorice a „raţiunii practice” şi la amăgirea că adecvarea reactivă ar însemna libertate/plenitudine. Să ne asumăm dezinvolt absenţa temeliei, valorificînd, fără complexe, capacitatea micro-demiurgică de a crea sens, ca manifestare de liberă voinţă. Din păcate, avem toate motivele să ne îndoim că acest îndemn vitalist/orgolios/exaltat e viabil/operaţionalizabil, căci omul pare plămădit astfel încît să înainteze stenic doar pe bază de iluzii convingătoare (aşa cum o spune Blaga, cu mioritică cruzime…). Curiozitatea ne împinge să căutăm în afară, să aspirăm spre taine. Cum să fim fascinaţi de propriile născociri? Dincolo de orice aspiraţie privind funcţionarea/destinul conştiinţei, provocarea lui Nietzsche se loveşte probabil de limitele naturale ale funcţionării spirituale, „sănătatea” vieţii coştienţiale depinzînd de doză/ritm/potrivire. Şi vedem imediat, dacă ne uităm în jur (în istorie), că există mari variaţii, în spaţiu şi timp, deci că nu se poate pune problema unei formule unice, de consens general, în privinţa echilibrului între schimbare si conservare, în jocul devenirii. Şi asta fie şi pentru că chiar postura fiecăruia se schimbă, de-a lungul vieţii. La început, schimbarea – cea care ne-a făcut ceva din nimic – ne trece prin fazele unei creşteri fertile, trofice, captivante. Dar, la celălalt capăt, avem puţine motive să mai adorăm/slăvim schimbarea, care ne îmbătrîneşte şi ne va transforma înapoi, din ceva în – probabil – nimic. Cînd viitorul se întoarce spre trecut, şi cercul se închide spre vid, ne sprijinim pe memorie, pentru a înainta cumulativ prin restul timpului, ca o „integrală”, bucuriile trăirilor clipei, emoţiile de tip „derivată”, estompîndu-se. Deci nu putem renunţa la versatilitate, în numele primordialităţii conservării. Dar nici nu ne putem lăsa re-modelaţi continuu, ca nişte obiecte fără inerţie existenţială, în ritmul frenetic pe care încearcă să -l impună paraziţii speculativi strecuraţi la cîrma lumii. Măcar, ca să putem muri o singură dată. Nu putem eluda nici faptul că avem nevoie de stabilitate, nici pe acela că avem nevoie de schimbare. Ce-i de făcut? Cine și cum cercetează legile biologiei spirituale sănătoase, în condiţiile variabilităţii caracterelor şi situaţiilor? Şi ce ne facem cu nevoia de credinţe bine corelate cu înaintarea noastră prin timp, capabile de a evolua atîta cît trebuie, apărîndu-ne stabilitatea dar şi nevoia/libertatea de modificare? Ca să scape din înfundătura semnalată aici, credinţele trebuie să devină cumva dialectice (ceea ce pare un oximoron), să nu mai presupună/propună un reper static, ci o politică/strategie de înaintare, un regulament de derulare a procesualităţii faste, o formulă de echilibru între conservare şi modificare. O tehnică existenţială? Şi de aici se poate ajunge uşor la liber arbitru şi la cultivarea în masă a conştiinţelor – deschise/dispuse către orice călătorie… Căci fără punct fix, postulat ferm, plămădirea (de către alţii sau de către tine) găseşte traseu spre oriunde. Nu ne vom mai amăgi, dar nu pentru că am găsit adevărul (care-şi pierde orice relevanţă), ci pentru că nu vom fi legaţi de nici un angajament. Fără raportare la un trecut internalizat, care umple Eul, totul devine numai o problema de racordare la ce se întîmplă afară, la un moment dat. Acesta să fie limanul penibil al unui zbucium zadarnic? Atunci şi povestea naţionalismului va deveni o legendă, adăugată oceanului de amintiri uitate, în care omenirea îşi varsă derizoriul, pînă la potop.”

