NATIONALISMUL - Pagina de biblioteca

Adolf Hitler: ”1.Nu lupţi decât pentru ceea ce iubeşti. 2.Dacă doriţi simpatia maselor, trebuie să le spuneţi lucrurile cele mai stupide şi mai gogonate. 3.Nu ne angajăm în politică pentru a muri, mai degrabă le dăm uneori ocazia oamenilor să moară, pentru ca un popor să poată trăi. 4.Pentru orice copil pe care o femeie îl dă naţiunii, ea duce propria luptă în interesul acesteia. 5.Cei care au supravieţuit luptelor, nu sunt şi cei mai valoroşi. Adevăraţii eroi au căzut pe câmpurile de bătălie.”

·         Adrian Ibiş: "Globaliştii care contestă virulent, agresiv naţionalismul, suveranismul, patriotismul o fac pentru că doctrinar politic, economic, cultural, militar doresc malefic desfiinţarea graniţelor şi statelor naţionale, transformarea armatelor naţionale în corpuri internaţionale militare, centralizarea religiilor, educaţiei, controlul informatic asupra comportamentelor oamenilor priviţi ca simpli indivizi, ca simple statistici. Adevăratul Naţionalism şi Suveranism înseamnă, în esenţă, dragostea faţă de ţară, popor, naţiune, stat şi deschiderea profundă către celelalte etnii, naţionalităţi conlocuitoare, respectarea drepturilor şi libertăţilor acestora, deschiderea democrat-culturală, economică şi educatională către naţiunile Lumii."

·         Adrian Papahagi: ”Detest lipsa de patriotism și naționalismul. Jalnică, prima – insultător, celălalt. Amândouă vădesc lipsă de discernământ. Europa medievală s-a descurcat fără naționalism. Naționalismul e o invenție occidentală modernă, care a fracturat trupul națiunii creștine. Sigur, e o idee puternică, și în unele momente a fost esențială.”

·         Albert Einstein: ”Nationalismul este o boala infantila, este pojarul umanitatii.

·         Albert Schweitzer: ”Ce este naţionalismul? Este patriotism care şi-a pierdut nobleţea.

·         Alfred Rosenberg: 1.Am lăsat 50.000 de evrei să treacă graniţa. Aşa cum am vrut ca germanii să aibă Lebensraum, aşa am dorit şi pentru evrei - în afara Germaniei. 2.Nu am spus niciodată că evreii sunt inferiori. Nici nu am susţinut că sunt o rasă. Am văzut numai că amestecul între culturi diferite nu mergea.

·         Alin Seserman: ”Naționalismul rămâne cea mai puternică idee politică. A nu se înțelege că e bună. Totodată cei mai mulți au în minte o anumită definiție a naționalismului, care, pentru ei, e sinonimul patriotismului. De aici problemele. O linie de demarcație va fi mereu greu de trasat. Totul se poate face doar prin educație.

·         Andreea Arsene: ”România, țara condusă de către minoritățile etnice. S-au scris multe articole și cărți pro și contra naționalismului, însă marea problemă a națiunilor lumii este sacrificarea propriei identități naționale și culturale în numele globalizării. În genere, naționalismul este confundat cu fascismul, cu nazismul și privit ca o manifestare a extremismului agresiv. Dar, naționalismul, ca și celălalte ideologii politice, a apărut în sec XIX, având o mare popularitate, deoarece, ca ideologie, pleda în favoarea unirii formațiunilor statale într-un mega-stat unitar. Este de notorietate faptul că principiile sănătoase ale naționalismului au fost la baza unificării unor state europene precum Germania, Principatele Române, Italia. După Unirea de la 1918, până la instaurarea regimului comunist, România a aplicat sistemul de valori bazat pe tradițile culturale și spirituale românești. Dacă în timpul monarhiei, partidele politice care s-au succedat la guvernare – liberalii, conservatorii, legionarii – se distingeau ca grupări politice prin spectrul ideologic, cu siguranță că aceste partide aveau în comun nuanța puternic naționalistă. Apartenenții acestor partide politice formau elita intelectuală a țării, care avea să fie îngropată la Canalul Dunăre-Marea Neagră și în sinistrele închisori ale comunismului. Diabolicul regim comunist a dezrădăcinat românitatea, dar, ca o ironie a sorții, comunismul este acum regretat în proporție de 50 la sută din populația țării noastre, iar naționalismul aproape total blamat și considerat periculos. Românii trăiesc intens nostalgia comunismului. Este trist, dar propaganda celor cinci decenii de dictatură a îndoctrinat puternic masele, le-a imprimat obsesiv ideea de egalitate, pentru că, în fapt, niciodată nu s-a reușit implementarea utopicei ideologii. Nostalgici cu fața întoarsă mereu spre trecutul acelor ani de tristă amintire, ca și când le-ar fi mers mai bine , fără interes pentru prezentul și viitorul dezastruos, nesocotind că cei 25 de ani de democrație catastrofală a fost opera moștenitorilor lui Ceaușescu. Aviz nostalgicilor care refuză să gândească…! De fapt, așa i-a indus comunismul: să muncească și să nu gândească. Pe majoritatea îi auzi spunând: „Ceaușescu a făcut… a dres… a construit…” Cine l-a văzut vreodată pe țiganul tătar ( Ceaușoglu) construind vreun bloc, vreo stradă…? Cizmarul analfabet nu era capabil să lipească o pingea la încălțări, meserie care-i asigura leafa în timpul pribegiei de copil prin capitală. Tot ce s-a construit în timpul comunismului a fost prin munca și truda românilor, și nu a lui Ceaușescu, despotul care doar poruncea și osândea. Poporul l-a reabilitat, l-a scuzat pentru foamea și frigul îndurat, doar ne-a plătit datoriile, nu…? Poporul trebuia să rabde și să sufere ca să fie rambursată datoria … nu erau bani destui, se justifica… Dar fuseseră de fapt, doar că cizmarul a îngropat patru miliarde de dolari în mastodontul blestemat numit ironic „Casa Poporului”. Doar și cu acele miliarde de dolari irosite pe o clădire în care acum se lăfăiesc urmașii lui îmbuibați care l-au sacrificat pe altarul idealurilor nobile ale socialismului, cârmaciul paranoic ar fi putut acoperi necesarul de alimente al unei populației înfometate, dar ce îi păsa lui de idioți? El dorea să-și pună amprenta megalomană definitiv în istorie. Mă dezgustă comparația lui cu Mareșalul Antonescu, este o blasfemie, ca și când l-ai compara pe Iuda cu Iisus… În schimb, Ion Antonescu , cel numit „Micul Napoleon”, a fost admirat chiar și de către tiranul satanic Stalin, care l-a ținut captiv momindu-l cu propunerea de a-l numi șeful partidului comunist din România în schimbul obedinței. Credea el că Antonescu s-ar fi lăsat corupt făcând compromisul sovietizării prin putere? Nicidecum, Antonescu a rămas fidel principiilor sale morale. Stalin a văzut în persoana Mareșalului genialitatea lui Napoleon Bonaparte atunci când, la 22 iunie 1941, a avut îndrăzneala să-l infrunte ordonând trecerea Prutului ca să recupereze Basarabia. Antonescu a fost o ilustră personalitatea istorică de talia marilor domnitori ai neamului nostru. Este nedreaptă și dureroasă discreditarea lui pe considerentul crimelor de război, o minciună proferată și… îngurgitată. Nu există puncte comune care să îi apropie pe Antonescu și Ceaușescu. Nu odioșii comuniști l-au condamnat la moarte pe Mareșal? Românii nu își imaginează cum ar fi arătat România astăzi cu orânduirea de dinaintea înstalării ciumei comuniste, nu se gândesc cum ar fi săltat Monarhia țara în rândul țărilor civilizate precum Anglia, Norvegia, Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca unde există monarhie. Nu vor să accepte că perioada celor 50 de ani de comunism, plus reminisciența celor 25 de ani postdecembriști, au tras România în jos, pe aceiași treaptă cu țările înapoiate de la marginea lumii a treia. Ceaușescu a fost iertat pentru distrugerea României în prima etapă, a doua etapă de distrugere săvârșind-o Ilieștii, Constantineștii, Năstașii, Băseștii, Ponții… Băsescu, în campania electorală din 2004, a avut un moment de sinceritate la o confruntare televizată cu Adrian Năstase, făcând afirmația: „Oare ce blestem o fi pe poporul ăsta, să fie nevoit să aleagă între doi foști comuniști?” Chiar așa, dar cu o rectificare: Oare cât de cretini și orbi pot fi românii ăștia care își distrug viitorul lor, dar și pe cel al urmașilor, dând votul foștilor lachei ai lui Ceaușescu? Este exasperant cum televiziunile mogulilor îmbogățiți din conturile secrete ale împușcatului, dezbat obsesiv subiectul comunismului ceaușist. Din negura comunismului apar fel și fel de personaje care au profitat din plin de oportunități în schimbul servilismului față de regim, relatând povești nostagice despre cât de bine se trăia atunci… Și, astfel, România doar regresează, pentru că o populație îmbolnăvită și bântuită de fantomele comunismului nu reușește să se trezească din starea de latență. Cloaca politică penală pregătește campaniile electorale pentru tovarășii aleși și realeși, dar, după sondaje, în topul preferințelor sunt aceleași și aceleași lichele: profitorii! Nimic nou sub soare, românii îi vor vota și revota nu din lipsă de alternativă, ci pentru că sunt manipulați peste măsură, și, culmea, tot ei se declară nemulțumiți de situația socială. Vocile militanților naționaliști n-au răzbătut pe la urechile lor asurzite de nepăsare. Dacă în țărișoara noastră s-ar fi dat semnături pentru înființarea Partidului Naționalist, format din foști oponeți ai comunismului, oameni luminați, incoruptibili, credincioși, patrioți tradiționaliști, care să fi avut posibilitatea accederii la vârful puterii în interesul exclusiv al populației, s-ar fi schimbat starea de lucruri, însă, cum nu poți face bine cu de-a sila, deznodământul va fi mai nefast decât s-ar putea prevede. O controversă fără sfârşit este aceea care vizează relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale, există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sunt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sunt naţionalişti. Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sunt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii – francezi şi englezi, belgienii – valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi). Charles Maurras stăruia că “patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pământul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pământul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sângele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială. Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. (…) Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional”. Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă. la fel de adevărat este că “naţionalismul e preocupat în primul rând de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii – patria sa, fie apărând-o de invazii, fie aparându-i drepturile, fie menţinând vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor”. Naţionalismul nu este o forţă care să înregistreze perioade de recrudescenţă şi recesiune, ci un ansamblu eterogen de tipare lingvistice, obiceiuri şi oportunităţi cu caracter organic, care influenţează viaţa politică şi culturală a naţiunilor moderne. Naţiunea este o entitate atât de importantă, încât este foarte greu ne imaginăm o lume lipsită de naţionalism. Or, se va împlini, oare, profeţia lui Goga privind triumful naţionalismului: “Eu cred în acest reviriment al ideii naţionale în această ţară. Sau vine o biruinţă a ideii naţionale, astăzi, când sentimentul naţional trece prin cea mai completă zbiciuire pe întreg continentul şi angajează şi sufletul românesc şi clasa conducătoare; sau, după criza actuală a sufletului românesc, vom intra într-o criză de stat“… Interesantă este și polemica dedicată raporturilor dintre naţionalism, conservatorism, progresism şi tradiţionalism. Cioran insista, nostalgic, că “progresul este nedreptatea pe care o făptuieşte fiecare generaţie faţă de cea care a precedat-o”, iar Chesterton observa ironic: “Lumea s-a împărţit în conservatori şi progresişti. Treaba progresiştilor este să meargă înainte făcând greşeli. Treaba conservatorilor este să prevină ca greşelile să fie corectate”. De fapt, pentru mulți, naţionalismul este în acelaşi timp conservator şi creator: se inspiră din trecut, dar nu se limitează la acesta. Conservatorismul, în sine, este ultima încercare inutilă de a opri schimbarea sau de-a o încetini. Naţionalismul este singurul care păstrează continuitatea dintre trecut, prezent şi viitor, nesacrificând realităţile trecutului şi prezentului de dragul unui viitor imaginar, dar nici sacrificând viitorul pe altarul unui trecut idilizat şi a unui prezent imperfect. Diferenţa esenţială dintre naţionalism şi conservatorism este următoarea: conservatorii predică tradiţia în general, în vreme ce naţionaliştii promovează o tradiţie anume – naţionalitatea. Tocmai de aceea, naţionalismul oferă o alternativă la liberalism coerentă şi superioară, ceea ce conservatorismul nu este în măsură să realizeze.Naţionalismul nu este legat de nici un sistem social decadent; este produsul democraţiei şi se poate dezvolta în limitele acesteia. De aceea, naţionalismul nu semnifică rezistenţa la progres, ci o redirecţionare a acestuia. Să insistăm puţin şi asupra raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi. Astfel, între naționalism și democrație nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică, după cum observa şi Iorga: “Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia nu numai ca dreptul poporului dea a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei *** Trăirea naţionalistă! Trăirea naţionalistă este legată de cea religioasă: “Istoriceşte, naţionalismul poate fi privit ca fiind forţa care a succedat religiei ca putere de dominaţie a vieţii individului; cele două nu trebuie confundate, cum se întâmplă, de exemplu, cu naţiunea şi cu limba. S-a păstrat, însă, o legătură inconştientă şi indirectă între naţionalism şi religie. În naţionalism pot fi găsite multe dintre manifestările mistice şi emoţionale asociate în mod curent cu religia: idolatrizarea pioasă a naţiunii, venerarea martirilor şi eroilor neamului, depunerea jurămintelor militare, intonarea de imnuri patriotice, ridicarea de monumente, crearea unor mituri naţionale, dorinţa de a-ţi vărsa sângele pentru naţiune, impulsul intern de apărare a obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale împotriva tendinţelor cosmopolite. Apărarea pământului strămoşesc este adesea înfăţişată ca voinţa lui Dumnezeu; ideea unei misiuni naţionale este şi ea îmbrăcată în termeni religioşi…”. Într-adevăr, inclusiv Cioran folosea un asemenea limbaj: “Naţionalismul nostru trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din voinţa de a face istorie…”. A fost formulată şi teza care îl consideră pe Sfântul Bartolomeu ca fiind patronul spiritual al naţionalismului: “Nu ştim prea multe despre el ca om, ceea ce, de fapt, se potriveşte cu trecutul neclar al naţionalismului. Dar ştim că a fost unul dintre cei 12 apostoli, că întruchipează răspândirea credinţei şi apostolatul altora, că a fost martirizat, jupuit de viu şi că moaştele sale s-au păstrat peste veacuri, până în vremurile când naţionalismul a izbucnit însufleţit de pasiunea pe care ţi-o dă credinţa. Să nu uităm că unul dintre momentele cruciale ale războaielor religioase duse de Franţa, care a influenţat decisiv naţionalismul timpuriu, a fost masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a anului 1572. Icoană a credinţei, naţionalismul bartolomeic s-a păstrat viu, dar incomplet, în memoria colectivă. Însă, peste tot şi toate, relicvele sale rezistă”. În context, ne reamintim ce spunea Nietzsche: “Oamenii cei mai de spirit, în ipoteza în care sunt şi cei mai curajoşi, au parte şi de tragediile cele mai dureroase; dar ei preţuiesc viaţa tocmai pentru că aceasta le opune cea mai mare rezistenţă. Cele două tipuri superioare de om pe care le-am întâlnit personal au fost: creştinul perfect – socotesc că este o onoare pentru mine să mă trag dintr-un neam care în toate privinţele şi-a luat în serios creştinismul – şi artistul perfect al idealului romantic, artist pe care eu l-am găsit cu mult sub nivelul creştin. Luat individual, fiecare creştin este un om la fel cum a fost Christos însuşi pe pământ, şi în probleme divine poate guverna întreaga lume… Deci creştinii sunt adevăraţi salvatori şi mântuitori, ba chiar stăpâni şi zei ai lumii”. Tot genialului filosof german îi datorăm şi următorul poem superb, al cărui tâlc l-am putea redirecţiona către martiriul Sfântului Bartolomeu, dar şi către orice alt erou al credinţei: “A murit aşa / Cum l-am văzut cândva murind / Pe-al meu prieten ce arunca zeieşte / Fulgere şi priviri în noaptea tinereţii mele. / Zburdalnic şi profund, / Un dansator în luptă – / Dintre războinici cel mai radios, / Cel mai greoi dintre învingători / Destin el însuşi, în picioare pe propriul destin, / Sever, cu gândul zăbovind, anticipând – / Temându-se, căci a învins / În plin delir, căci a învins murind…”. Naţionalismul s-a interferat cu religia creştină în mod strălucit: “luat în sine, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar, în practică, orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este străbătut de credinţa creştină”. Nu întâmplător, atacurile internaţionaliste, revanşarde, imperialiste împotriva naţionalismului au fost, în egală măsură, şi anticreştine. “Sunt oameni care urăsc creştinismul şi care-şi numesc ura – iubire pentru toate religiile”, scria G. K. Chesterton, tot el trăgând şi o concluzie aforistică a unor lungi şi dureroase experienţe de viaţă: “Biblia ne învaţă să ne iubim vecinii şi de asemenea, să ne iubim duşmanii. Probabil pentru că, de obicei, sunt aceiaşi oameni”. De altfel, nici nu se poate explica, pe cale raţională, ura unor autori care afirmă că naţionalismul este o doctrină inventată în Europa, la sfârşitul Secolului al XIX-lea[ (sic!), avansând chiar şi periodizări ale istoriei naţionalismului: 1) naţionalismul unificator (1815-1871); 2) naţionalismul de autodeterminare (1971-1920); 3) naţionalismul agresiv (1920-1945); 4) naţionalismul contemporan (după 1945). Într-o succintă trecere în revistă a perspectivelor diferite asupra fenomenului naţionalist, merită amintite şi teoriile primordialiste şi sociobiologice asupra naţionalismului. Cea dintâi consideră că identitatea etnică are rădăcini adânci în evoluţia istorică a fiinţelor umane, astfel încât este, practic, un dat al naturii, o predestinare. Adepţii sociobiologiei au mers şi mai departe, prin afirmarea caracterului biologic al etnicităţii. Nu în ultimul rând, prezintă un deosebit interes teoria etnosimbolismului, care “îşi propune să descopere moştenirea simbolică a identităţilor etnice pentru anumite naţiuni şi să arate cum naţionalismele şi naţiunile moderne redescoperă şi reinterpretează simbolurile, miturile, memoriile, valorile şi tradiţiile etnoistoriilor lor, când se confruntă cu problemele modernităţii”. În timpurile moderne putem distinge două modele principale ale naţionalismului european: lockean şi herderian (după numele gânditorilor despre care se afirmă că ar fi dat tonul celor două orientări: John Locke şi Johann Gottfried Herder). Locke a fost un pionier al afirmării libertăţii individului şi legitimităţii autorităţii politice care emană din consensul celor guvernaţi. Naţionalismul lockean susţine integrarea fiecărui cetăţean, în mod individual, indiferent de originea sa; dacă ne raportăm la etnie, nu putem decât să constatăm că avem de-a face cu un naţionalism total. Dimpotrivă, herderienii restrâng calitatea de membru al unei naţiuni la persoanele care au o anumită origine, vorbesc o anumită limbă şi auanumite tipare culturale. Integrarea se bazează, aşadar, pe descendenţă şi este esenţialmente colectivă; în loc să-i spunem integrare herderiană, am putea-o numi eligibilitate etnică. Acest tip de naţionalism este prin natura lui exclusivist, pentru că are o arie limitată de recrutare a componenţilor naţiunii, prin impunerea anumitor criterii. Naţionalismul Luminat nu poate fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a discriminării, iaratenţia acordată Interesului Naţional nu trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării. Totodată, se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decât “naţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentuează, şi el, vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: “Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”. În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism. Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni. Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică: “Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. (…) În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură». Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii”.Gellner nuanţa în felul următor: “Naţionalismul predică şi apără diversitatea culturală, dar, de fapt, impune omogenitatea, atât în interiorul, cât şi, în mai mică măsură, între unităţile politice”.***  Naționalismul – sau despre esența unei națiuni! Prin naţionalism, unii autori înţeleg sentimentul de apartenenţă la o comunitate ai cărei membri se identifică cu un ansamblu de simboluri, credinţe şi stiluri de viaţă, având, totodată, voinţa de a hotărî asupra destinului lor politic comun, avându-se în vedere, în esenţă, credinţa în fundamentele sociale ale autorităţii politice. În epoca modernă, statalitatea nu poate fi legitimată decât în termeni ca naţiune şi naţionalism. De aceea, statele care nu au un nucleu etnic, sunt dezavantajate şi vor eşua în autoritarism ca să-şi mascheze lipsa de unitate. În acest context, amintim că naţionalismul este definit şi ca “acel curent ideatic care vizează păstrarea autonomiei, unităţii si identităţii unui grup social, considerat de unii dintre membrii săi naţiune deja existentă sau în curs de constituire”. E vorba despre o convingere, un act de conştiinţă, un fenomen firesc, sănătos şi inevitabil, o colecţie de idei care privesc naţiunea, ale cărei interese sunt considerate a simboliza binele suprem. Naţionaliştii care au deja un stat spun că acest suflet şi teritoriul său geografic sunt sfinte, că nu pot fi puse în discuţie sau atinse; ceilalţi naţionalişti care vor să ajungă sa aibă un stat al lor, spun că sufletul lor popular nu va fi respectat decît cînd va reuşi să se statalizeze. Unii au mers până la a afirma chiar că naţionalismul este cel mai important lucru din lume – mult mai important decât civilizaţia, umanitatea, decenţa, bunătatea, mila, mult mai important decât viaţa ca atare, din moment ce defineşte, pe plan social şi politic, însuşi echilibrul uman, este comandat din adânc şi n-ar fi posibil să ne despărţim de el decât strâmbându-ne numai sau mutilând realitatea noastră, e un fluid care purcede din substanţa însăşi a lucrurilor naturale.Naţionalismul nu semnifică nimic altceva decât ridicarea intereselor unităţii şi autodeterminării naţiunii la statutul de valoare supremă, în faţa căreia toate celelalte consideraţii trebuie să cedeze întotdeauna. De aceea, unii ideologi nu înţeleg prin naţionalism doar mândria strămoşilor, ci mult mai mult: convingerea că oamenii aparţinunui grup uman particular şi că modul de viaţă al grupului se deosebeşte de cel al altor grupuri. Indivizii care compun grupul au caractere definite în termenii unui teritoriu, obiceiuri, legi, memorii, credinţe, limbaj artistic şi expresie religioasă, instituţii sociale, moduri de viaţă comune, cărora unii le adaugă ereditatea, rudenia, caracteristici etnice; aceşti factori modelează fiinţele umane, scopurile şi valorile lor. Modelul de viaţă al unei societăţi este similar cu acela al unui organism, care are nevoie de propria sa dezvoltare. Raţiunea principală de a avea o convingere aparte, de a urma o politică aparte, de a servi un ţel aparte, de a trăi o viaţă anume, este că aceste ţeluri, convingeri, politici, vieţi sunt ale noastre. Esenţa unei naţiuni este trăsătura psihologică dominantă care este comună unor oameni şi, totodată, îi diferenţiază în mod radical de toţi ceilalţi (diferenţă care este percepută de toţi fiii naţiunii în subconştientul lor). Hasdeu ne învăţa că “fără naţionalism, progresul poate ajunge la apogeu, dar numai progresul material, progresul brut, progresul vitei. Naţionalismul este o condiţiune esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naţionalitatea pentru un popor. Reduşi la caracterul general de bipede umane, noi ne învârtim exclusivamente în preocupaţiunea curat zoologică de a satisface materia prin materie: să trăim bine, să mâncăm bine, să ne-mbrăcăm bine, să ne mişcăm bine, toate bine în simţul vulgar al cuvântului”.Naţionalism înseamnă iubire pentru naţiunea ta. Obiectivul prioritar al naţionalismului este crearea unui stat naţional bazat pe principiul justiţiei sociale, în interesul naţiunii întregi, şi nu acordarea de poziţii privilegiate unor anumite categorii de cetăţeni. Naţionalismul înseamnă credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice : “Pentru vitalitatea unui naţionalism este foarte importantă sursa din care izvorăşte şi se alimentează. Dacă este închis în sine şi steril în rădăcini, el pleacă dintr-o inutilă conştiinţă de conservare, fără sprijinul instinctului şi fără vreo posibilitate de ancorare în universal. Dacă este prea deschis spre lume, îi lipseşte rezistenţa concretă şi tensiunea agresivă care stau bine oricărui naţionalism. Formele de viaţă ale unei naţiuni trebuie să fie constituite dintr-o sumă de elemente, care să graviteze toate în jurul a două focare: forţa şi justiţia socială. Un naţionalism care crede că poate rezolva problema unei naţiuni, fără să soluţioneze conflictele şi inegalităţile sociale este nu numai reacţionar, dar şi imposibil”. Naţionalismul marchează renaşterea conştiinţei de sine şi revelarea naţionalităţii ancestrale. Din păcate, a căpătat, în ultimele decenii, pe nedrept, o reputaţie proastă, pe care n-o merită. Naţionalismul nu este sinonim cu şovinismul (adică “Naţiunea mea e cea mai bună dintre toate şi are dreptul să le cucerească şi să le conducă pe ale voastre, dacă am avea puterea!”). Şovinismul duce la imperialism, iar imperialismul este opusul naţionalismului, al cărui obiectiv este să organizeze statele pe baza omogenităţii etnice/naţionale. Este adevărat că naţionalismul foloseşte anumite distincţii (exclusivisme), de genul: “Naţiunea mea e naţiunea mea; străinii sunt străini!” Dar, în lumea reală, orice comunitate este exclusivistă. Numai în cel mai superficial mod cu putinţă, identificarea şi loialitatea ar putea fi aplicate, prin extensie, umanităţii percepute ca un întreg… *** Forța naționalismului! Chiar şi cei mai acerbi critici ai curentului naţionalist sunt siliţi de evidenţele contemporane să recunoască următoarele realităţi: “Naţionalismul presupune interzicerea secesiunii, în ciuda faptului că grupurile secesioniste sunt adesea naţionaliste. Este o greşeală să pui semn de egalitate între naţionalism şi secesionism. Accentul pus pe unitatea naţională şi pe indivizibilitatea naţiunii este unul prioritar în ideologia şi retorica naţionalistă”. Legăturile stabilite de un individ, pe verticala timpului şi pe orizontale spaţiului, cu toţi conaţionalii săi, sunt prea puternice pentru a putea fi înlăturate cu una, cu două. Naţionalismul, departe de a fi doar o modă, constituie o condiţie organică, intrinsecă, a existenţei acelor naţiuni. Pentru că discuţiile despre naţionalism au fost limitate la formele exotice şi pitoreşti ale acestuia, au fost scăpate din vedere aspectele care ţin de forma banală, obişnuită a respectivului fenomen. Se spune din ce în ce mai des că statele naţionale sunt în declin; naţionalismul nu mai reprezintă o forţă de primă mărime; la ordinea zilei este globalizarea. Dar o rememorare e oricând necesară. Spiritul naţional încă există şi lansează chemări pentru sacrificiul suprem. Zi de zi, simbolurile şi tezele sale sunt prezentate în public”. Or, forţa acestei mişcări politice şi ideologice de a mobiliza mase largi de oameni nu poate fi, în nici un caz, negată sau ignorată. Din păcate, particularităţile culturale sunt conştientizate de popoare în special atunci când şi acolo unde acestea sunt în pericol. Societăţile multiculturale sunt, în realitate, societăţi fără cultură. Continentul european merge dintr-o criză în alta: datorii, şomaj în masă, regres social, războaie între popoare şi înlăuntrul popoarelor, toate acestea reprezintă o «UE-Europa» a funcţionarilor şi tehnocraţilor. Baza unei ordini europene noi trebuie să fie recunoaşterea principiului ordinii naţionale de stat, a principiului originii popoarelor şi a dreptului acestora la autodeterminare” .În egală măsură, susţin naţionaliştii italieni, “orice proiect de dezvoltare nu se poate desprinde de realitatea istorică a naţiunii, acea comunitate etnică, politică, socială, economică şi culturală a cărei importanţă nu poate fi trecută pe plan secund sau, mai rău, ştearsă. Globalizarea nu va putea să înlăture naţiunea. Sfidarea provocărilor globalizării se răsfrânge asupra statelor şi guvernelor, asupra tuturor subiecţilor interesaţi să participe la competiţia mondială fără a renunţa la valorile solidarităţii sociale şi comunitare, la demnitate şi identitate naţională. Competitivitatea sistemelor trebuie percepută ca o nouă formă de afirmare a identităţii naţionale în epoca globalizării”. Strâns legat de naţionalism este aşa-numitul populism politic, căruia mass-media oficială i-a dat conotaţii peiorative. Avem de-a face tot cu o campanie de demonizare a unei iniţiative altminteri lăudabile – protejarea majorităţii componenţilor comunităţii de pericolul spolierii lor de către o minoritate agresivă, oligarhia plutocratică. Viorel comenteaza: Pentru noi Romanii, nu trebuie sa existe nici o controversa privind nationalismul/patriotismul/democratia….Toate trebuie sa mearga mana in mana de la vladica si pana la opinca toti trebuie sa mearga pe aceasta linie…. Fara accente xenofobe si fara rasism, asa cum sunt deja aplicate aceste concepte de catre unele state din Europa….Nemtii sunt nationalisti, Francezii la fel, nu mai vorbim de Englezi, nimeni nu le poate impune ceva la ei in tara, nici vânzarea pamanturilor si nici vânzarea resurselor naturale, nici desfiintarea traditiilor si culturii….Ei sunt stapani la ei acasa, legea la ei se aplica, nu se discuta…etc…

·         Andrei Şerban: ”Deci cum să acceptăm toate ororile, tot mersul înspre întuneric al planetei Pământ în clipa asta, nu doar în România, peste tot în lume. Cum să acceptăm că un dement cu un creier de copil bolnav poate să devină preşedintele Americii? Cum putem să acceptăm că Europa va fi luată de şovinism, naţionalism ca un fel de val, ca un fel de tsunami, tot ce e posibil, şi cum putem să aşteptăm toate astea şi să nu ne pierdem pe noi înşine. Deci aici este responsabilitatea artei şi a artistului de a rămâne calm, de a încerca să înţelegi, de a încerca să accepţi şi de a încerca să te opui acestui val de imensă negativitate. Ca să te opui pentru asta îţi trebuie foarte multă forţă şi nu e uşor, dar e obligatoriu.