Ion Coja: ”Care este rostul existenței: nu dumneata ai ales să vii pe lumea asta! Altcineva ți-a dat viață! Ți-a deschis ușa și te-a lăsat „la apă”! El, cel ce ți-a dat viață, el a cărui faptă și făptură ești, trebuie să știe care este rostul dumitale! Asta nu mai este grija dumitale. ci a celui care te-a adus pe lume! Dumneata – și la fel fiecare om, trebuie să se îngrijească de rostul pe care îl au faptele sale. Asta să te preocupe: să nu trăiești la întâmplare, ci să dai o noimă, un rost faptelor tale, nu existenței tale, care este făptuirea altcuiva!… A lui. Corect: a Lui, cu majusculă! A Altcuiva! lumea asta toată este o mulțime, este Creația Domnului, este Domnul însuși. Dar ceea ce este valabil despre elementele acestei mulțimi, cee ce poți să spui despre aceste elemente nu este valabil și despre mulțimea respectivă, despre numele acelei mulțimi. Care sunt atributele elementelor care alcătuiesc această lume, această mulțime? Culoare, dimensiune limitată, efemeritate, materialitate etc. Aceste atribute nu aparțin și Domnului! La fel cum, să zicem, avem o mulțime a elementelor că, dacă, deci, și, însă, mulțime denumită conjuncție! Numai că cuvîntul conjuncție nu este și el conjuncție! Ci este substantiv!… De aici paradoxul: „conjuncția nu este conjuncție!…” Deci nu trebuie amestecat limbajul cu metalimbajul, nu trebuie amestecate elementele unei mulțimi cu mulțimea respectivă, nu trebuie echivalate sau comparate!… La fel, nu trebuie să-l imaginăm pe Dumnezeu cu atributele pe care le au elementele mulțimii pe care a creat-o! Dieu invisible a créé le monde visible! Nu m-am simțit niciodată vrednic să „discut” despre Dumnezeu!… De mai multe ori am accentuat la curs că limbajul filosofic are un mare defect: toate subiectele puse în discuție poartă un nume și acele nume sunt substantive, de cele mai multe ori! Tendința de a denumi prin substantive aceste „probleme” deformează percepția corectă în nenumărate cazuri, căci rareori este vorba de „substanțe”, de substantive! Bunăoară timpului nu i se potrivește nicicum ca denumire un substantiv! Ce substanță are timpul?!… Și de câteva ori le-am pus studenților următoarea problemă: oare este corect ca numele lui Dumnezu să fie un substantiv? Nu ar fi cumva mai corect să folosim o altă parte de vorbire? Zeii se temeau cu toții, inclusiv Jupiter, se temeau numai de Destin, de Moira!… Povestea lui Oedip asta voia să demonstreze: că fiecare ne naștem cu un destin implacabil și că nu poți să modifici nici cu o iotă ce ți-e scris… Și vine Iisus să-i vestească pe oameni că lucrurile nu stau deloc așa! Că viața noastră are o țintă, o noimă: mântuirea, viața de apoi! Și ca să dobândești mântuirea, asta depinde numai de tine, de conduita ta omenească! În respectul unor principii morale!… Nimeni nu te poate împiedica să te mântui! Ești liber să alegi între mântuire și pierzanie!… Mai multă și mai adevărată libertate nu poate exista! Condiția ta de om te ridică deasupra oricărei împilări! Conștiința acestei libertăți dă sens existenței noastre!… să fie atenți la coincidențele din viața lor, din viața celor din jur… Inclusiv din viața planetei: sunt atâtea coincidențe în istoria planetei noastre, rarisime, a căror însumare nu are cum să fie întâmplătoare. Rezultatul acestor coincidențe: apariția vieții pe pământ, apariția Omului! Scris cu majusculă!… După mulți ani, în urmă cu vreo trei, am găsit la Einstein o vorbă asemănătoare, cum că Dumnezeu ne face semn că există prin coincidențe… Constat că, de fapt, cei mai mulți oameni care au probleme cu credința nu realizează ideea creștină esențială: libertatea de a crede, de a năzui sau nu la mântuire… Ar vrea să capete dovezi „mai” convingătoare pentru ei ca să creadă! Nu-și dau seama că tocmai aici este baiul: a crede devine un merit, o răsplată, numai în măsura în care dovezile existenței lui Dumnezeu nu sunt „indiscutabile” și arhi-suficiente! Îndoiala! Fără îndoială nu ai niciun merit dacă crezi!… Îndoiala este un reflex natural al inteligenței! Al rațiunii! Nu este grav dacă te îndoiești!… Totul este să nu rămâi așa!…  Pentru mine Dumnezeu este prezent tot timpul, dar nu mi se arată la fel, tot timpul! Ne-ar distrage de la viață!…  Discontinuitatea este o invenție a minții umane! Mintea umană nu are încotro și, ca să poată cuprinde lumea în care îi este dat să trăiască, segmentează lumea, o face bucățele și la fiecare bucățică îi dă un nume! Adică pune la lucru graiul omenesc, cuvintele! Se aseamănă graiul cu invenția de a măsura suprafața cercului folosindu-te de pătrate! De pătrățele din ce în ce mai mici, dar tot rămâne mereu un rest, pentru care imaginăm pătrățele și mai mici, și nici la infinit dacă am putea ajunge nu reușim să acoperim integral suprafața cercului! Cercul, linia curbă, este a lui Dumnezeu, linia dreaptă, pătratul, sunt invenții ale minții omenești. Nu găsești în natură decât linii curbe, niciun pătrat!… Nicio linie dreaptă! Nu găsești în natură „drepte paralele” pentru că nu găsești linii drepte!… Credința în Dumnezeu este firească, aparține naturii, aparține lui Dumnezeu, și are acest atribut: este un continuum! Credem fiecare mai mult sau mai puțin decât oricare dintre noi! Inclusiv cei care nu cred, o face fiecare în feluri și grade diferite! Ești de acord, sper! Vă spun un secret: Dumnezeu știe de glumă și chiar glumește foarte des! Are un umor!…”

Jacqui Banaszynski: ”Dar nu ai murit încă. Și asta dovedește că încă nu ai atins țelul pentru care ai fost pus pe pământ."

Jose Saramango: ”Dumnezeu este liniștea universului iar omul e strigătul care dă sens acestei liniști.
Liviu Plesoianu: ”Despre așa-zisa campanie electorală și despre protagoniștii ei, am un singur mesaj: România profundă este îngropată sub un munte de impostură. Actori de duzină joacă roluri de doi lei, după un scenariu de doi bani. Nimic dinlăuntrul vieții profunde a ființei omenești nu răzbate dincolo de epiderma discursului candidaților, nimic cu adevărat viu nu străpunge stratul gros de clișee. Cei care vor să conducă milioane de oameni sunt, în mod evident, ființe care nu și-au condus propriul spirit, propria conștiință nici măcar câteva mii de clipe... Cum să fim încrezători că vom ajunge să culegem fructe vii, câtă vreme sub ochii noștri sunt puse în cernoziom semințe de plastic!? Dacă România a ajuns cum a ajuns, dacă aici, de decenii, prind toate experimentele fabricate în laboratoare dinăuntrul și din afara țării - toate acestea au un singur motiv: aici e teren viran, aici nu există încă o construcție socială solidă. Dacă nu avem SENS și ROST, de ce ne mirăm!?! Când vom trezi sufletul și spiritul acestui popor, atunci vom exista cu adevărat pe harta lumii. Acum, oricât am vrea să ne iluzionăm, NU existăm, suntem doar un contur pe o hartă... Este complet lipsit de sens să mai reiau ce am scris și am vorbit in ultimii ani referitor la experimentele la care a fost supus poporul român. Important e doar ce facem de aici înainte. România va fi o Țară a Omului sau nu va mai fi deloc. La fel și lumea cea mare... Fie să FIM!”