·         Anonim: ”Naționalism - Ce este, definiție și concept. Naționalismul este o ideologie care evidențiază și promovează ideea că națiunea este cel mai important element în constituția unui stat. Pentru a înțelege mai bine ce este naționalismul, trebuie mai întâi să definim, pe scurt, conceptul de națiune. Poate fi definit ca un set de persoane care împărtășesc anumite elemente, indiferent dacă sunt conștiente sau nu de acest lucru. Elemente precum etnia, cultura, religia, limba sau trecutul istoric. Cu care, naționalismul apără această idee de unitate, iar acea națiune este elementul pe care se învârte toată politica de stat și teritorială. Originea naționalismului. Naționalismul este un termen relativ recent care este însoțit de conceptul de națiune. Nu puteți vorbi de naționalism înainte de Revoluția Franceză, deoarece conceptul modern al națiunii a apărut din ea. Prin urmare, naționalismul  este o ideologie care a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea și s-a dezvoltat în cursul secolului al XIX-lea. Naționalismul în secolul XX. Naționalismul a apărut pentru a pretinde că fiecare națiune, unită de o serie de elemente, s-ar putea constitui ca stat în interiorul granițelor bine definite. În confruntare cu imperiile antice și cu invaziile napoleoniene din secolul al XIX-lea. Dar în secolul al XX-lea, naționalismul suferă o întorsătură și devine un scut care justifică rasismul și xenofobia. De asemenea, cucerirea altor țări și superioritatea rasială. Aceste idei sunt cele care dau corp totalitarismelor naționaliste din secolul al XX-lea, regimuri binecunoscute precum Germania nazistă a lui Hitler sau Italia fascistă a lui Mussolini. Trebuie remarcat faptul că naționalismul însuși, ca ideologie, nu este nici războinic, nici violent, astfel exemplele citate mai sus sunt regimuri care au devenit extreme, conduse nu numai de caracterul lor naționalist. Caracteristicile naționalismului. Exaltarea guvernului central și apărarea că există o singură națiune pe teritoriul său. Simbologie. Steagurile, imnurile și alte simboluri naționale sunt cele care întruchipează și reprezintă statul. Sentimentul exacerbat al caracteristicilor definitorii ale statului. Promovarea folclorului național: tradiții, credințe, obiceiuri, muzică etc. În general, toată cultura care definește țara. Cauzele naționalismului. Printre cauzele naționalismului, putem menționa: Poate apărea ca răspuns la un alt naționalism sau la amenințarea unei alte țări. Poate fi un mecanism pentru căutarea, de către societate în ansamblu, a anumitor idealuri. Poate fi consecința unei crize sau a unui război în țară, astfel încât să caute să depășească acel episod căutând un vinovat, în acest caz, în străinătate. Dintr-un punct de vedere mai antropologic, oamenii sunt ființe gregare, adică căutăm întotdeauna un grup din care să aparțină, iar naționalismul are o narațiune care să reflecte această nevoie. Consecințele naționalismului. Consecințele naționalismului pot fi următoarele: Conflictele de război, de exemplu, în fața unui discurs naționalist care exacerbează nevoia de a invada o țară vecină. Aceasta, cu consecințele pierderilor umane și materiale. Implementarea unei politici comerciale protecționiste, în ciuda faptului că aceasta poate avea efecte negative asupra economiei țării în ansamblu (a se vedea protecționismul). Violența sau discriminarea împotriva străinilor sau împotriva persoanelor din țară considerate antagoniste. Consolidarea la putere a unui guvern populist și / sau autoritar care își bazează puterea și legitimitatea pe adunarea sentimentului naționalist al unei părți a populației. Tipuri de naționalism. În funcție de caracteristici, putem distinge diferite tipuri de naționalism: Naționalismul liberal: Apără faptul că națiunea își are originea în voința fiecăruia dintre indivizi. Nu este o impunere, ci un angajament voluntar. În acest sens, orice societate poate deveni o națiune dacă dorește. Adică fără a avea legături de tradiție, religie, rasă, limbă … Naționalism conservator: Spre deosebire de naționalismul liberal, acesta susține că acesta provine din obiceiuri, religie, tradiție, muzică, teritoriu … Adică crede că este moștenit și nu poate fi schimbat. Naționalismul religios: Este identificat cu originea religiei predominante în națiune. De exemplu, poate fi legat de religia islamică sau catolică. Naționalism cultural: Este, de asemenea, cunoscut sub numele de naționalism etnic. Este strâns legat de naționalismul religios. De fapt, au anumite puncte în comun. Cu toate acestea, acest tip de naționalism este mai legat de rasă, obiceiuri, limbă, istorie etc. Naționalism muzical: Se concentrează pe muzica unui colectiv. De exemplu, în Spania un tip de muzică care identifică foarte mult poporul spaniol este flamenco. Acest lucru nu înseamnă că tuturor oamenilor le place, dar este un semn de identitate. Naționalismul romantic: Stă direct împotriva raționalismului. Își dezvoltă postulatele în jurul existenței și al sensului vieții. Naționalismul economic: Este legat de protecționism și colonialism. Atât fascismul, cât și socialismul propun măsuri economice care implică naționalism economic. Naționalism incluziv: Cunoscut și sub numele de centripet sau unificator, acest tip de naționalism încearcă să unească popoare de origini diferite, dar cu obiective comune. Naționalismul dezintegrant: Este, de asemenea, numit ca centrifug sau separatist. Este o comunitate sau un colectiv care este integrat într-un oraș și nu vrea să facă parte din el. Exemple de regimuri naționaliste. După cum am menționat mai devreme, naționalismul nu este exclusiv violent, deși multe regimuri și mișcări au condus la acesta. De ce apare această derivă? Deoarece actele de unificare din partea celor care le promovează nu sunt întotdeauna acceptate, deoarece fiecare dintre oamenii care alcătuiesc un teritoriu au propriile preferințe. Și dacă această impunere nu este acceptată, se încearcă coercitiv. Unul dintre exemplele pe care le avem în al treilea Reich german. Germania nazistă este un exemplu de naționalism extrem sau exacerbat, motivat și de resentimentele personale ale lui Hitler. În 1939, odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, Germania a început să atace și să anexeze teritorii pentru credința că rasa ariană este superioară celorlalte și, prin urmare, trebuie să domine asupra celorlalte. Acest regim a adus cu sine încercarea de exterminare a evreilor și a altor grupuri etnice care locuiau în Germania și în țările pe care le cucerea. Naționalismul nu este doar tipic pentru statele recunoscute, ci și mișcările de independență și secesioniste au această componentă naționalistă. Acesta este cazul, de exemplu, în unele regiuni spaniole. În Catalonia și Țara Bascilor există numeroase partide politice care pledează pentru secesiunea teritoriului și se stabilesc ca un stat-națiune total independent de guvernul central. Naționalismul basc a fost atât de intens încât grupul terorist ETA a comis multiple atacuri, de la sfârșitul anilor 1960 până în 2009. Un caz similar este ceea ce s-a întâmplat cu IRA în Irlanda. Grupul militar a efectuat o multitudine de atacuri și episoade teroriste pentru a unifica întreaga insulă a Irlandei și a face partea nordică a Regatului Unit independentă.” *** „Nationalismul din Romania e o tinta la fel ca in perioada interbelica in care toti incearca sa-si lanseze acoperitii pentru control si pentru compromitere. ” ***"..Cine controleaza istoria stapaneste prezentul.” *** ”Mai multe personaje sinistre au reusit in 30 de ani sa trimita o intreaga generatie catre liberalismul neomarxist de genul USR. E generatia post-comunista pe origini pentru ca am avut mai bine de patru milioane de membrii PCR si astazi avem milioane de romani ca urmasi ai membrilor de partid si ai celor din structurile de dinainte de 1989. Numele personajelor sinistre: Lucia Hossu Longin , Vartan Arachelian, Marius Oprea , Vladimir Tismaneanu , Corneliu Coposu, Ion Ratiu si Campeanu. Cand Lucia Hossu Longin intra in casa lui Nicolschi cu usa deschisa care tradeaza o interventie clara a unei echipe a SRI-ului(recunosc modulalitatea) eu zideam ferestrele la strada…… Tatal meu cand l-a vazut pe Arachelian la ,,revolutie” cu lozinci anticomuniste era sa faca infarct si alergam la disperare dupa pastilele de inima… si primul lucru a fost sa bata in scanduri ferestrele de la strada: Arachelian are anul nasterii schimbat si nimeni nu a auzit de preluarea depozitelor germane din Constanta la 23 august 1944 de catre o grupare de armeni stalinisti cu predarea lor catre armata sovietica si nimeni nu a auzit de liste de deportari in Siberia cu armeni de dreapta…. Marius Oprea a facut un spectacol la Caransebes pe dezhumarea unor ,,victime” ale Securitatii pentru care a fost zburat din CNSAS si din IICCMER care impreuna cu Doina Cornea infiinteaza un institut de falsificatori de istorie in slujba Belgradului . Insa nimeni din tara asta nu a pus problema cataramelor si a bumbilor cu inscriptia ,,Republica Populara Romania” gasite pe victime: erau militarii in termen omorati de securistii iugoislavi din cazul granicerilor cu gaturile taiate cand era sa pierdem Banatul…. Vladimir Tismaneanu, nepotul generalului Boico Mihail seful Directiei de Graniceri. Pentru imaginea lui Tismaneanu au fost cenzurate si falsificate ,,rusaliile negre” deportarile din Banat 1951 dupa oferta lui Tito catre Stalin ce ne dezintegra pe o schema simpla: minoritatea sarba in Baragan 100%, se declara crima impotriva umanitatii de iugoslavi, se declansa razboiul, pierdeam ,,sprijinul” sovietic, pierdeam Banatul si pierdeam si Transilvania pentru ca aveam o regiune autonoma maghiara….. Generalul Boico Mihail nu a fost zburat din Securitate pentru ca era evreu ….” *** ”La inceput , directiile militare au considerat ca toate procesele staliniste blocau mobilizarea armatei romane si pentru asa ceva a venit ideea mobilizarii miscarii legionare in armata romana ca o solutie de salvare in cazul unui razboi in acelasi timp cu Iugoslavia pentru Banat si cu Ungaria pentru Transilvania. Pentru asa ceva oficial la CNSAS si la IICCMER nu exista planurile de razboi pentru armata romana si se cenzureaza arestarile de ofiteri si executiile de ofiteri din 1953- de fapt se cenzureaza orice inseamna epurare stalinista si cum se faceau epurarile staliniste….” ***"O generatie intreaga a fost manata ca o turma catre partide si de catre partide in campanii de vanatori de vrajitoare si vanatorile de vrajitoare continua si astazi. Astazi televiziunile UBDA ca asa le spun eu pentru toate vanatorile de vrajitoare din acesti 30 de ani au inceput o noua serie de vanatori de vrajitoare pe istorie cenzurata si falsificata in care eminenta cenusie pare sa fie Ghita din Belgrad care coordoneaza asaltul mediatic impotriva noului partid AUR. Si acum….. LECTIA DE ISTORIE. Nationalismul din Romania e o tinta la fel ca in perioada interbelica in care toti incearca sa-si lanseze acoperitii pentru control si pentru compromitere. La rebeliunea legionara am avut in miscarea legionara infiltrati spioni germani pentru compromitere, spioni sovietici si spioni britanici din care multi au ajuns la Poarta Alba in anii 50….tocmai pe motiv de spionaj. Astazi avem un veritabil rrazboi mediatic pentru preluarea controlului pe nationalismul romanesc din partea serviciilor secrete straine in care se aplica o schema psihologica din Securitatea anilor 50 valabila in orice perioada: ,,daca nu poti sa blochezi un eveniment atunci te implici, preiei controlul si conduci.” Asta e schema prin care in anii 50 s-a incercat destalinizarea din interior….din interiorul sistemului…. Ce e AUR? Nu stiu , nu cred ca am sa stiu vreodata si chiar ma depaseste dar important nu e cine e si ce e AUR. Important e razboiul in sine si asaltul acoperitilor, a mediei si a serviciilor secrete straine pe nationalismul romanesc dupa 30 de ani de campanii de divizare si de discordie pentru control. Divizat, plin de refulati care nu sunt in stare sa-si controleze sentimentele, plin de infiltrati acum a cazut prada campaniilor de denigrare in care noi toti , cei din multime , le suportam consecintele.”

·         Benito Mussolini: 1.Nu eu am creat fascismul: eu doar l-am extras din subconştientul italienilor. 2.Războiul este pentru bărbat, ceea ce maternitatea este pentru femeie. Din punct de vedere filozofic şi doctrinar, eu nu cred în pacea eternă. 3.Fascismul, pe măsură ce consideră şi observă mai mult viitorul şi dezvoltarea umanităţii, complet aparte de consideraţiile politice ale momentului, nu crede nici în posibilitatea şi nici în utilitatea păcii eterne. 4.Este bine sa ai incredere in ceilalti, dar sa nu o faci este excelent. 5.Este umilitor să stai cu mâinile încrucişate pe când alţii scriu istoria. Nu contează cine învinge. Pentru a face un popor mare, este necesar să-l trimiţi la luptă chiar dacă pentru asta trebuie să-i dai picioare în fund. Şi asta voi face.

·         Boris Mehr: ”Patriotismul este dragoste de țară, naționalismul este ură față de alte etnii.”

·         cazlzm2:  ”Acest nationalism e doar un egoism eticheta, trebuie sa ne unim la nivel mondial.

·         Charles Darwin: "Pe măsură ce civilizaţia omului avansează şi triburile mici se unesc şi formează comunităţi mai mari, cea mai simplă judecată i-ar spune fiecărui individ că ar trebui să îşi extindă instinctele sociale şi simpatiile către toţi membrii aceleaşi naţiuni, deşi necunoscuţi personal de el. Acest punct odată atins, există doar o barieră artificială care să prevină să-şi extindă simpatiile sale către oamenii din toate naţiunile şi rasele.

·         Charles de Gaulle: ”Patriotismul este atunci când iubirea faţă de propriul popor este pe primul loc; naţionalismul, când ura faţă de alte popoare este pe primul loc.

·         Ciprian Pavel: ”Îmi doresc un partid social democrat pro-european. Vreau și eu să fiu reprezentat. Observați că avem doar dreapta și dreapta populistă acum. Toți sunt NSDAP cu ie și cruci pe gât și se vede că e doar un decor pentru ei. Probabil ăsta e motivul pentru care nu a reușit în plin nicio ideologie la noi, și național-ceaușismul era o parodie falsă, nimeni nu credea, toți se prefăceau și se descurcau

·         Constantin Gheorghe: "Când se alege praful de tot ce e în jurul tău, iar tu dai o mână de ajutor, despre ce naționalism vorbim? Văd apeluri pentru formarea unei Alianțe Suveraniste în România. Să zicem că s-ar face. Pe hârtie totul e posibil. Întrebarea este: ar avea public? Ar avea cine s-o voteze, într-o țară în care cetățenii, într-o largă majoritate, nu înțeleg ce-i aia „suveranitate” și la ce folosește ea? Să fim serioși! Nu înțeleg ei ce-i „social-democrația” sau „liberalismul! Subiectul cu „#suveranismul” le dă greu! Iar asta cu „poporul român e naționalist, deci e de rău!”. NU are niciun temei în realitate. Nu ești naționalist pentru că la beție cânți „Noi suntem români!” Când se alege praful de tot ce este în jurul tău, iar tu dai o mână de ajutor să se aleagă praful cât mai repede, despre ce naționalism vorbim? Când nu scoți un cuvânt de indignare despre abuzurile pe care le suportă românii din afara țării, despre ce naționalism vorbim? Poate, spun poate, pentru că nu cred că sunt mulți din „specia” asta, să fie unii români naționaliști americani, sau europeni, iar asta nu din convingere, ci din motive strict egoiste. În plus, valabil pentru toți, ce mai valorează votul? Vine unul cu o erată, și-ți anulează votul, și s-a terminat și democrația. „Suveranitatea” și „naționalismul”, în sine, nu te fac liber, și stăpân pe drepturile tale, Sunt doar amăgiri. E la fel în toată Europa, și în SUA. Rar vom mai vedea oameni prin secțiile de votare. Odată cu proiectul european moare și democrația. Nu avea cum dăinui, când cetățeanul o disprețuiește, și o face „țap ispășitor” pentru toate slăbiciunile democrației reprezentative, slăbiciuni care vin din refuzul tot mai evident al fiecăruia dintre noi de a fi cetățean, adică de a ne asuma responsabilități în spațiul public. Pentru că democrația are sens doar în spațiul statului național, și cu cetățeni dispuși să-și asume pomenitele responsabilități în cadrul statului. Asta e! Etichetele nu rezolvă nimic, și nu produc nimic. Dar încă mai credem în ele. Nu multă vreme. După care urmează fie tirania, fie haosul, fie amândouă.”

·         Constantin Udrescu: A FI SAU A NU FI NATIONALIST...!De la un timp de vreme împotriva naționaliștilor sa declanșat o aprigă prigoană de neimaginat .De ce oare.....de fapt ce se urmărește...?A fi nationalist este o mândrie , este o onoare , o datorie sacră a fiecăruia dintre noi pt. a pstra Integritatea și Independența acestei țări.Imi pun si vă pun o intrebare.....cand se va trezi conștiința românilor în fața pericolului care ne paște de la un timp de vreme...? Avem naționaliști cu nume , unii sant pe baricade , alți zac în pușcării , alții așteaptă în tăcere un conducător mesianic .ROMANIA azi , ca niciodată , la o mare răscruce a unor interese meschine , politice și economice .Cine va salva această țară si acest popor...???

·         Corneliu Zelea Codreanu: 1.Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător. 2.Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. 3.Ea, Legiunea tinde să aprindă credinţi nebănuite, ea tinde să transforme, să revoluţioneze sufletul românesc... Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebue să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii. 4.Fapta, nu vorba - fă, nu vorbi! 5.Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere.

·         Dan Diaconu: "Pentru a ne recastiga suveranitatea avem nevoie de dictatura nationalista si nu de democratie! Plăvanul stă mai mult plecat din țară. E precum Ceaușescu în ultimele momente ale mandatului său. Orban e aproape plecat din PNL. Chiar dacă nu pleacă, el, alături de majoritatea celor din partid, fac opinie separată. Cu siguranță că s-a pierdut „butonul” de control al acestei mase. Iar acel buton era esențial pentru încropirea unei majorități de strânsură.  „N-are nicio șansă să poată face Guvernul” - le-ar fi spus Plăvanul celor care i l-au înaintat în plic pe Julien, băutorul de pipi. „Tu doar numește-l! De restul ne ocupăm noi.” - ar fi fost răspunsul primit. Așa a apărut piticul peltic și penibil ca nominalizare de premier. Și curcile se crucesc. Cum poți pune premierul de la un partid care la alegeri a luat 15%? E caz tipic de suspendare. Poți să-l pui doar dacă are o coaliție în spate, nu așa la mișto. Când i s-a cerut să-l numească pe Julien, Plăvanul s-a gândit că împușcă doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte răspunde pozitiv unor comenzi cărora nu le mai răspunsese de mult, pe de altă parte își va crea premisele re-numirii lui Vasilică după ce va pica Cioloș. Așa s-a gândit el. Dar cum s-au gândit cei care l-au propus pe Cioloș? O să rămâneți surprinși. Câțiva băieți finuți merg să toarne miere în urechile celor care-i ascultă. Îi ascultă deoarece se află pe un buton al unei telecomenzi, iar „băeții” au adunat în disperare de cauză toate telecomenzile. Așadar, ce spun băieții ăia isteți? Pesediștilor le spun că oricum nu au șansa să ajungă la putere și că dacă ar vota un asemenea guvern ar avea pe cine să-și pună tunurile, crescând așa cum au crescut în 2016. Mai mult, ar putea să-și pună chiar și un vicepremier, la fel ca la primul Guvern Cioloș. Peneliștilor le spun aceeași chestie, anume că introducând oameni în Guvern ar putea să fie în același timp și la putere și-n opoziție. UDMR-ului nu trebuie să i se spună nimic, ci doar numărul ministerelor alocate. Acolo totul e pe bază de pragmatism.  Scenariul în care se instalează un absolut ilegitim Guvern Cioloș 2 nu este unul atât de îndepărtat pe cât ați crede. Băieții din umbră lucrează inclusiv la generarea unei stări critice, astfel încât să se forțeze formarea unui guvern. Cum Cioloș e singurul care „are o structură formată” se va spune că n-avem ce face și că trebuie să se voteze „răul cel mai mic”. Cine va vota în Parlament? PNL-ul, prin aripa telecomandată de Plăvan, UDMR-ul, USR și o parte din PSD. Așa, mai pe ascuns, în timp ce Ciolacu va înfiera revoluționar. Nu știu dacă se reuși asta, dar pe acest scenariu se lucrează. Și vă spun încă de pe acum că au o structură puternică în subsolul scenei! De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Sunt multe cauze, în principal externe. Plăvanul e pe nisipuri mișcătoare și nu se vrea plecat de la măcelărie. E dispus să facă orice sacrificiu, inclusiv să-și vândă partidul și puterea pe care-o deține. Compromisul cu Cioloș l-a făcut din același motiv. Îi este frică deoarece nu e nevoie decât de o simplă investigație onestă pentru ca întreaga familie prezidențială să schimbe cele șase case pe-o celulă. În plus, în ultima perioadă a prins o frică maladivă de revoltă. Caută cu disperare orice eveniment extern pentru a se afla cât mai departe de țară. Trăiește într-o continuă angoasă simțind că ața de care se mai ține e din ce în ce mai subțire. Dar care-i totuși miza unui Guvern USR? E simplă. Ca și la primul mandat se urmăresc câteva chestii strategice care, odată făcute, sunt imposibil de reparat. În primul și-n primul rând e vorba de legile justiției care ar desființa SIIJ și ar reface sistemul odios al DNA-ului Kovesist. Apoi o privatizare rapidă a tuturor companiilor de stat. Acum, în plină criză, pentru că se face pe bani puțini. Și-apoi se mai dorește „progresivarea” cu forța a societății. Așa cum botnița a fost pusă prin lege, la fel și ideologia LGBT va fi implementată legislativ. Scurt și rapid. Deja se văd acțiunile. Nici măcar n-au fost aduși la putere și au început atacul la Biserica Ortodoxă pe baza unor acuzații hazlii, făcute de un limbric cică „infiltrat”. Scenarii ieftine bune pentru proști! Franța acționează în România prin intermediul DGSE, ajunsă acum cea mai influentă agentură de aici. Dacă serviciile americane intraseră „la rupere” bazându-se pe suportul politic, francezii au stat discreți și au încercat să nu-i deranjeze pe americani. Însă, în acelaș timp, și-au construit pilonii de aici. Cioloș, Clotilde Armand și restul găștii sunt oamenii intimi ai DGSE, protejați cu „umbrela nevăzută”. Toți acești piloni au crescut prin crăpăturile lăsate de americani. Însă, după „marea retragere”, ciupercile halucinogene franțuzești au ieșit din tranșee pentru a prelua țara. Despre asta este vorba pe scena noastră politică.  Trebuie remarcat că toată structura implementată de francezi n-ar fi fost posibilă fără racolările de la vârful sistemului: Coldea&Kovesi. Kovesi a avut triplă comandă la DNA. Pe de o parte răspundea strict la ordinele americanilor - care desenaseră structura de forță și, pentru supervizare, se instalaseră cu birou în clădire - dar, în același timp, și ordinelor franceze și germane. Mai țineți minte dosarul EADS? Puțea înfiorător a corupție generalizată, dar a fost acoperit de curul cel mare al Ciorduței. Și nu numai. Există numeroase dosare cu cântec făcute de Ciorduța celor care riscau să slăbească anumite interese franco-germane. Pe parcursul carierei sale, Ciorduța a fost agățată de francezi. Jocul transparent s-a văzut la votul pentru funcția de procuror european, atunci când Franța și-a retras propunerea. Mai țineți minte? La fel și-n ceea ce-l privește pe Coldea. La un moment dat s-a aflat și el pe lista scurtă pentru șefia serviciului secret european, care însă nu s-a mai înființat. Plăvanul asistă neputincios și, în același timp, cu teamă. Are câteva bube pe care francezii nu sunt dispuși să le ierte. De-aia teama și de-aia comportamentul specific unui cățel teleghidat.  Scena politică autohtonă este într-o stare deplorabilă. În condițiile în care nu mai există protecție internă în România, nu poate exista nici politică națională. Golanii de pe tot mapamondul își fac de cap întrucât sistemul nostru este penetrat prin toate părțile. Culmea e că partea onestă din servicii așteaptă reforma din partea politicienilor, în timp ce politicienii o așteaptă de la servicii. Care servicii sunt penetrate precum un ciur. Și-atunci? Soluția nu poate veni decât dinspre politică, însă sub nicio formă din partea sistemului actual. Ceea ce vă spun nu vă va plăcea, dar e pura realitate: cât timp sistemul democratic persistă, nu se va mișca nimic în țara asta. Pentru ca România să redevină suverană are nevoie de o dictatură având acest scop, de recucerire a independenței. Fără un om politic hotărât nu vom mișca nimic. E tragic ceea ce afirm, dar asta e realitatea. Din păcate, lipsa noastră de implicare ne-a adus aici. Ca să ai democrație trebuie să ai participanți la ea. Care-s jucătorii noștri democratici? Oamenii care refuză să iasă la vot și-i înjură pe politicieni? Cei care se cufundă în fotoliu înjurând cu telecomanda în mână? Frustrații de Facebook? Nu încercați să mă contraziceți că știți bine care-i adevărul.  Societatea noastră civilă sunt ONG-urile de „ciupeală” gen mizeria lui Niku Shordan sau cele ale lui Barna, Ghinea&comp. Oamenii și interesele lor reale nu sunt prezenți, iar asta se răzbună. Pentru că așa de fiecare dată avem de ales între două tiranii: una zis democratică în care societatea e acaparată de interesele celor care știu să manipuleze societatea civilă, iar alta dictatorială, în care un grup capturează statul. Din păcate, fără o implicare reală de la firul ierbii vom pendula între cele două valori ale acestui binom mizerabil.

·         Daniel Ene: ”A-ti iubi neamul cu aceasi intensitate cu care iti iubesti familia, acesta este nationalism!

·         Departamentul de Informații România (DIR): "Pe această planetă sunt două ideologii politice: naționalismul și globalismul (socialism/liberalism). Naționaliștii susțin suveranitatea națiunilor, identitatea națională, cultură, tradiție, istorie. Globaliștii (socialiștii/liberalii) vor distrugerea națiunilor pentru a crea un Guvern Mondial. Majoritatea oamenilor nu înțeleg ce este acela "liberalism" și cred, în mod greșit, că are legătură cu libertatea. Nu, socialismul și liberalismul nu au legătură cu libertatea, ci sunt opusul libertății. Globaliștii susțin căsătoriile LGBT, aducerea de imigranți, vaccinarea obligatorie, cenzura libertății de exprimare, băncile și multinaționalele. Socialismul și liberalismul au fost create de către masonerie la sfârșitul Evului Mediu, fiind folosite pentru a declanșa Revoluția Franceză. Revoluția Franceză a fost o revoluție a masoneriei. Loja masonică Marele Orient Francez a fost "creierul" Revoluției Franceză. Socialismul și liberalismul par a fi două ideologii politice distincte, dar ele nu sunt distincte. Socialismul și liberalismul sunt una și aceeași ideologie, ideologia globalistă. Socialiștii și liberalii sunt cei care au dus omenirea pe marginea prăpastiei. Astăzi, naționalismul este în ascensiune în toată Europa. Partidele globaliste sunt în cădere liberă. Naționaliștii au ajuns la conducere în Polonia, Ungaria, Italia, Grecia, Cehia și urmează și în celelalte țări. În România, situația este diferită, naționalismul pare că nici nu mai există, globaliștii aflându-se la conducere și ducând țara către dezastru. Celelalte popoare se trezesc, dar românii mai greu. O contribuție importantă la manipularea românilor a avut-o mass-media și marile televiziuni globaliste, care au promovat incultura atât de mult, încât va fi nevoie de timp pentru că românii să vadă realitatea și să înțeleagă ce se întâmplă.”

·         Diana Sosoaca: https://rumble.com/v14bfez-11-mai-2022-declaratie-politica-nationalismul-si-patriotismul.html *** iubirea de țară, în speță, naționalismul nu este extremism, ci o expresie a identității culturale și valorice, a respectării demnității, suveranității, independenței și unității României ca stat. Doar dictaturile globaliste pot încerca să denatureze sensurile iubirii de țară și dedicării luptei pentru suveranitatea națiunilor.