Lev Tolstoi: "Este greșit să credem că scopul vieții este slujirea lui Dumnezeu. Rostul vieții este binele. Dar, din moment ce Dumnezeu a dorit să dăruiască binele oamenilor, atunci oamenii, ajungând la binele lor, fac ce dorește Dumnezeu de la ei, îndeplinesc voia Lui.”

Lucian Blaga: „După ce descoperim că viaţa nu are nici un sens, nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să-i dăm un sens.”
Lydia Pop: ”Au votat toti ratatii pentru care o lume civilizata nu are sens.”
Marian Ghervasa: ”Omul nu a invatat inca sa-si dea singur un sens existentei sale, trage din rasputeri pentru a se conforma standardelor unei societati ce-si are bazele in dogmatismul religios, spiritualitatea duala ori eruditia inselatoare cu tenta de grandomanie. "Omul bun" va trai intr-un continuu zbucium, o cautare inversunata a unui rau pe care sa-l transforme in propria viziune a binelui, spre glorificarea inconstienta a propriei identitati, iar notiunea de pace interioara ii va fi straina cu desavarsire, in timp ce omul autentic va trai intotdeauna de dragul experientei vietii iar actiunile sale vor fi flexibile, rabdatoare si pline de compasiune manifestata in proiecte menite sa sustina un vis cocreator colectiv, in care fiecare isi poate gasi un loc.”

Mariana Fulger: ”Sensul existentei omului este acela de a nu fi singur chiar daca este solidar cu universul in desertaciune. Astfel sensul existentei omului este desertaciunea tuturor nu numai a propriei lui existente.

Marilena Iorgulescu: ”Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am niciun sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate alege decât haosul? În mine nu există nicio voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţa? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care. Să arzi ...să arzi...ca o flacără; Asta e "esență" trăirii!  Apoi, când vei fi încetat să mai arzi, să-ți spulberi singur cenușa în "cele patru vânturi". Vei putea trăi un alt avatar.”
Mark Twain: „Ce este un aforism? Un minimum de cuvinte şi un maximum de sens.”
Mihail Neamtu: "Victor E. Frankl născut la Viena, la început de secolul XX, într-o familie evreiască cu origini nobile. Volumul său, Omul în căutarea sensului vieții, prezintă experiență autorului care, între anii 1942 și 1945 a trecut prin patru lagăre naziste. Este mărturia modului în care el a supraviețuit ororilor de neimaginat întâlnite acolo.Premisa de la care pornește Frankl este aceea că, în ciuda celor mai grele circumstanțe prin care omul este nevoit să treacă în viață, acestuia îi mai rămâne libertatea de a alege atitudinea pe care să o aibă față de ce i se întâmplă: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Citind această carte înțelegem că omul nu poate evita suferința, însă poate alege cum să se raporteze la ea, „să și-o accepte ca fiind propria sa misiune” pentru a-i găsi un sens și pentru a putea merge mai departe."
Mircea Eliade: „Însăşi existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe.” ***„Dacă existenţa ar avea un sens, sensul ei ar fi să ne schimbăm, să uităm, să începem întotdeauna altceva, nou, neaşteptat – şi să uităm complet, complet, trecutul.” ***„Toate cunoştinţele culese rămân corpuri străine dacă nu sunt cernute, alese şi topite de acel sens pe care personalitatea îl imprimă lucrurilor, oamenilor, vieţii, morţii.”  *** „Cel care cunoaşte (iubeşte) pe Christ – e un om cu măduva spinală întreagă.” *** "ar fi inspaimantator sa crezi ca din tot acest cosmos armonios, desavarsit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui nu are nici un sens."*** Sensul vietii este sa ii dai sens. –
Nicolae Steinhardt: „Sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului. Fără de sensul sacrificiului suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.”
Nicolae Tudor: ”rotundul este-o iluzie, spun,/ o scamatorie de clown. stă scris./ avem drept, din oficiu,/ la câte un pătrăţel acoperit cu azur şi albi fluturi,/ pe care să zburde mirabilele, fiecăruia, cenuşii.../ una câte una,/ până căpătă sens fundătura albastră de univers!”*** Vin alegerile. Albul se scurge în pământul colcaind de orori nemărturisite... Trimit semnale catre patria mea - nimeni nu vrea sa vada vinovații de ticluirea fără sens a lumii.