·         Dinu C. Giurescu: "Incotro ne indreptam, Doamne?! O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori. Este cazul României. După decembrie 1989 a avut loc lichidarea, la propriu, a peste 90% din industria românească, odată cu reducerea masivă a producţiei meşteşugăreşti, în timp ce întreprinzătorii autohtoni par mai curând ignoraţi de forurile de decizie. În prezent, la ordinea zilei este privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice, însoţită de afirmaţia – nedemonstrată – a independenţei energetice a ţării! Harta întocmită de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale arată că toate zonele României, inclusiv platoul aferent al Mării Negre, sunt cuprinse în perimetrele de exploatare acordate la 26 companii străine. Cu ce rămân cetăţenii acestei ţări în urma acestui val de explorări-exploatări? După contractele aflate în lucru, cu foarte puţin şi, în plus, la cheremul celor care efectuează forajele. Adio, independenţă energetică! Sistemul bancar este controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări. Recapitalizarea CEC-ului – capital românesc – este refuzată de instanţele europene. Oare se pregăteşte să moară şi cea mai veche bancă populară românească? Prin împrumuturile contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană, asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României. Instituţiile statului – atât la nivelul superior decizional, cât şi pe trepte intermediare – sunt direcţionate de reprezentanţi ai cercurilor de interese transpartinice constituite de mulţi ani. Încercările de a repune legea în drepturile ei se izbesc de refuzul net al acestor reprezentanţi, sub felurite „motivări“. Nu au reuşit până în prezent nici încercările de a clarifica şi eventual sancţiona multiplele „combinaţii“ pe seama avuţiei publice. Vorbim însă repetat şi insistent de independenţa justiţiei. Rolul şi menirea parlamentului – bine definite şi formulate în teorie –rămân a fi verificate şi în practică. Ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea românăse operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor. Operaţiunea se efectuează prin stabilirea curriculei şi a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăşi alcătuirea lor, îndepărtează încet şi sigur tineretul de la disciplinele respective. Ţelul educaţiei globaliste este astăzi formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte, un „pălmaş“ modern. Deteriorarea sistemului public de sănătate din multiple cauze a devenit vizibilă iar exodul medicilor şi a personalului sanitar continuă. Încorporarea cetăţeanului într-un sistem de asigurări prin companii internaţionale înseamnă supunerea acestui cetăţean în final unor reguli standard fără legătură cu posibilităţile şi evoluţia ţării respective, în cazul de faţă, România. Procesul este în curs. Asemenea evoluţii sunt limpede influenţate de tendinţele integratoare ale Uniunii Europene conduse de o birocraţie cu reguli proprii. Reglementările succesive – care merg până la reţeta de preparare a „mititeilor“ – ca şi impunerea regionalizării continentale (obligatorie) – duc spre ştergerea identităţii statelor europene. În ultimă instanţă vine opţiunea esenţială a fiecărui om politic român. Câtă voinţă are – dincolo de apartenenţa la un partid – de a păstra şi apăra valorile proprii româneşti – materiale, morale şi culturale? Cât de mult mai este dispus să se plece, repetat, în faţa directivelor, regulamentelor şi grupurilor de presiune din interior şi din afară? Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii. Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin. Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut? Încotro ne îndreptăm, Doamne? 

·         Ernst Rohm: 1.Din moment ce sunt un om imatur şi viclean, războiul şi neliniştea îmi sunt mai plăcute decât ordinea burgheză.

·         Eugen Simion: ”În manualul școlar nu este pronunțat cuvântul ‘națiune’. Asta nu înseamnă că suntem naționaliști. Naționalist nu este un cuvânt inevitabil negativ, ci un om care crede în națiunea lui. Inteligența noastră se simte foarte stingherită când este vorba de limba română... Poți să fii impostor în orice limbă.”

·         Francois Hollande: "Nationalismul inseamna razboi. Suveranitatea inseamna declin. Astazi Europa are de ales intre renuntare si intarire. Dar alegerea nu este intre mai putina sau mai multa Europa. Este intre afirmarea Europei si sfarsitul Europei"

·         Gabriel Petru Baetan: ” A fura numai bani numai din Fondurile Europene nu înseamnă naţionalism!

·         Ganciu Ilie Iulian: ”Etimologic, termenul provine din latinescul natio(naştere), indicând, în antichitatea romană, un grup demarcat prin origine. În Evul Mediu timpuriu, prin termenul nationes erau desemnaţi păgânii şi triburile barbare[1]. Ulterior, prin extindere semantică, termenul de naţiune a înglobat, alături de înţelesul mai vechi şi sensul de comunitate determinată de un anume teritoriu, de patrie, adică ţara strămoşilor. Mai târziu, a ajuns să desemneze elita privilegiată a societăţii feudale, aşa cum s-a întâmplat cu stările din Transilvania. Formarea statelor în apusul Europei, confruntarea cu alteritatea, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma protestantă, apartenenţa confesională, toate laolaltă au determinat un proces acut de identificare, care a dus la formarea „naţiunilor” („medievale”, cum le numeşte Ioan-Aurel Pop).În ziua de astazi conceptul de natiune a început să fie asemuit cu comunităţi entice, cu mituri ale originii (neavând neapărat aceeaşi origine), cu o  istorie şi o cultură comună, locuind un anumit teritoriu şi fiind legate prin sentimente de solidaritate, dar constituirea în comunităţi conştiente s-a produs în epoca modernă, ca urmare a unor factori externi[2]. În ceea ce ne priveşte, apreciem că naţiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-şi formeze un stat, în mod voluntar. Aşadar, considerăm prioritar aspectul politic, latura civică, dar nu neglijăm componenta etnică, adesea esenţială în crearea solidarităţilor naţionale. Procesul aparţine epocii moderne, mai precis “secolului naţionalităţilor”. Curios este faptul că cele două tipuri distincte de naţiune (politică, respectiv etnică) sunt considerate ca aparţinând celor două zone geografice diferite:prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din spaţiul german, ar fi proprie Europei Centrale şi de Est. Dar, într-un studiu recent, M. Seymour arăta că o naţiune nu poate fi definită doar politic sau cultural, pentru că grupul respectiv, având sau nu o descendenţă comună, este însufleţit de scopuri politice[3]. Din punct de vedere european nationalismul şi liberalismul au avut acelaşi drum în secolul al XIX-lea. În partea Europei răsăritene, aceste două concepte s-au dezvoltat mai ales în interiorul celor doua imperii care se luptau pentru hegemonie în Balcani şi anume Imperiul Austro Ungar şi Imperiul Ţarist. Datorită tendinţelor represive, ele au reusit să provoace apariţia unor puseuri de sentimente naţionaliste ale populaţiilor din zona balcanică care au început să se materializeze în mişcări de eliberare naţională. Cazul Transilvanean este un pic mai complicat deoarece de soarta acestuia era direct interesată Ungaria şi prin intermediul ei, Austria. Pentru românii din Transilvania, menţinerea autonomiei însemna mai mult decât libertate, ea însemna identitate naţională. Începand cu 1870, printre fruntaşii românilor din Transilvania încep să se distingă două tendite în legatură cu implicarea Austro-Ungariei în politica internă a Transilvaniei. În timp ce “activiştii” lui Andrei Şaguna cereau autonomia Transilvaniei şi egalitatea în drepturi cu naţiunile privilegiate în interiorul Coroanei şi avea încredere în sprijinul împaratului Franz Joseph, “pasivistii”, conduşi de la început de Ioan Raţiu şi George Bariţiu, visau la o Transilvanie cu iniţiative politice, doreau să-şi creeze propriile instituţii politice şi să-şi asume răspunderea pentru conducerea treburilor propriei naţiuni. Au acţionat prin promovarea idei în presă. Se numeau “activiştii” şi “pasiviştii” datorită atitudinii lor faţă de dietă. Ideile celor două partide se puteau deduce din participarea celor doi la alegeri: “activistii”, în frunte cu Şaguna, participau la alegeri considerând că era singura modalitate de a îndrepta înspre bine soarta poporului român, “pasivişti”, în frunte cu Bariţiu şi Ioan Raţiu, nu acceptau ideea de a participa la alegeri pentru că asta ar fi însemnat ca sunt de accord cu integrarea Transilvaniei în Ungaria. Începutul pasivismului şi activismului: Un moment ce ilustreaza bine aceste atitudini este Conferinţa de la Sibiu din 20 aprilie 1863, unde Andrei Şaguna îi îndemna pe delegaţi să accepte Diploma din octombrie (prevedea încetarea regimului militar din Transilvania, iar Marele Principat al Transilvaniei a redevenit stat autonom în cadrul imperiului) şi Patenta din februarie, ca temelie a noii lor constituţii. N-a prea existat opoziţie la toate cele spuse de Şaguna. Toate cuvântarile şi discuţiile au dovedit aceeasi loialitate faţă de Austria şi aceeaşi dorinţă de a incorpora Diploma şi Patenta în legea fundamentală a Transilvaniei. A existat însa o oarecare împotrivire din partea lui Bariţiu, a lui Raţiu şi a altora în a accepta tot ce dorea Curtea, inclusiv trimiterea de deputaţi în parlamentul imperial, înainte ca aceasta să-şi fi îndeplinit promisiunile cu privire la autonomia Transilvaniei şi la egalitate naţională. Ei aminteau colegilor delegaţi că văzuseră cu toţi prea multe schimbări bruşte în ultimii 15 ani, ca să-şi angajeze irevocabil naţiunea pe vreo altă cale, înainte de a fi obţinut mai întâi garanţii serioase ale dreptului ei la existenţă. Pe Bariţiu îl neliniştea acceptarea necondiţionată a Diplomei şi a Patentei, căci nici una nu cuprindea o lista cu drepturile omului şi nu menţiona nimic despre libertatea individului, inviolabilitatea căminului, libertatea cuvântului şi a presei şi libertatea religiosă. El cerea ca aceste drepturi civice fundamentale să fie menţionate în mod expres în orice cerere ar adresa conferinţa tronului.[4] Deşi, în a doua sedinţă a Dietei de la Sibiu din 23 mai-29 octombrie 1864, încorporarea Diplomei din octombrie şi a Patentei din februarie în legea pământului şi alte acţiuni ale deputaţilor românilor şi saşilor în vederea organizării noii administraţii, a justiţiei şi finanţelor, părea să asigure autonomia Transilvaniei [5]. Intransigenţa maghiară, îmbinată cu împotrivirea cehilor şi a croaţilor a făcut ca sistemul iniţiat prin Diploma din octombrie şi Patenta din februarie să fie inaplicabil. Franz Joseph a revenit la ideea unei împacari cu maghiarii. O importanţă deosebită a avut conferinţa ţinută în august la Viena, în urma careia Franz Joseph a decis unirea Transilvaniei cu Ungaria. Astfel, el dizolva Dieta de la Sibiu la 1 septembrie 1865 şi a ordonat să se ţina alegeri pentru o noua Dieta, prevazută să se întalnească la Cluj la 19 noiembrie. Datorită măririi censului electoral, presiunii autorităţilor maghiare asupra populaţiei române şi disputelor dintre cele două grupări transilvănene, au fost aleşi 14 deputaţi români, împreună cu 24 de regalişti. După ce că erau puţini la sesiunea de deschidere a Dietei de la Cluj, au fost prezenti doar 30 neavând nici o şansă în faţa celor 195 de maghiari şi secui, care au cerut recunoaşterea urgentă a Unirii. Franz Joseph a acceptat unirea, dar declara că trebuie înfăptuită într-un mod care să satisfacă cele două ţări direct interesate şi în armonie cu interesele imperiului. Momentul 1867: Pasivişti români au încercat să lupte şi în afara Dietei pentru combaterea unirii dintre Transilvania şi Ungaria. La sfârşitul anului 1866 Ioan Raţiu, prin eforturile şi încurajările mai multor oameni importanţi din Transilvania, ajunge la Viena pentru a discuta personal cu împaratul. Întrevederea dintre cei doi a fost scurtă, Ioan Raţiu a avut foarte puţin timp ca să explice opoziţia românilor faţă de unirea cu Ungaria. Revendicarile lor nu au fost băgate în seamă de Curtea de la Viena. La jumatatea lunii ianuarie, Ioan Raţiu s-a întors cu nimic mai mult decât avea când a plecat. După încoronarea lui Franz Joseph ca rege al Ungariei la 8 iunie, acesta a dizolvat dietele progamate la Sibiu şi Cluj şi a declarat că legislaţia primei era nulă şi neavenită. La jumătatea lunii august fruntaşii români s-au întalnit la Cluj în cadrul sesiunii anuale. Supăraţi pe Şaguna, îl demit din postul de preşedinte al Astrei. Deşi loviţi de evenimentele curente, ei nu au renunţat să credă în autonomia Transilvaniei, aşa că au început să boicoteze împotriva unirii, considerand-o ilegală. Pasiviştii au recunoscut necesitatea convocării unui congres naţional sau a unei conferinţe a intelectualităţii cu o condiţie preliminară a refacerii unităţii naţionale, precum şi crearea unei organizaţii politice permanente. Când guvernul maghiar a refuzat să le ia în considerare cererile, au declanşat o serie de proteste locale, dintre care cel mai cunoscut a avut loc la Blaj în 15 mai 1868 (20 de ani de la adunare de la Blaj). Ioan Raţiu pare să fi fost iniţiatorul a ceea ce avea să devină o serie lungă de “cauze celebre” în problema naţională cu Ungaria. La începutul lui mai a vizitat Blajul şi i-a convins pe intelectualii de acolo să organizeze o demonstraţie adecvată ocaziei şi le-a promis că el şi Bariţiu îi vor sfătui asupra conţinutului oricărei declaraţii pe care vor vrea să o facă. În consecinţă, unii profesori şi canonici, au elaborat un manifest-declaraţie intitulat “Pronunciamentul”, în care cereau reconvocarea dietei Transilvaniei (organism în măsura să decidă viitorul cetaţenilor principatului), recunoaşterea autonomiei Transilvaniei pe baza documentului “Diploma Leopoldina”, reactivarea legilor promulgate de dieta din Sibiu. “Pronunciamentul” a fost publicat în întregime de Iacob Mureşanu în “Gazeta Transilvaniei”. Deşi autorii au respectat autoritatea imperiului, documentul a fost considerat “ofensator” şi ei au fost chemaţi în faţă Curţii superioare de la Târgu Mureş, acuzaţi pentru că au provocat agitaţie împotriva securităţii şi unităţii statului[6]. Ministerul de interne maghiar, Boldizsar Horvath, le-a atras atentia ca uniunea e inviolabilă şi irevocabilî şi că guvernul îi va considera duşmani pe toţi cei care o atacă. Ioan Raţiu era hotarat să meargă până la capat (închisoare), spre deosebire de ceilalţi intelectuali care au sprijinit “Pronunciamentul”. Cea mai importantă consecinţă a acestui eveniment a fost că ecourile problemei românilor din Transilvania au ajuns şi în străinătate. Cauza lor a primit ajutor moral susţinut din partea Principatelor române. În 30 octombrie 1868, peste 150 de români, din “Romania liberală, au adresat o telegramă redactorului de la “Gazeta Transilvaniei” din Braşov, exprimându-şi solidaritatea cu autorii şi semnatarii “Pronunciamentului”:“îi felicităm pentru curajul pe care l-au dovedit întru apărarea cauzei naţionale. Suferinţele se vor sfârşi şi vor fi încoronate de triumful unei cauze drepte. Trăiască Transilvania libera şi independentă de Ungaria! Glorie eternă celor care suferă pentru independenţa ei!” La sfârşitul lui octombrie guvernul terminase cercetarile, dar înainte de a-i aduce pe acuzaţi în instanţă, la 16 decembrie, împaratul a ordonat închiderea cursului[7]. Intervenţia împăratului s-a datorat neliniştii pe care cazul o crease în Transilvania, precum şi reacţiile nefavorabile în celelalte parţi ale monarhiei. Curtea de la Viena a răspuns indirect argumentelor românilor la 6 decembrie 1868, când Franz Joseph a sancţionat două legi votate de parlamentul ungar:legea XLII, care prezenta condiţiile care guvrenau unirea Transilvaniei cu Ungaria, şi legea XLIV, legea naţionalităţilor, care definea statutul juridic al popoarelor nemaghiare în noua Ungarie. Chiar dacă ultima lege menţiona numeroasele drepturi de care urmau să beneficieze românii, mai cu seamă în domeniul vieţii religioase şi culturale, le refuză autonomia politică, pe care ei ajunşeseră să o vadă ca pe temelia existenţei lor ca naţiune modernă[8]. Au urmat câţiva ani de întâlnire a fruntaşilor români în conferinţe naţionale, în cadrul cărora idea de autonomie şi egalitate în drepturi a fost de fiecare dată dezbătută. Ei s-au întrunit în 1869 la Mircurea şi după aceea, în 1872 de trei ori. Prima întalnire a fost în 5-6 mai la Sibiu, a doua oară la Alba Iulia, la 27 iunie unde au dominat pasivişti. Cu două zile mai târziu, un mic grup de fruntaşi pasivişti s-au întâlnit la Blaj cu mitropolitul unit Ioan Vancea ca să discute mesajul primului-ministru ungar Meyhert Lonyay, care le cerea să caute căi pentru a realiza un compromis între români şi guvern. La 3 iulie i-au dat acordul, deşi nu credeau că ar fi posibil, un compromis pentru simplul fapt că nici una dintre părţi nu era de acord să renunţe la propriile cerinţe. Autonomia Transilvaniei pentru ei însemnă de fapt o nouă constituţie pentru principat, ca să stipuleze împărţirea teritoriului în conformitate cu realităţile etnice şi prin aceasta să înlocuiască hotarele “greoaie şi nefireşti” ale trecutului. Ei mai doreau şi ca româna să fie recunoscută ca una din limbile oficiale, să se voteze o nouă lege electorală care să desfiinţeze privilegiile legate de averi şi rang şi să garanteze autonomia bisericilor şi şcolilor româneşti mai mult decât ce se stipula în Legea naţionalităţilor. Ca prim pas spre un aranjament cu guvernul, ei au insistat să se convoace un congres naţional român, unde să se poată redacta un răspuns autorizat faţă de propunerea lui Lonyay. Schimbul de vederi nu a continuat pentru că nici una din parti nu a reuşit să facă nici un compromis. Conferinţele naţionale din 1875 şi 1878 au ajuns la aceleaşi concluzii cu privire la autonomie, ca şi primele întruniri[9]. Partidul Naţional Român: În 1881 are loc un moment important în istoria nationalismului transilvanean:formarea partidului Naţional Român împreună cu români din Banat şi Bihor. La 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania. Directia partidului a alcătuit , , Memorialul” pentru a fi distribuit în Transilvania şi în străinătate. Acest document conţinea o lungă justificare a independenţei Transilvaniei de Ungaria. În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui Memorandum al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Personalităţile politice care au scris “Memorandumul” au fost Ioan Ratiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote. Miscarea memorandului s-a desfasurat în jurul ziarului “Tribuna” din Sibiu. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţă practicată de guvernul de la Budapesta. Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia "memorandiştilor", iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată. Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj "procesul memorandiştilor", în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR). Răsunetul internaţional, favorabil "memorandiştilor" a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora. Abandonarea pasivismului: În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod. Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar. După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti:libertatea presei, a întrunirilor etc. În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât la începutul lui august 1914 să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR). La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia (de unde a dezertat în 1918).”

·         George Petrovai: ”Patriotism şi naţionalism! Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din faşă. În ceea ce priveşte patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori! Din nefericire, acest frumos şi înălţător sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii, sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării. Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut. Desigur, este necesară şi obligatorie operarea unei reale distincţii între sentimentele patriotice curate, sincere, duioase, respectiv cele patriotarde, de faţadă, afişate cu ostentaţie, vulgare, dospind de falsitate şi interese mârşave. Naţionalismul este un sentiment şi o atitudine politico-socială care s-a cristalizat în bătăliile ideologice şi diplomatice, indispensabile pe tot parcursul consolidării, afirmării şi apărării naţiunilor create. Cele două concepte – patriotismul şi naţionalismul – se presupun reciproc, iar toate rapturile teritoriale săvârşite de naţiunile mari şi trufaşe în dauna celor mici, n-au făcut decât să alimenteze sentimentele naţionale ale celor năpăstuiţi şi ultragiaţi. Dar iată că până la urmă tot ei sunt acuzaţi de străinii necunoscători şi nesimţitori la durerile naţionale, că adică se fac vinovaţi de sentimentalisme desuete şi de o dragoste penibilă (sic!) vizavi de ţara, istoria şi tradiţiile lor. E clar, lumea pe care ne străduim să o construim, nu va avea ce face cu asemenea vestigii, căci ea va întruni toate caracteristicile unui vast ghetou civilizat, iar oamenii viitorului, fără mamă şi tată, fără ţară şi istorie, se vor mândri cu admirabilele lor însuşiri de roboţi eficient programaţi. Însă o asemenea acuzaţie ca cea de mai sus se articulează pe două vicii de fond: 1. Când e vorba de patria şi neamul tău, nimic nu este exagerat! Mereu e prea puţin, căci după cum bine afirmă înţelepţii, „Tot ce este exagerat, devine insignifiant!” Ori măreţia şi valoarea morală a unui atare simţământ nobil, nu pot fi minimalizate sau terfelite prin aranjamente politice, cel mai adesea nefericite pentru popoarele mici şi mijlocii. Asemenea sentimente ţin de substanţa biosocială a cetăţenilor, alimentată din seva istoriei dătătoare de conştiinţa continuităţii traiului pe aceleaşi meleaguri. 2. Mai este un viciu de natură filologică. Pentru manifestări ce duc la învrăjbire şi ură între popoare şi rase, ori la conflicte interetnice, existau deja termeni consacraţi: şovinism, rasism, antisemitism, xenofobie. De ce era nevoie de încă un termen? Şi încă un termen obţinut după secătuirea lui de un conţinut vrednic de cea mai aleasă cinstire. Că doar naţionalismul reflectă dorinţa popoarelor de-a fi cineva în lume. Petre Ţuţea spunea: „Nemţii se cred buricul pământului, englezii două buricuri, iar francezii trei şi jumătate”. Ei da, când naţionalismul îmbrăţişează formele radicale ale ultranaţionalismului, atunci da, el ajunge să violeze ideea de echilibru social pe arii extinse, prin urmare el trebuie respins ca ceva extrem de primejdios, altfel lesne se ajunge la excese precum cele comise în perioada de tristă amintire a Germaniei naziste. Însă naţionalismul românesc nu este creaţia românilor de azi ori de ieri. El este creaţia evanghelistului nostru, inegalabilul Eminescu!

·         Gheorghe Mihail: ”Să vorbeşti în toate limbile pământului e imposibil, dar să înjuri în limba ta maternă este un act unic de naţionalism.

·         Giosuè Caducci: ”Întotdeauna cel cu suflet mic se socoteşte mai mic decât este... A nu-ţi da seama de propria demnitate şi, totodată, de forţa ta e un semn foarte rău atât pentru oameni, cât şi pentru naţiuni.

·         Grigore Vieru: "SUNT NAȚIONALIST! / Da,/ îmi iubesc mama./ (E un păcat?)/ Şi pruncii./ Şi fraţii./ Şi cerul de ametist./ Ca rezumat,/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ graiul mi-i sfînt –/ În viaţa mea/ El nu este un simplu turist,/ E chiar Patria./Într-un cuvînt,/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ urăsc pe mancurt./ Mi-i dragă doina/ prin care exist./ Nu mă tîrîi slugarnic./ Pe scurt,/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ hora nu vreau/ să o schimb/ Pe cazacioc ori pe twist./ Port suferinţa de neam/ ca pe un nimb./ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ afirm că-i prea mult/ verde-n drapel,/ Avem un drapel/ prea materialist./ Mai aşterneţi nişte/ cer visător peste el./ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da, nesocotesc tidvele seci// Care vor să mă cârmuie/ ca artist./ Mai trag cu ochiul/ la istoria noastră. Deci/Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ n-am vrut să mă însoţesc/ cu Satan/ N-am prăjit creieri umani/ pe unt poliţist./ Omeneşte întreb:/ de ce am murit în Afganistan?!/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ vremea în care trăim/ E tot mai isterică,/ Îmi vine să urlu/ în muzeul satului/ cu profil ateist:/ „Scoateţi/ mitraliera/ din biserică!”/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ te întreb pe tine,/ binevoitorule,/ care-ai adus tutunul şi pesticidele:/ Ce ai cu surorile noastre/ din câmpul cel trist –/ Ai primit vreun ordin cumva,/ ţi-a ordonat cineva: ucide-le?!/ Sînt na-ţi-o-na-list !/ Da,/ sînt contra/ plevei migratoare/ Care se crede/ un dar minunat./ Sînt contra să prăsiţi la noi/ uzina de calculatoare –/ N-am ce să număr, tovarăşi,/ Aproape totul/ mi s-a luat/ Da,/ aproape totul/ mi s-a răpit./ La curgerea Prutului meu/ nu pot nici măcar să asist./ Totuşi/ viaţa mi-i dragă,/ merg spre dînsa grăbit./ Sînt na-ţi-o-na-list !”

·         Harold C. Schonberg: ”Între moartea lui Handel în 1759 şi afirmarea lui Edward Elgar în ultimul deceniu al secolului trecut, în Anglia n-a existat nicio personalitate majoră în domeniul muzicii... Elgar s-a abătut de la vehile tipare. A fost recunoscut drept cel mai mare compozitor al Angliei şi s-a bucurat de o reputaţie imensă în timpul vieţii. Apoi a scăzut rapid, pentru a creşte din nou în anii '60 ai secolului nostru... Căderea lui Elgar în desuetudine timp de mai multe decenii trebuie pusă nu numai pe seama esteticii neoclasice, cu repulsia ei faţă de romantism, ci şi a interesului faţă de naţionalism, reprezentat în Anglia de Ralph Vaughan Williams şi reînvierea şcolii elisabetane... Naţionaliştii s-au orientat spre fondul nativ, dar Elgar n-a vrut să procedeze în acelaşi fel. El considera că datoria compozitorului este să inventeze melodii, nu să le citeze sau să pornească de la temele trecutului... În 1900, Elgar era deja cel mai vestit compozitor din Anglia, mai ales după uriaşul succes cu Variaţiunile Enigma din 1899.

·         Heinrich Himmler: 1.Pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi. 2.Eu nu am de făcut dreptate, ci de distrus şi de exterminat! 3.Atâta timp cât se tem de mine, n-au decât să mă urască. 4.Au fost băgaţi în pământ atât de repede, încât au fost îngropaţi cu decoraţiile pe piept. Au fost deshumaţi a doua zi pentru a li se confirma identitatea. Am ordonat atunci ca trupurile să fie arse şi cenuşa împrăştiată pe câmp. Nu vrem să rămână nici cea mai mică urmă a acestor oameni.

·         Horia Roman Patapievici: ”Definiţiile patriotismului şi naţionalismului sunt false.***  ”Naţionalistul este un patriot integral; un om care ridică existenţa naţională mai presus de orice.

·         Horia Sima: 1.Omul e om numai în măsura în care visează la mărirea neamului său şi se integrează în zbuciumul lui istoric şi spiritual. 2.Omul epocii noastre e prea sărăcit de viaţa interioară şi prea expus curentelor vătămătoare de idei, ca să se poată lipsi de experienţa naţionalismului. Fără prezenţa vie a acestui principiu în conştiinţa individului, masele populare ar nimici cadrul natural al istoriei, alcătuit din categorii etnice, şi s-ar nivela într-un amestec degradant de rase, popoare şi culturi.

·         Radu Iacoboaie: ”Masonii se străduiesc din răsputeri și prin toate mijloacele să distrugă sau să stârpească naționalismul, chiar și ideea de națiune! Deși tot ei l-au susținut în secolul al XIX-lea pentru a se ajunge la dezintegrarea imperiilor. Împotriva identității naționale și creștine a poporului român ei au venit cu identitatea de cetățean european. Mai târziu, vor veni cu cea de cetățean universal… Aceste false identități sunt artificiale și diluante pentru oricine. Ele sunt APATRIDE, GLOBALISTE, INTERNAȚIONALISTE, în contrast total cu naționalismul și creștinismul. ***Viorel spune: a fi nationalist si patriot nu poate insemna ca esti de stanga sau de dreapta, ori de Europa de est sau vest….Sa tii cu propria ta natiune cu propriile tale traditii istorice si culturale…asta ar fi esenta nationalismului…..Nu sa urmezi exemplul politicienilor demagogi si perversi, care isi fac cruce in sfanta biserica romaneasca, dupa care ii intorc spatele si semneaza vânzarea si deposedarea de pamantul stramosesc… terminând cu celebra Blasfemie „Asa sa ne ajute Dumnezeu….”

·         In slujba semenilor: "În timp ce SUA nu mai propagă globalismul, ci naționalismul, politicienii români au rămas blocați într-un discurs dictat parcă de multinaționale. Ne lăudăm în fața UE că nu avem naționaliști în Parlament/ Fostul europarlamentar Laurențiu Rebega se întreba cum de ceea ce este bun pentru America nu este bun și pentru România, amintind că, odată cu alegerea lui Trump, SUA nu mai propagă globalismul, ci naționalismul, în timp ce clasa politică de la București a rămas blocată într-un discurs autist, dictat parcă de purtătorii de cuvânt ai multinaționalelor. „America nu trebuie copiată în toate”, spune Rebega, care susține însă că ideea centrală a doctrinei Trump este aceea că oamenii au nevoie să creadă că merită să muncească și să creeze în primul rând pentru țara lor, decât pentru o economie globală abstractă. „Oare ceea ce este bun pentru SUA nu este bun și pentru România?” Stephen Bannon, fostul consilier al președintelui Donald Trump, a anunțat în urmă cu doi ani lansarea „naționalismului economic” în SUA. „Așadar, pentru Statele Unite, naționalismul economic este bun și devine o politică de stat. În România, economia este complet controlată de corporațiile multinaționale. Iar clasa politică de la București se laudă în fața Uniunii Europene că în Parlamentul național nu au pătruns naționaliștii! Ce să înțelegem de aici? Că politicienii noștri, care se feresc de naționalism, știu mai bine decât SUA care este calea corectă a democrației? Aceiași politicieni ne-au indicat ani de zile modelul american ca singura cale de urmat pentru democrația românească. Acum, pentru că SUA nu mai propagă globalismul, ci naționalismul, grija fiecăruia pentru binele propriei națiuni în colaborare cu celelalte națiuni, clasa politică de la București a rămas blocată într-un discurs autist, dictat parcă de purtătorii de cuvânt ai multinaționalelor”, a subliniat Rebega.„Politica de la București a rămas ancorată în scheme și în formule de guvernare prefabricate la Bruxelles sau aiurea. Nu spun că ar trebui să ne repezim cu capul înainte spre un autarhism feroce, ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu vreau să spun nici că trebuie să copiem America în toate. Dar ideea centrală a doctrinei Trump este aceea că oamenii au nevoie să creadă că merită mai mult să muncească și să creeze pentru țara lor, decât pentru o economie globală abstractă. În România, marea majoritate a tinerilor dorește să emigreze pentru că, pur și simplu, politicienii nu oferă cetățenilor nicio motivație în acest sens.”

·         Ion Antonescu: 1.Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată. 2.Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici. 3.Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea. 4.Trebuie pus ciomagul pe toată lumea! 5.Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.

·         Ion D. Sîrbu: ”Puterea e întotdeauna de dreapta. Stânga rămâne stânga numai atâta timp cât visează sau luptă pentru putere; de îndată ce a cucerit această putere(şi în cazul ei nu poate fi vorba decât de putere Totală), încet-încet, prin firea lucrurilor (şi a oamenilor), ea trece, lent, dar sigur, spre dreapta (naţionalism, şovinism, autohtoism, protocronism, xenofobie). Din acest moment, la stânga nu mai ramân decât văduvele, orfanii, cărturari singuratici, câţiva foşti dascăli, majoritatea comuniştilor naivi, prea sentimentali sau prea citiţi.

·         Ion Luca Caragiale: ”Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu ştiu cum se face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găseşti un găgăuţă măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine ştie ce speculă şarlatanească şi grosolană a sentimentelor de patriotism şi naţionalism în artă. Nu, niciun găgăuţă: toţi, de orice sex şi de orice vârstă, au o educaţie artistică hiperrafinată şi nu pot plăti nerozeşte, oricât ar fi eticheta de naţională, o marfă de contrabandă artistică.

·         Iorgulan Icã: ”Arta unui intelectual este să gândească ca un filosof și să se exprime ca un om simplu a.i să fie înțeles. Asta unu la mână. Doi la mână nu te apuci să critici "suveraniștii" de aici, să le dai lecții când tu trăiești la Londra și în condițiile în care unii au făcut lucruri bune la care el nici nu s-a gândit. Trei la mână nu te apuci să curtezi toți suveraniștii că vrei tu un CAP suveranist, sunt diferențe de abordare a problemelor politice între ei, a celor economice, suveranismul sau naționalismul nu are un model economic, el trebuie să se plieze pe cele existente: liberal, intervenționism, 2 sisteme etc. Tu trebuie să te pliezi, dacă vrei, după Șoșoacă, Simion sau Popa ori altul sau, dacă ești atât de deștept, vii cu modelul tău propriu. Ai întrat într-o familie respecți regulile. Nu îi tragi la răspundere pe Facebook, nu-i zăpăcești pe WhatsApp, nu faci clipuri lacrimogene, nu minți, dezinformezi și manipulezi pe blogul tău, nu ceri Congres, întâlnirea "Sfatului Ințeleptilor" în plina luptă electorală...Apropo pe Ion Iliescu l-a consultat...E cel mai vechiu de zile politician...Scopul lui a fost să prindă un loc călduț a.i să fie (auto)propulsat ca (euro)parlamentar autointitulându-se stratigos. Nu i-a mers cu Simion, Aurel Popa s-a dus la Soșoacă unde a dat cu mucii-n fasole de deștept ce este. E varianta plângăciosă și bolnavă a lui Geoană, un Kagemusha. Tatăl lui, generalul Gheorghe Vasile, îi spune clar, răspicat "idiotule util". Atenție! România nu are nevoie de politică, s-a făcut de peste 30 de ani numai politică. România are nevoie de soluții, de eliminarea feudalizarea a țării, de eliminarea castelor sociale, de echilibru macro economic, de industrie exporturi etc.. Nu are nevoie de guralivi, de oameni utopici și Gică contra.

·         Joseph Goebbels: 1.Pentru noi, am ars podurile noastre. Nu putem da înapoi, dar nici nu vrem să dăm înapoi. Suntem împinşi la extreme şi astfel trebuie să acţionăm cu procedee extreme. 2.A face zgomot este una dintre cele mai eficiente mijloace de propagandă. 3.Spune o minciună de mai multe ori şi ea va deveni adevăr. 4.Vă chem să luptaţi pentru oraşul vostru. Luptaţi cu tot ce aveţi, pentru binele soţiilor şi copiilor voştri, al mamelor şi al părinţilor voştri. Fiţi mândri şi curajoşi! Fiţi inventivi şi abili! Liderul vostru e printre voi. El şi colegii lui vor rămâne în mijlocul vostru. Soţia şi copii lui sunt aici deasemenea. El, care cândva a capturat oraşul cu 200 de oameni, va folosi acum orice mijloc pentru a apăra capitala. Bătălia din Berlin trebuie să fie un semnal, pentru ca toată naţiunea să se ridice şi să lupte. 5.Dacă nu învingem, Victoria e o târfă.

·         Legamantul nationalistului: "Ma leg să pun dăinuirea neamului românesc mai presus de orice dorinte si interese personale.Recunosc că stăpânirea străinilor ne aduce pieirea sufletească si națională și mă leg să lupt pentru renașterea ,suveranitatea și prosperitatea neamului meu românesc. Când imi va fi cel mai greu, mă leg să iau voință si incredere din taina jertfei sfinte a eroilor neamului. Și nu voi renunța ! Și nu ma voi indoi ! Si voi izbândi !"

·         Marco Santorelli Adrian:” Conflictul intern actual din SUA, ca și din UE, dintre globaliști și suveraniști este, după părerea mea, cea mai dură confruntare ideologică a epocii contemporane. Vreau să explic această afirmație și pentru aceasta am nevoie să vă reamintesc tuturor care ma urmăriți în ultimii 8 ani , un scurt istoric, un rezumat al studiului și aprofundarii în acești ultimi ani în care am cunoscut o TREZIRE COMPLETĂ. Până la Primul Război Mondial, ideologia capitalistă domina întreaga Europă și lume a Commonwealth-ului Națiunilor și era controlată financiar de bancherii evrei, atât la New York, cât și la Londra și în alte mari centre financiare ale lumii occidentale. Revoluția bolșevică din Rusia a fost, în foarte mare parte, o creație a acestor bancheri, care au finanțat-o foarte puternic cu scopul de a elimina regimul țarist naționalist rus, care nu permitea evreilor preluarea controlului politic și economic asupra Rusiei, cea mai bogată țară din lume la care aspirau elitele financiare evreiești. În majoritate zdrobitoare bolșevicii au fost evrei. În paralel, Germania a finanțat și ea bolșevismul, cu scopul de a scoate Rusia din Primul Război Mondial și de a închide frontul de est, pentru a lupta pe un singur front, în vestul Europei. Apoi, prin intermediul internaționalismului proletar promovat de bolșevici, care a fost prima formă a globalizării, evreii urmăreau răspândirea influenței lor pe tot globul. Nu greșim când spunem că internaționalismul proletar și globalismul s-au confruntat în timpul Războiului rece (1945-1989) „cu mănuși”, pentru că aveau aceeași sorginte și un țel comun. După Acordul (verbal) din Malta (2-3 decembrie 1989), modificarea modului de promovare a propriilor interese de către Federația Rusă și renunțarea la comunism, evreimea internațională a acaparat o influență mare și asupra acestei țări, prin intermediul oligarhilor evrei care s-au prăvălit asupra bogățiilor Rusiei. După 1999 și venirea la conducerea Federației Ruse a echipei naționaliste ruse conduse de Vladimir Putin, această țară a ieșit de sub dominația evreiască, oligarhii au fost puși sub control și ascultare și obligați să lucreze în favoarea și în profitul Rusiei. Cei care nu s-au supus au înfundat pușcăriile, sau au fost nimiciți economic. Unii au murit suspect. După alegerile prezidențiale din 2016 din SUA, noua administrație de la Casa Albă, de la Pentagon și o parte a serviciilor secrete americane au declanșat lupta pentru eliberarea țării de sub stăpânirea aşa-zişilor „iluminați”, susținătorii principali ai globalizării despre care Donald Trump spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor”. Aşa-zişii „iluminați” sunt cei care controlează sistemul bancar american și internațional, Federal Reserve, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Desigur, ei controlează și cea mai mare parte a presei din sfera de influență a SUA. Întâmplător sau nu, aceștia sunt cu toții evrei. În cel mai înalt cerc al puterii globaliste ne-evreii sunt rarități și nu dețin decât o influență limitată și controlată. Cei mai importanți dintre ei sunt familiile evreiești Rothschild și Rockefeller. Dar mai sunt familii foarte importante de mari bancheri evrei. George Soros și Bill Gates, amândoi tot evrei, sunt actualmente cei mai activi globaliști, dar ei sunt actori executivi ai aşa-zişilor „iluminați”, interfața acestora, nu sunt decidenți principali, jucând rolul pe care îl deținea și Comisia Trilaterală, ai căror membri, Valéry Giscard d’Estaing (94 de ani), Henry Kissinger (97) și fostul prim-ministru al Japoniei, al cărui nume îmi scapă pe moment, sunt foarte în vârstă și nu mai am energia necesară ducerii luptei pentru dominația mondială. Comisia Trilaterală este factorul executiv al Organizației Bilderberg. Council on Foreign Relations, organizația care făcea președinților SUA recomandări cu putere de ordin, este o anexă a aşa-zişilor „iluminați”, din anticamera lor. Până la Donald Trump, conducerile SUA se subordonau în ascuns acestor aşa-zişi „iluminați”, iar supunerea lor era numită în mod fals și manipulator ca fiind o „teorie a conspirației”, fiind prezentată ca și când, de fapt, nu ar exista! Negarea evidențelor a ajuns să fie susținută de părți importante ale clasei politice internaționale. Minciuna stătea și mai stă încă la masă cu regii, ca să parafrazez un mare om politic, jurnalist și poet, cel mai mare pe care l-a avut poporul român, Mihai Eminescu, care știa și spunea adevărul. Cu minciuna în frunte s-au prostit și jefuit popoarele și s-au acreditat tezele false ale faptului că patriotismul și naționalismul ar fi fenomene nefaste, ar fi „rele” ale omenirii etc. Împotriva patriotismului și a naționalismului s-a creat poliția corectitudinii politice, una din marile mizerii ale lumii contemporane și recente, făcută în numele democrației, dar care nu are nimic în comun cu democrația, ci doar cu cenzura mascată, cea care ucide libertatea cuvântului și a opțiunilor politice. Printr-un sistem perfid și foarte rafinat, în numele drepturilor personale s-au luat popoarelor drepturile colective, care sunt esența etnicității. Pentru a-și ascunde controlul asupra lumii și a evita opoziția popoarelor față de această situație și pentru a neutraliza orice fel de adversitate, s-a promovat manipularea foarte fină, căreia i-au căzut victime inclusiv oameni cu studii superioare. Nu-i numesc intelectuali, pentru că nu poate fi numit intelectual un om care, indiferent câte multe pagini a citit el și câte diplome înalte are în dulap, nu cunoaște și nu înțelege modul în care este condusă lumea din care și el face parte. Presa a devenit de multă vreme o armă foarte tăioasă, cea mai mare parte a ei fiind în mâna judeo-globaliștilor, cum am mai spus. În cadrul masoneriei și organizațiilor conexe acesteia se practică jurăminte cu mare impact și cu pedepse cumplite, până la moarte (de exemplu, cunoscuta „ardere între coloane”), pentru cei care le încalcă. După anul 1913, când au preluat controlul absolut asupra finanțelor SUA, aşa-zişii „iluminați” sunt cei care au folosit cele mai murdare acțiuni politice, economice, financiare, militare, pentru a-și promova interesele de înavuțire și de dominație a lumii. Donald Trump, având în spate forțele patriotice americane care îl susțin și vor să redea libertatea SUA față de aşa-zişii „iluminați” evrei, duce o luptă extraordinară, pe care eu o consider ca fiind realmente EROICĂ. Au mai încercat și Abraham Lincoln și John Kennedy, dar nu au avut susținerea necesară pentru a rămâne în viață. Misiunea lui Trump este una foarte grea. El a arătat de unde vine răul, și-a propus să-l eradicheze și are un program în acest sens. Cel mai important proiect al său este trecerea băncii centrale a țării, Federal Reserve, în proprietatea statului american și sub controlul absolut al Casei Albe. Actualmente, Federal Reserve, singurul emitent de dolari din lume, este sub controlul băncilor private evreiești. Când banca statului tău este sub control privat, și guvernul acelui stat este sub control privat. În cazul în care Donald Trump va câștiga alegerile, în noiembrie 2020, este foarte posibil să promoveze imediat legea de naționalizare a Federal Reserve. Acesta este modelul financiar pe care administrația Trump propune să îl și exporte. Gândiți-vă și la România, cât de utilă ar fi o asemenea măsură. Banca Națională este controlată de sistemul bancar internațional. Ei îl conduc pe ofițerul de securitate vândut străinilor, Mugur Isărescu, care slujește aşa-zişii „iluminați” de 30 de ani, în dauna României și a poporului român. Un asasin economic, poate cel mai mare de după 22 decembrie 1989, mai mare decât colegii lui securiști care au jefuit 35-40 de miliarde de dolari agonisiți din căpușarea economiei naționale. Astăzi, din neachitarea obligațiilor fiscale și exportul ilegal de profit, România este jefuită anual de până la o sută de miliarde de euro. În paralel cu îndatorarea țării, prin vocea lui Mugur Isărescu, Banca Națională a declarat că țara nu mai are nevoie de aur și a sistat achiziția aurului românesc, cu aproape două decenii în urmă! O țară bogată, cu mari rezerve de aur, ar putea fi puternică, ar putea avea o monedă mai stabilă, ar depinde mai puțin de organismele financiare ale aşa-zişilor „iluminați”. Așa s-a ajuns să se dispună închiderea minelor de aur și, prin lipsa obiectului de activitate, să se desființeze combinatele de prelucrarea minereului aurifer de la Baia Mare și Copșa Mică. Apoi, ca să lege și mai tare România de picioare, Isărescu (la origine familia lui s-a numit Iser) a dus un tezaur de 14 tone de aur la Londra, pe mâna aşa-zişilor „iluminați”, un gaj, o garanție că România rămâne o colonie cuminte. În istoria României niciun tezaur care a fost scos din țară nu s-a mai întors. Dragnea și Vâlcov au vrut să-l readucă în țară și au ajuns la pușcărie, iar imaginea lor este distrusă permanent de mass-media aservită securiștilor globaliști. Între proiectele grupului național-protecționist din SUA condus de Donald Trump este și acela al opririi războaielor de agresiune cu care s-a hrănit conducerea judeo-globalistă anterioară a SUA și a întregii zone euro-atlantice de influență. În acest sens, președintele Trump a dus o intensă muncă de lămurire a generalilor americani asupra necesității de a opri războaiele de agresiune. Mulți dintre generalii importanți din armata SUA au afaceri de familie legate de industria militară și de aprovizionarea armatei. Generalii americani au preluat controlul asupra traficului de opiu din Afganistan încă din 2001 și s-au îmbogățit din jefuirea Irakului. Ca urmare a războaielor și a operațiunilor agresive ale SUA, acești generali s-au bucurat de privilegii foarte importante. Apoi, ei au fost educați, începând din liceele militare și din școlile militare de ofițeri în spiritul cultului față de război, față de dominația mondială a armatei SUA, față de nevoia ca militarul american să meargă și să moară „pentru patrie”, peste mări și țări. Din aceste cauze, un proiect politic de stopare a războaielor este greu digerabil pentru această generație de militari. De când a ajuns la conducerea SUA, forțele care militează pentru perpetuarea politicii militariste au încercat să-l determine pe noul președinte să continue agresiunile, încercând să-i ofere toate motivațiile. Donald Trump a demontat această linie politico-militară, mai dându-le doar câte o mică „bomboană”, pe această linie. Încă din finalul campaniei electorale din 2016, Donald Trump i-a acuzat pe președintele Barack Obama și pe secretarul de stat Hillary Clinton că au creat organizația teroristă ISIS și i-a amenințat cu închisoarea pentru acest fapt. În prima zi a instalării lui Donald Trump la Casa Albă, președintele Barack Obama l-a rugat în public să respecte cutuma de a nu-i pedepsi pe predecesori pentru faptele lor. Era evident că îi era teamă. Stopând finanțările guvernamentale și livrările de arme către ISIS, organizația teroristă s-a prăbușit, iar despre șeful ei se spune că ar fi fost asasinat de forțele speciale americane. Nu mai este niciun secret faptul că organizația teroristă ISIS, ca și Al Qaida au fost creații ale regimurilor judeo-globaliste necesare oferirii de motivații pentru agresiuni internaționale, pentru înarmare, pentru dominație la scară mondială, pentru îmbogățire, pentru justificarea controlului populației de către serviciile secrete, pentru promovarea intereselor evreiești internaționale. De altfel, este bine cunoscut faptul că Osama bin Laden a fost un foarte important agent al CIA, mulți ani însărcinat cu coordonarea luptei talibanilor împotriva agresiunii și ocupației militare a URSS în Afganistan (1979-1988). Dar politica militaristă a globaliștilor din ultimele două decenii s-a întors ca un bumerang împotriva puterii militare a SUA. Înaintea acestor războaie declanșate în 2001, SUA erau cea mai mare putere a lumii. Războaiele au speriat întreaga lume și așa s-au născut organizațiile politico-militare și economice Shanhai-5 și BRICS. Despre Shanhai-5 președintele Vladimir Putin a declarat că „este un fel de NATO și UE, luate la un loc”. De asemenea, în luna iunie 2020, comandanții pompierilor din New York, reuniți într-o conferință de presă, au făcut o declarație care a confirmat analizele și interpretările multor observatori: turnurile gemene din New York nu au fost dărâmate ca urmare a unui atac aerian, ci ele au fost detonate din interior, cu explozivi. Deci, aflăm oficial că atacul terorist asupra SUA din 11 septembrie 2001 a fost tot „o gogoriță”, ca și alte asemenea diversiuni din istorie. Noua linie politică față de războaiele SUA în diverse state ale lumii s-a văzut din discursurile lui Trump despre războaiele SUA în Orientul Mijlociu, din perioada predecesorilor săi. El a spus despre ele că sunt „mari greșeli” și a făcut o afirmație care a dărâmat din trei cuvinte întreaga propagandă pro-război, făcută cu cheltuieli de miliarde de dolari, susținând că lumea de astăzi dacă i-ar avea pe președintele irakian Saddam Hussein și pe cel al Libiei, Muammar el Gaddafi, ar fi fost o lume mai bună! Dacă ne gândim că cele două mari personalități ale lumii musulmane, asasinați mișelește de invadatori, erau patrioți naționaliști, care și-au dezvoltat mult propriile state și popoare, luptând până la moarte pentru a se apăra de regimul judeo-globalist. Pe viitor, este posibil să fie nevoie să ne așteptăm ca și alte personalități istorice ale popoarelor care au promovat aceeași linie politică patriotică și naționalistă să fie văzute cu alți ochi, ca personalități care au și părți bune, imaginea lor fiind posibil a fi spălată de noroiul imens aruncat asupra lor de mass-media globalistă. Imaginea tuturor patrioților și naționaliștilor a fost murdărită de mass-media judeo-globalistă, iar o mare parte a opiniei publice a fost derutată de această manipulare. Când le spuneam aceste aspecte studenților mei, civili, dar și ofițeri de toate armele ai României, cu decenii în urmă, au fost colegi de breaslă, ca și generali de diverse arme care au predat la facultatea mea, care m-au condamnat pe la colțuri și prin debarale, mirați că susțin „teoria conspirației”, de parcă n-ar fi existat și nu ar exista, ceas de ceas, conspirații în istorie. Într-un foarte important discurs ținut în fața cadrelor de comandă de la Pentagon, Donald Trump a spus explicit că SUA nu mai pot continua să vorbească într-una despre pace și să facă război. Globaliștii și o parte a sistemului militaro-informativ al SUA ar fi dorit să continue războaiele din Afganistan, Siria, Libia și să se deschidă noi fronturi împotriva dușmanului istoric al Israelului, Iranul, împotriva Coreei de Nord și împotriva Venezuelei. Proiectul de război împotriva Coreei de Nord era văzut ca fiind de natură a consolida prezența militară a SUA în zona Asia-Pacific, la confluența celor mai importanți rivali economici ai SUA: Rusia, China, Japonia, Coreea, India și „tigrii ” economici asiatici. Trump și-a pus proiectele militare în aplicare. A dovedit că terorismul internațional este un pion nesemnificativ, care fusese umflat „cu pompa” de către guvernările globaliste ale SUA. În Siria, SUA au rămas doar cu puține efective militare în zona kurdă, ca urmare a unor mai vechi angajamente semnate de americani pentru protejarea acestei populații față de agresiunile Turciei, putere care a întors spatele Occidentului și s-a apropiat politico-militar de Rusia și economic de BRICS. Prin întâlnirile directe și convorbirile cu președintele Coreei de Nord, Kim Jong-un, Donald Trump a dovedit că acesta este frecventabil ca partener de negocieri politico-militare, l-a „lansat”, acceptându-l ca partener de discuții și a stins perspectivele de război cu el. Concomitent, experiențele cu rachete nucleare ale Coreei de Nord, au determinat SUA să-și întărească prezența militară în zonă, dar această prezență nu vizează micuța Coree de Nord, ci marea Chină, inamicul real al SUA. Armata americană și cea a Israelului au fost pregătite ani de zile pentru o agresiune asupra Iranului. Evreimea mondială, în frunte cu prim-ministrul Netanyahu, au presat Casa Albă să facă război în Iran. S-a ajuns până la momentul stabilirii planului de atac și al orei declanșării lui. În ultimul moment, Donald Trump a ordonat contramandarea operațiunii, spre dezamăgirea cruntă a evreimii globaliste și a Israelului, care își pusese mari speranțe în Trump pentru acest război, motiv pentru care l-a și susținut în alegerile din 2016. Globaliștii lui Obama ridicaseră sancțiunile împotriva Iranului și cu intenția de a atrage această țară în circuitul economic și politic global, care să le permită penetrarea țării, pentru a o distruge și din interior. Donald Trump le-a dejucat planul și s-a opus ridicării sancțiunilor. Prin aceasta el a dorit să împingă Iranul în afara controlului forțelor globaliste internaționale, obligându-l să țină aproape de Federația Rusă, pentru a-și putea asigura securitatea națională. De altfel, Rusia a avertizat Israelul că dacă ar ataca Iranul, acesta va fi dotat cu sisteme de armament SS-400, care ar face atacul israelian inofensiv și ar periclita grav propria securitate a Israelului. Din acest punct de vedere, mascat, Donald Trump a dus o acțiune politică de conivență cu Federația Rusă. Atât Donald Trump, cât și Vladimir Putin sunt naționaliști, suveraniști, adversari ai globaliștilor. Ei acționează în aceeași direcție. Chiar dacă SUA și Rusia se declară adversari, ei colaborează strâns și cei doi președinți au recunoscut că poartă adeseori convorbiri telefonice. Să ne amintim și întâlnirea lor istorică de la Helsinki, din iulie 2018, când, spre surprinderea analiștilor și opiniei publice, împotriva cutumelor, Trump și Putin s-au întâlnit și au discutat peste două ore, fără să fie însoțiți de delegați și fără translatori, între patru ochi. Nu ne îndoim de importanța foarte mare a conținutului discuțiilor. Globaliștii și o parte a opiniei publice internaționale au așteptat, de ani de zile, o intervenție militară a SUA împotriva Venezuelei, stat independent, foarte bogat în petrol, aflat în apropierea SUA, spre deosebire de marii producători de țiței din Orientul Mijlociu. Suveranitatea Venezuelei s-a manifestat preponderent în timpul președinților Hugo Chávez și Nicolás Maduro Moros. Ca și în cazul Iranului, președintele rus Vladimir Putin a declarat că nu va permite schimbarea prin forță a președintelui Maduro. Operațiunea de pătrundere a unor agenți ai CIA în Venezuela, din această primăvară, a fost dejucată și unii dintre agenți au fost arestați. Recent, Donald Trump a declarat că dorește să se întâlnească și să discute cu președintele Maduro. Reforma financiar fiscală revoluționară promovată de Donald Trump începând din anul 2017 a sprijinit foarte mult economia internă a SUA, cu deosebire firmele mici și mijlocii, uitate de oligarhii judeo-globaliști care au condus decenii de-a rândul țara. Veniturile suplimentare foarte mari obținute din colectarea obligațiilor fiscale au demonstrat că se pot înlocui veniturile obținute din producția, vânzarea și consumul de armament în cadrul războaielor de agresiune. Corporațiile care produc în străinătate au fost taxate suplimentar cu 20%, iar cele care și-au repatriat producția au primit o subvenție de 20%. Cele 40% au fost argument zdrobitor pentru revenirea în SUA a corporațiilor care produceau în China sau în America Latină. Desigur, succesele economico-financiare ale noului regim de la Washington nu pot fi puse pe seama unui singur om, a lui Donald Trump. Ele sunt rezultatul muncii unui întreg sistem care luptă pentru eliberarea și reformarea SUA de sub controlul oligarhilor aşa-zişi „iluminați”. Globaliștii, care doresc să înlăture noul regim de la Washington și care au șanse în acest sens, au încercat să minimalizeze doctrina „America first!”. Ei au acreditat ideea că, de fapt și Trump este tot un produs al aşa-zişilor „iluminați”, care doar face un fals joc suveranist temporar, tot în numele oligarhiei de pe Wall Street și nimic nu se va transforma. Lupta continuă cu îndârjire.Este necesar sa vă alăturați cu toții acestei lupte la nivel mondial !!!”

·         Maria-Aurelia: ”Si asa zisii nationalisti de pe internet au partea lor de vină. Posteaza cu nemiluita articole despre partea de Romanie frumoasa, cu traditii si minunatele simboluri sacre incrustate pe portile sculptate si cusute pe ii, dar se prefac ca nu vad cum sunt batranii din tara: multi dintre ei ramasi singuri, cu copiii plecati si nevoiti sa-si munceasca singuri pamantul.

·         Marian- Dorin Nitor: ”Despre ce naționalism este vorba? Eminescu sau junimiștii au compus opere romantice, naționaliste. Naționalism a fost și în 1848 și în 1918. O văd ca pe o idee politică valabilă oricând în definirea unui popor. (#SUA)Americanii sau (#UK) englezii au voie să fie naționaliști, să aibă politici protecționiste, dar alte țări nu. Să nu confundăm naționalismul cu naționalizarea sau cu vreo formă de dictatură (fascism, ceaușism, etc) care îl folosesc ca pretext.

·         Marian Trandafir: ”Naționalismul este necesar într-o societate, cât ar fi ea de emancipata. Tot timpul la granițele țării, și în interiorul acesteia, se afla uzurpatori și tradatori de neam. Este o utopie, să crezi că totul este roz și ca dragostea plutește în aer. Realitatea este foarte crudă, prin război sau acțiuni subversive, celelalte popoare au cautat sa ne cotropeasca și sa ne subjuge. Acest popor, nu a cotropit alt popor, nu a avut și nici nu și-a dorit acest lucru. Cu privire la țigani, am cunoscut mai multe satre, cum se spunea, din care cei mai rai erau cei musulmani din zona Dobrogei. Dar și aceștia, când se mai făcea educație, mulți s-au civilizat, iar copii lor depășesc cu mult alți copii de români. Totul sta în educație, asta când se mai făcea.

·         Marinescu Alcora: ”Decalog Naţionalist 1. Totalitatea naţiunilor formează omenirea. 2. Nimeni nu poate pretinde că nu aparţine nici unei naţiuni. 3. Naţiunile sunt diviziunile naturale ale umanităţii.4 Fiecare individ aparţine în mod organic unei naţiuni (nu doar prin alegere, prin exprimarea unei opţiuni). 5. Naţiunile există şi trebuie să continue să existe. 6. Naţiunile deţin monopolul formării statelor. 7. Nici o porţiune de teritoriu nu poate fi deţinută de o altă entitate în afara statului naţional. 8. Naţiunile sunt sacre. 9. Naţiunea conferă un statut special. 10. Naţiunile nu pot fi suprimate. Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al reflecţiei aspupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni. Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat: idealul e statul naţional”.

·         Mario Vargas Llosa: ”Naţionalismul este astăzi cel mai mare duşman al Europei.

·         Marius Ghincea: ” Națiune, naționalism, patriotism. Care este antonimul la naționalism? Avem deseori tentația de a spune că antonimul la naționalism este patriotism. Naționalismul este rău, toxic, murdar. Patriotismul, în schimb, este bun, civic, curat. Ei bine, antonimul la naționalism este, de fapt, cosmopolitanism. De ce? Pentru că patriotismul este doar o formă diferită de naționalism atunci când vorbim de state-națiune. Ce înțelegem prin naționalism în discursul popular este o formă vulgară și parazitară, îndepărtată de înțelesul istoric al naționalismului. Femeile și bărbații care se adunau acum 103 ani la Alba Iulia erau naționaliști. Adică voiau ca granițele națiunii, așa cum o concepeau ei, să fie congruente cu granițele statului. Naționalismul se referă la un principiu destul de simplu: fiecare națiune, ca o comunitate socio-culturală, să aibă propriul stat. Ca granițele teritoriale ale comunității naționale să fie congruente cu cele ale statului. De aceea naționaliștii catalani din Spania sau cei scoțieni din Marea Britanie vor un stat al lor. Mai departe de acest principiu, naționalismul este ceea  ce facem noi din el. Naționalismul a fost forța emancipatoare, liberalizatoare, progresistă a secolului al XIX-lea. Noțiunea de naționalism devine toxică odată ce caracterul progresist și emancipator este subvertit de curentele conservatoare, etnocentriste și puriste din prima jumătate a secolului XX, inclusiv în România. Naționalismul este ceea ce facem noi din el. Acesta poate căpăta valențe progresiste, liberale și emancipatorii dacă valorile și identitățile pe care le asociem cu el sunt de o asemenea factură. Dar poate fi, în egală măsură, și retrograd, anti-liberal și opresiv dacă îl asociem cu valori și identități intolerante și exclusiviste bazate pe ură și supremație.”