Nicu Gavrilovici: "Atât de triști pășim spășiți spre moarte /Încât nici urme-n urmă nu lăsăm,/Nu mai avem stindard, nici cin' să-l poarte,/Nici țeluri pentru care să luptăm."

Nuta Craciun: ”Sensul vieții. La cincizeci și unu de ani, Tolstoi scria o cărticică autobiografică numită “O confesiune”. Cartea descria căutarea sa chinuitoare după sensul vieții și găsirea acestuia. Iată un mic pasaj: “Pentru ce trăiesc? Ca să mor? Atunci să mă sinucid ? Nu pot, mi-e frică. Să aștept până vine moartea? De asta mă tem încă și mai mult. Atunci trebuie să trăiesc, dar pentru ce? Și nu pot să scap din acest cerc vicios.”

Octavian Paler: ”Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul.*** “Până la bătrâneţe, nu prea avem timp să ne întrebăm care este sensul vieţii. La bătrâneţe, avem timp să o facem, dar atunci ne izbim de o descoperire penibilă: viaţa are un sens doar dacă nu-l cauţi.”*** ! Oare câți dintre noi putem răspunde cu fermitate la întrebarea: "pentru ce trăim?" Câți am ieșit din cercul vicios și câți dintre noi vedem linia întinsă a orizontului unde vom apune cândva?” *** ”Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul.”

Paulo Coelho: ”Daca nu ne nastem inca o data, daca nu reincepem sa privim viata cu inocenta si entuziasmul copilariei, nu mai are nici un sens sa traim mai departe. *** ”Trebuie sa stii cand se incheie o etapa din viata ta. Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar, pierzi bucuria de a trai si sensul vietii.”

Petru Romoşan: "Va mai crede cineva în viitor în democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani? Dacă despre un poet se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut? Următorii 50 de ani vor da, inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia), tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau tiranii, militare sau civile?”

Publius Syrus: ”Să punem întregul sens al unei vieţi bine întrebuinţate în vigoare şi-n măreţia sufletului, în dispreţuirea tuturor lucrurilor omeneşti şi-n orice virtute. 

Rafaella Frese: "Mâine - sensul pe care îl vom găsi la ce trăim astăzi.
Soren Kierkegaard: "Nimeni pe lumea aceasta nu e în stare sa-ti explice de ce existi, dar tocmai de aceea straduieste-te sa dai un sens existentei tale.”
Sorin Cerin: ”Sensul existentei omului este acela de a nu fi singur chiar daca este solidar cu universul in desertaciune. Astfel sensul existentei omului este desertaciunea tuturor nu numai a propriei lui existente.” *** ”S-a uscat doar culoarea, sensurile se pastreaza, nimic nu se sterge, nu e spulberat de vant, de timp, daca e scris cu adancul trairii unui suflet de om.” *** ”Daca am accepta denominatia de sfinti ale caror suflete ajuta de dincolo fiindca aici au stiut cum sa se prosterneze in fata unei religii sau alteia, atunci ar insemna ca sensul existentei noastre este acela de a ne prosterna in fata Dumnezeului care ne-a creat tocmai pentru aceasta!Nimic mai fals.
Sylvia Plath: "Viața aceasta nu are niciun sens dacă nu o poți povesti în versuri.”
Tom Clancy: ”Deosebirea dintre fantezie și realitate este aceea că fantezia poate avea un sens.”