·         Martin Bormann: 1.Pentru noi, distrugerea evreilor a fost un proces esenţial de dezinfecţie, pe care l-am dus la limita lui extremă şi fără de care noi înşine am fi fost asfixiaţi şi distruşi.

·         Mihai Eminescu: ”Naționalismul este un semn rău la un popor.” *** ” Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pustotuşi, mâna pe statul român.

·         Mihai Lasca: ”Azi vă voi arăta ce înseamnă un fals naționalist sau lupta sub un steag fals:Atunci când unele persoane sau grupuri își declară în public anumite țeluri, pentru ca oamenii ce luptă pentru acele țeluri, să se adune în jurul lor.La momentul oportun, aceste persoane sau grupuri, paralizează mișcarea oamenilor sau o conduc spre un drum greșit.În zilele noastre această tehnică este folosită în special în politică dar și în societate.O condiție de bază este ca un fals naționalist sau un partid controlat, la fel cum sunt cele din actualul Parlament, este ca acestea să nu abordeze un subiect sau o situație decât atunci când intervenția lor nu mai produce efecte.De exemplu, să critice o lege doar după ce aceasta a fost deja votată, sau să conteste măsurile din pandemie, după ce acestea au trecut.

·         Mircea Vintilescu: ”Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni. Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli [1] . În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important. Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia. Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca element programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”. Partidul România Rațională este un partid: NAȚIONALIST PATRIOTIC OBIECTIV ȘI NEUTRU!!!Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin și antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din afara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.

·         Mirela Fanea:”!Naționalismul este atunci când arborezi steagul țării tale cu prea multă mândrie și te bați cu pumnii în piept că nimeni nu este mai bun decât tine, deși știm foarte bine că ești cu peste 30 de ani în spatele celorlalți.”

·         Miron Manega: "Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieriIdentitatea este ceva de care nu poți scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este ceva ce vrei-nu vrei, este necesar să îți asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.A încerca să nu mai fii român este ca și cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb și, pentru moment, chiar a reușit. Ce s-a petrecut ulterior cu el, se știe. Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză. A adopta o altă naționalitate seamănă cu o operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi trans-sexual. La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opțiunea este realizabilă și politicește corectă. Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am spus, monstruoase. Trădarea, de exemplu, este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care și-au făcut – ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii – o operație de schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”. A fi european sau cetățean al Universului este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc ANUME din Europa, într-o casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german. Brâncuși este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate. Am folosit comparația cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenții din afară.În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și este vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru. Toate acestea constituie o explicație, nu și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, este necesar să poți”. Iar ca să poți, ai nevoie de cel puțin trei aspecte: voință, știință și conștiință.Există, așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă, dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva naționalismului funciar. Numai că aceste aspecte nu sunt deloc „politicește corecte”. Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Editura Cugetarea, 1935). Acest tip de om universal este, de fapt, așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, – un copac fără rădăcini, „un copac pe roți”. El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 August 1876). Așa cum observa Brad Florescu într-un excelent eseu intitulat „Arma secretă a României”, noi nu suntem o țară puternică nici militar, nici economic. Am fost amplasați geografic și prin destin istoric la intersecția marilor imperii (europene și asiatice), ceea ce ne-a condamnat la o defensivă permanentă și la o diplomație acrobatică. Supraviețuirea noastră ca popor sau ca neam s-a datorat unei robusteți a conştiinţei susținute de un arsenal de valori și simboluri comune: limbă, artă, repere istorice, credințe, instituții, concepte și personalități recunoscute. Acest arsenal a făcut ca, atât pe pe câmpul de luptă, cât și în afara lui, să putem rezista unor forțe copleșitoare, fie că a fost vorba despre imperiul Roman, Austro-Ungar, Otoman, Nazist sau Sovietic.Generații întregi de români au pierit în luptă sau în pușcării politice, ori au suferit atrocități, persecuții și privațiuni pe care toți cei care au făcut școala după 1990 nu le știu și nici nu le cred. Și nici nu vor să le știe, sensul acestor sacrificii fiind, pentru ei, un detaliu primitiv și anacronic. Deși, dacă ar înțelege amploarea performanței istorice de a nu fi dispărut ca nație în acest context, de a nu fi fost asimilați sau dizolvați în alte popoare, poate ar tresări în ei măcar sentimentul de admirație.Dar, pur și simplu, NU CRED. Și nici nu au substratul lăuntric de a interacționa cu Bogdan Petriceicu Hașdeu, de exemplu, care spunea că naționalismul este pentru un popor ceea ce este originalitatea pentru o persoană. Există, în raport cu sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate. Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă. Maximum de sens pe care și-l asumă este strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale unui scop mai înalt.Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți să-și configureze astfel  existența, dar prin asta nu se mai diferențiază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și complexitate, nu de esență. Aceste considerații nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție” împotriva meritocrației. Mai există două categorii de români „pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem. Ei denigrează vehement și furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei personalităţi. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți. Are loc un fel de transfer al ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la haosul și marasmul în care trăim, la corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați, pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză. Aceste două categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la transformarea oamenilor în propriii lor dușmani. Revenim, ca o concluzie, la excelentul articol al lui Brad Florescu. „Ceea ce se petrece astăzi cu România – spune el – are toate datele unui război psihologic care-și propune dezarmarea conştiinţei cetățenilor. Tot eșafodajul defensiv, tot arsenalul intangibil care ne-a permis să rezistăm celor mai brutale invazii, se află, de la o vreme, sub un asediu violent. Se trage cu artileria, se aruncă bombe, se infiltrează agenți și commando-uri în această structură. Acțiunile sunt evidente. N-aș putea spune dacă este un atac consolidat din partea unei singure forțe, o luptă între puteri alogene antagonice sau un terorism băștinaș, cert este că, în special de prin 2008, ofensiva s-a întețit iar cazemata începe să se zgâlțâie.”În aceste condiții, resurecția  naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiași context creat artificial. Iar gradul de manifestare a naționalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacție în oglindă. În condiții obișnuite, existența naționalismului este insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă și face febră. Dar această febră nu reprezintă boala în sine, care ar fi necesar să fie tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare. Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.

·         Napoleon Savescu: "CE ÎNSEAMNĂ A FI NAȚIONALIST. Popor: Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor.Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic. Naţiunea : tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani , miilor de ani în cazul poporului nostru, formează Naţiunea acelui popor.Națiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional. Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani ,miilor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. In vremea noastră, sensul „naţionalist” are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg”, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după “aceştea” , nu este bine privit într-o societate multinațională. Sunt şi forme negative ale naţionalismului : naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist. Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii?Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru! Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre. A fi naţionalist înseamnă, însă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist. Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri, ruși că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru. Nu înţelegem însă pretenţia absurdă a unor minoritari de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor pe teritoriul Ţării Noastre, în detrimentul nostru. Dacă vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment, picurăm şi puţin exces…Nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru. Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu  (1819-1852), ne-a lăsat o lege: ”Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută”. Am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu a exercitat-o asupra generaţiilor următoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii - prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor. La una din adunările Societaţii România Jună, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), B. P. Hasdeu îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, Moldova din Bucovina sau din îndepărtata Macedonie, deşi „Scrisoarea I I I” ori „Doina” era la îndemâna oricui, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist. Recitindu-i versurile, vă las pe dumneavoastră să le apreciaţi prezenta lor valoare:Scrisoarea III" (fragment) .."Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/ Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,/ În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,/ Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie./ Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,/ Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,/ Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/ Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.../ Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/ Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/ Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,/ Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?/ Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.” Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană promovând naţionalismul. În DACI , Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei; era un popor nobil acela, a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n'a fost şi nu va fi ruşine niciodată". În anul 1889, Eminescu ne spune: „În România totul trebuie dacizat”! Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci. Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a intâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”. Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă”-(romană ) decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat. Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”. Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene. În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere  falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune. Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei. În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o Onoare şi o Datorie!

·         Nelson Mandela: "Se spune că nu cunoşti cu adevărat o naţiune, până nu ai stat într-una din închisorile ei. O naţiune nu ar trebui să fie judecată după cei mai sus-puşi cetăţeni ai ei, ci după cei mai umili.

·         Nichifor Crainic: ”A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.”

·         Nicolae Prisac:”Naționalismul nu are nicio treabă cu Creștinismul. Naţionalismul doar se
opune globalismului voind ca cetăţenii aceluiași stat să fie din rasa dominantă, nicidecum să manifeste dragoste faţă de aproapele, de a-l trata egal şi a-i respecta totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da, astfel, naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Unii spun că nationaliştii nu au în plan să "omoare" sau să facă "dispărut" pe nimeni, chiar dacă naţionalism, în fond, înseamnă o mentalitate tribală, care, în forma sa ultranaţionalistă, urăşte „ciorile borâte, urât mirositoare”, în timp ce strigă: „Tolerăm țigănimea obraznică
ce ne agresează fizic și mediatic prin propagarea (in)culturii ei?”(facebook), naţionaliştii se plâng că sunt diabolizaţi până la extrem, prin ascocierea intenționat greșită cu nazismul şi afirmă că mișcarea naționalist-legionară de sub conducerea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu a fost „cea mai dreaptă ocârmuire din câte au existat vreodată” - 138 zile (14 sept 1940- 14 febr 1941), când legionarii ajunşi la putere au emis peste 20 legi antisemite iar în ian.1941 au înfăptuit pogromul din Bucureşti, adică au făcut asasinate rasiale şi de interese personale, pe motive morale sau presupus imorale. După revoluţie, un partid naţionalist (PRM) anunţa că are intenţia să împuşte toţi ţiganii, pe stadion (adica fără motiv!), în timp
ce naţionaliştii instigă permanent în virtual şi cer, în cor, „Stârpirea ţiganilor”, a celor care, dacă este adevărat că Dacia este tărâmul începerii civilizaţiei şi dacă negăm istoria scrisă de învingători, este posibil să fie chiar străbunii fiinţei umane care au păstrat şi transmis, în formă autentică, trăsăturile omului liber. Şi, paradoxal, primesc nu injurii, ci respect, ca si cum ar manifestat cu bun simț, sau ar fi apărat un adevăr prin dedicarea vietii celorlalti. Se poate concluziona că naţionalismul a apărut şi se permanentizează prin nevoia de a ucide membrii
Cetăţii care nu respectă legile moralei lor. Ei acţionează împotriva celor mai slabi, fără să analizeze şi să propună soluţii pentru eradicarea imoralităţii acestora, nu îşi propun să ucidă capetele care dau tonul încălcarii regulilor, iar aceasta înseamnă că, în fapt, naţionalismul este
propaganda/ ideologia celor care doresc doar să ajungă pe această cale la ciolanul puterii, nicidecum să schimbe o atitudine în sensul redeşteptării unei mândrii naţionale pierdute sau furate, pentru a ne regăsi rostul. Naţionalismul este o rătăcire, iar naţionaliştii nişte rătăciţi care încurajează sclavia şi nedreptţăile, adică o lume cu ceva frumos la vârf, dar putregai de colo până colo.

·         Nicolae Titulescu: ”Sentimentul national este acela care asigura existenta popoarelor.”

·         Nicolae Tudor: "Nationalismul este un moft, este o emancipare elitista care conduce, din cauza experientelor personale ale sustinatorilor in contact/conflict cu alti oameni, la ura nu pentru individ ci pentru o etnie, categorie sociala samd. Este cunoscuta ura nationalistilor pentru tigani si solutia lor: glontul. Este cunoscut dispretul nationalistilor pentru saraci (exemple: preot: "catedrala neamului nu a fost construita si pentru saraci", Dancu: saracii nu sunt egalii nostri"). Iata, deci, exemple reale, concludente, care arunca nationalismul in stratul superficial al gandirii. Nationalistii se bat cu pumnul in piept pentru patrie si popor, dar aceasta patrie si popor sunt notiuni abstracte, ei nu se bat pentru fiecare bucata din patrie si fiecare om in parte ca acestia sa fie in echilibru existential, patria inseamna pamanturile cumparate de ei iar poporul inseamna ei, elita carea ii este permis de sus sa vorbeasca despre asta. Nationalism inseamna sa iubesti poporul in maniera in care entitatile individuale care il compun sunt egale intre ele, cel putin pana la nivelul trecerii de supravietuire. Un nationalist are voie sa vorbeasca despre patrie si popor doar dupa ce exista un exchilibru in interiorul patriei si poporului si, vorba/lupta sa inseamna conservarea sau evolutia acestui intreg uman. Pana atunci sa faca bine sa lupte pentru oameni, pentru fiecare in parte. Nationalistii, in numele moralitatii, au trimis la BUG tiganii impreuna cu cei care au fost aratati cu degetul ca sunt tigani (in loc de 115000 cati figurau in statistici, au trimis peste 170.000) si societatea nu s-a purificat de gainari, de-acum se fura si de atunci se tot fura nu cu buzunarul pentru a supravietui, ci cu remorcile si tirurile si locomotivele ce trag sute de vagoane dupa ele pline bogatie furata cu acte, la lumina zilei. Da, nationalism, dar nu de dreapta, in favoarea capitalistilor, ci moralitate si lege pentru toti.” *** "Romanii platesc institutii sa apere tara. eu, tu, el, ea, nationalisti fiind, nu o putem apara. Educatia tiganilor este un argument de fatada, fiecare om care se naste are genialitatea in sange. sa o manifeste este nevoie de conditii pentru a si-o manifesta. iar conditii nu inseamna educatie, ci conditii de trai. Tiganii au fost dezrobiti si goniti tot timpul de la marginea oricaror comunitati unde se stabileau. am vazut de zeci de ori situatoii cand li s-at distrus cu fadromele tot ce detineau, cum au fost izolati cu gard inalt si obligati sa nu iasa. Sociatatea nu a vrut sa ii improprietareasca la dezrobire si cu cate 1 ha pamant de persoana, societatea are pretentie ca nu sunt civilizati, dar ei sunt animale iar dresarea lor presupune timp mult si sacrificiu. dar ne convine sa ii gonim, sa batem, sa ii batjocorim. va atasez o poezie in care tiganul este vazut asa cum este: o vita. si nu din cauza lui, ci a noastra, a dv, a mea, a celui care ne citeste.”

·         Octavian Goga: ”Naţionalismul este singura doctrină salvatoare pentru un stat începător ca al nostru. Nu se poate concepe liberul parcurs al tuturor forţelor distructive în mijlocul poporului nostru.

·         Papa Francisc avertizează despre „exemplele de naționalism miop, extremist, resentimentar și agresiv”.

·         Paula Adriana Cozian: ”Globalizarea este o formă de comunism detaşat de naţionalism.

·         Petre Ţuţea: ”Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor... Pentru că orice extremă este socialmente insuportabilă. Este limpede, nu? Orice extremă este lipsită de ideea fundamentală a oricărei societăţi bine organizate, ideea de echilibru social. Extremele violează ideea de echilibru social.

·         Policarp Moruşca: ”Naţionalismul sau sentimentul naţional, este perfecţionarea sentimentului social sădit în natura omului de Creatorul său şi solicitat se însăşi trebuinţa pe care a simţit-o omul întru exprimarea în comun a cultului datorat Ziditorului său. Ca atare, el este în strânsă legătură, de o egală însemnătate şi de reciprocă întregire cu sentimentul religios (confesionalism), pentru dăinuirea individului şi a unui popor.

·         Prințul Alexandru Cantacuzino: "Internaţionaliștii și comuniștii vorbesc de un neam european, o patrie universală. Da! Fraternitate, bună înțelegere, bună învoire, generozitate umană, însă nu stârpirea raselor, nici nimicirea credinţelor și moravurilor naționale. Elementul românesc a dăinuit în lume, fiindcă a rămas național, legat de datinile strămoșilor și următor al legilor tainice ale firii românești."

·         Radu Burnete: „Naționalismul se traduce și în respingerea imigranților, deși economiile vestice au nevoie de ei ca de aer. Îi acuzăm că ne fură slujbele și pun presiune pe sistemele sociale, deși toate studiile de până acum arată că fiind majoritatea tineri ei contribuie la finanțarea sistemelor sociale tot mai necesare unei populații îmbătrânite ca să nu mai spun că preiau slujbe pe care populația locală nu le mai vrea. România a intrat și ea recent în această barcă. E admirabil că vrem să aducem diaspora înapoi, dar nu vom reuși curând. Forța de muncă „disponibilă” local pe care nu o angajează nimeni e un mit statistic pe care-l perpetuăm pentru că dacă am accepta că mai suntem doar vreo 16-17 milioane pe aceste meleaguri administrația și partidele ar trebui să treacă printr-o transformare profundă de care nu sunt pregătite”.