Rainer Maria Rilke: ”Când e viu, oriunde ar fi, un sentiment nu e prea departe.

rostul, Cand simti ca viata nu are nici un rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait. - Anonim

Silviu Pricope: ”Societatea și întreg ansamblul de legi și paradigme sociale stau sub spectrul inevitabilului destin: negarea/ascunderea Sensului. Totuși, din corpusul social, din mecanismul atrofiat al societății, mai răzbat, însă, și voci singulare care urlă în pustie după Sensul pierdut. În fiecare individ există nostalgia după Sensul primordial, însă, datorită Magiei exercitate de Marele Manipulator și a Legăturilor pe care acesta cu abilitate le creează, omul modern devine o bărcuță pe un râu învolburat, neputincios în fața curenților sociali, cărora nu li se poate opune. Creația acestui mecanism a început acum câteva secole (aproximativ odată cu Renașterea) și vă mărturisesc sincer că încă nu știu, dacă nu cumva, lumea în care trăim astăzi nu cumva chiar este cea mai bună dintre lumile posibile (pentru a-l parafraza pe Leibniz). Când văd lipsa de orizont a semenilor mei, preocupați de efemeritatea unui stomac plin și de excitarea dusa până la paroxism a simțurilor, prin toate mijloacele tehnologice posibile, nu pot să nu constat decât că mântuirea este doar o chestiune intimă, personală și individuală, care nu are nimic de-a face cu gregaritatea turmei. Multimile se lasa docil conduse, ele asculta de tot ce le inconjoara, de vointa si dorinta celor mai puternici, de ereditate, sugestie, de toate cauzele exterioare, care le dirijeaza ca pe simpli pioni ai vietii. Maestrii, din contra, se ridica in planul superior, dominand sentimentele si caracterul lor, calitatile si puterile, tot asa de bine ca pe tot ce-i inconjoara. Ei devin stapani, in loc de a fi jucati si dirijati de vointa altora, precum si de influentele exterioare. Ei se servesc de Lege, in loc de a fi instrumente. Maestrii asculta de cauzalitatea principiului superior, insa ei comanda planul lor.

Trăistaru David: "- Uită sensul firesc." Apoi am încetat complet să-mi mai pese."

Vasile Ernu: "Viața nu este despre salam, PIB, venituri, consum etc. Fericirea și sensul vieții nu este dat de cantitatea de salam din frigider. Firește, e bine să avem o viață în bunăstare, fără crize: dar nefericirea e mereu cu noi, în noi. Suferința și nefericirea e parte a bucuriei și fericirii noastre.Fericirea este despre cum știi să-ți gestionezi suferința și nefericirea. Iar memoria fericirii ei este nostalgia. Mama la a ei aproape 90 de ani îmi spune că cea mai puternică amintire a ei e de prin 47: nu mâncase de multe zile, era foamete și după zile de foame a primit o felie de pâine – acea felie de pâine e totul pentru ea: e fericirea și sensul ei. De atunci susține: ai o felie de pâine nu ai voie să fii nefericit și nemulțumit – pentru că ai totul.”

Vasile Voiculescu: “Doamne, unde încep abisurile acele? / Ce drum s-apuc, oricât de lung? / Nu cruţ nimic, numai s-ajung, / La marginea Ta, să m-arunc în ele. // Deodată, o spaimă mă ţine, / O bănuială strivitor de grea:/ Prăpastiile Tale încep chiar din mine, / Dintru-nceput deschise în inima mea.”

Vida Mirescu: ”...Oamenii evoluează doar atunci când înfruntă viaţa, învăţând ce înseamnă înfrângerea, suferinţă, pierderile şi reuşesc să se întoarcă din adâncul sufletului aducând cu ei sensibilitatea şi un mod de a percepe viaţa ce-i umple cu compasiune, bunătate şi iubire de firesc. Nu ne naştem înţelegând sensul vieţii ,ci îl percepem trecând prin ea.”

Visarion Alexa: ”Sensul vietii noastre pe pamant nu este sa ii schimbam pe ceilalti, ci sa ii rabdam".

Voltaire: ”A găsi drumul prin labirint fără firul Ariadnei, iată marele sens al cercetării.”