·         Radu Iacoboaie: ”Naționalismul în spiritul Adevărului Naţionalismul este un concept care trebuie clarificat şi reaşezat pe temelia durabilă a adevărului, de pe care a fost scos în mod forţat şi înlocuit cu alte forme excesive, mai ales în timpul comunismului. Naţionalismul autentic este fără îndoială legat de ideea de naţiune, de sentimentele de iubire faţă de ţară şi datoriei sacre faţă de neam. Reprezintă în sine promovarea idealurilor comunitare.Apariţia naţionalismului românesc a fost determinată de necesitatea salvării fiinţei naţionale, a existenţei însăşi a poporului român. El a fost sprijinit iniţial şi din exterior, de anumite forţe interesate de dezmembrarea marilor imperii (forţe masonice). Formarea statelor moderne nu ar fi fost posibilă fără afirmarea doctrinei naţionalismului în plan politic şi fără reunirea tuturor forţelor motrice ale naţiunilor, în lupta lor comună pentru afirmare şi independenţă.În România, se poate vorbi de naţionalism românesc începând cu marii domnitori care au luptat pentru suveranitatea ţărilor româneşti, continuând cu mişcarea de renaştere naţională declanşată de Tudor Vladimirescu, preluată apoi de intelectuali precum D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu şi mulţi alţii. Se poate vorbi de naţionalismul intelectualilor care au înfăptuit Marea Unire, precum şi de naţionalismul interbelic, concentrat pe tema afirmării României în concertul naţiunilor, mai ales pe tărâm cultural.La Dimitrie Bolintineanu, întâlnim „prefigurarea problematicii majore a doctrinei politice eminesciene, deşi nu atinge complexitatea şi anvergura celei din urmă”. În viziunea sa, „nu oamenii care guvernează sunt de vină, ci sistemul”. Astfel, „din sistemul care favorizează satisfacerea intereselor de grup, vin toate nenorocirile ţării, observă Bolintineanu: câştigul fără muncă, fără merit, împovărarea ţării cu împrumuturi, corupţia, desfrâul unei noi «clase» în care se recunoaşte imediat profilul inconfundabil al faimoasei «pături superpuse», cum o va numi Eminescu”.Acelaşi intelectual român, constată cu amar, că pe lângă „spiritul de servilism” nou apărut, s-a introdus şi un „spirit de şarlatanism”, într-o lume „unde mediocritatea are templu şi meritul este persecutat când nu este şarlatan, când nu este servil, când nu este fals”. Ca şi Eminescu, el a condamnat statornic actul răsturnării lui Cuza, numit complotul «monstruoasei coaliţii», de către Cezar Bolliac: „toate acestea lasă a se bănui că străinii au avut mâna în nenorocita noapte de la 11 februarie (1866), care noapte va rămâne ca o funestă nenorocire în paginile istoriei acestei ţări  […] 11 februarie dete acestei revoluţiuni naţionale o lovitură teribilă”.Ca şi Eminescu, Bolintineanu remarcase sistemul vicios de electivitate a domnilor, ca semn al unui rău mai profund, şi era îngrijorat de cauzele care ameninţau naţiunea şi o abăteau de la „marea misiune istorică ce o avea de îndeplinit”. Pe lângă dezbinarea românilor cauzată de „trebuinţa de idei de civilizaţie” şi „modul electif al domnilor”, el arăta că „certele între Brâncoveni şi Cantacuzini aduseră domnia fanarioţilor”. Mai mult, „a urmat un secol de rezistenţă contra grecizării”, iar „românii, mai cu seamă cei din Muntenia, au trecut prin cea mai primejdioasă tentativă de deznaţionalizare, egalată, probabil, doar în Ardeal şi, cu siguranţă, întrecută în zonele estice şi nordice”. Mai târziu, „Grecii căzură, dar sămânţa lor rămase în aceste holde curate române, ca nişte bălării, datinile lor, dispreţul lor pentru România, pentru istoria românilor, pentru limba românilor, rămase moştenire în familiile române grecite”. Apoi „cât de subtil au supravieţuit de-a lungul vremurilor aceste «sechele» insidioase ne-o arată întreaga serie de opoziţii la spiritul critic autohton, insinuându-se, între altele, într-un bizar «complex de inferioritate», de veşnică «întârziere» culturală, căci peste reziduurile fanariote s-au mai aşezat şi altele, în timp”. D. Bolintineanu a fost şi un jurnalist excepţional care a anticipat „marele curent al culturii critice…”. De aceea, „opţiunea pentru adevăr dincolo de orice interese de partid”, vin să valideze o dată în plus adevărul publicisticii poetului naţional.” Mihai Eminescu s-a suprapus pe ideile precursorului său, deşi nu le-a cunoscut, pentru că altfel l-ar fi citat masiv şi le-ar fi invocat în apărarea şi promovarea concepţiilor sale. El a dezbătut problematica naţionalismului într-atât de mult, încât aproape toate mişcările naţionale ulterioare s-au revendicat a fi în spiritul ideilor eminesciene. Putem afirma astfel, fără teama de a greşi, că Eminescu este părintele naţionalismului românesc şi unul din marii patrioţi români. Problema naţionalismului a condus adesea la analiza cauzelor „decadenţei” românilor, pentru a se găsi soluţii de revigorare a societăţii şi a sufletului românesc. Astfel, deşi există unele deosebiri de formă, naţionalismul eminescian transpare şi la Emil Cioran, care în tinereţe a scris celebra carte „Schimbarea la faţă a României”. Această lucrare postumă, se pare că a fost ,,repudiată’’ de autor, la bătrâneţe, deoarece era ,,străină de spiritul său’’. În opinia mea, cred că o cauză importantă este presiunea tot mai mare făcută asupra sa din partea masoneriei, prin interpuşi şi apropiaţi ai săi din Franţa, care i-au condiţionat statutul său şi mediatizarea, de renegarea trecutului său ,,legionar’’. Deşi, ştim că prin spiritul său autonom nu putea fi înregimentat în nici o mişcare, sau chiar şi după propria-i mărturisire. Este meritul incontestabil al criticului Theodor Codreanu, de a sesiza mari deosebiri şi asemănări între cele două viziuni naţionaliste: cea a lui Eminescu şi cea a lui Cioran: „Principiile umanitare nu pot anula existenţa unui egoism etnic (firesc, desigur) care nouă românilor, ne-a lipsit într-o mai mare măsură decât altora, estompat de o generozitate şi o toleranţă recunoscute, de unde şi proverbiala omenie a românului. Această superioritate morală (semn al unei culturi străvechi şi spiritualităţii creştine) a incomodat şi a jignit narcisismul etnic agresiv al vecinilor. Paradoxal, robusteţea morală a poporului nostru a fost şi piedica ieşirii în văzul istoriei, deşi ea a făcut trăinicia latinităţii orientale, considerată «o enigmă şi un miracol». E aici o dramă adâncă pe care Eminescu o pune în poemul dramatic Andrei Mureşanu. E. M. Cioran, în disperare de cauză, vede în omenia românească principalul obstacol în calea ridicării poporului nostru în rândul marilor culturi şi civilizaţii. Andrei Mureşanu, din poemul citat, invocă o filozofie a istoriei similară: «Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni / Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase / Ca şi-alţii să trăiască – e mare». În concluzie: «Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie». Şi «Ce plan adânc şiret! / Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus / Puterea de viaţă!». Dacă Eminescu s-ar fi oprit la acest tragism profund al istoriei, poate că ar fi optat, ca şi Cioran, pentru un titanism agresiv şi cinic al poporului său, ca singura cale de a ieşi în istorie. Cioran a fost foarte derutat de soluţia eminesciană şi, neînţelegând-o, a confundat-o cu resemnarea romantică de iz paseist. De-aici, credea Cioran, ar izvorî «xenofobia» românilor. Pun tot răul pe seama străinilor şi nu-i pot ierta (?! – n.a). În schimb, n-au văzut că răul le vine din omenia mioritică. Cioran voia o Românie agresivă, care să impună autoritate măcar în Balcani. Cunoscând ca nimeni altul tâlcurile istoriei naţionale, Eminescu n-a comis totuşi eroarea de a reduce cauza decăderii românilor la omenie. Dimpotrivă, aceasta a făcut trăinicia unui neam, originalitatea lui”. În continuare, se arată: „Şi Eminescu, aidoma lui Cioran, va găsi că principala cauză a «decadenţei» românilor nu e în străini. În definitiv, egoismul etnic este natural în tendinţa lui de a elimina etniile potrivnice. Nestrunit însă prin cultură, duce la barbarie. Cultura începe cu depăşirea egoismului de orice soi. Umanitatea e una singură în diversitatea (prismatică, zice Eminescu) a popoarelor şi naţiunilor. «Unul / e în toţi, tot astfel precum una e în toate» constituie fondul ontologic al înaltului umanism eminescian. Ajungi însă la universal prin «monogramul» etnic ce ţi s-a dat. Din acest punct de vedere, «xenofobia» poetului e o poveste ticluită anume ca să abată atenţia de la adevărul doctrinei sale. Dar dacă pricina «decadenţei» care ne-a împins spre marginalizare istorică nu venea direct de la străini, totuşi infuzia de străinism neasimilat era simptomul acestei stări. Iar străinism neasimilat însemna de-a dreptul îngrădirea strânsă a independenţei naţionale – economic, politic, cultural. România risca să devină din nou cămara de provizii pentru străini, teritoriu de afaceri oneroase etc., partidele politice (cel «roşu» îndeosebi) fiind, de fapt, instrumente ale dominaţiei din afară, cu preţul parazitismului unei «pături superpuse» alcătuite din elemente alogene (milionul de străini vizat de poet), cât şi din elemente degradate ale naţionalităţii noastre – ciocoii endogeni. Fără aceste coordonate nu vom  putea înţelege, în toată însemnătatea lui programul politic eminescian, sintetizat astfel: «Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este că elementul românesc să rămâie ca determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare». (Timpul, 17 decembrie 1881). E o adevărată prăpastie între soluţia lui Cioran din 1936 şi aceea a lui Eminescu. Cioran cerea sacrificiul «omeniei», renunţarea la geniul etnic, la «bunul simţ», fiindu-i indiferentă calea de afirmare a românilor, numai rapidă să fie, o sincronizare tensionată şi generală cu marile civilizaţii spre a deveni cu adevărat o civilizaţie. Dar nu un destin mediocru voia Eminescu. Patriotismul său nu era mai puţin tensionat decât al lui Cioran. În schimb, infinit mai complex şi mai lucid, fiindcă nu paria pe aventură. Eminescu era în căutarea acelei slăbiciuni interioare a etniei noastre, dar a găsit-o cu totul în altă parte decât Cioran. Cu ochiul său ager, a zărit golul insinuat în sânul etniei noastre, gol pe care l-au putut umple străinii neasimilaţi, nu numai în secolul fanariot, dar încă din vechime, ameninţând fiinţa neamului, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de violenţa armelor pe care domnitorii au ştiut s-o anihileze”. În sfârşit, iată cauzele golului etnic: „Simptomul principal al acestei slăbiciuni a fost înţeles, înaintea lui Eminescu, de către Bolintineanu. Punând acelaşi diagnostic, Bolintineanu îl confirmă pe autorul Luceafărului: electivitatea domnilor, semn al unui rău mai profund. E o racilă ontologică, va observa Eminescu, manifestare a egoismului funciar  al indivizilor umani şi care ne împiedică a «reintra-n natură», în armonia eurilor, condiţie primordială a existenţei unei comunităţi. De-aici definiţia enigmatică a naţiunii dintr-o însemnare timpurie: «Naţiunea acest complex de euri». […] Ei bine, maladia ontologică a fiinţei umane româneşti este tocmai reversul omeniei, al robusteţii morale a etniei noastre. Desigur, i-a fost dat mărului superb şi viermele interior care să-l roadă. În plinătatea fiinţei se ascunde nimicul. Un popor rodeşte civilizaţie şi cultură câtă vreme e sănătos, câtă vreme viermele lăuntric e neputincios. Geniul popular a încifrat «diferenţa ontologică» a fiinţei româneşti în capodopera lui absolută – Mioriţa, operă încă enigmatică, singura în măsură să dea dezlegarea destinului nostru naţional. Nici Eminescu şi nici Bolintineanu n-au corelat descoperirea lor cu «hieroglifa» mioritică, dar i-au stat pe-aproape. Pe de o parte – preaplinul umanităţii ciobanului moldovean (interpretată de neavizaţi ca pe o trăsătură negativă a etniei – resemnarea), iar  pe de alta răul invidiei, creatoare de discordie, a consângenilor care complotează. Acest «vierme lăuntric» i-a divizat politic pe români, creând un gol în sânul etniei pe care l-au umplut străinii. Eminescu elaborează o adevărată teorie a golului etnic pe care exegeţii au ignorat-o cu desăvârşire, după câte  ştim. […] Or, această dezbinare e dublă: între Principate şi înlăuntrul Principatelor, ultima ilustrată fiind de nefericitul procedeu al electivităţii domnilor. De-aici tot răul, căderea în subistorie, pe lungi perioade, a uneia dintre cele mai înzestrate etnii ale Europei. Să se observe că Eminescu vorbeşte «fără părtinire, cu «minte foarte rece» şi «inimă foarte caldă», semn al unui înalt patriotism. Se mai poate oare susţine că poetul a idealizat trecutul?” Într-adevăr, o soluţie era renunţarea la electivitatea domnilor, cea care „crea teren favorabil şi unei discordii de la al doilea grad, încurajând luptele pentru putere între marii boieri pretendenţi la tron, pe de o parte şi între boieri şi domnitor, pe de alta.” Prin abdicarea forţată a lui Al. I Cuza, această soluţie a fost impusă de autorii complotului iar Eminescu a fost nevoit până la urmă să o sprijine, deşi regreta mult domnia acestuia şi necontinuarea reformelor în spiritul naţional. Naţionalismul eminescian s-a născut dintr-o opoziţie vehementă faţă de nedreptăţile şi suferinţele îndurate de români în provinciile ocupate cu forţa de marile imperii vecine. Iar spiritul său critic şi obiectiv s-a format prin apropierea dar şi desprinderea sa de junimişti şi de Titu Maiorescu, care îi fusese la început mentor. Lansând teoria „formelor fără fond”, infirmată de structuralismul modern, care „a arătat, pe bună dreptate, că forma îşi este sieşi conţinut”, exagerând lucrurile, „două serii de reacţii în lanţ, a trezit ideea – forţă a obiectivităţii maioresciene”: „A provocat stupoare, indignare printre adversari şi a ridicat o întreagă armată de polemişti împotriva Junimii şi a «noii direcţii». […] El a lansat la noi ideea că atacurile în presă au meritul, nesocotit de adversar, de a atrage atenţia publicului, de a-l dinamiza în căutarea adevărului. Popularitatea «noii direcţii a fost asigurată, nu de junimişti, ci de rivali». […] Îi îndemna, de pildă, pe contemporani să renunţe la pinacoteci, la Universitate, la Constituţie, la Academie. Şi o făcea cu un radicalism trecând marginile oricărei «obiectivităţi». De fapt, năzuia în taină să vadă Universitatea şi Academia demne de exigenţele sale, pregătindu-şi drumul spre ele. […] În cazul criticismului junimist, urmarea cea mai parazitară a fost pseudoobiectivitatea, mimarea procedeelor maioresciene în polemică, bunăoară  […] Cea de a doua serie de reacţii pricinuite de spiritul critic este, în fine, împlinirea veritabilei obiectivităţi. Sămânţa aruncată de mentor a rodit în marii clasici, dobândind expresia cea mai înaltă în Eminescu, Creangă, Caragiale. Ne grăbim să precizăm că nu vrem a spune cum că marii clasici ar fi «creaţia» lui Maiorescu. Atraşi în sfera ideii – forţă maioresciene cu privire la adevăr, aceştia şi-au văzut în linişte de drumul lor, adesea în răspăr cu „mentorul”. […] Eminescu este cel dintâi care intuieşte magistral pericolul alunecării în neadevăr a celui ce susţinea cu atâta vervă adevărul. Altfel spus, a sesizat esenţiala contradicţie maioresciană, acea mască de care aminteam, «forma fără fond», cu care lupta în contra «formelor fără fond». Criticul era în primejdie de a rata obiectivitatea şi Eminescu o spune fără menajamente: «- Şi dacă e vorba cu masca jos!, apoi masca jos de la toţi şi de la toate astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale». (O scrisoare critică). Cu acest principiu, respectat statornic de poet, avea să întrunească cerinţele obiectivităţii, devenind, cum însuşi Maiorescu o va spune, culmea inteligenţei româneşti şi una dintre marile conştiinţe ale timpului. […] T. Maiorescu, a manifestat o adevărată rezistenţă, dacă nu obtuzitate, faţă cu tendinţele moderne din poezia europeană. Una dintre probele forte, de o evidenţă mult prea bătătoare la ochi, a fost statornica respingere a simbolismului. Maiorescu, iarăşi se ştie, nu l-a agreat pe Al. Macedonski.”În lumina celor afirmate mai sus, putem înţelege poziţia duplicitară a lui Maiorescu, care mărturisise într-o formă voalată, că fusese în tinereţe francmason (deşi el, pusese în 1865 bazele lojii masonice «L’Etoile de Roumanie» (Steaua României), alături de Petru Mavrogheni, Iorgu Sutzu şi Vasile Pogor!). Nu este nici lipsită de semnificaţie, atribuirea în presă a epigramei denigratoare la adresa lui Eminescu, de către Grigore Ventura (un „amic” al lui Maiorescu şi Eminescu), tocmai lui Al. Macedonski, un poet simbolist în plină afirmare, care a declarat ulterior că epigrama a apărut fără ştirea lui şi nici nu l-ar fi incriminat pe Eminescu. Se ştie, de asemenea, că şi reputaţia lui Macedonski a avut de suferit din pricina acestui «incident» nefericit. Naţionalismul se regăseşte în mare parte şi în opera filosofului român C. Rădulescu-Motru,  care „a căutat să întregească viziunea filosofică şi culturologică despre naţiune cu una psihologică”. O viziune în esenţă asemănătoare  cu a sa aparţine şi filosofului şi sociologului P. Andrei, care „a explicat că dintre toate formele de comunitate, naţiunea imprimă adânc caracterele şi conştiinţa individului”, şi „ea este diferită de comunitatea de sânge şi de rudenie, fără ca prin acestea să fie denumit etnicul”. Potrivit viziunii lui P. Andrei, trebuie făcută „distincţia între popor, definit ca un fapt natural, şi naţiune, ca o comunitate civilizată”.Potrivit lui C. Rădulescu-Motru, apariţia naţionalismului a fost o necesitate istorică în Europa: „Polemizând cu unele doctrine, C. Rădulescu-Motru demonstrează că popoarele europene au trebuit să devină naţionale pentru a-şi apăra existenţa. Dificultăţi specifice spaţiului european au obligat populaţiile de aici să se unească în structuri naţionale. Naţiunile sunt rezultatul luptei duse de popoarele Europei pentru «a-şi găsi stabilitatea şi continuitatea». Întrucât popoarele europene au fost prea divizate, procesul de formare a naţiunii nu a fost generat numai de un singur factor sau de un grup de factori, aceeaşi pentru toate. La fiecare popor a acţionat un element determinant specific (fie înrudirea de rasă, fie religia, fie limba şi tradiţiile comune). Totuşi, ar exista un factor cu rol decisiv pentru orice naţiune: conştiinţa apartenenţei la un grup ce a cunoscut şi a trăit aceleaşi evenimente istorice, amintirea suferinţelor şi luptelor comune. […] «Căci noi românii avem o menire pe lumea aceasta, cât timp Europa îşi păstrează vechile tradiţii culturale. Din moment ce aceste tradiţii vor dispare şi vor fi înlocuite cu o civilizaţie mercantilă materialistă, aşa cum este cea americană sau o civilizaţie comunistă cum este cea rusească, România îşi va pierde menirea sa». […] «Este drept că între cele două pericole – internaţionalismul rus şi internaţionalismul anglo-american – este de preferat acesta din urmă, fiindcă asta mai lasă oarecare nădejde românilor într-o eventuală renaştere naţională», deoarece democraţia americană tinde la o diferenţiere în personalitatea umană. C. Rădulescu-Motru a echivalat comunismul cu nazismul: «Comunismul rusesc este oarecum a doua ediţie corectată şi mult adăugită a nazismului»”. De asemenea, se poate face o anume delimitare a naţiunii de etnic, descriind „naţiunea ca o comunitate bazată pe juridic şi spiritual, spre deosebire de etnic ce exprimă mai mult originea rasială şi condiţiile geografice în care trăieşte o populaţie”, sau „etnicul restrâns ar avea mărimea unui sat, iar cel extins s-ar identifica cu naţiunea”. Dar, „etnicul restrâns este mai bogat în manifestări tipice, pe când cel extins este mai sărac în asemenea gen de trăsături, dar conservă pe cele caracteristice”. Referitor la transformările etnice, „procese naţionale contemporane dovedesc cu prisosinţă rolul satului în conservarea trăsăturilor etnice în contextul unor împrejurări ce au acţionat şi acţionează încă pentru anularea specificului naţional prin integrarea forţată în comunităţi supranaţionale”. Nici raporturile etnicului cu religia nu sunt minimalizate: „C. Rădulescu-Motru s-a aplecat deseori asupra problematicii implicării religiei în viaţa socială şi naţională. Încă din «Cultura română şi politicianismul» sublinia rolul important al Bisericii ortodoxe pentru spiritualitatea românească: «Dacă astăzi suntem într-o unitate politică, – şi atâţia câţi suntem -, apoi aceasta se datoreşte în primul rând Bisericii ortodoxe. Graţie acestei biserici a fost cu putinţă să ieşim de sub atâtea influenţe străine, fără ca sufletul nostru să fie prea profund atins». […] C. Rădulescu-Motru nu poate accepta exacerbarea elementului religios din raţiuni ce ţin de spiritualitatea timpurilor moderne. El susţine, deşi nu cu claritate, diferenţa între integrarea religiei în structura etnică şi crearea unui stat întemeiat pe ideologia religioasă. În acest sens, concepe românismul. Acesta «nu este nici xenofobism…, nici ortodoxism, este un naţionalism mai adâncit sau mai integralizat cu cerinţele vremii». […] Nu s-a luat în seamă că, în condiţii concrete, apartenenţa la religie este identică cu apartenenţa etnică. Epoca noastră nu este scutită de experienţe în acest sens, de conflicte interetnice ce au la bază conflicte religioase, dovadă a existenţei unei intercondiţionări a etnicului cu religia”. C. Rădulescu-Motru a acordat o atenţie specială fenomenului cunoscut îndeobşte sub numele de naţionalism. Atitudinea şi concepţia sa, deşi cunosc unele variaţii, au „o constanţă în gândirea sa, şi anume pledoaria pentru un naţionalism moderat, tolerant, flexibil”. Fiind „înscris în orientarea ideatică a «Junimii», C. Rădulescu-Motru are ca deviză  a concepţiei sale preceptul maiorescian «naţionalism în marginile adevărului»” (o formulă nefericită şi combătută de Eminescu! – n.a.) […] În acord cu concepţia sa generală despre consecinţele Revoluţiei de la 1848, el a formulat teza potrivit căreia naţionalismul excesiv ar fi de sorginte paşoptistă. […] El a contrapus ideilor emise de  Iorga şi A. C. Cuza gândirea eminesciană, afirmând «adevăratul înţeles al naţionalismului», care «are ca premisă majoră adevărul enunţat de Eminescu: la civilizaţie nu se ajunge decât prin muncă». […] Studiul psihologic al etnicului este explicativ, dar şi normativ, având ca obiectiv  reformarea societăţii. Naţiunea română poate progresa numai prin activităţi transformatoare ce au la bază studiul ştiinţific al realităţii româneşti. […] Un popor contribuie la dezvoltarea umanităţii numai prin păstrarea originalităţii sale. C. Rădulescu-Motru nu a dizolvat naţionalul într-o realitate supranaţională, dar nu a exagerat unicitatea naţionalului (precum N. Iorga)”. În viziunea lui C. Rădulescu-Motru, Eminescu apare drept cel mai strălucit exponent al naţionalismului românesc: „Pentru a-l găsi pe acesta (înţelesul naţionalismului), în limba românească, trebuie să revenim la scrierile politice ale lui Mihai Eminescu. Cuvântul de «naţionalism» îl întrebuinţează Mihai Eminescu rar, în comparaţie cu acei cari au venit după dânsul, dar la el cuvântul este cu un înţeles precis şi profund, cum ar trebui să fie. Toţi naţionaliştii de după Eminescu, în cazul cel mai bun, n-au făcut decât să repete ceea ce a scris Eminescu, şi în cazul când ei au vroit să depăşească pe Eminescu, cum a voit d. A.C. Cuza, n-au făcut decât să exagereze concepţia lui. Inteligenţa extraordinar de originală şi de limpede a lui Eminescu a desprins din jurul fenomenelor sociale pe acelea cari au adus mizeria morală şi materială a poporului român. […] Naţionalismul eminescian consistă mai ales în o critică nemiloasă a stării de fapt în care se găseşte societatea românească de astăzi. Mergem înspre pieire, ne zice Eminescu. Poporul român se stinge din viaţă înaintea ochilor noştri indiferenţi. […] O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care îşi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mâinilor ei se capitalizează în mâinile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate. Nu este de mirare că influenţa austriacă «este mare» […] «Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută (a avuţiei naţionale), cu atât mai mulţi trăiesc pe seama aceleiaşi sume de oameni». […] «Clasele muncitoare trebuesc scăpate de paraziţi; paraziţii înşişi trebuesc prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep». […] «Nu cerem şi nu voim, precum insinua Românul (ziarul lui C. A. Rosetti), exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în Statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora»”. Obiectivitatea lui Eminescu nu este pusă la îndoială nici de C. Rădulescu-Motru: „Eminescu putea fi pătimaş în polemică, dar el nu era omul care să părăsească o metodă ştiinţifică, pentru a susţine o convingere dictată de interesul unui partid, fie chiar când acel partid era compus din prietenii săi. Naţionaliştii de astăzi pot face aşa lucru, nu însă şi Eminescu. […] Dl. A. C. Cuza singur încearcă între aceşti naţionalişti o notă originală, exagerând până la absurd campania contra evreilor.  […] Înţelegem să creadă aşa ceva un bărbat cu fire de demagog, un N. Iorga bunăoară (după 1920), care pentru a cuceri aplauzele mulţimei este în stare să facă toate linguşirile şi să zică că neam mai nobil ca al nostru, al Românilor, nu există pe suprafaţa pământului; că virtuţi mai dumnezeieşti ca în sufletul nostru, traco-daco-roman, nu se mai găsesc nicăieri. […] O încordare cerebrală cere, dimpotrivă, ideea care se găseşte în programul lumii culte europene: nu să goneşti pe străini, ci să pui pe străini în serviciul intereselor naţionale! Ca să goneşti pe străini nu poţi, şi chiar dacă ai putea, la ce folos? Prosperitatea popoarelor nu cade din cer, ca un fel de pomană dumnezeiască, aşa că singura ta grijă să fie să nu laşi şi pe străini alături de tine pe pământul pe care cade pomana; ci prosperitatea se cucereşte prin muncă! Cel ce munceşte prosperă; cel ce nu munceşte, sau nu ştie munci, acela nu prosperă […]. Dar acest nou punct de vedere, pentru a propaga naţionalismul adevărat, iar nu pe acela al dlui A. C. Cuza, trebuie să ai încredere în puterea de muncă a poporului tău! Şi nu este dat oricui să aibă o asemenea încredere. […] Idealul dlor Cuza şi Iorga este izvorât din descurajare, şi ca atare, el nu poate face aderenţi decât punând la contribuţie patimile cele mai puţin nobile ale sufletului românesc. România piere! Sunt însă gata dnii Iorga şi Cuza să o scape!!!… Ce la noi simţul ridicolului s-a tocit cu desăvârşire? “. Delimitarea propusă de filozoful român C. Rădulescu–Motru, între naţionalismul propriu-zis şi moderat, faţă de cel excesiv şi intolerant, este într-adevăr corectă şi în spiritul cercetării obiective a fenomenului. Prin urmare, naţionalismul eminescian este strict autentic, faţă de exagerările aduse ulterior de epigonii săi. Nu s-a spus însă nimic despre mişcarea legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta în ce spirit este? Este tot o formă exagerată? Am putea observa delimitarea faţă de  profesorul A. C. Cuza şi faptul că, Codreanu s-a despărţit de fostul său mentor destul de devreme, aşa cum Eminescu s-a despărţit de Maiorescu. În plus, neimplicarea iniţială a mişcării pe plan politic şi caracterul însăşi a principiilor morale şi creştine adoptate, ne fac să credem că era o mişcare în spiritul ideilor eminesciene, o mişcare de renaştere şi de rezistenţă naţională şi în plus anticomunistă, la care nu întâmplător au aderat atunci foarte mulţi intelectuali şi care a fost prigonită mai tot timpul, de toate guvernările, inclusiv cea comunistă. Însă, în cazul marelui istoric Nicolae Iorga, implicarea sa în viaţa politică n-a fost de bun augur, devenind corupt de putere şi de faima dobândită. Este cumva de neînţeles sprijinul său acordat dictaturii lui Carol al II-lea (căruia i-a fost profesor), precum şi înverşunarea sa împotriva tuturor celorlalţi naţionalişti, printre care şi C. Z. Codreanu, pe care iniţial îl inspirase. Exclusivismul (monopolul) său în privinţa naţionalismului, pe care nu-l putea admite nici la liberali, nici la ţărănişti sau la alţii, este simptomatic şi revelator în privinţa caracterului său intolerant într-o mare măsură, începând din 1920 înaintea adoptării constituţiei (masonice) din 1923. Nu întâmplător am insistat asupra concepţiei lui C. Rădulescu-Motru, deoarece acest filozof a căutat să contureze şi să impună naţionalismul, distinct de ortodoxie şi oarecum exagerat, recomandându-l, ca unică linie de acţiune. Din păcate, filosofia sa a căpătat în timp o ,,identitate’’ francmasonică, după cum s-au pronunţat unii autori, precum Nichifor Crainic ş.a. Nu trebuie să uităm nici faptul că românismul era interpretat de evrei ca fiind agresiv, o formă de xenofobie! Românismul (naţionalismul) există dintotdeauna. Nicolae Georgescu încearcă să-l delimiteze: „Presa politică (mai ales de stânga) amestecă, ea însăşi, termenii şi aplică etichete false, pe care le menţine, le strigă la megafon şi caută să le impună”, iar „naţionalismul însuşi, ca doctrină, este considerat periculos, căci ar duce spre extrema dreaptă”. Prin urmare, naţionalismul nu înseamnă extrema dreaptă, aşa cum s-a acreditat ideea, dar un naţional-fascism sau naţional-nazism sunt într-adevăr, după cum naţional-comunismul sau comunismul reprezintă extrema stângă. În acest spirit al adevărului, remarca şi Mircea Eliade următoarele: „Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd pe Pârvan fascist. Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gândit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor, dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu-Iorga-Pârvan. Ar fi necomplet altminterea, ar fi anorganic”. *** ”Nevoia de naționalism! Naționalismul nu este nicidecum în sine rău. Dușmanii lui (internaționaliștii de orice fel, comuniști sau capitaliști, înregimentați masoneriei) i-au deturnat în mod voit sensul. Contează de fapt, în ce scop este folosit naționalismul, adică cărui scop slujește cu adevărat. Naționalismul traduce în practică iubirea față de aproapele nostru, derivând din iubirea față de Dumnezeu. El trebuie să existe numai și numai în spiritul adevărului, în slujba neamului românesc și pentru ridicarea moral-spirituală a poporului român. Să nu-l confundăm niciodată cu ultranaționalismul, cu această pervertirea a lui în mod premeditat în extremism.În societatea românească actuală, tot mai intens secularizată, adică în curs de despărțire față de Dumnezeu, și îmbolnăvită crunt de cei 45 de ani de comunism, se cuvine să luăm fiecare dintre noi atitudine ori de câte ori este necesar și mai ales atunci când, cei care ne conduc nu sunt preocupați decât de interesele lor meschine și se tem în mod grozav pentru ei și familiile lor.În primul rând, noi va trebui să ne debarasăm de frică. Este cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facem. Să nu uităm cuvintele Evangheliei. Fricoșii sunt cei dintâi lepădați de la fața lui Dumnezeu și nu dobândesc mântuirea, care se obține prin multă osteneală și doar prin împlinirea poruncilor și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe.Să nu uităm nici faptul că, sistemul diabolic comunist a exercitat o mare prigoană împotriva creștinismului de pretutindeni. Nu s-a făcut nici până astăzi o evaluare totală, concretă și exactă a crimelor și distrugerilor sale din România, pentru că în general autoritățile de după 1989 și mass media centrală s-au opus în mod hotărât acestui demers.Din cele 500 000 de victime ale comunismului, conform unor estimări mai recente, nu se știe exact câte mii de clerici (episcopi, preoți, diaconi, monahi) au îndurat represiunea sălbatică a comunismului și câți dintre ei au murit trecând la Domnul, devenind Sfinți Mucenici Mărturisitori. Știm doar că aceștia toți L-au mărturisit pe Hristos, plătind cu libertatea și viața lor această mărturisire a lor de credință.Patriarhii și episcopii au acceptat uneori să fie numiți de către comuniști, pentru a apăra de fapt Biserica Ortodoxă Română de atacurile furibunde ale comunismului ateu (mai precis masonic). Nu toți au devenit colaboratori ai Securității și nu toți i-au trădat pe frații lor de credință. Comunismul nu a putut să dărâme masiv bisericile și mănăstirile din România, să le demoleze sau să le transforme în depozite, grajduri, restaurante, pensiuni etc, precum au făcut în Rusia, de teama reacției generale a poporului român, pe care îl știa profund atașat față de valorile creștine și naționale. Dintre popoarele aflate sub influența Moscovei, românii erau cei mai refractari față de sistemul bolșeviic. Dovadă că, în 1944 erau doar circa 800 de membri ai PCR în toată România și aproape toți aveau altă etnie decât cea română! Comuniștii s-au temut ca nu cumva să devină prea nepopulari și să-și atragă ura poporului, ei fiind mai mult interesați de lichidarea oricărei rezistențe anticomuniste, a oricărei revolte, de menținerea lor personală la putere, decât de dărâmarea ortodoxiei. Însă masonii, cei care au inventat și promovat la noi comunismul au provocat mari daune poporului român și au subminat îndeosebi credința ortodoxă. Biserica Ortodoxă Română a fost infiltrată de mii de informatori, care furnizau servicii Securității și aparatului de partid (PCR). În plan duhovnicesc însă, răul produs de către ei a umplut cerul de Sfinți Mucenici mărturisitori ai credinței noastre ortodoxe, care se roagă și acum pentru noi cei de astăzi. Mai trebuie precizat că Securitatea a lucrat în general pentru partidul comunist și în defavoarea poporului român, punându-i-se la dispoziție mari resurse materiale și umane. Ea este cea prin care a s-a inoculat românilor frica, frica în primul rând de represaliile dure din lagărele de exterminare și închisori, fiind un serviciu secret aflat în serviciul nomenclaturii comuniste, frică pe care o identificăm și astăzi încă la mulți dintre români și ne referim aici la ortodocși și mai puțin la românii virusați de pragmatismul american și materialism, pe care nu îi mai  interesează decât propria lor existență. În al doilea rând, trebuie să ne desprindem cu totul de comunism dar și de globalismul actual, ambele sisteme interferând și conducând spre centralizarea puterii la nivel global și crearea unui guvern mondial în mod oficial (un guvern nevăzut existând deja, dar neavând încă putere absolută). Și pentru ca acest lucru să se întâmple, avem nevoie să oferim tinerilor o istorie adevărată și modele spirituale și culturale autentice, pentru ca prin ei să se transmită mai departe identitatea reală a poporului român, conștiința apartenenței noastre la valorile creștine și naționale.

·         Radu Tudor: "NAȚIONALISMUL ÎNSEAMNĂ SĂ-I URĂȘTI PE STRĂINI" Dacă noi, naționaliștii, ne vrem țara înapoi, din mâinile corporațiilor, a SUA, ue și NATO, suntem catalogați ca fiind taliban, teroriști! Agentul sub acoperire, care servește interesele străine, taie și spânzură, în numele ocupanților!

·         Regele Mihai: 1. Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. 2. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul. 3. Vom avea o şansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele. 4. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.”

·         Reinhard Heydrich: 1.Nu voi ezita să răspund cu o violenţă nemaivăzută dacă voi continua să am sentimentul că Reich-ul este considerat slab şi concilierea loială din partea mea este interpretată ca slăbiciune.

·         Romania.ro: ”României îi lipsește o mișcare naționalistă adevărată. Naționalism înseamnă unitate și solidaritate între oameni. Noi nu avem așa ceva, avem doar niște căcăcioși pe Facebook care îți dau cerere de prietenie și dacă nu te potrivești cu ei la păreri, după câteva luni îți dau block, ca să salveze ei, de unul singur, România cu live-uri făcute în fața telefonului. O mai avem pe Șoșoacă care se bălăcărește în Parlament cu Simion și câțiva așa-ziși suveraniști care se mușcă de cur și se bârfesc între ei. Nu așa se salvează o țară. Măcar de am fi la nivelul sârbilor sau ungurilor la capitolul naționalism! Degeaba sunt naționaliști în suflet, dacă sunt individualiști și paranoici în comportament. Eu în afară de aceștia nu am văzut niciun naționalist care să fie inteligent și să știe și să adune oamenii bine intenționați la un loc. Suveraniștii sunt o invenție a globaliștilor.”

·         Serghei Duca: ”Daca patriotismul este variabil si poți fi patriotul unei țări străine în timp ce stai o vreme în țara respectivâ (adică iubi două state in acelaşi timp), atunci naționalismul este o armă periculoasă în mâina nebunilor...

·         S.O.S. RO: ”Naționalismul nu este extremism, ci o expresie a identității culturale și valorice, a respectării demnității, suveranității, independenței și unității româniei ca stat

·         Stefan Csiki: ”Naționalismul cândva a avut valoare, acum este un sentiment mai puțin onorant!”

·         Suflet Descult: ”Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global! SCRIS DE GAZETA DE INFORMAȚII PE DUMINICĂ, 21 IANUARIE 2018 PUBLICAT ÎN: CAPITALISM. !by George Soros revine. Și promite să lupte, cu toate forțele sale, împotriva naționalismului, pe care l-a definit drept „ideologia dominantă ” din lume. Într-un interviu acordat Financial Times, magnatul american de origine maghiară a subliniat modul în care OSF (Fundația pentru o Societate Deschisă), organizația „filantropică” pe care a […] Facebooktwittergoogle_plusredditSavelinkedinmailby feather. Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global! George Soros revine. Și promite să lupte, cu toate forțele sale, împotriva naționalismului, pe care l-a definit drept „ideologia dominantă ” din lume. Într-un interviu acordat Financial Times, magnatul american de origine maghiară a subliniat modul în care OSF (Fundația pentru o Societate Deschisă), organizația „filantropică” pe care a fondat-o acum ceva vreme, sintetizează „optimismul privind răspândirea democrației în stil occidental” după destrămarea Uniunii Sovietice. Dar acum, spune el, mișcarea sa progresistă trebuie să se confrunte „cu un nou val de patriotism și populism”. Amintind de prăbușirea URSS, Soros a spus că actualul moment istoric „este un déjà vu” și că „va exista o mare schimbare”. „Este un deja vu, dar cu o mare schimbare – ideologia dominantă în lume este acum naționalismul”, a spus Soros, citat de reinformation.tv „Uniunea Europeană este pe cale să se prăbușească. Rusia este puterea renăscută, bazată pe naționalism”, a declarat Soros. Speculatorul financiar a atacat Moscova și pe Vladimir Putin, dușmanul său dintotdeauna: „Rusia are puterea de a învia, bazându-se pe naționalism”, a spus George Soros, arătând cu degetul spre președintele rus. „Putin nu mă place”, recunoaște magnatul, vorbind despre „o furie” care crede că a fost alimentată de criticile lui la adresa președintelui rus și de sprijinul său față de georgianul Mikhail Saakașvili, fostul președinte al Georgiei, venit la putere după așa numita „Revoluție a trandafirilor”, din 2003. Soros are și ce să îl considere dușman pe Putin: nu poate uita că Moscova a obligat, în 2015, Fundația pentru Societate Deschisă să părăsească Rusia pentru că „a pus în pericol sistemul constituțional și securitatea națională” și i-a îndemnat pe vecinii săi apropiați, precum Uzbekistanul, să facă același lucru. În ceea ce privește Ungaria, Polonia, Macedonia, România, toată lumea are motive întemeiate să se opună celui care dorește să distrugă cadrul național. Soros a negat și faptul că organizațiile sale au fost implicate direct în lovituri de stat în Ucraina, Macedonia și Georgia, deși a recunoscut în Financial Times că a susținut revolta antiguvernamentală de la Kiev: „Nu am fost implicați în ciocniri. Este împotriva îndrumărilor și principiilor noastre. Dar am sprijinit protestatarii, chiar și în timpul Maidanului”. Într-un interviu pentru CNN în mai 2014, Soros a recunoscut că a fost responsabil pentru înființarea unei fundații în Ucraina, care a contribuit la alungarea de la putere a liderului legitim al țării, Viktor Ianukovici. Magnatul în vârstă de 87 de ani spune că s-a gândit să renunțe la Fundațiile pentru o Societate Deschisă, dar, observând „ascensiunea naționalismului la scară mondială, în contrast cu „societatea deschisă” și globalizarea pe care le promovează, a decis recent să transfere 18 miliarde de dolari din propriul patrimoniu în rețeaua de „organizații filantropice”, angajându-se să rămână președinte încă cinci ani sau mai mult. „Sunt destul de norocos cu dușmanii mei”, a spus Soros. „Mă simt gata să reacționez și să apăr ceea ce este bine”.În ultimul an, o serie de lideri europeni au contestat amestecul organizațiilor lui Soros în politica internă a statelor lor.În Ungaria, de exemplu, premierul Viktor Orbàn a declanșat o campanie dură împotriva lui George Soros și a ideologiei „frontierelor deschise”. O adversitate care s-a accentuat în ultima perioadă, premierul Orban declarând în aprilie 2017 pentru Kossuth Rádió:„Dacă cineva vrea să vină și să trăiască în Ungaria, trebuie să aibă consimțământul poporului maghiar. Nu poate fi o lege internațională, o lege, o instanță sau o organizație care să pretindă că nu contează ce cred oamenii. Acest lucru este imposibil. Există, totuși, o campanie internațională foarte puternică ce se desfășoară de aproape un deceniu. Este legată de numele lui George Soros și încearcă să arate că frontierele nu au sens, că națiunile nu au dreptul să decidă și să stabilească cum să trăiască”.Soros are o avere de cel puțin 25 miliarde de dolari și este supranumit în Marea Britanie „omul care a falimentat Banca Angliei”, după ce a pariat masiv împotriva lirei sterline, în 1992 și a obținut peste un miliard de dolari.

·         Tiziana Miccu: ”Patriotismul este responsabil si actioneaz pentru binele societatii. Nationalistul pretinde beneficii. Un patriot recunoaste bogatia istorica a multiculturalitatii propriei tari si foloseste aceasta realitate pentru imbogatirea culturii propriei tari. Patriotul are simt civic. El lupta PENTRU tara lui. Este responsabil. El nu arunca gunoaie pe strazi si dupa reproseaza statului ca nu curata. El mentine curata tara in care traieste. El nu arunca animale pe strada si dupa urla ca statul nu se ocupa de ele. Patriotul voteaza. Nu polueaza fonic ambientul. Nu pretinde beneficii de la stat.  Sau pensii speciale. Nationalisti au fost Mussolini si Hitler. Si am vazut unde duce nationalismul toxic.”

·         Tudor Arghezi: ”Naţionalismul, care-i barbaria sulemenită de o cultură superficială, introducerea jivinei din noi în civilizaţie, întreţine pofta de carne de om, dilată orgoliul naţionalităţii, subţiat în civilizaţie până la dispariţie.

·         Tudor Gheorghe: „Sunt naționalist, ce e rău în asta? Sunt naționalist pentru că doresc să păstrez puritatea limbii române și voi continua să o lupt pentru a o apăra de tot ce o poluează. Eu iubesc tradițiile acestui popor, nu vreau să dispară hora, sârba, învărtita. Am mai zis asta: aș propune ministrului învățământului să introducă obligatoriu, în școală, o oră de dansuri populare. Doar hora, sârba și învârtita. Ca atunci când s-o auzi una din astea oriunde în lume, să sară 4-5 români să se prindă în horă, în sârbă sau învârtită. Așa se păstrează un popor, prin tradițiile sale. Ați văzut cum nu știu să joace Hora Unirii? De-aia sunt naționalist!”, a spus actorul

·         Valeriu Butulescu: ”De regula, peste democratiile infantile, pe langa plaga saraciei si coruptiei, mai vine si ciuma nationalismului.”***”Naţionalism conservator. Vântul reformei, oprit cu mii de steaguri.

·         Vasile Ghica: ”Ca şi colesterolul, naţionalismul este de două feluri. Din care numai unul este bun.

·         Victor Rebengiuc, INTERVIU: Claudiu Pândaru, jurnalist Digi24: Dumneavoastră ați trăit, ați văzut și ați simțit pericolul naționalismului gol. Victor Rebengiuc: Da!Claudiu Pândaru: Vedem că nu doar în  România, ci în întrega Europă, poate chiar în întreaga lume iar se ridică acest miraj. Victor Rebengiuc: Și din cauza migrațiunii, probabil. Faptul că vin foarte mulți migranți de dincolo de Marea Mediterană, și e amenințarea că locurile de muncă devin din ce în ce mai puțin accesibile pentru „băștinași”, poate pentru că aceia muncesc pe salarii mai mici, și atunci, sigur că se pune problema că „noi, românii”, „noi, nemții”, „noi trebuie să facem, nu voi, ăștia care veniți acum”. Claudiu Pândaru: Cum i-ați descrie unui tânăr, spre exemplu, care nu are nici experiență de viață, ci doar lipsa unor modele, unor valori, și poate se uită vrăjit de mirajul ăsta al naționalismului. Cum i-ați descrie pericolul ăsta? Victor Rebengiuc: E un pericol. Eu nu pot să fiu naționalist. Din firea mea nu pot să fiu naționalist. Să spun, „domne, eu sunt român...”. „Sunt român!”. Și ce-i cu asta? Eu ca român trebuie să muncesc cinstit, să îmi văd de treaba mea, să fac tot ce pot să fac pentru ca să fie bine în țara mea. Nu trebuie să mă bat cu pumnul în piept și să-i omor pe ceilalți care nu sunt români. Și să nu cred că românul e ăl mai deștept om din lume. Să nu cred așa ceva.Românii au avut oameni foarte deștepți. Dar nu numai  românii au avut oameni foarte deștepți în lumea asta. Noi avem lumină electrică aici nu de la români. Avem de la un american amărât. „România are nevoie de niște oameni ca lumea, cu idei bune, cu credință în democrație, lipsiți de ispita corupției” Și alte lucuri pe lumea asta au fost inventate de oameni foarte deștepți, sau dintr-o întâmplare. Nu că-i român și asta iartă tot și justifică tot. Nu se poate așa ceva! Claudiu Pândaru: Mai spuneți-mi un lucru. Dacă ar fi să se poată schimba ceva rapid și fundamental, care să ducă România cu pași repezi înainte, ce ar fi, sau ce ar trebui să fie acest lucru? Victor Rebengiuc: Niște oameni care să o conducă, niște oameni ca lumea, cu idei bune, cu credință în democrație și în tot ce poate da mai bine. Oameni cinstiți, lipsiți de ispita asta a corupției, unde nu se poate face nimic pentru că trebuie să ceară ceva parandărăt... „Dar mie ce-mi iese?”. Lui, care e pus acolo ca să facă treaba asta, pe salariul ăla. Eu nu pot să fiu corupt. Ce să fac? Să vorbesc cu publicul?, „domne, fiți atenți, în seara asta joc, dar ce iese la chestia asta, dacă vreți să vedeți spectacolul?”.Pot să fac așa ceva? Nu pot să fac așa ceva! Pentru că e o mizerie chestia asta. Eu am bucuria să joc când intru pe scenă. Claudiu Pândaru: Asta nu o vedeți, bucuria unor politicieni de a fi lideri... Victor Rebengiuc: Numai când apucă, când iau pentru ei, acolo. Când îl văd pe Oprescu ăsta, Doamne, Dumnezeule... Spune că „eu mi-am cinstit țara, eu n-am stat în genunchi”. Nu, că-i intrau banii automat în buzunar. Era circuitul clar făcut și banii curgeau. Așa a și fost prins, pentru că banii curgeau în continuare. „Păi, ce-i cu banii ăștia?”. „Păi, i-am împrumutat eu, n-am știut că-i 16, și credeam că-i 11...”. M-am informat și eu puțin, dar nu mai pun la inimă. Nu mai vreau. Știu că nu se poate face nimic. Cum au spus de Codruța Kovesi că „nu-i bună româncă”. Ea nu e „româncă bună”, „nu și-a iubit nația și poporul, și țara”. A vrut să ne scape de corupție, dar ea „a nenorocit România”. Că așa e România înfloritoare, cu corupți la conducere. Ministerele, toate, sunt de sus până jos numai corupție, la fiecare nivel.

·         Vintilă Mihăilescu și Svetlana Cârstean:  Spectatoare: Dacă ne uităm în urmă, manifestările naționaliste au fost legate de declin economic și toate s-au vărsat în al Doilea Război Mondial. Acum… Economia mondială e în declin. Manifestările naționaliste le avem. Om fi învățat sau nu? Sau avem nevoie de al treilea război ca să ne punem la loc cu toții? *Vintilă Mihăilescu: Dacă mai aveți multe întrebări din astea…    (Publicul râde.) Mă duc în prima cârciumă, mă-mbăt și mă-mpușc. „Cam când plănuiți că va fi al Treilea Război Mondial? Numai mâine nu, că am treabă.” Da, din păcate, răspunsul e că e posibil. Doar că nu va fi război așa cum știm noi, ci puțintel altfel. Dar zău… Am și eu o familie… (Se râde din nou.) 1. A fi naționalist în Balcani înseamnă să-ți pui steagul propriu pe brânza tuturor. Pornind de la o imagine similară celei de mai sus, antropologul spune că a fi naționalist în Balcani înseamnă „să-ți pui steagul propriu pe brânza tuturor.” Se referă la un fapt real: din 2002 încoace, feta desemnează exclusiv brânza produsă într-un anume fel, în anumite zone din Grecia, deși același tip de brânză se produce „din Pind până hăt departe”. „De când faceți voi brânza asta?”, ar fi întrebat organismele europene în țările balcanice unde se produc alimente similare. „De mult”, am fi răspuns cu toții, din Israel până-n Albania. Grecii, însă, au fost singurii care-au adus și atestare documentară. În Iliada lui Homer, eroul Ahile mănâncă feta, în cca. sec. XII î.e.n. Ca atare, doar urmașii lui Ahile au voie să producă brânza respectivă, ca produs cu denumire de origine controlată. Celelalte brânze asemănătoare din Europa se numesc „brânză albă”. (Da, inclusiv telemeaua autohtonă.) 2. Populismul e atunci când ești naționalist, dar nu și patriot. Patriotismul e o atitudine a individului, pe când naționalismul e o ideologie - ține de anumite politici implementate de către stat. Individul poate sau nu să subscrie acelei ideologii și poate fi patriot fără să fie naționalist. Poate fi atașat de propria națiune, fără să fie de acord cu practicile de promovare ale statului respectiv. Dar mai poate și să fie naționalist, fără să fie patriot - asta se cheamă populism, explică antropologul. 3. Poți să-ți schimbi sau să-ți părăsești identitatea„Nimeni nu știe ce înseamnă identitatea, în afară de  .români”, glumește Vintilă Mihăilescu. Sugerează că mulți intelectuali locali par să aibă opinii foarte ferme pe marginea unui subiect extrem de nuanțat și fluid. Propune o definiție: identitatea e un discurs, nu o „realitate” - nu te „naști” român, cum te naști bărbat sau femeie, ci te construiești român datorită unui discurs. E despre o apartenență, una dintre multele posibile pe care le poți avea ca individ. Există și apartenențe non-identitare (poți să aparții unui club de fotbal de amatori, fără ca asta să-ți definească identitatea). Și poți să ai mai multe apartenențe simultan: să fii femeie, bucureșteancă, jurnalistă etc. Poate cel mai important aspect al identității e că discursul ăsta trebuie să fie important, să aibă sens pentru individ. Să aibă rost, spune Mihăilescu că ar fi cel mai bine zis în limba română. Pentru că identitatea poate sau nu să aibă rost într-un context. În același timp, poate avea rost într-un anumit context, dar nu în altul. Identitatea se poate schimba. Se poate părăsi. Nu e un dat. „Identitatea nu e un blestem, precum rudele”, glumește antropologul, iar cei a căror identitate se schimbă nu sunt deloc de condamnat. „Un om singur pe o insulă nu are identitate, pentru că nu are de ce. Să fiu identic cu mine însumi, de unul singur, nu are rost.”Un ultim aspect important al  identității, explică Vintilă Mihăilescu, e că discursul identitar se construiește întotdeauna într-un joc de doi: nu există identitate fără alteritate. Ne definim ca la fel sau altfel față de un celălalt, nu în izolare. 4. Identitatea etnică e ca atunci când faci ciorbă ca la mama acasă, cu tot ce ai în gospodărie Identitatea culturală și cea etnică nu-s același lucru. Cea etnică poate fi lesne înțeleasă dacă ne uităm, de exemplu, la cele „două Canade”: cea anglofonă și cea francofonă. Fiecare comunitate și-a creat obiceiurile proprii, ca să-și marcheze specificitatea. Cu toate astea, din conviețuirea de secole a celor două grupări pe teritoriul aceleiași culturi, s-a creat o identitate culturală comună: cea canadiană. A apărut din temele și valorile circulate între cele două comunități, pe care au ajuns să le împărtășească. În cazul României, identitatea culturală, „îmi pare rău să vă spun, nu e occidentală, e balcanică”, se amuză Mihăilescu. „De la folclor la sarma, ghiuveci și alte meze”, obiceiurile și tradițiile au circulat în regiune și au ajuns comune. Identitatea etnică „e ca atunci când faci o ciorbă cu ce-ai în gospodărie. Dacă le pui pe toate într-o oală, nu-ți iese o ciorbă, ca la mama, ca la bunica.” Și e împortant cum îți construiești propria ciorbă. O să semene cu a celorlalți, dar ca să fie ciorbă românească, trebuie să aibă leuștean. „Și asta e jumătate de glumă”, adaugă Mihăilescu. „Baza construcției naționale e amnezia.” Antropologul spune că structura identității naționale se bazează pe un joc universal de amnezie și hipermnezie. Ca să te construiești ca națiune, trebuie să uiți anumite lucruri și să-ți amintești foarte pregnant altele. Oferă ca exemplu controversata propunere a istoricului Neagu Djuvara, cum că românii ar fi cumani. Nu dă bine să fim cumani, pentru că înseamnă că nu suntem la fel de puri etnic, deci nu suntem. Alegem să uităm că am (putea) fi. 5. Naționalismul  produce națiunea (și nu invers) Vintilă Mihăilescu speră că nu ne-am întrebat niciodată ce-a fost mai întâi: națiunea sau statul? Asta pentru că dilema e din familia celei cu oul și găina. Explică cele trei variante posibile de răspuns: Statul creează națiunea. Atitudinea asta e vădită din afirmații de tipul „Am făcut Italia, acum trebuie să-i mai facem şi pe italieni" (Massimo d'Azeglio) sau „Statul sunt eu!” (Ludovic al XIV-lea). Cum România nu a fost niciodată un stat puternic și n-a avut un Ludovic al XIV-lea care să îi facă pe români români, varianta asta nu prea e posibilă în spațiul nostru cultural. Națiunea necesită crearea unui stat, care să o susțină. Aceasta e poziția naționalistă, în sensul popular al cuvântului. E ceea ce cred cei care susțin existența unui „simț natural al națiunei”, precum Mihai Eminescu sau Nae Ionescu, care a afirmat că „ceea ce primează este națiunea; statul e, într-un fel, doar instrumentul acesteia”. Naționalismul produce națiunea și nu invers, afirmă filosoful și antropologul social Ernest Gellner, citat de Mihăilescu. Această variantă intermediară între cele două precedente susține că există o „proto-națiune”, creată din existența unui sentiment național, care trebuie confirmată și impusă prin crearea unui stat. România e o națiune care pare să se revendice din a treia variantă. Aceasta nu poate fi legitimată fără întrebarea de când există națiunea română? De demult, răspund românii. Și totuși de când, întreabă națiunile vecine, marile puteri politice, minoritățile etnice? De la daci, de la romani, de la Cucuteni? Din punct de vedere politic, e necesar ca această întrebare să aibă o limită și un răspuns ferm, clar. Elitele culturale care au participat la crearea națiunii române au legitimat pretențiile naționale prin caracterul „natural” al poporului român, existent în acest spațiu de la origini, dar „adormit” de către „barbarii de tirani”. 6. Războiul de independență n-a fost niciodată despre independență„Grecii ne zic Kutzovlahi, aromânii din Grecia  , Bulgarii Vlasi, aromânii fârșeroți ne zic Cipani, românii din România machedoni. Nimeni nu știe să suntem Grămușteni!” (bătrân din Dobrogea, apud Irina Nicolau ) Munții Grămuștei sunt o zonă din Dobrogea, iar citatul de mai sus arată că identitatea etnică în Balcani s-a construit în comunități relativ mici și izolate, dar între care au circulat obiceiuri purtătoare de identitate culturală transbalcanică. Mihăilescu spune că s-a întâmplat așa pentru că otomanii au fost deștepți. Populațiile non-musulmane din suzeranitatea otomană erau organizate pe mileturi - comunități religioase. A fost un fel de-al otomanilor de a le spune „N-aveți decât să vă faceți de cap în comunitățile proprii”, atât timp cât dădeau cezarului ce-i al cezarului. Adică își plăteau djizia (tributul) și își mențineau statutul inferior. Ca atare, războaiele de independență din regiune n-au fost niciodată despre independență. „O sută de țărani cu coasa împotriva a un milion de ieniceri. Bau!”, glumește profesorul. Luptele au fost mai degrabă negocieri împotriva exceselor Imperiului, care mărea dările peste puterile celor colonizați. „Pe vremea aia, negocierea se făcea cu paloșul și nu la Bruxelles, pentru câ încă nu se inventase Bruxelles-ul.” 7. România nu a fost niciodată grânarul Europei. „E complet infantil să explicăm totul despre identitatea culturală românească prin comunism.” Vintilă Mihăilescu insistă că perioada comunistă a construit mult în România, pe când despre idealizatul interbelic nu se poate spune același lucru. Mai susține că e extrem de important să știm „de unde venim pe bune”, ca să știm unde nu mai vrem să ajungem. Venim, explică antropologul, dintr-o societate țărănească mai mult pastorală. E important că românii erau mai păstori decât agricultori la final de secol XIX, pentru că asta însemna că trăiau  în comunități mici, foarte izolate, în zone cu densitate a populației foarte mică. Păstorii au nevoie de suprafețe mari și au productivitate mică, pe când agricultura eficientă necesită comunități mari, concentrate. Principatele Române aveau circa 20 de locuitori/km2 la sfârșitul secolului XIX, pe când în Belgia trăiau 128 de locuitori/km2 în 1831. Mai mult, în România lui 1930, circa 75% dintre români lucrau în agricultură. În Anglia lui 1803 doar 8% din populație se ocupa cu așa ceva. În 1938, în medie, țările din Balcani aveau o agricultură productivă în proporție de 52% față de media occidentală - productivitatea României era de 38%. Aveam cea mai mare proporție de analfabetism din regiune în 1938: 54%, față de 45% în Iugoslavia, 31% în Bulgaria și doar 6% în Ungaria. Chiar și după al Doilea Război Mondial, 75-80% din populație locuia în mediul rural. Nu aveam în continuare orașe mari, unite de rețele comerciale eficiente. România nu a fost niciodată grânarul Europei. Exportam foarte mult, însă produceam prea puțin pentru nevoile continentului. În ierarhia „grânarelor” europene, eram pe un loc 5 - 6, după țări mult mai mici, dar cu agricultură mult mai eficientă. „Eșecul Europei de Est de a ține pasul [cu Occidentul] nu a fost atât de neobișnuit încât să necesite o explicație aparte. Europa de Est, sau cea mai mare parte a ei, era mai asemănătoare cu restul lumii, înceată în a se schimba și a progresa.” (Daniel Chirot, 1989) Cu alte cuvinte, după cum spune profesorul de Studii Internaționale în citatul de mai sus, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, ca români, nu e Cum dracu’ suntem noi atât de subdezvoltați? Nu țările din Balcani sunt subdezvoltate, ci câteva țări occidentale sunt supradezvoltate - ele sunt excepția și nu invers. Țările balcanice sunt societăți țărănești obișnuite. Întrebarea, deci, ar fi mai degrabă Cum dumnezeu sunt ăia atât de dezvoltați?  spune Mihăilescu. 8. Identitatea națională nu se schimbă peste noapte, chiar dacă așa pare să se fi întâmplat în România. România s-a schimbat târziu, dar extrem de repede. Deși prima europenizare a României a avut loc abia în secolul XIX, societatea s-a schimbat mult în doar două - trei decenii. „Gândiți-vă că părinții voștri au fost [tributari imperiului otoman], iar voi sunteți [occidentalizați]”, spune Mihăilescu arătând spre două poze cu vestimentația specifică celor două aspecte ale perioadei. E perioada în care se naște forma fără fond a lui Titu Maiorescu. Pașoptiștii au fost nevoiți să o adopte, să treacă la sincronism, ca să poată să recupereze decalajele enorme dintre societatea românească și cea occidentală. „Orice triumf se plătește. Dacă vreți să propășim națiunea, asta necesită sacrificii.” Avem tendința să ne punem întrebări metafizice, să gândim totul în termeni de cultură - în loc să ne uităm și la datele istorice și statisticile societății, spune antropologul înainte să prezinte un tabel cu evoluția PIB-urilor în regiune de la 1870 și până în 1990. Se vede cu ochiul liber că România stătea cel mai bine în Balcani la 1870. A căzut până pe ultimul loc în perioada interbelică. Marele succes care fusese Marea Unire a costat enorm. Abia după 1990, în urma perioadei comuniste, România a reușit să recupereze parțial decalajul și să depășească Albania. „Orice triumf se plătește. Dacă vreți să propășim națiunea, asta necesită sacrificii,” explică Mihăilescu. 9. Țăranul român e și icoană a românismului și blestem al înapoierii. Deși azi ne place să credem că „țara asta a fost construită de boieri”, Mihăilescu insistă că n-ar fi avut cum să fie așa. Când populația e 90% rurală și vrei să construiești o națiune modernă dintr-un popor tradițional, ușor nu va fi. Mihăilescu amintește de o lucrare a istoricei Mirela Murgescu, care descrie incursiunile inspectorilor școlari la țară după Marea Unire, „ca să facă din țăran român.”  Păi, cum, țăranul nu era român? Nu, spune antropologul, pentru că la momentul respectiv identitatea etnică și națională nu erau niște lucruri de care ar fi avut de ce să-i pese. În același timp, țăranul român, invizibil pentru puținele elite ale României, și reprezentat ca o brută de către occident, a trebuit re-branduit. Românul s-a născut poet, vorba lui Alecsandri de care râdem azi, a fost la vremea sa un super branding politic, de țară. Pașoptistul a transformat țăranul român dintr-un sălbatic într-un poet natural. „În ţara noastră, singura realitate durabilă şi de nezdruncinat a fost şi încă mai este ţăranul.” (Liviu Rebreanu, 1940) versus „Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei!” (Constantin Noica, 1943) Identitatea duală a țăranului român, care e fie icoană a românismului (ca la Rebreanu), fie un blestem al înapoierii (ca la Noica) persistă până-n zilele noastre. Se vede în reprezentări idealiza(n)te, gen puritatea ideologic conservatoare pe care o doresc unii la Muzeul Țăranului, dar și în proliferarea unor sinonime pentru „băi, țăranule”: ciumpalac, știrb, cocalar etc. 10. Românii s-au construit ca popor împotriva a ceva. „E țara plină de țări”, îl citează Mihăilescu pe Ion Conea. Și s-au înfrățit ca să scape toate de turci. E greu de spus dacă poporul român s-a luptat pentru independență sau războaiele de independență au creat poporul român. Existau elemente comune, gen limba și circulațiile între țări, precum și Principatele Unite încă dinainte de Marea Unire. Însă Mihăilescu spune că sentimentul de apartenență la națiunea română probabil n-ar fi putut să existe fără dușmanul comun. „Ne-am construit ca popor împotriva a ceva”, explică antropologul. Nici nu e de mirare. Statele naționale în regiune au apărut în urma războaielor balcanice, desfășurate cu interesul marilor puteri, în urma destrămării Imperiului Otoman. Noi, balcanicii, „suntem naționali împotriva celorlalte națiuni”. Ca studiu de caz, Mihăilescu vorbește despre Dobrogea, „pământ românesc”. Înainte de 1878, când a devenit parte din Principatele Române, avea o populație românească de doar 18%. În 1913 erau deja 57%. Cum? Prin purificări etnice și schimburi de populație - soluția recomandată de Națiunile Unite la momentul respectiv. Schimburile se desfășurau după cum se poate vedea în imaginea de mai jos: S-au construit școli și biserici românești, unde „au aflat românii că sunt români”. Și tot românii (dar doar ei) au primit pământ, ceea ce a dus la denaționalizare și, astfel, la naționalizare. Simplu spus, explică Mihăilescu, e de presupus că și Ali și Ițic s-ar fi declarat români ca să primească pământ. Concluzii: „Identitatea e ca măseaua. Simți că o ai doar când te doare.” Citatul de mai sus e o parafrază după Liiceanu, pe care Mihăilescu o folosește ca să puncteze situația actuală complicată. Adaugă că, prin revirimentul naționalismului în România, românii sunt „cât se poate de europeni”. Modelul discursului naționalist e european. „Vadim și LePen se înțelegeau ca frații, vorbeau aceeași limbă: europeană.” Antropologul explică faptul că niciun popor nu poate fi naționalist de unul singur, pentru că riști să te izolezi. În schimb, dacă și ceilalți sunt naționaliști, ești și tu. Asta pentru că naționalismul are o puternică dimensiune xenofobă: e simultan pentru o națiune și împotriva altor națiuni/naționalități. „Dacă vreți, e echivalentul politic al economiei de piață. Dacă construiești o corporație, o companie mare, calci pe cadavre (...) A reuși înseamnă a-i distruge pe ceilalți.” Sigur, spune Mihăilescu, există niște reguli ale jocului chiar și în cazul naționalismului. Atât timp cât ele sunt respectate și nu se sare calul, dimensiunea xenofobă poate să nu fie atât de vădită. Dar în România s-a sărit de două ori calul grav deja: în timpul perioadei legionare și în cel al naționalist-comunismului. Cât despre conviețuirea pașnică timp de secole, antropologul zice să nu ne bazăm pe asta. Pacea e fragilă și condiționată de apariția celei mai mici nesiguranțe, fie ea economică sau culturală. „Și ce dacă am conviețuit atât timp? Când apare nesiguranța, mai întâi pocnești și apoi întrebi Cum te cheamă?”

·         Viorel Roman: Romanii in laboratorul mondial / 333 / legionarii, comunistii, opinie Comunismul e internaționalist Proletari din toate țările, uniți-vă!. S-a constat însă că, prin utilizarea sa ca armă propagandistică, naționalismul poate fi un mijloc eficace de a păstra puterea. În România ortodoxo-comunistă, acest lucru a fost descoperit și practicat într-o manieră prudentă de către Gheorghe Gheorghiu-Dej (v. Declarația din aprilie 1964, amnistia deținuților politici), iar apoi a fost verificat în august 1968 și folosit în permanență de către Ceaușescu. Nu este, deci, surprinzător că naționalismul interbelic și supraviețuitorii săi serveau foarte bine propagandei Epocii de Aur. * Profetul Amos, Vechiul Testament, ia apararea celor oprimati, mesaj tradus de Marx in limbajul sec. 19. Un secol mai tarziu marxismul devine ideologia tarilor subdezvotate, care se distantau astfel de cele dezvoltate. In Razboi Mondial nationalismul triumfa si marxismul se muleaza apoi pe religie, la rusi devine ortodoxie mesianica, la moldo-valahi ortodoxie pragmtica, la greci, ortodoxie speculativa, la italieni, catolica, la chinezi, confucianista, la nepalezi, budista etc. I. Securistus communis: Este tipologia securistului indoctrinat de nationalismul de tip ceausist. Are la indemana cel mai eficient alibi care sa-i acopere orice gand monstros sau actiune bestiala: patriotismul si obedienta fata de stapan. Ceva mai sofisticat decat un militian din Plopeni sau Vascauti, securistul patriot este convins ca toata lumea din afara granitelor este membra a ocultei evreiesti, finantate din SUA, prin ong-urile unor iudeo-cia-isti, precum Soros. Asculta muzica populara, este convins ca e mai bine sa fure romanii decat strainii si nu poate concepe ca civilii pot fi chiar mai patrioti decat militarii. Crede pana in maduva oaselor ca „Ordinul se executa si nu se discuta”! Uraste intelectualii, dezbaterile publice si mai ales manifestatiile de protest, in care nu sunt implicati minieri! Reprezentanti tipici: Sebastian Ghita, Bogdan Diaconu si Mircea Dogaru. Am citit de curand si va sugerez sa o cititi, o carte infioratoare, "Tatal meu, Beria", scrisa de baiatul lui Beria, ultimul sef al NKVD-ului din timpl lui Stalin. Acest om a fost mana dreapta a lui Stalin decenii si are pe constiinta, impreuna cu multi altii, mii de crime. Baiatul lui povesteste cum vorbeau ei in casa. Erau anticomunisti, sa spun asa. Beria avea o parere extraordinar de proasta despre Lenin. Era georgian, ca Stalin, si ii ura pe rusi, aveau un nationalism care in cadrul URSS, la conducerea careia se aflau, era o crima. Aceasta duplicitate profunda si paradoxala facea lucrurile si mai rele. Acest paradox are o forma deplina, sa ii spun asa, in descrierea lui Vasili Grossman, sub infatisarea tortionarului, excelent in profesia lui, care ajunge seara acasa, asculta Wagner, ii spune copilului o poveste. Probabil ca asta e cel mai greu de inteles, aceasta intersectie de bine si rau in acest om.Da, acest tip de "complexitate" psihologica apare si in literatura si filmele despre nazisti. Dar  in cazul comunistilor, contradictia se afla chiar in miezul istoriei. Criminalul isi ura crima si continua sa o faca, genera teroarea si ii era lui insusi frica de ea. Ati intalnit si dumneavoastra oameni de felul acesta, cu functii de ordinul raului, cenzori, dar care la un moment dat au lasat cate o portita deschisa. In epoca, in anii 1980, editorii si scriitorii se rugau lui Dumnezeu sa le ajunga cartea la anumiti cenzor mai descuiati. De fapt "cenzori" nu e corect spus pentru ca dupa 1980, oficial nu a mai existat cenzura ca institutie, a devenit o realitate oculta. Eu nu am stiut niciodata ce se intampla peste editura, cate trepte mai existau, pentru ca e clar ca existau multe trepte, iar in cele mai grave cazuri, ultima treapta era chiar Ceausescu sau nevasta lui. Pregatind acest interviu, am plecat de la ultimul volum, de poezie, un dialog de fapt, cu sotul dumneavoastra, Variatiuni pe o tema data, dar am recitit si acest volum autobiografic, Fals tratat de manipulare. Cand s-a produs intalnirea dintre poezie si istoria mare, cand v-ati dat seama ca a fi poet inseamna si a denunta raul din istoria mare? Asta e chiar o intrebare grea. Pe de o parte, as putea raspunde ca lucrurile s-au petrecut firesc, dar nu e chiar adevarat, pentru ca - in afara poeziilor din "Amfiteatru" si cu exceptia ultimului volum de dinainte de Revolutie, aparut imediat dupa, Arhitectura valurilor, cand, intr-adevar, se depasisera toate barierele si in materie de teroare, si in materie de suportabilitate si totul capatase sens politic - eu nu am scris poezie politica. Chiar daca eu aveam sentimentul ca vorbesc despre ceea ce se petrece in jur, functionau un fel de anticorpi estetici, care ma salvau. Politica e la un nivel mult mai jos decat poezia. Eu cred ca acesta a fost un noroc al meu. E adevarat ca lumea intelegea uneori si ce nu era, pentru ca, prin metafora, textul se nastea la jumatatea distantei dintre cititor si scriitor, peste capul cenzurii. E acel episod al publicarii in engleza a poeziei Totul, cu un aparat explicativ detaliat facut de jurnalistii britanici, unde unele lucruri erau interpretate intr-o cheie la care nu v-ati gandit: adidasii, de pilda, erau interpretati drept picioare de porc.Da, in primul rand pentru ca noi, sotul meu si cu mine,  nu eram carnivori. Adica, nu sufeream ca nu mancam carne, nu eram vegetarieni, dar pur si simplu nu era o problema ca nu aveam carne. In al doilea rand, ne propusesem sa nu ne lasam umiliti cu statul la coada, noaptea, pentru jumatate de kilogram de carne. Ni se parea ultima expresie a umilintei. Cand eu am citit, dupa multi ani de la Revolutie, ziarul britanic din epoca, am si intrebat: "Ce-i asta?". Eu chiar ma gandisem la copiii care isi doreau adidasi. Nu cunosteam folclorul si argoul cozilor. Exista aceasta perceptie, ca poezia e inutila social si ca poetii, oricum, nu sunt periculosi. Imi amintesc de ce spunea Monica Lovinescu imediat dupa 1990, cred ca la prima revenire in tara, ca intelectualul trebuie sa fie periculos. Si eu cred ca ar trebui sa fie. Intelectualul care nu e periculos inseamna ca e dezinteresat de ce se intampla in jurul lui. Dar periculos inseamna foarte multe lucruri. Libertatea este periculoasa, chiar si cand nu face nimic impotriva guvernului, ca sa spun asa. De asta a existat in toate epocile o vesnica dorinta a celor care aveau puterea de a cuceri scriitorii sau, daca nu se lasau cuceriti, de a-i reprima. Exista prejudecata, care atunci era chiar un adevar, ca tot ceea ce spun ei este ascultat si ramane. Iar celor puternici le era frica de posteritate.Se mai tem astazi cei de la putere de  intelectuali si, in felul acesta, de posteritate? Pentru ca acest lucru sa functioneze, cel de la putere trebuie sa aiba idee ce inseamna un intelectual, un scriitor, sa citeasca el insusi carti. Cineva care este semi-analfabet nu are niciun fel de jena si niciun fel de spaima fata de intelectuali.”

·         Vlad Hogea: ”Decalog Naţionalist… Conceptul de naţiune ne duce cu gândul la ideea de putere politică. Cu cât e la mijloc mai multă putere, cu atât se evidenţiază legătura dintre naţiune şi stat. Naţiunea modernă este o comunitate care, pe cale de normalitate, tinde să producă un stat de sine stătător; bineînţeles, o uniune convenţională nu este o  ţară. În Estul Europei, la începutul Secolului XX se ajunsese la concluzia că: “Noi, slavii, distingem cu greu statul de naţiune”, făcându-se chiar o clasificare a naţiunilor, pe acest criteriu: “Există culturi-naţiuni şi state-naţiuni”. De atunci se acceptă concluzia că naţiunea culturală pune accentul pe etnie, limbă, istorie comună, iar naţiunea politică este aceea în care cetăţenia are o importanţă mai mare decât identitatea etnică. S-ar putea spune chiar că istoria autodeterminării este istoria formării naţiunilor şi a spargerii statelor. Lumea statelor naţionale este o lume construită pentru a păstra idealurile trecutului, şi în care schimbarea este limitată numai la cele necesare, o lume care se opune ‹schimbării de dragul schimbării. Dacă ordinea mondială este gândită astfel încât omogenitatea în interiorul fiecărui stat să fie maximizată, iar numărul statelor să fie minimizat, atunci acea ordine mondială este o ordine mondială naţionalistă, iar componentele ei sunt statele naţionale. Dacă sunt prea puţine state, şi fiecare dintre ele prea mare, atunci vor deveni eterogene în interior. Dacă sunt prea multe, vor diferi prea mult unul de celălalt. Există, totuşi, un număr optim de state, raportat la orice moment din evoluţia lor, în cadrul acestei ordini mondiale naţionaliste. Acest optim este determinat de limitele mijloacelor de comunicaţie şi transport şi de gradul dezvoltării politice şi sociale.Există, aşadar, o arhitectonică geopolitică mondială care să constituie o alternativă la modelul actual de globalizare unipolară. Naţionalismul este capabil să furnizeze, în condiţii de civilizaţie şi democraţie deplină, o matrice organizaţională a lumii viitorului, un tipar mai potrivit, mai valabil şi mai uman decât cel care ni se pregăteşte din umbră. Având ambiţia nietzscheană ca în zece fraze să spunem ceea ce altul spune într-o carte, ceea ce oricare altul nu spune într-o carte, avansăm ideea unui Decalog Naţionalist, aşa cum a fost conturat de către cercetătorii contemporani ai acestui fenomen magnific şi etern: 1) Totalitatea naţiunilor formează omenirea. 2) Nimeni nu poate pretinde că nu aparţine nici unei naţiuni. 3) Naţiunile sunt diviziunile naturale ale umanităţii. 4) Fiecare individ aparţine în mod organic unei naţiuni (nu doar prin alegere, prin exprimarea unei opţiuni). 5) Naţiunile există şi trebuie să continue să existe. 6) Naţiunile deţin monopolul formării statelor. 7) Nici o porţiune de teritoriu nu poate fi deţinută de o altă entitate în afara statului naţional. 8) Naţiunile sunt sacre. 9) Naţiunea conferă un statut special. 10) Naţiunile nu pot fi suprimate. În vremea noastră, unii definesc statul naţional ca fiind “un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţă politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea guvern – societate”. Noi rămânem la ideea exprimată cu decenii în urmă, că “factorul hotărâtor în zămislirea unei naţiuni e cel subiectiv, e conştiinţa unităţii care, fără discuţie, e opera statului modern. Se poate oare vorbi de o naţiune când sunt prezenţi numai factori externi, fără conştiinţa identităţii lor? Desigur că nu. Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al reflecţiei aspupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni. Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat: idealul e statul naţional”. *** Naționalism sau naționalisme? S-a dezbătut, fără a se ajunge la o concluzie clară, care este poziţia exactă a naţionalismului în spectrul politic şi ideologic, care sunt raporturile sale cu alte curente doctrinare, compatibilităţile şi incompatibilităţile existente. Naţionalismul şi liberalismul sunt considerate, de unii, a fi diametral opuse: Diferenţa dintre aceste două concepte devine evidentă când se compară viziunea diferită a acestora asupra istoriei şi a realităţii imediate. Naţionaliştii sunt adepţii întregului indivizibil. Ei văd individul ca pe unul de-al lor, sprijinit şi protejat de semeni şi de comunitate, cu care acesta e mândru să se identifice. Acţiunile individului reprezintă o contribuţie la existenţa poporului său; libertatea de acţiune este cât se poate de reală pentru că, împărtăşind aceleaşi valori cu apropiaţii săi, individul va ataca foarte rar fundamentele comunităţii cu care se identifică. Societăţile lipsite de orice urmă a unităţii naţionale se confruntă adeseori cu situaţii tensionate, rezultate din conflictul de valori pe care le venerează egoiştii lor membri. Libertatea nu poate fi redusă la părerea pe care fiecare o are despre aceasta. În această logică, şi sclavul şi robotul ar putea avea impresia, despre sine, că sunt liberi. Decadenţa duce la dispariţia popoarelor. Iată de ce indivizii care acţionează izolat pot spera numai să scape de tiranie, dar acţionând în comun, ca o naţiune, ei pot înfrânge tirania. Liberalismul operează cu noţiuni la singular, în vreme ce naţionalismul preferă pluralul. Pentru liberali, individul este epicentrul politicii; pentru naţionalişti, individul este un grăunte într-o imensă comunitate istorică. Naţionalismul nu este un concept abstract, iar ideologii liberalismului se înşeală amarnic atunci când reduc naţionalismul european la o categorie conceptuală unică. Relaţia dintre liberalism şi naţionalism n-a fost nici pe departe armonioasă, în concepţia marilor gânditori despre care se presupune că ar reprezenta fericita sinteză a celor două curente (Benjamin Constant, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Alexis de Toqueville). Trebuie spus că liberalismul poate fi definit numai ca o negaţie – o critică, nu o idee de sine stătătoare. Cuvântul magic pe care îl vehiculează, libertate, este, de asemenea, o negaţie: înseamnă de fapt, libertate faţă de autoritate, adică dezintegrarea organismului. În ultima sa fază, liberalismul produce atomizarea socială, întrucât nu doar autoritatea statului este combătută, dar şi autoritatea societăţii şi aceea a familiei. Legea – care iniţial desemna codificarea normelor juridice şi conservarea echilibrului intern al organismului prin păstrarea ordinii şi prevenirea disputelor personale – a primit, în concepţia liberală, rolul de a asigura dezordinea internă şi de a permite celor puternici din punct de vedere economic să-i lichideze pe cei mai slabi. Se naşte o întrebare esenţială: „Trebuie, oare, să vedem în toate formele de naţionalism manifestarea aceleiaşi tendinţe, care străbate timpul şi spaţiul, sau să recunoaştem diversitatea intrinsecă a naţionalismelor în diferite timpuri şi locuri? În apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este incălcată. În zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punând sub semnul intrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor şi religiilor. Este în primul rând un instrument de legitimare şi mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului” . Duca spunea că „deosebirea dintre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideii naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu e decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism e complexul însuşi”. (Chiar aşa de-ar fi, nu vedem nimic rău la mijloc!) Autorul menţionează că “naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic – mai multă dragoste pentru cei de-acelaşi sânge şi de-aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiile cugetării şi artei proprii ale fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care, la urma urmei, nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica contopirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor”. Şi atunci, unde e „nocivitatea” Doctrinei Naţionale, care nu înseamnă nimic altceva decât credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice. Cu alte cuvinte, fiecare naţionalitate trebuie să aibă propriul său stat-naţiune. Utopistul politic crede că ideologia sa poate înlocui toată experienţa şi evoluţia generaţiilor anterioare şi că aceasta se poate aplica oriunde fără vreo modificare. Oricare ar fi utopia lui specifică, utopistul este universalist şi cosmopolit: dispreţuieşte naţionalitatea şi comunitatea, tradiţia şi istoria, rădăcinile şi obiceiurile. Până şi marele Cousteau se arăta oripilat de… utopia pseudo-liberală: „Sunt de acord cu economia liberală, dar este o mare deosebire între o economie liberală – adică libera iniţiativă bazată pe legea cererii şi ofertei – şi sistemul pieţei. Sistemul pieţei, cel în care trăim, face mult rău planetei, deoarece totul are un preţ, dar nimic nu are valoare. Din cauza acestei confuzii colosale între preţ şi valoare, viaţa economică actuală a devenit o nerealitate fundamentală, o abstracţie. Sistemul pieţei este din ce în ce mai mult preocupat de lucruri care nu există decât de lucruri care există. Derivatele financiare – în special speculaţia asupra speculaţiei – redau distanţa de la piaţă la realitate. Valoarea reală se pierde pe drum. Realitatea nu mai contează”. La incompatibilitatea naţionalism-individualism şi la compatibilitatea naţionalism-colectivism se opreşte şi Cioran: „Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atâtea şi atâtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stânga, internaţionaliste, din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atâtor şi atâtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzând ideea colectivistă, sombrează fără scăpare într-un vid total” ***Viorel spune: In acest moment,Romania nu are o miscare cu tenta nationala si patriotica, pentru apararea natiunii, istoriei si traditiei romanesti. Nationalist si Patriot nu inseamna neaparat rasist si xenofob dar nici nu poate accepta pierderea identitatii nationale atat economic cat si socio-cultural. Actualii guvernanti si politicieni, nu au nimic in comun cu apararea natiunii si a traditiilor statului, desi, ei insisi declama demagogic, ca sunt in slujba acestui stat, pe care-i si plateste din abundenta…. Dezastru tarii a fost provocat tocmai de aceasta avalansa de „libertati”, bine intretinute si orchestrate, din intern cat si din extern,cu mize mari, pentru a transforma tara in „Raiul infractorilor” al concernelor si al bancilor straine care au avut ca singur scop, devalizarea si jefuirea tuturor surselor si resurselor tarii, care, sub celebrul slogan”Nu ne vindem tara” insemna clar „Nu o vindeti voi, trebuie s-o vindem NOI(Politicienii)Vanzatorii de neam si tara”….Prin urmare fiecare runda electorala, nu era decat un alt fel de Rotirea Cadrelor, bine orchestrata de politicieni, aruncând prin manipulare si demagogie, ideea de schimbare in binele tarii, accesul la putere al altor patide cu aceiasi candidati…Alta piesa cu aceeasi actori…Repertoriu ce se joaca continuu de 25 de ani….!!!! Si atunci se naste întrebarea: Cine apara cetatenii acestui stat? Cine apara istoria si traditiile nationale??Mai avem nevoie de acestea?? Cum le putem apara?? *** Naționalismul este viitorul! Multă vreme am fost tentat să cred că naţionalismul este cu adevărat a treia cale, după capitalism şi comunism. Am fost şi eu, ca atâţia alţii, fascinat de ideea convergenţei sistemelor şi de cea a atracţiei contrariilor. La urma urmei, de ce n-aş fi crezut într-o variantă de mijloc între ce-a fost în Est şi ce-a fost în Vest, în încercarea disperată de a realiza o societate mai bună şi mai dreaptă?! La sfârșitul anilor 90, Adrian Păunescu, după ce a vizitat China, s-a arătat încântat de modelul economiei sociale de piaţă aplicat acolo, îndemnându-i chiar pe socialiştii români să ia aminte şi să ţină seama… Apoi, am realizat dintr-o dată ce mare capcană presupunea ideea că naţionalismul nostru s-ar putea strecura printre coloşii capitalişti şi comunişti, spre a da naştere unui nou sistem, care să reunească magistral părţile bune ale celorlalte două. Greşeala fundamentală pe care o făcusem atunci când fusesem cucerit de ”convergenţa sistemelor” era aceea că le socotisem diametral opuse, când, în realitate, ele aveau aceeaşi origine. Războiul Rece fusese o farsă cinică, menită să justifice cursa dementă a înarmării în care se întreceau marile puteri. (…) Dacă am căzut de acord că modul în care evoluează lumea e produsul unei conspiraţii oculte, atunci devine limpede că plutocaţia occidentală, ca şi burghezia roşie, au avut un numitor comun: caracterul internaţionalist, totalitar şi ateist. În consecinţă, nu văd cum ar putea naţionalismul să aibă vocaţia celei de-a treia căi, din moment ce nu se poate constitui într-o sinteză a celorlalte două, dintr-un motiv foarte simplu: nu are nici măcar un singur punct de tangenţă cu comunismul şi cu capitalismul. La fel trebuie tratată aiureala cu „naţionalişti de stânga” (sau „naţional-comunişti”) şi „naţionalişti de dreapta”. Eu unul, nu mă simt nici naţionalist de stânga, nici naţionalist de dreapta, ci naţionalist pur şi simplu. Nu văd de ce să mă raportez la infinit la un sistem de valori politice căzut de mult în desuetudine. Nu mai suntem pe vremea parlamentului francez post-revoluţionar, când stânga şi dreapta adunării desemnau orientarea politică a celor din sală… Revenind la rolul şi locul naţionalismului în lume, cred că lucrurile sunt mai simple decât par. Există două centre de putere care se înfruntă de multă vreme: 1) internaţionaliştii, promotori ai unei Noi Ordini Mondiale şi ai constituirii unui guvenământ unic sub controlul plutocaţiei; 2) naţionaliştii, apărători ai valorilor tradiţionale (Dumnezeu, Naţiunea şi Familia) şi ai separaţiei teritoriale între statele naţionale suverane. De asemenea, trebuie să recunosc că ani la rândul am crezut în teoria lansată la noi de istoricul şi teologul Dan Zamfirescu, în legătură cu ”A Treia Europă”. Mai exact, este vorba despre o ”moştenitoare directă a Eladei (prin greci), a tracilor romanizaţi şi a migraţiilor slave şi bulgare, a Bizanţului şi a luptei de secole împotriva unui imperiu extra-european”. Deşi multe dintre argumentele aduse de autor sunt de bun simţ, inclusiv prin încercarea de contrapondere la teoria lui Huntington (privind ciocnirea civilizaţiilor), parcă ne scapă esenţialul. Nu lupta unor state contra altora şi „victoria celor buni” ar putea asigura viitorul lumii în care trăim. Conflictul major există în interiorul fiecărei ţări, dar el nu este de ordin teritorial, ci de ordin naţional. (…) Ceea ce avem de făcut este să nu ne pierdem cumpătul şi să privim doar înainte. Naţionalismul este viitorul. Vom trăi şi vom învinge! *** Națiunea, eterna iubire… “Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc”, simţea Ţuţea, ca şi Mircea Vulcănescu, de altfel: “A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel. Ca atare, noţiunea de român nu este o soluţie alterabilă. Şi totuşi, în realitate, fiecare din noi este alterabil. Aici se impune o distincţie de planuri. Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă. Ce poţi face este s-o recunoşti, s-o identifici, să i te subordonezi sau s-o înlături. În ce măsură poţi s-o faci într-adevăr fără a te rata e altceva! Dar, în vreme ce fiecare individ viu (sau chiar colectivitatea, ca viaţă socială, ca realitate sui-generis între spirit şi natură) este alterabil, adică îşi poartă o dată cu viaţa riscul nefiinţei (şi pur şi simplu şi spiritual) – românitatea, ea, e inalterabilă în firea ei. I te poţi subsuma sau te poţi distruge, dar nu o poţi schimba”. Se ştie că “soldatul adevărat luptă nu pentru că urăşte ce e în faţa lui, ci pentru că iubeşte ce are în urmă”.Nu de puţine ori ne-am întrebat de unde venim şi încotro ne îndreptăm, care sunt resorturile intime capabile să ne dea tăria de a merge mai departe, către atingerea obiectivului propus. Factorul intern, acumularea datorată generaţiilor anterioare, ştafeta nevăzută pe care am preluat-o de la moşii şi strămoşii noştri – aceasta este enigma pe care vom încerca s-o descifrăm. Naţiunea este un termen, o noţiune, o entitate de care auzim foarte des, dar, din păcate, sursele oficiale de informare sunt inapte s-o definească în mod corect. Strădaniile cercetătorilor de a face lumină (iar unii, din contra, întuneric!) în problematica naţiunii au fost încununate de succes parţial, lucrările rezultate făcând, în mod sistematic, obiectul unor furtunoase polemici ulterioare. Naţiunea este acea entitate capabilă să inspire loialitate generală şi, cel puţin din punct de vedere teoretic, atât creativitate culturală, cât şi acţiune politică de masă, singurul garant al drepturilor sociale şi politice ale tuturor celor ameninţaţi de procesul mondializării capitaliste. Simplul fapt al naţionalităţii comune îi uneşte pe oameni, le dă profunzimea apartenenţei şi a rădăcinilor străvechi. Matricea etnospirituală, tiparul moştenit din generaţie în generaţie, întrepătrunderea profundă şi permanentă – toate acestea duc la concluzia că trăsăturile indivizilor care compun grupul sunt aceleaşi cu cele ale grupului şi nu pot fi înţelese în mod separat. Modelul de viaţă în societate este similar cu acela al unui organism biologic, iar nevoile acestui organism social determină idealul suprem al tuturor membrilor săi. Nu suntem toţi plămădiţi din aceeaşi bucată de lut celest, aşa că fiinţele umane nu sunt indivizi şi atât, nu sunt membri anonimi ai unei umanităţi abstracte, ci, în virtutea unei identităţi multifactoriale, se grupează în comunităţi naţionale şi culturale. Naţiunile sunt diferite între ele, asemenea indivizilor. Există giganţi şi pitici, tineri şi vârstnici, schilozi şi oameni bine-făcuţi; unii sunt superstiţioşi, prostănaci, leneşi, neinstruiţi, barbari; alţii sunt luminaţi la minte, activi, descurcăreţi şi civilizaţi. Statul este expresia supremă a colectivităţii naţionale; statul nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea – formată din oameni care au conştiinţa unităţii lor în cadrul unui grup social omogen, bazat pe aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi aceeaşi religie. S-a spus că definiţia cea mai bună pentru o naţiune este aceea a conştiinţei naţionale: “O naţiune este conştiinţă naţională; cât valorează una, atât valorează cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este hotărârea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor”. Interesant este şi firul logic al unei teorii contemporane: “Doi oameni sunt de aceeaşi naţionalitate dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură (unde cultura semnifică, pe rând, un sistem de semne, idei şi asociaţii, tipuri de comportament şi căi de comunicare) şi, în al doilea rând, dacă şi numai dacă se recunosc reciproc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele convingerilor, devotamentelor şi solidarităţii oamenilor. O comunitate devine o naţiune dacă şi când membrii categoriei îşi recunosc ferm şi reciproc anumite drepturi şi îndatoriri comune în virtutea apartenenţei lor la aceeaşi comunitate. Faptul că se recunosc reciproc drept tovarăşi de acest fel este ceea ce-i transformă într-o naţiune, şi nu celelalte atribute comune, oricare ar fi ele, care doar separă această categorie de nonmembri”. Naţiunea trebuie deosebită de popor, care desemnează: 1) o formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală; 2) totalitatea locuitorilor unei ţări. Diferenţa esenţială constă în faptul că membrii unei naţiuni au conştiinţa comunităţii lor de origine, limbă şi destin (caracteristică absentă în cazul componenţilor unui popor, a căror evoluţie în comun se poate baza pe elemente circumstanţiale, de ordin geo-politic). Cea mai nocivă teorie asupra naţiunii îi aparţine lui Benedict Anderson, care statuează că naţiunile nu sunt date de la natură, nu au istorie şi nu pot fi explicate prin faptul că membrii lor au aceeaşi origine etnică şi împărtăşesc aceeaşi cultură, ci mai important ar fi ataşamentul pe care ei îl dovedesc. Autorul explică, simplist, totul prin relaţia cauză-efect: “Comunicarea creează comunitatea. (…) Comunicaţiile şi mass-media facilitează naşterea naţiunilor, [care sunt] comunităţi virtuale/ imaginate/ proiectate vizual. Numai contactul fizic, faţă în faţă, este în măsură să asigure existenţa comunităţilor; naţiunile sunt, întrucâtva, o iluzie!” (sic!). Acelaşi cercetător, total rupt de realitate, dar tenace în a-şi susţine cu aplomb tezele mincinoase, dezvoltă următoarea definiţie ştiinţifico-fantastică a naţiunii: “Naţiunea este o comunitate politică imaginată, limitată şi suverană. Este imaginată pentru că, în ciuda faptului că până şi membrii celei mai mici dintre naţiuni nu îi vor cunoaşte vreodată pe majoritatea conaţionalilor, nu-i vor întâlni sau nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia este vie imaginea comuniunii dintre ei. Este limitată fiindcă până şi cea mai mare dintre naţiuni are graniţe limitate (chiar dacă elastice), dincolo de care sălăşluiesc alte naţiuni. Este suverană deoarece conceptul s-a născut în epoca în care Iluminismul şi Revoluţia distrugeau legitimitatea Lumii Vechi, bazate pe principiul dinastic, pe cel ierarhic şi pe cel al ordinii de inspiraţie divină. În fine, este o comunitate pentru că este concepută ca o camaraderie profundă, organizată pe orizontală”. Îngrijorător ni se pare faptul că o parte din aşa-zisa intelectualitate din ţară şi străinătate se raportează la ideile dubioase de mai sus ca la nişte adevăruri imuabile, provenite de la o sursă extrem de autorizată. Valoarea ştiinţifică a unor asemenea teorii mediocre şi otrăvitoare poate fi evaluată, cu mintea limpede, în condiţii de normalitate, de către orice om de bună-credinţă.După cum superb statua Iorga: “Mai este naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni, nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă răsărire în afară, ca arborele care-şi închide vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”. De la naţiune ajungem la patrie. Cu secole în urmă, Friedrich cel Mare făcuse o mărturisire de conştiinţă: “Îmi iubesc ţara cu pasiune. Ei îi datorez educaţia, norocul, întreaga mea existenţă. Dacă aş fi avut o mie de vieţi, le-aş fi sacrificat cu plăcere pe toate, dacă prin aceasta i-aş fi făcut ţării un serviciu, sau i-aş fi arătat întreaga mea recunoştinţă”. Charles de Gaulle, completa, peste ani: “Sentimentul îmi inspiră această idee în aceeaşi măsură ca şi raţiunea. Ceea ce există la nivel afectiv înlăuntrul meu îşi imaginează în mod natural Franţa ca pe o prinţesă din poveşti sau ca pe Madona din frescele murale, hărăzită unui destin eminent şi excepţional. Am, din instinct, impresia că Providenţa a creat-o pentru desăvârşite succese sau pentru nenorociri exemplare”. În stilul său binecunoscut, Machiavelli susţinea că “patria e bine apărată oricum ar fi apărată, fie cu mijloace josnice, fie cu cinste. Unde este vorba de mântuirea patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de dreptate sau de nedreptate, nici de milă sau de cruzime, nici de cinste sau necinste; ci dimpotrivă, lăsând la o parte orice alte lucruri, să se urmeze în totul calea care o ţine în viaţă şi îi apără dreptatea”. Aceeaşi idee o întâlnim şi în scrierile de tinereţe ale lui Emil Cioran: “Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală”. Câtă dreptate avea şi Cicero, când proclama: „Lupta aceasta este o luptă dreaptă, se cade să lupţi pentru legile noastre, pentru libertatea noastră, pentru patria noastră“. Energia colosală pe care ţi-o dă proiecţia mentală a Idealurilor Naţionale l-a făcut pe Iorga să constate, pe jumătate întristat de silniciile istoriei, pe jumătate mândru de vigoarea Neamului Românesc: “Oricari alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, cînd s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”. Patria este, în egală măsură, un izvor de drepturi, dar şi unul de obligaţii: “patriotismul autentic este şi trebuie să ramână o pasiune arzătoare, bazată pe cultivarea solidarităţii organice a naţiunii concepută ca o entitate spirituală ce are o misiune unică pe pământ. Datoria liderilor politici este de a contribui la educarea cetăţenilor în acest spirit naţionalist şi la apărarea unităţii culturale a naţiunii. Dragostea de patrie devine astfel un sinonim al ataşamentului necondiţionat, instinctiv, faţă de cultura, limba, religia şi istoria naţiunii căreia îi aparţii. Cetăţeanului de rând i se va cere de acum înainte loialitate absolută şi disponibilitatea de a-şi sacrifica viaţa pentru a proteja la nevoie unicitatea şi puritatea naţiunii”. Mazzini împletea componenta naţională (eternă) cu aceea socială (prezentă): “O Patrie nu e doar un teritoriu: teritoriul său specific reprezintă numai temelia ei. Patria este ideea că se ridică pe acea temelie; este sentimentul de dragoste; de tovărăşie care-i leagă laolaltă pe toţi fiii acelui teritoriu. Atâta timp cât unul dintre fraţii tăi nu e reprezentat de propriul vot în dezvoltarea vieţii naţionale – atâta timp cât fie şi numai un singur individ vegetează, needucat, printre semenii săi educaţi – atâta timp cât fie şi numai un individ capabil şi dornic să muncească lâncezeşte în sărăcie din lipsă de lucru – nu ai o Patrie cum ar trebui ea să fie, Patria tuturor şi pentru toţi”. Guicciardini ne dezvăluia latura tristă a patriotismului: “Tot ce a fost în trecut şi e şi în prezent, va fi şi în viitor; căci se schimbă doar numele şi înfăţişarea lucrurilor, astfel încât cel care nu are ochiul străbătător nu le recunoaşte, nici nu ştie să tragă învăţăminte sau să judece plecând de la asemenea observaţie. (…) Toate cetăţile, toate statele, toate regatele sunt pieritoare; fiecare lucru, fie prin însăşi firea lui, fie prin accident, se sfârşeşte sau îşi găseşte capătul. Dar un cetăţean care vede cum patria i se prăbuşeşte, nu trebuie să-i plângă soarta mai mult decât pe a sa proprie: căci patria şi-a găsit sfârşitul, cum trebuia să se întâmple odată, dar cu atât mai nefericit e acela căruia i-a fost dat să se nască în clipa când patria se găseşte în pragul sfârşitului”. De fapt, dacă ţinem seama de preponderenţa perioadelor de insatisfacţie şi neîmpliniri, în raport cu acelea de fericire colectivă, ajungem şi noi la aceeaşi concluzie. Nu e, oare, istoria naţiunilor, un lung şir de idealuri nerealizate sau, mai rău, nerealizabile?! Un aforism englez spune că “oamenii inventează idealuri noi, pentru că nu cutează să le fructifice pe cele vechi; ei se uită înainte cu entuziasm, fiindcă le e frică să privească în urmă”. Sau, poate că truda neîncununată de rezultate imediate a naţionaliştilor din orice ţară şi din orice vreme se datorează faptului că realizarea Binelui presupune perfecţiunea, pe când Răul se întruchipează pretutindeni, slut şi imperfect, cu mult mai multă uşurinţă. Important este să nu ne pierdem speranţa şi să nu uităm, nici măcar o clipă, că de la miezul nopţii începe Soarele să se ridice…